ANDREI CIOLAC

ELEMENTE
FUNDAMENTALE
DE ECOLOGIE
ŞI
PROTECŢIE A
MEDIULUI

EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, RA

BUCUREŞTI - 2004
2

EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, BUCUREŞTI - ROMÂNIA

Str. Spiru Haret nr. 12, Sector 1, Cod 70738
Telefon: 315 38 20, 312 28 85, 315 73 98
Fax: 315 73 98
E-mail: edp@totalnet.ro

Coperta: ing. Andrei Ciolac

Redactor Şef: Dan Dumitru
Director General: Mihaela Zărnescu Enceanu

ISBN ………………..

© 2004 EDP
Toate drepturile asupra acestui volum aparţin Editurii Didactice şi Pedagogice
(EDP), RA, Bucureşti.
Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului acestui volum este posibilă
numai cu acordul EDP.

Tiparul executat la
SC DONSTAR SRL, Galaţi
Tel./Fax: 0236 492587
 3

1. Introducere în ecologie

Bazele teoretice ale ecologiei ştiinţifice apar în a doua parte a secolului al XIX-
lea şi evoluează treptat prin adoptarea şi adaptarea unor noţiuni, concepte şi metode
specifice iniţial altor ştiinţe şi discipline ştiinţifice. Se consideră că începând
aproximativ cu anul 1980, ecologia devine mai mult decât o disciplină ştiinţifică
situată la graniţele dintre alte ştiinţe naturale (Vădineanu, 1998), adică o nouă
ştiinţă, care are un pronunţat caracter integrator, dar delimitată de alte domenii
ştiinţifice prin abordarea sistemică a problematicii specifice, fapt pentru care se
foloseşte uneori denumirea de ecologie sistemică.
Pentru o mai adecvată înţelegere a traseului parcurs de această relativ nouă
ştiinţă de la apariţia primelor preocupări cu caracter ecologic până obiectul actual
al studiului ecologic, în cadrul acestui capitol introductiv se vor prezenta succint
câteva aspecte ale apariţiei, conturării şi evoluţiei ecologiei ca ştiinţă.

1.1. Apariţia şi definirea ecologiei

Pentru prima dată termenul ecologie este atestat în lucrarea „Generelle

Morphologie der Organismen” pe care biologul german Ernst Haeckel o publică în
1986. Din punct de vedere etimolgic termenul ecologie are la origine cuvintele din
limba greacă oikos şi logos cu semnificaţiile: oikos - casă, gospodărie, economie;
logos - ştiinţă. Ecologia are aceeaşi rădăcină etimologică de la care porneşte şi
economia ceea ce implică ideea de studiu a modului în care se manifestă
„economia naturii”.
Concepută ca un domeniu nou al ştiinţei, un instrument capabil să aducă un
aport suplimentar în aprofundarea teoriei darwiniste care avea drept subiect al
studiului indivizii biologici, ecologia a fost definită la acel moment ca reprezentând
„studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, cuprinse în noţiunea darwiniană
a luptei pentru existenţă”.
Ecologia este în general înţeleasă ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul
relaţiilor plantelor şi animalelor studiate în contextul mediului lor fizic (abiotic) şi
biologic (biotic) de viaţă. Există mai multe încercări de a defini cât mai precis
obiectul de studiu al ecologiei, fiecare dintre acestea purtând amprenta autorilor,
reputaţi cercetători în domeniu, precum şi a modului de abordare a problematicii
ecologice. Sacchi şi Testard (1971) afirmă că „ecologia este disciplina biologică ce
studiază raporturile între organisme şi mediul lor înconjurător”, în timp ce Krebs
4

(1972) preferă să vadă ecologia ca fiind „studiul ştiinţific al interacţiunilor care

determină distribuţia şi abundenţa organismelor”.
Pe măsură ce teoria sistemelor a fost din ce în ce mai utilizată şi aplicată studiul
sistemelor vii supraindividuale, definirea ecologiei devine mai coerentă. Odum
(1975) consideră că ecologia studiază nivelurile de organizare a materiei vii
superioare nivelului individul, la fel ca Stugren (1975) care afirmă că ecologia este
„ştiinţa interacţiunilor în sistemele supraindividuale”.
O definiţie completă şi apropiată de spiritul „sistemic” de abordare a studiilor
în acest domeniu este publicată în România de Botnariuc şi Vădineanu (1982), care
consideră că ecologia studiază „sistemele supraindividuale de organizare a materiei
vii (populaţii, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic”.
Deşi a debutat ca o disciplină pur biologică, ecologia a căpătat pe parcursul
evoluţiei sale un pronunţat caracter interdisciplinar datorită necesităţii studiului
sistemelor biologice în mediul lor fizico-chimic. De aceea în studiile ecologice se
utilizează frecvent metode, concepte şi noţiuni specifice altor domenii ştiinţifice
cum sunt: climatologia, hidrologia, oceanografia, geologia, fizica, chimia, statistica
matematică, cibernetica etc.
Interesul crescând al publicului larg şi îngrijorarea manifestată pentru
problematica legată de sănătatea mediului şi diversele programe derulate în acest
sens au condus uneori la confuzii între conceptul de mediu sau ştiinţa mediului şi
ecologie.
Trebuie să remarcăm faptul că ecologia este o disciplină ştiinţifică cu un
domeniu distinct de activitate, care este implicată de asemenea şi în studiul sau
înţelegerea unor probleme legate de mediu, dar nu este exclusiv o „ştiinţă a
mediului”.
Ecologia modernă începe, într-o anumită măsură, cu Charles Darwin care
îndezvoltarea teoriei sale a evoluţiei leagă adaptarea organismelor la mediul lor
de viaţă de procesul selecţiei naturale. De asemenea, o contribuţie importantă în
conturarea ecologiei au avut-o biologii (de exemplu, Alexander von Humboldt)
preocupaţi de geografia plantelor (geobotanică), de modul în care s-a realizat
distribuţia plantelor pe glob.
Considerat fondatorul sistematicii moderne, Carl von Linné aduce, de
asemenea, contribuţii interesante sub aspect ecologic în lucrarea „Istoria
plantelor”(1750) publicată chiar mai îninte de apariţia şi definirea termenului
„ecologie”, prin observaţiile fenologiei (studiul fazelor de dezvoltare) şi distribuţiei
geografice a plantelor.
Georges Louis Leclerc du Buffon observă în „tratatele” de istorie a
mamiferelor şi păsărilor legături existente între morfologia şi anatomia animalelor
şi mediul înconjurător.
Deşi Haeckel rămâne în istoria ecologiei, el nu realizează totuşi studii
ecologice în adevăratul sens al cuvântului. „Şcoala haeckeliană” a condus însă la
dezvoltarea interesului pentru problematica ecologică. Un distins discipol al lui
Haeckel a fost savantul român Grigore Antipa, care are importante contribuţii în
elaborarea strategiei de exploatare raţională a zonelor umede din România şi în
 5

special a Deltei Dunării, mai ales sub aspect piscicol. Modelele sale de strategie
privind exploatarea durabilă a resurselor au fost aplicate cu succes în diverse zone
geografice ale lumii: lunca fluviului Illinois(USA), bazinele fluviilor Rhin şi
Volga.
Cu toate că nu a existat o reală dezvoltare etapizată a ecologiei ca ştiinţă, se pot
remarca anumite perioade de timp, caracterizate prin preocupări, succese şi
abordări specifice ale studiilor ecologice, începând cu momentul apariţiei sale.

1.2. Conturarea ecologiei ca ştiinţă

Procesul conturării ecologiei ca ştiinţă poate fi încadrat în perioada de timp

1886 – 1911, jalonată de momentul în care Haeckel a formulat prima definiţie a
ecologiei şi, respectiv, anul apariţiei lucrării lui V. Shelford cu referire la „legea
toleranţei”.
În această etapă sunt de semnalat câteva „evenimente” importante pentru
viitorul ecologiei. Karl Möbius (1877) formulează ideea că organismele nu pot trăi
independent, ci formează „comunităţi”, denumite mai târziu şi „biocenoze”. F.A.
Forel descoperă stratificaţia termică a apei şi implicaţiile acestui fenomen pentru
viaţa în mediul acvatic. F.E. Clemens introduce noţiune de „habitat”. E. Warming
utilizează pentru prima dată conceptul de comunitate în studiul ecologic al
plantelor. Acest relativ scurt interval de timp este caracterizat prin realizarea unor
studii referitoare la specii cercetate în anumite condiţii de viaţă, la studiul unor
condiţii de mediu particulare. Este important să menţionăm că apar şi primele idei
de natură integrativă, ceea ce permite conturarea primelor concepte şi metode care
vor deveni fundamentale în studiul sistemelor ecologice.
Ecologia trofică este caracteristică unei perioade de timp cuprinsă convenţional
între anii 1911 şi 1940 când Ch. Juday publică o lucrare referitoare la energetica
lacurilor. Deşi fundamentată în perioada interbelică, ecologia trofică este încă, în
esenţa, ei o concepţie actuală. Principalele repere ale acestei etape sunt constituite
de câteva evenimente. Ch. Elton (1927) pune bazele ecologie trofice prin
publicarea volumului „Ecologia animală”. Se remarca modul de structurare a
ecosistemelor mai ales în funcţie de relaţiile de hrănire dintre organisme. Se
definesc conceptele şi metodologiile de studiu ale ecologiei şi se încearcă
explicarea distribuţiei geografice a animalelor prin intermediul studiilor
fiziologice.
Studiul reglajelor numerice ale populaţiei utilizează legi ale fizicii şi se
elaborează conceptul de „rezistenţă a mediului”. A.G. Tansley (1935) defineşte
noţiune de „ecosistem”, prin care înţelege unitatea sistemică formată din biocenoză
şi mediul ei abiotic (biotop) şi se realizează primele studii în legătură cu ciclurile
biogeochimice.
Studiile referitoare la ecologia plantelor conduc la conturarea şi afirmarea unei
noi discipline ştiinţifice: geobotanica. Apare „ecologia demografică” ce se va
cristaliza într-o ramură ecologică mai cunoscută în prezent ca „ecologia
6

populaţiei”, ca o consecinţă a aplicării concepţiei trofice în studiul reglajelor

numeric ale populaţiei şi dinamicilor acesteia. În etapa ecologiei trofice se
derulează activităţi de cercetare a unor ecosisteme de diferite grade de
complexitate, ceea ce a determinat implicit diversificarea şi aprofundarea
problematicii ecologice.
O etapă a ecologiei trofo-energetice poate fi demarcată de anii 1940 şi 1964. În
acest interval de timp se remarcă de asemenea preocupări şi tendinţe specifice ale
cercetării ecologice. Se realizează adoptarea caloriei ca unitate de echivalenţă
universală pentru integrarea sub aspect valoric a componentelor abiotice şi biotice
în studiile de energetică a sistemelor biologice. Explicarea structurii şi
funcţionalităţii ecosistemelor în funcţie de schimbările energetice a permis o
apreciere mai adecvată a productivităţii biologice. Ca urmare a formulării teoriei
matematice a informaţiilor, se conturează ecologia informaţională.
Începând cu anul 1964 când UNESCO lansează Programul Biologic
Internaţional, se afirmă o nouă etapă a integrării şi modelării în ecologie.
Principalele coordonate ale acestei etape sunt reprezentate de unificarea metodelor
de cercetare şi valorificarea unor cercetări anterioare şi inventarierea unor procese
ecologice la scară planetară, utilizarea cu predilecţie a ecologiei informaţionale în
studiile demografice şi trofo-energetice precum şi studiul mai accentuat al
productivităţii diferitelor tipuri de ecosisteme. Se remarcă o mai frecventaă
utilizarea a programelor de prognoză, mai ales în studiile de ecologie aplicată.
sistemice sistemice
Dezvoltarea ecologiei

Ecologia
sistemică

Stabilitatea şi
diversitatea
Circuite
ecologiei sistemice
Fundamentarea

biogeochimic
Energetica
ecosistemelor Ecologia
Structura sistemelor
ecosistemelor
Sinecologie

Autoecologie Ecologia biologică

1850 1868 1900 1930 1960 1980 1990 2000

Figura 1. Etapele evoluţuiei ecologiei ca ştiinţă (modificat după Vădineanu,

1998).
 7

Anii 80 ai secolului trecut pot delimita trecerea la o nouă etapă a evoluţiei

ecologiei datorită modului preponderent de abordare a problematicii specifice atât
în cerecetările practice cât şi din punct de vedere conceptulal. Din acest moment se
poate vorbi de ecologia sistemică. Etapele evoluţiei ecologiei sunt prezentate
sintetic şi diagarmatic în figura 1.
Ecologia este şi în prezent o ştiinţă interdisciplinară mai ales prin faptul că
utilizează metode, concepte şi noţiuni specifice altor ştiinţe şi discipline ştiinţifice
în scopul abordării eficiente a problematicii specifice, dar se poate vorbi şi de
subdiviziuni sau ramuri ale ecologiei, care au apărut ca urmare a necesităţii de
aprofundare a anumitor aspecte ale studiului ecologic.
Datorită diversificării problematicii abordate şi a complexităţii aspectelor
studiate, ecologia are conexiuni cu diverse ştiinţe sau ramuri ale acestora cum sunt:
matematica, în special statistica, utilizată de exemplu în studiile de dinamică a
populaţiilor, fizica, chimia etc.
Ecologia se individualizează totuşi prin urmărirea punctului de vedere ecologic,
adică al importanţei proceselor şi fenomenelor considerate în ansamblu pentru
funcţionarea sistemelor biologice supraindividuale. De aceea, se poate aprecia că
interdisciplinaritatea nu constituie neapărat caracteristica cea mai evidentă a
ecologiei.
Mai important de remarcat sunt modalităţile prin care utilizând unele concepte,
noţiuni şi metode care aparţin altor domenii ale ştiinţei, ecologia a realizat propriile
metodologii de abordare a domeniului său de studiu.

2. Teoria sistemică în ecologie

Un sistem este definit în „Enciclopedia universală” ca fiind un ansamblu de

fenomene şi evenimente independente care este extras din lumea exterioară printr-
o acţiune intelectuală arbitrară, vizându-se tratarea acestui ansamblu cu un întreg
(tot unitar).
În această definiţie, referirea la lumea exterioară presupune faptul că un sistem
real nu poate fi exista izolat, ci el trebuie să aparţină unui sistem mai cuprinzător în
cadrul căruia are anumite atribuţii. De asemenea, un sistem presupune existenţa
unui ansamblu de elemente (de obicei, alte sisteme sau subsisteme) componente
care sunt în corelaţie în scopul asigurării funcţionalităţii întregului. De aceea,
putem denumi sistemul ca fiind un ansamblu de părţi sau componente
interconectate prin legături funcţionale. Aceste legături (conexiuni) implică
mişcare şi evoluţie, elemente care sunt perfect sesizabile în cazul sistemelor
particulare pe care le denumim sisteme biologice şi care le conferă acestora câteva
categorii de proprietăţi.
8

Una din principalele proprietăţi ale sistemelor biologice este aceea că

elementele componente ale unor astfel de sisteme depind unul de altul în ceea ce
priveşte atât funcţionarea cât şi evoluţia acestora.
Elementul fundamental al manifestării vieţii este reprezentat de individul
biologic, deci de organism. Pornind de la această premisă, sistemele biologice se
pot clasifica în:
a) sisteme biologice individuale, reprezentate de organismele vii;
b) sisteme biologice supraindividuale, care includ mai multe
organisme: fie populaţii, dacă organismele componente au o origine
comună (aparţin aceleiaşi specii), fie comunităţi sau
biocenoze, în cazul în care organismele aparţin unor specii diferite de
plante şi animale sau biosfera, care este alcătuită de totalitatea
ecosistemelor complexe ale Pământului, care împreună conţin toate
formele sub care se manifestă viaţa.
Toate sistemele biologice supraindividuale sunt formate dintr-un număr
variabil de organisme (indivizi) între care există conexiuni reciproce de natură
genetică, structurală, funcţională sau spaţială. Aceste tipuri de sisteme biologice în
relaţie cu substratul pe care se manifestă constituie obiectul general de studiu
ecologic. Ansamblul elementelor componente ale unui sistem supraindividual
poate fi imaginat şi reprezentat sub forma unei organigrame de interacţiuni (Fig.2).
În organigramă, subsistemele (elementele componente) sunt desemnate prin litere,
iar interacţiunile dintre sau la nivelul acestora prin diferite tipuri de săgeţi: liniile
continue desemnează acţiunile directe, liniile discontinue indică prezenţa unor
acţiuni indirecte, liniile curbe indică acţiunea unui element supra lui însuşi.
De asemenea, acţiunea se poate manifesta între elementele sistemului într-un
singur sens sau în ambele sensuri. Cele cinci compartimente ale schemei sunt
figurate diferit, pentru a reprezenta faptul că elementele componente ale sistemului
pot fi şi deferite (nu sunt neapărat identice).

Figura 2. Schema unei organigrame de interacţiuniîntr-un sistem cu cinci

elemente.
 9

În figura 2 sunt reprezentate tipurile de acţiuni şi sensul acestora, dar nu este

evidenţiată nici intensitatea acţiunii şi nici „viteza”, rapiditatea acesteia, elemente
cu o semnificaţie deosebită pentru funcţionalitatea sistemului. Din acest punct de
vedere se pot diferenţia două tipuri de acţiuni: acţiuni „puternice” şi acţiuni „slabe”
(Frontier şi Pichod-Viale, 1991). Deosebirea dintre aceste două categorii de acţiuni
este reliefată de modalitatea prin care se măsoară intensitatea şi viteza acţiunii. Se
pot distinge astfel două aspecte.
Primul se referă la gradul de determinare a unei variabile ce caracterizează un
compartiment (element, subsistem) al sistemului prin intermediul altui
compartiment. În termeni statistici, „forţa” de acţiune a compartimentului A asupra
compartimentului B poate fi măsurată prin proporţia variaţiei compartimentului B
datorată variaţiilor compartimentului A. Conform teoriei informaţiei se poate
aprecia cantitatea de informaţie transmisă de la compartimentul B către
compartimentul A.
Al doilea element este reprezentat de durata acţiunii. În mod obişnuit, acţiunea
indirectă este caracterizată de un timp mai mare de realizare, în comparaţie cu
durata de realizare a unei acţiuni directe, deoarece acţiunea indirectă presupune
faze sau etape intermediare ceea ce măreşte durata de finalizare a acesteia. Se poate
presupune deci, că o astfel de acţiune, derulată pe un interval mai larg, este de
regulă o acţiune „slabă”.
La nivelul ecosistemelor, sisteme cu o complexitate deosebită, tendinţa
informaţiei este de a se disipa şi disemina pe diverse parcursuri simultane.
Reprezentarea prin intermediul diagramelor devine astfel mai complicată, pe de-o
parte datorită numărului mare de compartimente, dar şi datorită numărului crescut
de reprezentări ale acţiunilor prin intermediul săgeţilor. Vom avea astfel reţele
foarte complexe de interacţiuni, evident, mai dificil de studiat.
Studiul reţelelor complexe de interacţiuni din cadrul ecosistemelor este realizat
într-un mod mai facil de aplicarea teoriei grafurilor, care permite analiza unei
reţele prin intermediul unor termeni specifici ca „bucle” şi „noduri”, fapt ce
permite deducţia logică a unui număr mare de
proprietăţi, care altfel ar fi dificil de relevat.
Una din aceste proprietăţi este tranzitivitatea. În principiu, tranzitivitatea
presupune următorul raţionament: dacă un element A acţionează asupra
elementului B, iar elementul B va acţiona asupra unui alt element notat cu C,
rezultă că elementul A acţionează (în mod indirect) şi asupra elementului C. După
cum se observă, tranzitivitatea presupune o acţiune indirectă, adică o acţiune
„slabă”, incapabilă, de regulă, să conserve caracteristicile de forţă şi viteză ale
acţiunii iniţiale (acţiunea lui A asupra lui B).
Teoria informaţiei lansată de Shannon (1948) şi utilizarea noţiunii de „cantitate
de informaţi”, a permis atribuirea unei valori precise „forţei” unei interacţiuni. Ca
urmare se poate considera că un element A va adune mai multă informaţie unui
element B, dacă funcţionarea şi evoluţia elementului B depinde într-o mai mare
măsură de variaţiile elementului A, mai exact de variaţiile elementului A percepute
de elementul B. Studiul reţelelor de acţiuni şi interacţiuni, care să includă şi
10

evaluarea performanţelor acestora poate fi interpretat ca o analiză a gestiunii

informaţiei într-un ecosistem.
Închiderea tranzitivă a unei reţele reprezintă ansamblul interacţiunilor directe
stabilite prin conceptualizarea reţelei precum şi al acţiunilor indirecte pe care
acestea le provoacă. De aceea, un ecosistem poate fi definit ca fiind „închiderea
tranzitivă a unei reţele de interacţiuni între populaţiile vii şi mediu”.

3. Principalele tipuri de sisteme biologice şi caracteristicile lor generale

Materia vie este organizată sub forma sistemelor biologice de diferite grade de
complexitate, fapt ce permite ierarhizarea acestora plecând de la criteriul
universalităţii. Cu alte cuvinte, totalitatea sistemelor biologice aflate pe acelaşi
nivel de organizare cuprinde întreaga materie vie, iar un nivel de organizare a
materiei vii nu este altceva decât ansamblul sistemelor vii echivalente. Din acest
punct de vedere, se identifică următoarele nivele de organizare ierarhică a materiei
vii:
1. Nivelul individual, care include toate biosistemele reprezentate
de organismele animale sau vegetale, toţi indivizii biologici, indiferent de
gradul lor de evoluţie.
2. Nivelul populaţional, ocupat de sistemele supraindividuale,
populaţii de plante sau animale care aparţin aceleiaşi specii, sau care se
confundă cu specia.
3. Nivelul biocenotic, reprezentat de comunităţi de plante şi
animale (biocenoze), care se comportă ca sisteme biologice complexe.
4. Nivelul biomic, pe care se situează sisteme de o complexitate
superioară (biomi), formate de asociaţii de biocenoze adiacente (acest nivel
nu este unanim acceptat).
5. Nivelul biosferei, reprezentat de ansamblul vieţii pe Pământ,
adică de sistemul biosferei.
Sistemul biologic individual ne este altceva decât individul biologic,
organismul viu. El este forma elementară şi în acelaşi timp universală de
manifestare a vieţii. La nivelul acestui biosistem se manifestă legea specifică
organismului biologic şi anume, metabolismul, care în esenţă este procesul prin
care materia pătrunsă în organism este transformată de către acesta în substanţă
proprie şi datorită căruia individul biologic poate exista, dezvolta şi creşte.
Studiul biochimic al transformărilor diferitelor substanţe pătrunse în organism
s-a realizat relativ târziu (1930) când datorită metodei stabilite de Stern şi Nanney,
s-a reuşit urmărirea proceselor parcurse de anumiţi compuşi metabolici importanţi
la nivelul organismului. Importanţa acestor cercetări a constat în faptul că s-a
observat că organismul nu este sub toate aspectele o entitate „statică”. Chiar şi
celulele cu stabilitate recunoscută cum sunt cele nervoase sau musculare îşi
reînnoiesc total majoritatea componentelor pe parcursul existenţei lor, utilizând alte
molecule. Acest dinamism al componentelor organismului se manifestă şi la
nivelul aminoacizilor, care îşi schimbă permanent atomii şi grupările chimice mici.
 11

Din acest motiv, organismul nu este „ceva definitiv”. El poate avea periodic o
compoziţie complet diferită sub aspect micromolecular, fapt care se datorează
manifestării metabolismului. Pentru a se evidenţia şi măsura intrările şi ieşirile de
materie şi energie, deci bugetul energetic al organismului este clasic experimentul
realizat de Lavoisier, care a studiat pe cobai schimburile gazoase şi energetice.
Rezultatul a fost demonstraţia că prin metabolizarea unui mol de glucide, un
organism animal produce aceeaşi cantitate de căldură (energie) şi dioxid de carbon
(materie) şi necesită aceeaşi cantitate de oxigen pentru realizarea „arderii”
metabolice ca şi în cazul combustiei la flacără a aceleiaşi cantităţi de glucide.
Din punct de vedere ecologic, sistemul populaţional este constituit din
popualţia biologică sau specie. Populaţia reprezintă de un grup de indivizi
aparţinând aceleiaşi specii care ocupă acelaşi areal. În principiu, o specie este
reprezentată de cel puţin una ( caz în care populaţia şi specia se confundă), sau mai
multe populaţii.
Deşi populaţiile sunt unice într-un anumit sens, ele au caracteristici generale,
diferite de ale indivizilor care intră în componenţa sa cum sunt anumite relaţii ce se
stabilesc între indivizii aceleiaşi populaţii (relaţii intraspecifice), o anumită
structură a efectivului populaţiei (structura de sexe, structura de vârste), un mod de
funcţionare specific, o anumită durată de activitate (longevitate specifică).
La nivelul populaţiei se manifestă selecţia naturală şi deci adaptarea speciilor la
fluctuaţiile factorilor de mediu. Izolarea populaţiilor poate determina local apariţia
unor caracteristici specifice care se pot dovedi utile pentru specie.
De asemenea la nivelul populaţiei se sesizează tendinţa dispersiei indivizilor
din zonele cu densitate crescută spre locaţii cu o mai mică densitate. O altă
caracteristică a populaţiei este aşa numita capacitate de suport, ceea reprezintă de
fapt media numărului maxim de indivizi pe care o populaţie îl poate atinge în
anumite condiţii date.
Studiile de dinamică şi genetică a populaţiilor, în particular efectele eredităţii şi
evoluţiei populaţiei, sunt extrem de importante pentru activitate umană de
intervenţie în ecosistemele naturale sau artificiale.
Biocenoza sau comunitatea de plante şi animale este sistemul biologic
supraindividual care presupune coexistenţa într-un anumit areal a unor populaţii
diferite de plante, animale şi microorganisme, diferenţiate funcţional şi în acelaşi
timp interdependente, la nivelul căruia se manifestă o caracteristică fundamentală
şi anume, existenţa relaţiilor interspecifice. Biocenoza reprezintă componenta vie a
ecosistemului. La nivelul biocenozei, ca rezultat al relaţiilor dintre specii sau
populaţii ale diferitelor specii, se manifestă o altă caracteristică a acestui tip de
sistem biologic şi anume productivitatea biologică.
Biomul este o comunitate biotică caracterizată prin existenţa unor populaţii
dominante de plante şi animale, trăiesc într-un anumit climat specific de regulă
unor zone geografice mai extinse. Biomul poate fi privit ca o asociaţie de
biocenoze adiacente din punct de vedere geografic ceea ce le conferă particularităţi
distincte. Deoarece, iniţial definirea biomului a fost aceea de „formaţiuni (asociaţii)
vegetale”, majoritatea biomilor sunt denumiţi după tipul vegetaţiei dominante.
12

Influenţaţi de latitudinea şi altitudinea geografice, de temperatură şi regimul

precipitaţiilor, biomii tereştri sunt diferiţi şi includ variate tipuri de păduri, întinderi
ierboase (savana, stepă, tundră etc.) şi zone deşertice. Aceşti biomi includ de
asemenea comunităţile specifice bazinelor acvatice incluse (lacuri, bălţi, mlaştini,
zone umede). Deşi aceste asociaţii de ecosisteme s-au format în zone geografice
distincte, există unele similarităţi ca urmare a selecţiei naturale.
Diversitatea speciilor de animale, precum şi a speciilor vegetale subdominante,
care sunt de regulă caracteristice fiecărui biom, este controlată de condiţiile de
mediu şi de productivitatea vegetaţiei dominante. În general, diversitatea speciilor
este mai mare dacă producţia primară netă este suficient de mare şi există condiţii
favorabile de umiditate şi temperatură.
Adaptarea speciilor şi specializarea nişelor trofice pot fi observate foarte bine
la nivelul biomilor. Organismele care ocupă nişe trofice asemănătoare, în
ecosisteme similare dar separate geografic, aparţin unor specii diferite care au
dezvoltat însă adaptări similare, ca răspuns la modificarea similară a factorilor de
mediu. Principalele tipuri de biomi sunt prezentate succint în continuare.
Tundra arctică şi alpină. Tundra este un biom caracterizat de o vegetaţie din
care lipsesc arborii şi arbuştii de talie mare, dar în care există plante de talie mică,
iar suprafaţa solului este umedă si are o structură spongioasă, larg răspândit în jurul
latitudinii nordice de 60 grade. În adâncime, de câţiva centimetri până la câţiva
metri, în funcţie de zona geografică şi evoluţia temperaturii, solul este îngheţat
permanent alcătuind aşa numitul permafrost. Astfel se explică absenţa plantelor cu
rădăcini viguroase (arbori, arbuşti etc.).
În cadrul acestui tip de biom atât precipitaţiile cât şi procesul de evaporare au
valori minime, iar în majoritatea zonelor temperatura medie în sezonul cald nu
depăşeşte 100C. Chiar în sezonul umed, valoarea precipitaţiilor nu este mai mare de
25 mm, dar suprafaţa solului este deseori saturată cu apă datorită ratei extrem de
scăzute a evapotranspiraţiei.
Diversitatea speciilor care populează tundra este scăzută. Plantele sunt
reprezentate de câteva specii de arbuşti pitici, câteva specii de plante ierboase,
specii de plate cu flori, dintre care cele mai comune aparţin familiei Cyperaceae,
muşchi şi licheni. Plantele cele mai caracteristice tundrei sunt lichenii, de tipul aşa
numitei „iarba renului” (Cladonia sp.). Lichenii sunt plante mici, verzi,
nevascularizate care aparţin clasei Musci , filumul Bryophyta.
Mamiferele sunt reprezentate de ierbivore ca renii, boul moscat, mamifere din
familia Leporidae, genul Lepus (asemănătoare cu iepurii, dar cu urechile şi
picioarele mai mari), rozătoare ale genului Microtus (asemănătoare cu şobolanii) şi
lemingi (rozătoare aparţinând genului Lemmus). Dintre speciile carnivore mai
frecvente sunt vulpea arctică, ursul polar şi lupii. Atât reptilele cât şi amfibienii sun
slab reprezentate sau lipsesc datorită temperaturilor scăzute. Tundra alpină este în
oarecare măsură similară tundrei arctice, dar lipseşte permafrostul iar suprafaţa
solului nu este la fel de umedă, datorită unei drenări mai bune a apei.
Pădurile boreale de conifere. Acest biom este reprezentat de păduri umede şi
reci de conifere (sau taiga) care se întind pe suprafeţe vaste, pe mai multe
 13

continente, între paralelele de 45 şi 57 grade latitudine nordică. Climatul este rece

şi foarte rece cu un surplus de umezeală în timpul verii. Vegetaţia predominantă
este reprezentată de diferite specii de conifere dintre care cele mai comune sunt:
Picea glauca, Abies balsamea, Pinus resinosa, Pinus strobus, Picea mariana,
Pinus contorta, Pinus ponderosa etc.). Datorită ecranării energiei luminoase,
plantele situate pe verticală la nivelul inferior sunt mai slab reprezentate.

Solul pădurilor boreale este caracterizat de o litieră adâncă şi o descompunere

lentă a materiei organice datorită temperaturilor scăzute, este un sol acid, cu un
deficit de substanţe minerale datorită mineralizării lente şi a faptului ca apa de
precipitaţii antrenează şi îndepărtează majoritatea mineralelor.
Pădurile de foioase din zonele temperate. Acest biom este caracterizat de un
climat moderat şi arbori cu frunze căzătoare (foiase). Datorită condiţiilor climatice
favorabile, aceste tipuri de păduri au fost extrem de mult reduse ca suprafaţă, ca
urmare a intervenţiei umane prin transformarea lor în zone agricole sau zone
urbane. Plantele dominante aparţin următoarelor specii: Acer sp., Fagus sp.,
Quercus sp., Carya sp., Populus sp., Ulmus sp., Salix sp. etc.
Plantele aflate la nivelurile inferioare coronamentului arborilor sunt bine
dezvoltate şi diversificate ca specii. De asemenea, fauna este bine reprezentată de
ierbivore, carnivore şi unele specii de reptile şi amfibieni. Solul este relativ fertil cu
o litieră subţire, datorită procesului rapid de descompunere a materiei organice.
Zonele ierboase. Această categorie defineşte un biom caracterizat prin prezenţa
şi abundenţa vegetaţiei ierboase înalte sau mai puţin înalte. În Europa şi Asia
denumirea acestor zone este stepă iar în America de Sud acest tip de biom se
numeşte pampas. Înainte de intervenţia omului, preeriile cu iarbă înaltă erau
formate mai ales din specii de Andropogon sp. care alcătuiau dense zone ierboase
cu înălţimi cuprinse între 1,5 şi 2 metri. În zonele cu precipitaţii mai reduse,
predomină o specie de numai câţiva centimetri înălţime, Buchloe dactyloides
(„iarba bizonului”).
Solul este de obicei foarte fertil, cu o pondere mare a cernoziomurilor. În
zonele mai uscate ale acestor biomi, fertilitatea solurilor poate fi influenţată de
salinitate. Fertilitatea acestor ecosisteme a determinat exploatarea unor mari
întinderi pentru culturi agricole cerealiere, care suportă o umiditate mai scăzută.
Mamiferele sunt reprezentate de ierbivore mici şi rozătoare, precum şi de
ierbivore de talie mare şi diferite specii de carnivore. Multe din aceste specii sunt
ameninţate de distrugerea habitatului datorită extinderii culturilor agricole iar
câteva sunt chiar pe cale de dispariţie.
Deşertul. Forma tipică de deşert este definită de existenţa unei vegetaţii slabe şi
dispersate alcătuită mai ales din specii de arbuşti. Cele mai importante biomuri
deşertice sunt localizate între paralelele de 25 şi 35 grade latitudine nordică şi
sudică, de regulă, în interiorul continentelor.
Existenţa deşerturilor este condiţionată climatic şi se datorează în mare parte
prezenţei curenţilor de aer descendenţi ce limitează formarea precipitaţiilor, care în
cele mai multe zone deşertice nu depăşesc valoarea anuală de 25 milimetri. În cazul
14

în care precipitaţiile sunt aproape absente, vegetaţia poate lipsi în totalitate în unele
zone deşertice. Acolo unde există, vegetaţia este reprezentată de arbuşti rezistenţi
la secetă (Larrea divaricata, Artemisia tridentata etc.) şi plante suculente capabile
să păstreze apa, de genul cactuşilor.
Cele mai multe mamifere de deşert sunt specii nocturne care astfel evită
căldura excesivă din timpul zilei. Sunt bine reprezentate diferite reptile (şopârle şi
şerpi) care sunt specii poichiloterme, precum şi de unele insecte.
Chaparral-ul (pădurea sclerofilă, sau zona cu vegetaţie săracă de tip
mediteranean). Acest tip de biom are o distribuţie spaţială particulară fiind prezent
în zone limitate între 32 şi 40 grade latitudine nordică şi sudică, de obicei, pe
coastele vestice ale continentelor. În aceste zone se manifestă un climat uscat,
datorat zonei de subtropicale de înaltă presiune, ce durează o bună parte a anului,
din primăvara până toamna târziu.
Precipitaţiile sunt prezente mai ales în lunile de iarnă şi sunt datorate deplasării
frontului polar şi asocierii acestuia cu furtunile cicloanelor de latitudine medie.
Media anuală a precipitaţiilor este de 300 până la 750 milimetri pluviometrici, iar
majoritatea acestor precipitaţii cad într-o perioadă scurtă de timp (2 - 4 luni).
Acest climat foarte special, determină ca vegetaţia existentă să dezvolte o serie
de adaptări speciale pentru a rezista secetei şi focurilor naturale frecvente. Se
întâlnesc specii de arbori şi arbuşti de talie redusă care nu îşi pierd frunzele în
sezonul secetos.
Climatul uscat nu facilitează descompunerea materiei organice în sol şi
eliberarea mineralelor, ceea ce reduce mult fertilitatea solului şi deci nu permite
plantelor să producă frunze noi la începutul sezonului (aşa cum se întâmplă la
plantele foioase veritabile). Frunzele plantelor care trăiesc şi caracterizează acest
biom sunt însă foarte rezistente la condiţiile de secetă.
Speciile de plante reprezentative sunt măslinul (Olea europea), eucaliptul,
acacia, pinul maritim (Pinus pinaster), stejarul pitic (Quercus dumosa) şi specii
asemănătoare (Quercus suber, Quercus virginiana). Cele mai multe specii prezintă
spini, cu rol de apărare împotriva erbivorelor).
Savana tropicală. Savanele tropicale sunt zone ierboase în care se găsesc cu o
densitate redusă arbori şi arbuşti rezistenţi la secetă care nu au de obicei înălţimi
mai mari de 10 metri. Din punct de vedere climatic aceste zone sunt caracterizate
de un sezon umed şi un sezon secetos cu temperaturi ridicate pe tot parcursul
anului. Savanele ocupă suprafeţe foarte mari în estul Africii, America de sud şi
Australia. Vegetaţia acestora asigură sursa de hrană pentru o mare diversitate de
animale erbivore, pe seama cărora există o varietate crescută de specii carnivore.
Pădurile umede tropicale şi ecuatoriale. Acest tip de biom se întâlneşte într-o
zonă largă în jurul Ecuatorului, în care temperatura şi umiditatea sunt relativ
crescute pe tot parcursul anului. Precipitaţiile sunt mai mari de 2000 până la 2500
milimetri şi sunt de regulă prezente pe tot parcursul anului.
Vegetaţia este foarte abundentă şi diversificată astfel încât un kilometru pătrat
poate conţine până la 100 de specii diferite de arbori. Pentru comparaţie, pe aceeaşi
suprafaţă, în zonele temperate există 3 sau 4 specii de arbori. Densitatea acestei
 15

păduri este mare, iar înălţimea arborilor este frecvent de 25-30 metri, unele specii
având înălţimi de până la 40 metri.

Pădurea umedă tropicală „ascunde” de asemenea o mare varietate de animale.

Se presupune că 30 – 50% din toate speciile de animale de pe planetă se întâlnesc
în acest tip de biom.
Chiar mediul marin şi oceanic este considerat de către unii ecologi ca având în
structura lui biomi cum ar fi: largul oceanului, zonele litorale, zonele bentale,
ţărmurile stâncoase sau nisipoase, estuarele sau zonele mlăştinoase asociate
mareelor.
Indiferent de locul pe care îl ocupa în ierarhia care ia în consideraţie diferitele
nivele de organizare a materiei vii, sistemele biologice prezintă câteva caracteristici
generale(Botnaruic, şi Vădineanu, 1982).
Caracterul istoric, specific (nu numai) sistemelor biologice, este datorat
faptului că însăşi sistemul integrator al biosferei a parcurs etape evolutive in timp,
la scară istorică, în sensul creşterii complexităţii structurale şi funcţionale. Implicit,
toate sistemele biologice contemporane sunt rezultatul proces de evoluţie şi
dezvoltare mai mult sau mai puţin îndelungat.
Datorită capacităţii sistemelor biologice de a primi, de a acumula, procesa şi
transmite informaţii specifice se poate reliefa caracterul informaţional al acestora.
Stugren (1982) consideră că sistemele biologice au evoluat în sensul creşterii
complexităţii lor structurale şi de asemenea în sensul dezvoltării capacităţii de a
vehicula informaţia biologică indiferent de aspectul cantitativ al materiei vii.
Latura calitativă a acestui proces informatic la nivelul biologic este reliefată de
importanţa fidelităţii, în sensul preciziei, exactităţii, cu care este procesată şi mai
ales transmisă informaţia în sistemele biologice. Este interesant de remarcat ca
dacă în cazul unor sisteme informaţionale abiotice fidelitatea absolută in procesarea
informaţiei este esenţială, în mod paradoxal lipsa exactităţii totale în transmiterea
informaţiei (genetice, de exemplu) reprezintă pentru sistemele biologice o
posibilitate de evoluţie, în cazul în care selecţia naturală validează variantele
favorabile ale erorilor.
Se poate observa relativ simplu că particularităţile unui sistem biologic nu sunt
neapărat caracteristice şi subsistemelor componente. Cu alte cuvinte, ceea ce
caracterizează un sistem biologic nu este doar cumularea caracteristicilor
elementelor care îl compun. Sistemul în ansamblul său are însuşiri noi, care pot fi
extrem de diferite de cele ale subsistemelor pe care le integrează, din punct de
vedere calitativ. Această calitate a unui sistem este cunoscută sub denumirea de
integralitate şi a fost pusă în evidenţă prin studiul unor sisteme biologice
supraindividuale. Odum (1971) evidenţiază caracteristici suplimentare ale unor
ecosisteme acvatice de tipul recif coraligen comparativ cu ecosistemele adiacente
(productivitate biologică ridicată) aflate practic în aceleaşi condiţii mediale. Este de
asemenea cunoscut experimentul lui Kamşilov (1979) care e evidenţiat capacitatea
crescută a unui ecosistem acvatic cu un grad de integralitate ridicat de a elimina
prin capacitatea biologică de autoepurare agenţi poluanţi ai apei de tipul fenolilor,
16

decât aceeaşi capacitate determinată la nivelul unui sistem biologic simplificat, deşi
în ambele cazuri singurul component capabil de oxidarea fenolilor a fost acelaşi
(bacteriile fenol-oxidante).
Gradul de eterogenitate al sistemelor biologice este dat de faptul că deşi în
structura calitativă a acestora există şi elemente ce pot fi considerate identice, cele
mai multe componente sunt diferite. Eterogenitatea sistemelor biologice reprezintă
aşadar o măsură a diversităţii structurale a acestora. Pentru că sistemele biologice
sunt capabile de evoluţie, conform caracterului lor istoric, ele se dezvoltă, fapt ce
presupune mărirea gradului lor de complexitate şi deci creşterea eterogenităţii. În
acest sens, de regulă o eterogenitate mai mare determină şi o integralitate
superioară şi că fiecărui tip de sistem îi este caracteristică o anumită valoare optimă
a eterogenităţii.
Starea normală de existenţă şi manifestare a sistemelor biologice este aceea de
echilibru dinamic. Această caracteristică derivă din capacitatea acestora de a fi
permanent într-o continuă activitate ce presupune schimbul de materie, energie şi
informaţie cu mediul. Capacitatea sistemelor biologice de a se menţine în cadrul
unui interval definit de valori care definesc echilibrul dinamic determină caracterul
specific antientropic al acestora. Cu alte cuvinte, sistemele biologice au mecanisme
şi resurse energetice interne capabile să contracareze tendinţa de dezagregare
caracteristică sistemelor fizice.
Starea de echilibru dinamic realizată de sistemele biologice este posibilă
datorită manifestării unei autoreglări a funcţionării acestora prin mecanismul de
autocontrol. O schemă generală a autocontrolului la nivelul sistemului biologic
presupune existenţa unor subsisteme specializate în recepţia informaţiei din mediu,
prelucrarea acestei şi elaborarea unei reacţii cât mai adecvate la acţiunea
excitanţilor mediali. Pentru a compara în permanenţă eficacitatea reacţiei
sistemului la acţiunea stimulantă a mediului şi deci autocontrolul sistemului se
manifestă conexiunea inversă (feed-back) prin care sistemul este capabil să
ajusteze în permanenţă valoarea răspunsului propriu la intensitatea factorilor care îl
stimulează.
Botnariuc (1976) prezintă succint toate aceste caracteristici generale ale
sistemelor biologice atunci când le defineşte ca fiind „sisteme deschise,
informaţionale” care datorită modului lor specific de organizare au capacităţi
specifice „de autoconservare, autoreproducere, autoreglare şi autodezvoltare de la
forme simple la cele complexe de organizare; ele au un comportament antientropic
şi finalizat care le asigură stabilitatea în relaţiile lor cu alte sisteme”.

4. Ecosistemul

În principiu, atunci când ne referim la ecosistem, înţelegem de fapt un sistem

deschis, cu o alcătuire complexă conferită de cele două subsisteme majore din care
acesta este alcătuit, şi anume biotopul (mediul fizico-chimic abiotic) şi biocenoza
 17

(totalitatea vieţuitoarelor, comunitatea de plante, animale, microorganisme care au

ca suport un anumit biotop). Ecosistemul sau sistemul ecologic reprezintă ceea ce
ecologii numesc unitatea funcţională fundamentală a biosferei, deoarece biosfera în
ansamblul ei este alcătuită din aceste formaţiuni cu dimensiuni spaţiale şi
temporale în care manifestarea vieţii este integrată în mediul local şi se manifestă
în mod unitar. Cu alte cuvinte un ecosistem cuprinde toată materia vie
(microorganisme, plante şi animale) inclusă într-un spaţiu definit care constituie
substratul manifestării acesteia dar şi componenta abiotică a acestui sistem.
Deşi aparent orice combinaţie de manifestare a vieţii pe suport medial poate da
impresia existenţei unui sistem ecologic, în realitate pot fi considerate ecosisteme
numai acele asociaţii ale vieţii cu mediul abiotic ce au un anumit grad de stabilitate
şi la nivelul cărora se manifestă fluxuri materiale şi energetice.
Deşi Forbes (1887) realizează pentru prima dată unitatea vieţii şi mediului ca
un sistem pe care l-a denumit microcosmos, termenul de ecosistem a fost introdus
în 1935 de ecologul britanic Sir A. G. Tansley, care a descris sistemele naturale ca
o continuă interacţiune dintre componenta vie şi minerală a acestora. Perspectiva
lui Tansley asupra conceptului de ecosistem are la bază în special aspectul
funcţional al acestui sistem biologic, mai ales din punct de vedere trofic. Principala
caracteristică a ecosistemului este aceea că la nivelul acesteia se manifestă
productivitatea biologică şi se realizează producţia biologică.
Concepţia ecologică modernă stabileşte mai multe categorii de structuri ale
ecosistemului. Cel mai uşor de identificat este modalitatea de stratificare a
ecosistemului, deoarece cele mai multe ecosisteme prezintă două straturi
principale: autotrof şi heterotrof.
Stratul autotrof, alcătuit din totalitatea populaţiilor de plante, este situat
superior şi beneficiază de accesul necondiţionat la radiaţia solară luminoasă, ceea
ce presupune o mai mare eficienţă a procesului de fotosinteză şi deci o producţie
primară (producţie de substanţă organică) ridicată. Stratul heterotrof este alcătuit
din organisme, care nu au acces la energia luminoasă (fără plante) şi este dependent
de existenţa organismelor autotrofe în scopul asigurării necesarului energetic.
Ecosistemele sunt foarte variate ca dimensiune şi complexitate. Spre
exemplu, o insulă din zona tropicală poate avea un ecosistem format de pădurea
umedă tropicală care se poate întinde pe sute şi mii de hectare, un ecosistem format
de zona mlăştinoasă a asociaţilor de mangrove şi un ecosistem subacvatic
reprezentat de recifurile coraligene şi biocenozele aferente.
Definirea conceptului de ecosistem nu trebuie interpretată de o manieră
simplistă sub forma unei relaţii de genul: biotop + biocenoză = ecosistem.
Populaţiile din componenţa biocenozei sunt capabile nu numai să suporte rigorile
mediului ambiant (biotopului) ci să-l şi transforme, ceea ce determină noi
interacţiuni între specii (interacţiuni indirecte) ceea ce conduce la definirea unui
sistem de interacţiuni complex ale speciilor între ele şi ale speciilor cu mediul.
Acest tip de sistem reprezintă sistemul ecologic sau ecosistemul. Dintr-un alt punct
de vedere, se poate observa că ecosistemul este alcătuit din cinci subsisteme
(trofice) fundamentale:
18

1. substanţe de natură anorganică (elemente chimice sau substanţe

minerale);
2. producători primari (toate plantele şi unele microorganisme
fotosintetizatoare);
3. animalele consumatoare (consumatori primari şi secundari de
diferite ordine);
4. detritusul vegetal şi animal (materie organică rezultată după
moarte organismelor vii);
5. microorganisme reducătoare sau descompunătoare (organisme
ce reduc materia organică la componenţii minerali).
O schemă a modului de interacţiune dintre componentele ecosistemului este
prezentată în figura 3.
Într-un mod mai simplist, şi reducând componentele ecosistemului la cele mai
importante, putem afirma că structura ecosistemelor este determinată de o varietate
de factori care se manifestă inter-relaţional, dintre care câteva din cele mai
importante componente sunt solul, atmosfera, radiaţia solară, apa – toate acestea
caracterizând biotopul şi organismele vii care ocupă acest biotop, reprezentând
biocenoza sau comunitatea de plante şi animale specifice unui anumit biotop.

Figura 3. Prezentarea schematică a principalelor subsisteme ale

ecosistemului.
Se poate reliefa şi o structură biochimică a ecosistemului, dacă se consideră
modul în care sunt reprezentate cantitativ diversele substanţe (organice sau
anorganice, libere sau înglobate în biomasa organismelor) implicate în funcţionarea
ecosistemului.
 19

Având în vedere importanţa unor anumite substanţe (aşa numite substanţe

active) pentru funcţionarea ecosistemului, cum sunt pigmenţii fotosintetizatori, s-a
realizat o diferenţiere a ecosistemelor din punct de vedere al eficienţei
productivităţii primare. Studiul clorofilei a, a condus la evidenţierea a patru
categorii de ecosisteme.
Ecosisteme stratificate. În această categorie se includ toate tipurile de păduri,
ecosistemele cu vegetaţie ierboasă înaltă (de tip savană), ecosistemele artificiale
(culturi agricole). Acestor ecosisteme le este caracteristică evidenţierea unor
substraturi vegetale cu o concentraţie diferită a concentraţiei de clorofilă,
determinată de reducerea pe orizontală a intensităţii radiaţiei solare. Într-un
ecosistem stratificat concentraţia de clorofilă a este de aproximativ 0,4 g până la 3
g pe metru pătrat ( 1 gram de clorofilă poate produce 0,4-4 g oxigen/oră).
Ecosisteme umbrite. În aceste ecosisteme, stratul autotrof are un singur nivel.
Concentraţia de clorofilă a este asemănătoare cu cea existentă le nivelul inferior al
ecosistemelor stratificate. Caracteristic acestor ecosisteme le este un proces de
fotosinteză de câteva ori mai redus ca intensitate comparativ cu ecosistemele
stratificate. În condiţii de iluminare redusă, concentraţia de clorofilă a are valori
medii foarte scăzute (0,001- 0,5 g/m2).
Ecosisteme mixte. Aceste tipuri de ecosisteme sunt similare nivelului mediu din
ecosistemele de tip stratificat. Ele sunt de regulă ecosisteme acvatice în care rolul
principal în realizarea producţiei primare îl deţin algele planctonice
(fitoplanctonul). Datorită „migraţiei” diurne, pe verticală, a algelor microscopice
nu se poate identifica totuşi o stratificare stabilă. Concentraţia de clorofilă a este
variabilă în intervalul 0,02- 1g/m2 cu o eliberare de oxigen de 1-10g/oră pentru
fiecare gram de clorofilă.
Ecosistemele de lumină. În această categorie de ecosisteme sunt incluse acele
ecosisteme caracterizate de existenţa unor straturi vegetale cu o dezvoltare
nesemnificativă pe verticală. Cu alte cuvinte, ele sunt, din acest punct de vedere
ecosisteme mono-strat.
Exemple de astfel de ecosisteme sunt peliculele de alge sau cele de licheni,
culturile agricole (ecosisteme artificiale), mai ales în primele stadii de dezvoltare a
vegetaţiei sau culturile experimentale expuse iluminării artificiale abundente.
Concentraţia de clorofilă a este similară cu aceea de la nivelul superior din
ecosistemele stratificate: 0,01-0,6g/m2, 1g de clorofilă fiind implicat în eliberarea a
8-40g oxigen/oră.
Există evident şi alte criterii de clasificare a ecosistemelor. Spre exemplu,
pentru ecosistemele acvatice s-au luat în considerare principalele grupe de
organisme acvatice (nectonul, planctonul, bentosul) sau domenii ale mediului
acvatic cum sunt domeniul pelagial, bental etc., dar şi criteriul energetic (Tab 1),
mai exact, mărimea fluxului energetic prin ecosistem (Odum, 1972).
Cea mai importantă sursă energetică este evident energia radiantă solară. Odată
fixată de către plante, energia încorporată în masa organică circulă în cadrul
ecosistemului sau poate fi de asemenea trecută dintr-un ecosistem în altul printr-o
20

serie de procese care includ: migraţia animalelor, vânătoare, recoltarea plantelor,

fenomene de eroziune etc.

Tabel 1. Clasificarea ecosistemelor acvatice pe criteriul valorii fluxului

energetic.
Flux
Ecosisteme Zone energetic
(kcal/m2 şi
an)
Dependente numai de Zonele oceanice 1 –10
energia solară
Dependente de energia Zonele de litoral marine,
solară şi de alte surse estuare 10 - 40
naturale de energie
Dependente de energia Zonele în care se practică
solară şi un aport energetic acvacultura 10 - 40
antropic
Dependente de alte surse Zonele oceanice abisale cu
de energie (energie chimică) izvoare sulfuroase, unele -
ecosisteme cavernicole

O diagramă de genul celei prezentate în figura 4, poate fi reprezentativă pentru

cele mai comune tipuri de ecosisteme, din punct de vedere al circulaţiei materiei şi
energiei.

Figura 4. Intrări şi ieşiri de energie într-un ecosistem tipic.

 21

4.1. Biotopul

Descrierea unui ecosistem se poate realiza prin raportarea la componenta

abiotică a acestuia, în primul rând, sub aspectul fizionomiei şi tipologiei şi în al
doilea rând din punctul de vedere al structurii sale spaţiale. Se apreciază că în
condiţii asemănătoare de viaţă se realizează structuri similare de specii în cadrul
biocenozei. Conceptul de biotop defineşte acel subsistem fundamental al
ecosistemului care înglobează toţi factorii externi de natură abiotică ce afectează
organismele vii. Biotopul este deci substratul, mediul fizico-chimic pe care sau în
care populaţiile componente ale biocenozei, comunităţile de plante, animale şi
microorganisme trăiesc, se dezvoltă şi se reproduc.
Caracterele particulare ale biotopului determină caracteristicile structurale şi
funcţionale ale biocenozei asociate. In mediul acvatic acest fapt este evident chiar
dacă se ia în considerare fie şi numai morfologia biotopului. S-a remarcat în acest
sens faptul că recife artificiale pot modifica structura biocenozei şi productivitatea
biologică locală a unor ecosisteme marine şi oceanice prin apariţia unor habitate
specifice care vor constitui suportul pentru o creştere a diversităţii biologice. De
exemplu, creşterea productivităţii piscicole în astfel de ecosisteme acvatice este
atât de importantă cantitativ încât metoda introducerii recifelor artificiale este
frecvent utilizată în pescăriile marine şi oceanice, reprezentând un succes evident al
ecologiei aplicate.
Cele mai multe specii sunt supuse presiunii mediului abiotic, cel puţin în
anumite zone geografice ale arealului lor prin acţiunea factorilor mediului abiotic,
cum sunt climatul, apa, lumina, substanţele minerale. Nici o specie nu este
adaptată să supravieţuiască în toate condiţiile existente pe Pământ. Toate speciile
au limite specifice de toleranţa la acţiunea factorilor fizici şi chimici care afectează
direct sau indirect succesul supravieţuirii şi reproducerii acestora. Intervalul de
valori cuprins în întregul spectru de variaţie a factorilor abiotici, în care speciile pot
supravieţui şi persista este cunoscut sub denumirea de interval de toleranţă, iar
limitele extreme ale acestuia sunt denumite limite de toleranţă. Valorile factorilor
abiotici cuprinse în intervalul de toleranţă, la care speciile sau populaţiile
funcţionează în modul cel mai eficient alcătuiesc intervalul optim (optimul
dezvoltării)
Chimistul german Liebig (1840) a lansat ipoteza, considerată multă vreme un
principiu ecologic fundamental, că organismele vii sunt în general limitate de către
acţiunea unui singur factor al biotopului care este insuficient în comparaţie cu
necesităţile acestora. La acel moment, ecologii au considerat această idee atât de
interesantă, încât au denumit-o legea minimului sau legea minimului lui Liebig,
încercând totodată să determine acel singur factor care limitează creşterea şi
dezvoltarea speciilor.
22

Mai târziu, multe studii au relevat faptul că acest concept nu este adecvat
pentru a putea explica limitele de distribuţie pentru cele mai multe specii sau
oricum, explicaţia este prea simplistă.
S-a demonstrat că distribuţia şi existenţa speciilor este determinată de un
complex de interacţiuni dintre mai mulţi factori fizico-chimici, interacţiunea
acestora potenţând sau diminuând efectul cumulat al fiecărui factor considerat
separat.

4.1.1. Factorii mediului abiotic

Din punct de vedere a modului lor de acţiune şi al efectelor pe care variaţiile

factorilor mediului abiotic le produc asupra funcţionării speciilor din biocenoză se
poate considera că, principalii factori fizico-chimici se pot manifesta în două
moduri distincte.
O manifestare a fluctuaţiei valorilor acestora într-un anumit interval, cu o
anume amplitudine şi o periodicitate bine definită, deci o manifestare „normala”,
conduce la fenomene cum sunt ciclul nictemeral (alternanţa noapte-zi), succesiunea
anotimpurilor, mareele etc., la care speciile sunt adaptate.
Acest tip de fluctuaţii ale factorilor abiotici sunt fie benefice pentru populaţii,
fie uşor de suportat de către acestea. Un alt tip de manifestare a acţiunii factorilor
abiotici ai mediului este reprezentat de fluctuaţia întâmplătoare a acestora şi
înregistrarea unor valori „anormale” ale amplitudinii variaţiei lor, dincolo de
limitele obişnuite. Acest tip de acţiune perturbă activitatea normală a ecosistemului
şi are de regulă efecte nefaste asupra populaţiilor din biocenoză.
Exemple de astfel de „anomalii” în manifestarea factorilor de mediu pot fi:
temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, care depăşesc flagrant media
maximelor sau minimelor termice, precipitaţii extrem de abundente (inundaţii
catastrofale), perioade de secetă prelungită, furtuni deosebit de puternice, erupţii
vulcanice etc.
Principala deosebire între cele două moduri de manifestare a factorilor abiotici
mediali constă în efectele pe care le produc asupra populaţiilor naturale. În cazul în
care factorii fluctuează în limite normale, speciile se adaptează şi efectele sunt
benefice, neutre sau afectează în mod nesemnificativ efectivele populaţiilor.
În cazul extrem, când amplitudinea variaţiei factorilor de mediu este extrem de
mare, efectul lor aspra biocenozei este deosebit de semnificativ şi se exprimă prin
scăderea efectivelor populaţiilor, uneori până la valori ale numărului de indivizi
care permit cu dificultate refacerea efectivului iniţial, iar în cazuri extreme pot
conduce la dispariţia populaţiilor.
 23

4.1.1.1. Lumina solară

Principala sursă de lumină şi energie termică pentru ecosistemele naturale este

reprezentată de radiaţia solară. Desigur, există şi alte surse luminoase sau calorice
cum sunt lumina artificială, lumina de natură biologică, energia geotermică, dar
impactul global al acestora asupra ecosferei este limitat, accidental sau de
importanţă locală. Soarele este deci cea mai importantă sursă de energie pentru
derularea activităţii normale la nivelul majorităţii ecosistemelor, lumina solară
manifestându-şi rolul energetic fundamental în procesul de fotosinteză prin care
plantele produc substanţă organică pornind de la elemente minerale.
Lumina vizibilă, perceptibilă de organele de simţ ale organismelor este numai o
fracţiune din spectrul larg al radiaţiei electromagnetice care include undele radio,
microundele, radiaţiile infraroşii, lumina vizibilă, radiaţiile ultraviolete, radiaţiile x
şi radiaţiile gamma.
Energia solară este energia radiantă produsă de Soare ca urmare a reacţiilor de
fuziune nucleară ce se produc în interiorul acestei stele presupunând fuziunea a
două nuclee uşoare de hidrogen care determină apariţia unor nuclee grele de
deuteriu ( 12 H ). Deuteriul se combină după reacţia:

2
1 H + 12H → 23 He+ 01n + 3,2 MeV ,

din care rezultă heliu, un neutron liber şi o cantitate de energie de 3,2 MeV,
ceea ce înseamnă 5,1 · 10-13 J sau 1,2 · 10-13 calorii.
Energia solară parcurge spaţiul sub formă de cuante de energie numite fotoni
care interacţionează cu atmosfera şi suprafaţa pământului. Cantitatea de energie
solară care ajunge la nivelul superior al atmosferei terestre, considerată atunci când
Pământul se află la distanţa medie faţă de Soare, este cunoscută sub denumirea de
constantă solară şi are valoarea medie de 1,37 · 106 erg / sec şi cm2 sau
aproximativ 2 calorii pe minut şi cm2. Deşi intensitatea radiaţiei solare nu este
constantă, variaţia acesteia este destul de redusă, fiind estimată la circa 0,2% într-
un interval de timp de 30 ani. Energia solară care ajunge la nivelul suprafeţei
Pământului este mai redusă decât valoarea constantei solare, datorită absorbţiei şi
dispersiei acesteia, ca urmare a interacţiunii fotonilor cu atmosfera terestră.
Cantitatea de energie incidentă este diferită în funcţie de momentul zilei, sezon
şi poziţia geografică. Din cantitatea totală de 2,5 · 1018 calorii pe minut, care
pătrunde în atmosfera terestră, la suprafaţa scoarţei terestre energia solară are
valoarea medie globală de 1,6 cal/cm2 şi pe minut. Valorile ce se înregistrează la
diferite latitudini sunt foarte diferite şi au următoarele valori medii anuale: în
zonele nordice: 40 000 – 50 000 cal/cm2; în zonele temperate: 80 000 – 15 000
cal/cm2; în zonele tropicale: mai mult de 200 000 cal/cm2.
Radiaţia solară are lungimi de undă cuprinse între 1 Ǻ ( Angstrom, 1 Ǻ = 10-
10
m) şi câţiva kilometri (în cazul undelor radio lungi). Cea mai mare pondere din
24

energia solară incidentă o deţin însă radiaţiile cu lungimi de undă cuprinse între 0,2
· 10-6 şi 4· 10-6 metri.
Radiaţiile vizibile ale spectrului solar reprezintă aproximativ 42 procente.
Acestea sunt radiaţiile care permit organului vizual al animalelor să vizualizeze
mediul înconjurător, asigurând astfel comunicarea vizuală dintre acestea şi
orientarea în cadrul habitatului. Din zona vizibilă a spectrului, în procesul de
fotosinteză se utilizează numai aproximativ 21% din energia solară.
La nivelul ecosistemelor acvatice, energia solară totală incidentă la suprafaţa
apei are o valoare medie estimată de 1,4 · 1012 calorii pe minut. Din această
energie, o cantitate variabilă între 3% şi 40% este reflectată de suprafaţa apei, în
funcţie de unghiul de incidenţă şi de gradul de agitaţie al suprafeţei luciului de apă.
Apa absoarbe lumina în mod diferit, în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei
solare şi în consecinţă tipul de lumină care pătrunde în diverse orizonturi acvatice
este diferit. Radiaţiile din sectorul roşu al spectrului solar sunt absorbite mai rapid,
în timp ce radiaţiile din sectoarele albastru şi verde penetrează orizonturi mai
profunde, uneori până la 1000 m adâncime. Radiaţiile „verzi” ale spectrului luminii
solare nu sunt foarte bine utilizate de plante în cadrul fotosintezei clorofiliene. De
aceea, în mări şi oceane, la orizonturile la care pătrund aceste radiaţii, plantele
acvatice de genul algelor roşii care pot fi prezente până la adâncimi de 500 m,
utilizează un pigment diferit de clorofilă, un pigment roşu denumit ficoeritrină.

Figura 5. Gradul de utilizare a luminii solare de către clorofilă în procesul de

fotosinteză (modificat după Gasz et al., 1978).
 25

În general, spectrul luminii albe utilizabile de către plante în procesul de

fotosinteză este caracterizat de o utilizare maximă a radiaţiilor albastre şi roşii şi de
o utilizare minimă a radiaţiilor verzi. În figura 5 este reprezentat spectrul absorbţiei
luminii de către ansamblul pigmenţilor implicaţi în procesul de fotosinteză,
exprimat în procente din lumina „albă”, cu precizarea că diversele lungimi de undă
sunt considerate a fi distribuite uniform în cadrul radiaţiei solare.
Cantitatea şi calitatea radiaţiei luminoase care pătrunde în ecosistemele
acvatice este diferită în funcţie de intensitatea fenomenelor de reflecţie, refracţie,
absorbţie şi dispersie. Din acest motiv, transparenţa apei are un rol deosebit
deoarece valoarea acesteia condiţionează adâncimea maximă la care lumina solară
poate fi utilizată de către plante în procesul de fotosinteză.
În apele cu transparenţa de unu până la doi metri, la adâncimea de 1 m pătrunde
numai 5% până la10% din totalul energiei solare incidente la suprafaţa apei, iar la
adâncimea de 2 m cantitatea de energie care ajunge la acest orizont acvatic
reprezintă numai 0,003 – 0,01 cal/cm2 şi minut.
Pentru determinarea transparenţei apei se utilizează în mod frecvent un
instrument simplu dar foarte eficient pentru determinări de rutină denumit discul
lui Secchi, care constă într-un disc de culoare albă, suspendat de un cablu prin
intermediul căruia poate fi coborât în apă la diferite adâncimi. Aprecierea gradului
de transparenţă a apei prin intermediul acestui instrument, se bazează pe faptul,
empiric demonstrat, că discul dispare din vedere, atunci când este imersat, la o
adâncime Z(S), la care lumina solară care atinge acest orizont acvatic, reprezintă
numai 18 – 20% din lumina solară incidentă la suprafaţa apei.
Dacă se consideră că discul dispare din vedere la adâncimea la care primeşte
numai 20% din lumina solară, adică o cincime din totalul acesteia, atunci se poate
scrie relaţia:

1
e − k ⋅Z ( s ) =
5

Din care rezultă:

k ⋅Z (s) = n 5 ≈ 1,7
1, 7
k =
Z (s)

Adâncimea de compensaţie poate fi relativ simplu estimată, dacă se ia în

consideraţie adâncimea la care dispare din vedere discul:

k ⋅ Z ( s ) = ln 5
Z (1%) = ln 100
26

De unde rezultă:

Z (1%) ln 100 log10 100 2

= = =
Z (s) ln 5 log10 5 0,7
Z (1%) = 2,86 ⋅ Z ( s )

Dacă se consideră că discul dispare la orizontul la care ajunge numai 18% din
lumina solară incidentă, atunci valoarea 2,86 se înlocuieşte cu valoarea 2,68,
rezultată dintr-un calcul similar.
Există numeroase adaptări ale plantelor la fluctuaţia intensităţii radiaţiei solare
sau la deficitul de lumină. Acestea se realizează prin mecanisme diferite, dintre
care cele mai numeroase se referă la:
-modificări ale complexului pigmentar;
-modificarea vitezei de reacţie a aparatului pigmentar;
-diferenţierea cantitativă a structurii pigmenţilor fotosintetizatori.
Spre exemplu, la algele marine al căror habitat are un deficit de lumină,
cantitatea de pigmenţi implicaţi în procesul de fotosinteză este mai mare decât a
plantelor similare aflate în zone mai bine expuse la lumina solară. Radiaţia
ultravioletă crescută poate conduce la scăderea concentraţiei clorofilei şi deci la
încetinirea ritmului acumulării de biomasă.
Dacă pentru plante funcţia energetică a luminii este esenţială, în cazul
animalelor, pe lângă rolul energetic, lumina solară are şi o importanţă în ceea ce
priveşte modul de percepere şi transmitere a informaţiilor. Rolul informaţional al
luminii, mai ales al radiaţiilor din spectrul vizibil, este mai evident în activitatea
animalelor. Lumina permite animalelor să perceapă mediul înconjurător, să
primească şi să transmită informaţii, prin identificarea spaţiului, formelor, culorilor
şi mişcării, fapt ce determină anumite comportamente, activităţi şi relaţii ale
animalelor cu alte componente ale mediului înconjurător. Adaptări ale animalelor
cum sunt mimetismul, homocromia, imitaţia, fenomenul de bioluminiscenţă etc., nu
ar fi posibile fără sensibilitatea animalelor faţă de lumină.
Emisia de lumină de către organismele vii este un fenomen extrem de
interesant cunoscut sub numele generic de bioluminiscenţă. Fenomenul este mult
mai frecvent întâlnit la animalele din mediul acvatic unde există sute de specii de
animale care pot să producă lumină. Constantinov (1972) inventariază aproximativ
50 specii de protozoare, 100 specii de celenterate, 150 specii de moluşte, 140 specii
de crustacee şi mai mult de 100 de specii de peşti capabile de producerea luminii
de natură biologică.
În procesul de producere a luminii de către animalele acvatice sunt implicate
mecanisme biochimice ce presupun prezenţa oxigenului pentru oxidarea unei
substanţe (luciferina) în prezenţa unei enzime (luciferaza) şi obţinerea unei
substanţe cu proprietăţi luminiscente (oxiluciferina).
 27

Alternanţa zi – noapte, prezenţa, absenţa sau abundenţa luminii în mediul

acvatic determină comportamente specifice la diferite grupe de organisme. Un
exemplu interesant îl reprezintă fenomenul de fotoperiodism, un complex de reacţii
ale organismelor la variaţia diurnă a luminii care condiţionează adevărate ritmuri
nictemerale sau circadiene.
În principiu aceste ritmuri presupun o alternanţă a perioadelor de activitate cu
perioade de repaus într-un interval de 24 ore, ce pot determina în bună parte modul
în care se derulează activitatea în cadrul ecosistemului.
În ecosistemele acvatice lacustre, precum şi în cele maritime, producţia primară
(fotosintetică) se realizează în timpul zilei, în timp ce consumul fitoplanctonului de
către zooplanctonul fitofag (specializat în consumul de alge microscopice) se
realizează în mare măsură pe timpul nopţii. Această alternanţă este specifică unui
fenomen general cunoscut sub denumirea de migraţia nictemerală pe verticală a
zooplanctonului.
Zooplanctonul se menţine pe timpul nopţii în orizonturile superficiale ale apei
şi "migrează" spre adâncimi mai mari în timpul zilei. Aceasta permite
fitoplanctonului să se multiplice exponenţial pe parcursul zilei, deoarece este
consumat cu o rată mai mică de către zooplancton.
Pe parcursul nopţii, zooplanctonul revine spre zonele de suprafaţă consumând
fitoplanctonul dezvoltat în exces. În ziua următoare, biomasa vegetală constituită
de algele microscopice se va regenera şi astfel, acest ciclu se repetă în permanenţă.
Zooplanctonul de talie redusă va fi consumat mai ales în timpul nopţii de către
animalele zooplanctonofage, care pot efectua o migraţiune pe verticală defazată cu
12 ore, consumând în timpul zilei zooplanctonul şi retrăgându-se pe perioada nopţii
în ape mai adânci unde pot deveni prada unor consumatori de alt ordin, încadrându-
se astfel în lanţul trofic. Global, acest proces determină o migraţiune activă, pe
verticală şi în adâncime a biomasei sintetizate la suprafaţă constituită de
fitoplancton.
Această migraţie este mai rapidă decât un simplu proces de sedimentare
naturală (de scufundare) şi în plus este "ritmică", determinând la fiecare nivel trofic
atât producţia cât şi consumul.
Acestor ritmuri ale migraţiei le sunt asociate uneori adaptări foarte specifice,
remarcându-se coincidenţe între ciclurile ontogenetice (implicate de dezvoltarea
organismului considerat individual), migraţii şi regimul hidrologic al maselor de
apă.
Lumina determină de asemenea comportamente animale care pot fi încadrate în
aşa numitul fenomen de fototropism. Din acest punct de vedere, plantele şi în
special animalele pot reacţiona diferit.
Se poate diferenţia un fenomen de fototropism pozitiv, care descrie tendinţa
organismelor de a se apropia de sursa de lumină, precum şi un fenomen de
fototropism negativ, care reprezintă tendinţa animalelor de a se îndepărta de
lumină.
28

4.1.1.2. Temperatura

Temperatura ar pute fi definită ca o particularitatea a unui corp care determină

transferul de căldură la sau de la alte corpuri. În altă accepţie, temperatura este
media energiei cinetice a moleculelor unei substanţe datorate agitaţiei termice.
Din punct de vedere ecologic, temperatura este în general o consecinţă a
manifestării radiaţiei solare prin componenta ei calorică şi reprezintă un factor
limitativ manifestat mai ales în diferite tipuri de biomi în care, pe lângă variaţiile
diurne sau sezoniere cu caracter normal, se pot înregistra abateri perturbatoare
pentru biocenoze, cum sunt sezoanele reci în care temperatura coboară extrem de
mult sau sezoane calde cu temperaturi foarte ridicate.
Acest tip de variaţii ale valorilor de temperatură implică modificări brutale ale
condiţiilor mediale specifice populaţiilor naturale şi în plus, se pot manifesta fie
direct, fie indirect, în corelaţie cu alţi factori ecologici care pot potenţa efectele
modificării temperaturii mediului.
Ecologii admit că fiecărei specii îi sunt caracteristice anumite limite de
toleranţă la variaţiile de temperatură şi că în cadrul intervalului de valori cuprins
între aceste limite există valori optime pentru anumite faze de dezvoltare a
organismelor. Spre exemplu, unele forme de rezistenţă ale unor organisme suportă
valori de temperatură mult mai accentuate decât ar suporta organismele tipice.
Intervalul de valori de temperatură suportabil de către unele specii poate fi
considerat ca fiind cuprins între valorile de –700C şi 900C, pentru că există diverse
specii de organisme capabile să reziste la aceste temperaturi extreme. Majoritatea
speciilor de plante şi animale suportă însă temperaturi cuprinse într-un interval mai
restrâns de –200C până la 500C, ci foarte mari diferenţe între diversele zone
geografice. De aceea temperatura are un rol foarte important în răspândire şi
distribuţia geografică a speciilor, iar variaţiile de temperatură influenţează
activitatea biocenozelor din aceleaşi zone geografice.
Pentru studiile ecologice măsurarea temperaturii şi monitorizarea fluctuaţiilor
acesteia sunt elemente de bază pentru caracterizarea biotopurilor. Există mai multe
scări (grade) de apreciere a valorilor de temperatură dintre care cele mai utilizate
sunt Celsius şi Fahrenheit.
Un grad Celsius reprezintă 1/100 din diferenţa dintre temperatura la care gheaţa
se topeşte şi temperatura la care apa fierbe, în condiţii de presiune atmosferică
standard (760 mm Hg presiune). Gradul Fahrenheit reprezintă 1/180 iar gradul
Réaumur 1/80 din aceeaşi diferenţă de temperatură. Scara fundamentală de
temperatură este scara absolută, scara termodinamică sau scara Kelvin în care
temperatura măsurată se bazează pe energia cinetică medie pe o moleculă a gazului
perfect. Temperatura zero a scării Kelvin este de – 273,150C.
Dacă vom considera temperatura optimă pentru o populaţie, atunci ne vom
referi la acea valoare sau mai precis, acel interval de valori ale temperaturii la care
procesele metabolice (cele care implică dezvoltarea creşterea şi reproducerea) ale
indivizilor componenţi se derulează cu pierderi minime de energie, deci de căldură.
 29

Există însă diferenţe notabile între valorile optime de temperatură pentru

diferite specii. Dacă pentru cele mai multe organisme, aceste valori sunt situate în
limite considerate normale de către specialişti, există excepţii notabile care denotă
marea plasticitate a manifestării vieţii în condiţii extrem de diverse.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă organismele care preferă mediile cu
temperaturi extrem de ridicate. Specialiştii au fost foarte surprinşi să descopere
organisme procariote care trăiau în izvoarele termale fierbinţi la temperaturi, uneori
mai mari decât punctul de fierbere al apei. De altfel s-a demonstrat experimental că
există unele organisme procariote care preferă temperaturile ridicate. Sunt aşa
numitele specii termofile extreme care se dezvoltă normal la temperaturi de circa
1150C, adică valori la care se practică sterilizarea termică în unele activităţi umane.
Cele mai multe specii sunt adaptate însă la temperaturi la care procesele
metabolice se derulează în mod normal, adică la valori cuprinse între 00C şi 500C.
Chiar în cadrul acestui interval, dezvoltarea normală a unor specii se produce de la
o anumită valoare a temperaturii, cunoscută sub denumirea de temperatură "zero"
a dezvoltării. Indivizii speciei respective nu dispar obligatoriu la valori mai mici
decât acest zero al dezvoltării, dar încetează să se mai dezvolte, cel puţin până la
revenirea temperaturii la valori superioare.
Valorile de temperatură superioare temperaturii zero a dezvoltării, valori la
care dezvoltarea organismelor se desfăşoară în mod normal sunt cunoscute şi sub
numele de valori ale temperaturii eficiente. Se consideră că un organism poate
ajunge la realizarea scopului existenţei sale, adică la maturitate sexuală şi
reproducere, numai dacă acumulează o anumită valoare a sumei temperaturilor
eficiente considerate zilnic.
Suma temperaturilor zilnice eficiente se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

S e = (Tm − T0 ) ⋅ N z

în care:
Se - suma temperaturilor zilnice eficiente exprimată în număr de grade/zile;
Tm - temperatura mediului;
T0 – temperatura zero a dezvoltării.
Modul în care se realizează suma valorilor temperaturilor zilnice eficiente, în
funcţie de evoluţia climei locale, determină valoarea productivităţii biologice a
unei populaţii prin creşterea numărului de generaţii într-o perioadă de timp
determinată, ca urmare a atingerii diferenţiate a maturităţii sexuale. Spre exemplu,
specialiştii ştiu că de regulă o specie de peşte cum este crapul comun (Cyprinus
carpio Linnaeus, 1758) atinge maturitatea sexuală la 2 –4 ani în funcţie de sex, în
condiţiile unui climat temperat. În unele zone caracterizate de un climat specific
mai cald, această specie poate ajunge uneori la maturitate sexuală cu un an mai
repede (Ciolac, 1997).
Necesitatea adaptării speciilor la fluctuaţiile temperaturii mediului şi la diverse
valori ale acesteia a indus diferite modalităţi prin care se realizează acest imperativ.
Toate aceste mecanisme au ca scop final menţinerea echilibrului energetic la
30

organismului, în sensul că pierderile energetice vor trebui să fie în permanenţă

compensate de intrările de energie la nivel metabolic. În acest sens, adaptările
organismelor sunt de natură morfologică, fiziologică sau comportamentală.
O relaţie între temperatura medie a biotopului şi dimensiunile unor specii de
organisme homeoterme, în sensul că la un anumit grup de animale care trăiesc în
zone climatice, talia are dimensiuni mai mari decât talia unor organisme din zonele
calde poartă denumirea de regula lui Bergman. Această tendinţă adaptativă poate fi
explicată dacă se ţine conta de relaţia dintre dimensiunile liniare, masa şi volumul
unui corp.
Se ştie că volumul creşte proporţional cu dimensiunile liniare la puterea a treia,
în timp ce masa creste proporţional cu dimensiunile la puterea a doua. Cu alte
cuvinte, cu cât un animal va fi mai mare, adică va avea un volum şi o masă mai
mare, cu atât suprafaţa relativă a corpului acestuia va fi mai redusă şi în consecinţă,
pierderile calorice vor fi mai reduse. Deşi există numeroase corespondenţe cu
situaţii reale pentru care această regulă se poate aplica, există numeroase exemple
care nu respectă regula, ceea ce înseamnă că relaţia dintre talia organismelor şi
temperatura mediului este mult mai complexă decât această corespondenţă directă.
Adaptările fiziologice şi adaptările comportamentale care sunt implicate de
procese fiziologice individuale pornesc de la o legitate de natură fizico-chimică.
Este demonstrat faptul că viteza reacţiilor chimice se dublează la fiecare creştere a
temperaturii cu 100C. Reacţiile biochimice care caracterizează metabolismul
animal respectă într-o oarecare măsură această legitate care presupune că
intensitatea proceselor metabolice este, în anumite limite proporţională cu
temperatura. Efectul acestei relaţii poate fi foarte important pentru organismele
poichiloterme. În sezonul rece, unele organisme cum sunt diferite specii de peşti
din familia Cyprinidae (crapul comun, carasul argintiu etc.) reacţionează la valorile
scăzute de temperatură a apei trecând în stări fiziologice speciale cum este starea
de amorţire sau iernatul peştilor. Peştii se aglomerează în zone mai adânci şi nu se
deplasează, reducând la minimum pierderile de energie datorate mişcării, care nu
pot fi compensate datorită inexistenţei surselor de hrănire.
Evoluţia anormală a temperaturii în acest sezon, adică o creştere a temperaturii
apei în iernile mai calde, determină ieşirea peştilor din starea de amorţire, un
metabolism mai activ şi implicit un consum de energie crescut care va trebui
suportat din rezervele de substanţe energetice (grăsimi) acumulate in sezonul cald.
Ca urmare, într-o iarnă "caldă", peştii consumă mult mai repede rezervele
energetice acumulate, după care urmează, inevitabil în lipsa resurselor nutritive,
înfometarea şi consumul în scop energetic a substanţelor proteice de constituţie.
Rezultatul este o scădere accentuată a masei corporale (se poate observa şi o uşoară
diminuare a taliei) care poate depăşi în cazuri extreme limita de suportabilitate
fiziologică şi conduce la o mortalitate în masă a peştilor, mai ales dacă la acţiunea
temperaturii se adaugă şi fluctuaţia defavorabilă a altor factori ai biotopului acvatic
(concentraţia de oxigen solvit, concentraţia de dioxid de carbon etc.).
Pentru a se adapta la temperaturi extrem de scăzute, organismele acvatice
dezvoltă diferite modalităţi de evitare e efectelor acestora. Spre exemplu, larvele
 31

unor chironomide pot supravieţui în gheaţă prin existenţa unor mecanisme care le
permite deshidratarea ţesuturilor şi deci scăderea punctului de îngheţ implicată de
creşterea presiunii osmotice la nivel celular. Multe specii de alge monocelulare
microscopice care alcătuiesc fitoplanctonul apelor oceanice reci de la latitudini mai
mari sunt capabile de sinteza unor substanţe grase formate din acizi graşi cu un
grad scăzut de saturare, sau acizi graşi nesaturaţi care determină ca grăsimile să fie
lichide şi deci punctul de să scadă.
Un fenomen asemănător poate fi sesizat la multe specii (mai ales copepode)
care intră în componenţa zooplanctonului din ecosistemele marine cu ape reci.
Acestea sunt capabile să sintetizeze lipide de genul cerurilor care au un rol de
protecţie şi se constituie în rezerve energetice ce le permite să reziste la temperaturi
scăzute (Benson şi Lee, 1979).
Acest tip de adaptare la temperaturi scăzute, care constă în principiu în
producerea şi stocarea de substanţe grase constituite din acizi organici cu un grad
mare de nesaturare, poate fi întâlnită la multe specii de peşti, păsări sau mamifere
acvatice sau terestre care populează zonele reci ale planetei.
Pentru cele mai multe specii de animale, temperatura este un factor capabil să
declanşeze şi să condiţioneze procese ecologice importante pentru activitatea unor
biocenoze. Un astfel de proces este migraţia animalelor. Dacă fenomenul migraţiei
întâlnit la multe specii de păsări, la unele specii de mamifere ierbivore gregare,
poate fi explicat de necesitatea deplasării pentru găsirea unor noi surse de hrană,
migraţia unor specii de peşti este condiţionată şi de temperatură. Un exemplu îl
poate reprezenta scrumbia de Dunăre. Fiind un reprezentant al migratorilor
anadromi, scrumbia de Dunăre urcă din mare pe fluviu pentru reproducere, numai
în perioada în care temperatura apei Dunării se stabilizează în intervalul de
temperatura de 5 – 60C (Ciolac, 1995).

4.1.1.3. Apa

Apa reprezintă atât un factor al mediului abiotic, atunci când ne referim la

ecosistemele terestre, dar formează efectiv biotopul ecosistemelor acvatice, mediul
abiotic în care organismele acvatice trăiesc.
Ca substanţă chimică, apa are câteva caracteristici de natură fizico-chimică ce îi
conferă proprietăţi cu implicaţii fundamentale asupra vieţii pe Pământ. Apa este de
fapt starea lichidă a unui amestec de două elemente, două volume de hidrogen şi un
volum de oxigen, fapt exprimat prin formula H2O şi dovedit ştiinţific în 1804
concomitent de către doi oameni de ştiinţă, chimistul francez Joseph Louis-Gay
Lussac şi naturalistul german Alexander von Humboldt.
O moleculă de apă este formată deci din un atom de oxigen doi atomi de
hidrogen care sunt astfel aranjaţi în moleculă încât formează între ei un unghi de
aproximativ 105 grade. Un unghi similar îl formează în molecula de apă şi două
perechi de electroni situaţi într-un plan perpendicular cu cel în care s-a măsurat
32

unghiul dintre atomii de hidrogen. Acest aranjament spaţial conferă apei unele
proprietăţi speciale pe care le vom remarca în continuare.
Dat fiind importanţa apei ca substanţă în funcţionarea sistemelor biologice,
considerăm că este utilă prezentarea mai aprofundată a unora din principalele
proprietăţi fizico-chimice şi biologice ale a acesteia.
După cum am amintit mai sus, punctele de topire şi de fierbere ale apei, privită
ca hidrură, au valori mai crescute decât cele ale altor hidruri ale elementelor
apropiate din punct de vedere chimic (Tab. 2).

Tabel 2. valori comparative ale punctelor de topire şi fierbere ale apei şi

hidrurilor asemănătoare.

Substanţa CH4 NH3 H2O HF SiH4 PH3 H2S HCl

Punct -184 -78 0 -83 -185 -133 -85 -115
topire (0C)
Punct fierbere
(0C) -164 -33 100 19,5 -112 -87 -61 -85

În ceea ce priveşte densitatea apei în funcţie de temperatură, este de semnalat

faptul că în timp ce la alte lichide variaţia densităţii este monotonă, la apă aceasta
prezintă „anomalii”, în sensul că există o creştere a densităţii de la 00C la 40C când
atinge valoarea maximă, după care se produce o scădere a densităţii la temperaturi
mai ridicate (Tab. 3).

Tabel 3. Modul de variaţie a densităţii apei la diferite valori de temperatură.

Temperatura 0 4 10 15 20
(0C)
Densitatea
apei (g/cm3) 0,999866 1,0 0,999727 0,999127 0,998230

Acest fapt conferă apei unele proprietăţi mecanice cu impact biologic major.
Astfel, apa cu temperatura de 40C are o densitate mai mare decât apa la temperaturi
mai mici sau mai mari decât această valoare, fapt ce conduce la o stratificare
termică a apelor suficient de adânci. În oceane, apa are aproximativ 40C la
adâncimi mari de până la 1000 m, pentru a scade la 30C la peste 3000 m.
Existenţa punţilor de hidrogen între moleculele de apă, conferă acesteia o
structură ordonată din punct de vedere al arhitecturii moleculare, structură
dependentă însă de temperatură. La valori ale temperaturii mai mici de 00C, această
structură a apei devine mai rigidă şi conţine spaţii libere, fapt ce explică de ce
gheaţa are un volum cu aproximativ 10% mai mare decât apa lichidă, şi deci o
densitate corespunzător mai scăzută.
 33

Densitatea maximă a apei se realizează la temperatura de 40C. Acest fapt

permite gheţii să plutească în mediul acvatic, ceea ce prezintă deosebite avantaje
pentru fauna acvatică şi în special pentru cea bentonică.
Există o legătură directă între structura ordonată a apei, datorată punţilor de
hidrogen şi temperatură. Astfel, la temperatura de 00C circa 85% din legăturile de
hidrogen sunt în permanenţă active, în timp ce la o valoare a temperaturii de 400C,
sunt permanent stabilite numai 50% din punţile de hidrogen.
Cu alte cuvinte, la această temperatură, nu se mai poate lua în calcul o structură
"ordonată" a apei. Din acest motiv, valoarea de 400C, este uneori considerată ca
fiind un "al doilea punct de topire a apei", cu implicaţii biologice extrem de
importante asupra animalelor superioare, mai ales homeoterme, care au
temperatura corpului relativ constantă în jurul valorii de 370C.
Există de asemenea alte caracteristici care conferă apei unicitate şi importanţă
deosebită la nivel global. Apa are o căldură specifică ( cantitatea de energie
necesară pentru încălzirea unui gram de apă cu un grad) relativ mare, ceea ce
determină ca atât încălzirea acesteia cât şi răcirea ei să se realizeze în mod natural
destul de greu, adică treptat. Această presupune, de exemplu eliberarea treptată a
energiei înmagazinate de imensele mase de apă oceanică şi un aport deosebit la
reducerea vitezei de răcire sau încălzire a unor mari zone geografice, influenţând
astfel climatul global şi având rolul de moderator al climatului planetei.
Apa are de asemenea o proprietate interesantă şi anume aceea de a manifesta
rezistenţă faţă de mişcare, deci faţă de scurgere, ceea ce caracterizează
vâscozitatea. Vâscozitatea apei depinde de concentraţia sărurilor dizolvate. Acest
fapt explică de ce apele marine şi oceanice au o vâscozitate mai mare decât apele
dulci.
Tensiunea superficială a apei se manifestă ca o forţă de tracţiune ce se produce
la suprafaţa apei în sensul reducerii întinderii suprafeţei acesteia. Tensiunea
superficială a apei este dependentă de temperatură şi scade odată cu aceasta şi
invers proporţională cu valoarea concentraţiei sărurilor dizolvate. Tabelul 4
prezintă relaţia dintre tensiunea superficială a apei şi temperatură.
Conductibilitatea termică a apei este de asemenea mare, ceea ce determină
transferul rapid de energie termică al corpurilor în contact cu apa. Aceasta ar putea
fi una din explicaţiile pentru faptul că multe organisme primar acvatice sunt specii
poichiloterme, adică au temperatura corpului în permanenţă apropiată de
temperatura mediului.
Importante sunt uneori din punct de vedere biologic şi proprietăţile electrice
ale apei. Astfel constanta dielectrică datorată puterii mari de ionizare a apei are o
valoare de 80 Farad Steradian/m, acesta fiind o valoare dintre cele mai mari ale
substanţelor cunoscute. Conductivitatea electrică a apei este destul de ridicată şi
dependentă de concentraţia sărurilor dizolvate şi de valoarea temperaturii.
Apa este din punct de vedere chimic un solvent ideal, fiind lichidul natural cu
cea mai mare putere de solvire, în sensul că dizolvă un mare număr de substanţe
diferite. Această calitate o face indispensabilă diferitelor procese metabolice şi
facilitează dizolvarea, transportul şi asimilarea substanţelor atât la nivelul
34

organismelor vii cât şi în circuitele biochimice la scară planetară, dar în aceeaşi

măsura apa, datorită puterii de solvire este vectorul cu cea mai mare implicare în
poluarea ecosistemelor acvatice cu diverse substanţe chimice.

Tabel 4. Modificarea tensiunii superficiale (Ts: 10-3N.m-1 ) a apei în funcţie de

temperatură(t0C).

t (0C) 0 10 20 30 40 50 60 70 80
Ts 75,6 74,22 72,75 71,18 69,56 67,91 66,18 64,4 62,6

Capacitatea crescută de dizolvant este datorată şi faptului că apa poate

solubiliza diferite faze fizice ale multor substanţe. În cazul gazelor, solubilitatea
acestora în apă este prezentată în tabelul 5. Se poate observa că oxigenul este mai
solubil în apă decât hidrogenul şi azotul, dar în acelaşi timp este mult mai puţin
solubil decât dioxidul de carbon sau hidrogenul sulfurat.

Tabel 5. Gradul de solubilitate al unor gaze la temperatura de 100C şi

presiunea de o atmosferă (după Sigg et al., 1992).

Gazul N2 O2 CO2 H2S CH4 H2

Solubilitatea 23,2 54,3 2318 5112 32,5 1,6
(mg/dm3)

Solubilitatea unui lichid în apă depinde de polaritatea lui. Lichidele cu

molecule ce conţin grupări polare (Nh2-, OH- sau SH-) au o solubilitate mare în apă,
pe când lichidele cu molecule nepolare (hidrocarburi, lipide) au o solubilitate
extrem de mică.
Solubilitatea substanţelor solide în apă se datorează fenomenului de hidratare
care presupune formarea unor legături slabe între moleculele acestora şi moleculele
de apă şi este dependentă de structura substanţelor ce pot conţine grupări chimice
hidrofile sau hidrofobe.
Apa, ca substanţă chimică, este desigur un factor al biotopului extrem de
important cu drastice efecte limitative asupra activităţii biocenozelor. Dar apa este
ea însăşi un mediu de viaţă pentru un imens număr de organisme, cu biotopi
specifici care determină funcţionarea unor ecosisteme specifice extrem de
complexe, ecosistemele acvatice. Mai mult, ponderea mediului acvatici (peste 70%
din suprafaţa totală a Pământului) precum şi calităţile specifice apei ca substanţă
chimică, determină importanţa globală a acesteia în climatul planetar.
Pentru a reliefa imensitatea unor bazine acvatice, tabelele 6 şi 7 prezintă câteva
caracteristici morfometrice ale oceanelor şi celor mai importante mări, precum şi
cele mai lungi cursuri de apă şi cele mai mari lacuri ale planetei.
Asupra ecosistemelor acvatice acţionează desigur o serie de factori abiotici care
influenţează şi biotopii tereştri, având în acest context importanţă diferită, dar şi
factori specifici mediului acvatic.
 35

Din punct de vedere ecologic (dar nu numai din acest punct de vedere),
dinamica oceanelor este deosebit de interesantă.

Tabel 6. Suprafaţa totală a oceanelor, inclusiv adâncimi maxime şi a mărilor

majore.

Oceane (km2) Cele mai mari adâncimi Cele mai întinse mări
ale oceanelor (m) (km2)
Pacific Pacific: Groapa Mariane M. Chinei de sud
(166241 000) (10 920) (2 974 600)
Atlantic: Groapa Puerto Rico M. Caraibelor (2 515 900)
Atlantic (8 605) M. Mediterană (2 510 000)
(86557 000) Indian: Groapa Java (7 125) M. Bering (2 261 100)
Golful Mexic (1 507 600)
Indian Arctic: Bazinul Arctic (5 121) M. Okhotsk (1 392 100)
(73427 000) M. Japoniei sau M. de Est
(1 012 900)
Arctic Golful Hudson (730 100)
(9 485 000) M. Chinei de Est (664 600)
M. Andaman (564 900)
M. Neagră (507 900)
M. Roşie (453 000)

Tabel 7. Dimensiuni ale celor mai importante cursuri de apă şi lacuri.

Cele mai mari fluvii Cele mai mari lacuri

(km)
Nil, Africa (6,825 km)
Amazon, America de Sud (6,437
km)
Chang Jiang (Yangtze), Asia (6,380
km)
Mississippi, America de Nord (5,971
km)
Yenisey-Angara, Asia (5,536 km)
Huang (Yellow), Asia (5,464 km)
Ob-Irtysh, Asia (5,410 km)
Congo, Africa (4,370 km)
Amur, Asia (4,416 km)
Lena, Asia (4,400 km)
Mackenzie-Peace, America de Nord
(4,241 km)
Mekong, Asia (4,184 km)
(km2)
Marea Caspică, Asia-Europa
(371,000)
L. Superior, America de Nord
(82,100)
L. Victoria, Africa (69,500)
L. Huron, America de Nord
(59,600)
L. Michigan, America de Nord
(57,800)
L. Tanganyika, Africa (32,900)
L. Baikal, Asia (31,500)
L. Great Bear, America de Nord
(31,300)
L. Aral, Asia (30,700)
L. Malawi, Africa (28,900)
36

Datorită acţiunii vânturilor predominante şi rotaţiei Pământului ce determină

acţiunea forţei Coriolis, iau naştere curenţii oceanici de suprafaţă. Deoarece
vânturile de Nord - Est şi Sud – Vest sunt predominante, acestea determină apariţia
curenţilor ecuatoriali de suprafaţă, care se manifestă de ambele părţi ale
Ecuatorului. Aceştia sunt deviaţi către latitudini superioare atunci când întâlnesc
ţărmurile estice ale Asiei şi Americii.
Rezultatul acestui mecanism este formarea în Oceanul Atlantic şi Oceanul
Pacific a două imense celule de apă, cu circulaţie de suprafaţă ce au tendinţa de a
transporta energia termică acumulată spre latitudini mai mari, în zonele vestice ale
oceanelor. Ca efect, apele mai reci din zonele nordice coboară spre latitudini mai
mici în zonele estice ale oceanelor. O reprezentare a circulaţie curenţilor oceanici
de suprafaţă, precum şi viteza acestora este prezentată în figura 6.

Figura 6. Curenţi oceanici de suprafaţă (1- curenţi reci, 2- curenţi

calzi).Viteza curenţilor oceanici în m/sec (3- până la 0,25; 4- între 0,25 şi 0,5; 5-
peste 0,5).

Dacă circulaţia curenţilor de suprafaţă este determinată de acţiunea vântului şi

a rotaţiei Pământului, formarea curenţilor de adâncime depinde de diferenţa de
densitate dintre masele de apă adiacente şi este cunoscută sub denumirea de
circulaţie termohalină (Fig. 7).
 37

Temperatura şi salinitatea influenţează densitatea apei şi orice proces care

modifică aceşti doi parametri influenţează în mod indirect densitatea. Spre
exemplu, procesul de evaporaţie a apei din zonele geografice calde determină
creşterea salinităţii acesteia, măreşte densitatea apei şi o face mai grea decât masele
de apă adiacente, ceea ce imprimă o mişcare descendentă a acestei "ape grele".
Un proces cu un rezultat asemănător are loc în zonele reci ale oceanelor şi
mărilor datorită îngheţului. Formarea unor imense cantităţi de gheaţă conduce la
creşterea salinităţii apei şi deci la creşterea densităţii acesteia. Un astfel de fenomen
are loc în Marea Weddell (Antarctica) şi se pare că o mare parte a apei de adâncime
a oceanelor este rezultatul acestui proces. Masa de apă mai grea formată astfel,
denumită şi apa de adâncime antarctică, de deplasează treptat spre nord în Oceanul
Atlantic şi spre est în oceanele Pacific şi Indian.
În zona nordică a Atlanticului, apa rece cu densitate mai ridicată coboară
formând apa de adâncime care se deplasează spre sud. Aceste mase de apă sunt mai
puţin dense decât apele sudice de adâncime.

Figura 7. Formarea curenţilor de adâncime şi irculaţia termohalină.

Spre deosebire de curenţii de suprafaţă care pot avea viteze de deplasare de

peste 0,5 m/sec. până la 2,5 m/sec. (Curentul Golfului), curenţii de profunzime sunt
mult mai lenţi, viteza lor fiind cuprinsă între 0,02 şi 0,1 m/sec.
Un tip diferit de circulaţie a apelor oceanice de adâncime este reprezentat de
fenomenul de upwelling. Este o deplasare pe verticala a maselor de apă determinată
de acţiunea vântului care deplasează masele de apă mai calde din zonele platformei
continentale, acestea fiind înlocuite de mase de apă de adâncime, mai reci.

Circulaţia pe verticală a maselor de apă oceanice este foarte importantă pentru

biocenozele marine şi oceanice deoarece în acest mod apele de profunzime, bogate
38

în substanţe biogene sunt aduse spre zonele fotice unde se amestecă cu apele de
suprafaţă şi creează condiţii favorabile creşterii productivităţii biologice a acestor
ape. Zonele în care se produce fenomenul de upwelling sunt recunoscute pentru
abundenţa resurselor pescăreşti (coastele vestice ale Africii, vestul Americii de Sud
etc.).
O formă diferită de deplasare a maselor de apă oceanice o reprezintă
mareele. Marea este de fapt o ridicare şi coborâre a masei de apă, sesizată ca o
modificare periodică a nivelului apei, datorată atracţiei gravitaţionale exercitate de
Lună şi Soare asupra Pământului. Aceste oscilaţii de nivel sunt sesizabile atât în
oceane cât şi în mările deschise şi în golfuri.
Mareele lunare (provocate de atracţia gravitaţională a Lunii) sunt mai puternice
decât cele solare datorită faptului că Luna este mai aproape de Pământ. Datorită
faptului că forţa gravitaţională descreşte odată cu creşterea distanţei, Luna exercită
o mai mare forţă de atracţie asupra acelei părţi a Pământului situată mai aproape şi
o forţă mai slabă asupra părţii opuse. Se produc astfel o maree directă pe faţa
Pământului expusă Lunii şi o maree opusă, pe cealaltă faţă. Aceste ridicări ale
nivelului apei rămân aliniate pe direcţia Lunii în timpul rotaţiei diurne a
Pământului, astfel că atunci când masele mai înalte de apă întâlnesc mase
continentale sau insule, creşterea nivelului apei devine sesizabilă. Fenomenul este
denumit maree înaltă sau flux.
Între două fluxuri succesive, nivelul apei scade ceea ce determină apariţia
mareei joase sau a refluxului. Fluxul şi refluxul alternează într-un ciclu permanent.
Pe majoritatea ţărmurilor oceanice se produc două fluxuri şi două refluxuri în
fiecare zi lunară (ziua lunară are o durată medie de 24 ore, 50 minute şi 28
secunde). Două fluxuri succesive au de obicei o amplitudine apropiată ca valoare,
dar există numeroase zone exterioare Oceanului Atlantic în care înălţimea
fluxurilor succesive este foarte diferită din motive nu foarte bine cunoscute încă.
Mareele provocate de soare au la bază tot atracţia gravitaţională, dar forţa de
atracţie solară este mai redusă (datorită distanţei mari a Pământului faţă de Soare),
reprezentând aproximativ 46% din forţa de gravitaţie lunară. Forţele de atracţie
cumulate ale Lunii şi Soarelui produc două seturi de ridicări ale maselor de apă
care depind de poziţiile relative ale celor două corpuri cereşti la un moment dat.
În perioadele de "lună nouă" şi "lună plină", când Soarele, Luna şi Pământul
sunt aliniate pe aceeaşi direcţie, mareele lunare şi solare coincid determinând
fluxuri mai înalte şi refluxuri de nivele mai scăzute decât în mod obişnuit. Atunci
când Luna se află în primul şi al treilea pătrar, adică la un unghi drept faţă de
direcţia Soare- Pământ, mareele au o forţă mai redusă, manifestându-se prin fluxuri
mai joase şi refluxuri mai înalte decât de obicei.
Ridicarea şi scăderea pe verticală a nivelului apei datorate atracţiei
gravitaţionale a Lunii şi Soarelui sunt însoţite de diverse mişcări orizontale ale
maselor de apă cunoscute sub denumirea de curenţi mareici care sunt foarte diferiţi
de curenţii normali ai oceanelor. În zonele în care se manifestă, curenţii mareici
"curg" spre ţărm pe o perioadă de aproximativ 6 ore şi 12 minute corespunzătoare
 39

fluxului, şi apoi în sens opus pentru o perioadă de timp asemănătoare ce

corespunde refluxului.
Mareele determină existenţa unor ecosisteme speciale situate dea lungul
ţărmurilor în care mişcarea ciclică a apei determinată de curenţii mareici aduce de-
a lungul plajelor cantităţi importante de nutrienţi ceea ce determină existenţa unor
biocenoze specifice în componenţa cărora intră specii cu adaptări speciale pentru
viaţa în astfel de condiţii.
Un fenomen oceanic dar şi atmosferic de o importanţă deosebită este aşa
numitul El Niño, fenomen ce se produce în Oceanul Pacific atunci când
temperatura este neobişnuit de ridicată, de-a lungul coastelor unor ţări cum sunt
Ecuador şi Peru, cauzând ample perturbaţii climatice. Numele El Niño a fost iniţial
dat curentului cald de sud care apare în zonă anual în luna decembrie, dar
actualmente este folosit numai pentru a desemna fenomenul extrem de intens şi
persistent care se petrece la intervale de timp de 3-7 ani şi afectează climatul global
pentru mai mult de un an. El Niño ( spaniolă: băiatul) determină perturbarea
climatului atunci când suprafaţa oceanului din zona tropicală sud-estică a
Pacificului creşte neobişnuit de mult.
În mod normal apele din zona tropicală, vestică a Oceanului Pacific sunt mai
calde cu mai mult de 100C decât cele din zona estică. Presiunea atmosferică este
mai scăzută deasupra apelor calde determinând o umiditate mai crescută, apariţia
norilor şi căderile masive de precipitaţii caracteristice pentru sud- estului Asiei,
Noua Guinee şi nordul Australiei.
În Pacificul de Est temperatura apei este scăzută, presiunea atmosferică ridicată
determinând condiţiile climatice specifice coastelor vestice ale Americii de Sud.
Direcţia predominantă a vântului este de la est spre vest ceea ce determină
deplasarea maselor de apă mai caldă spre est şi aducând astfel apele mai reci la
suprafaţă în zona estică.
În timpul manifestării fenomenului El Niño se petrece un fapt interesant:
vânturile predominante de est încetează sau chiar îşi modifică sensul ceea ce
determină ca temperatura apei de suprafaţă să nu se modifice la fel de mult ca
înainte. Astfel apa caldă din zona vestică a Pacificului se deplasează înapoi spre est
ceea ce determină o creştere importantă a temperaturii apei pe coastele vestice ale
Americii de Sud. Ca urmare, climatul umed existent în mod normal în vestul
Pacificului se mută spre est, determinând căderi masive de precipitaţii în America
de Sud şi condiţii de secetă în Asia de Sud- Est, India şi Africa de Sud.
Efectele ecologice ale acestui fenomen sunt uneori extrem de severe, afectând
diverse populaţii acvatice, precum şi numeroase ecosisteme terestre. Se consideră
că fenomenele El Niño ce au început să se manifeste în anii 1982 şi 1997 au fost
unele dintre cele mai severe prin efectele lor asupra unor largi zone geografice,
influenţând evident pentru o perioadă de timp chiar condiţiile climatice globale.

Regimul apelor continentale este determinat în mare măsură de climat şi mai

ales de regimul precipitaţiilor indus de acesta, care determină caracteristicile de
bază ale biotopului şi deci ale ecosistemului. Modificarea sezonieră a nivelului
40

apelor curgătoare are o importanţă remarcabilă asupra multor categorii de

ecosisteme. Un exemplu, îl constituie biotopurile adiacente cursurilor de apă ale
căror biocenoze suportă consecinţele inundaţiilor periodice cu implicaţii majore în
structura populaţiilor piscicole şi a altor componente ale ecosistemului.
Apele curgătoare pot modifica morfologia unor biotopuri prin capacitatea lor
de a eroda, transporta şi depune diverse componente ale solului, substanţe
minerale, materie organică, precum şi material biologic. Efectul pe termen lung al
unei astfel de acţiuni se poate materializa chiar prin "construcţia" unor noi
biotopuri. Apariţia şi continua modificare a deltelor şi lagunelor este rezultatul unor
astfel de acţiuni. Delta Dunării este un exemplu tipic al rezultatului acţiunii de
transport realizate de fluviul Dunărea.
Debitul mediu de aluviuni în suspensie la Dunării, măsurat în zona Ceatalul
Izmail este de 2200 Kg/secundă. La această valoare se adaugă cantitatea de
aluviuni târâte de 1,5% din totalul aluviunilor în suspensie şi determină ca totalul
cantităţii de aluviuni transportată să se cifreze la o valoare medie de aproximativ 65
milioane tone anual.
Cele mai mari formaţiuni deltaice din lume sunt deltele combinate ale fluviilor
Gange şi Brahmaputra în India, Delta Nilului în Egipt şi delta fluviului Mississippi
în S.U.A. Amploarea acestui fenomen de transport asigurat de apele curgătoare este
mult mai mare în cazul unor bazine hidrografice mai mari. Spre exemplu, fluviul
Amazon "cară" anual peste un miliard de tone de aluviuni. De altfel, această
capacitate de transport a apelor curgătoare alimentează importante zone oceanice şi
maritime cu substanţe biogene ce determină productivitatea primară a acestora.
Cantitatea totală de substanţe minerale aportată astfel este estimată la aproximativ
2,5 miliarde tone/an.
Apele curgătoare au un rol important şi în ceea ce priveşte antrenarea şi
transportul unor organisme vii ceea ce conduce la modificarea temporară a
structurii biocenozelor acvatice. Spre exemplu, în şenalul Dunării pot fi întâlnite în
anumite perioade ale anului populaţii de acvatice atipice pentru acest biotop cum
sunt diverse specii de fitoplancton şi zooplancton şi chiar specii de peşti care nu
sunt în mod normal reofile. Ele sunt antrenate în perioadele de viitură din bălţile şi
japşele adiacente. De exemplu, filopodul din genul Streptocephalus (un crustaceu
inferior) care în mod normal trăieşte în apele stagnante poate fi întâlnit temporar în
Dunăre, fiind antrenat din bălţi în timpul inundaţiilor de primăvară (Ciolac, 1997).
Pentru a evita astfel de "întâmplări", multe organisme acvatice specifice apelor
curgătoare, dar incapabile să învingă prin resurse energetice proprii, forţa de
antrenare a apei, au dezvoltat o serie de adaptări menite să evite desprinderea şi
antrenarea lor de către curentul apei. Cele mai importante se referă la:
-aplatizarea dorso-ventrală întâlnită la stadiile acvatice ale unor
insecte, insecte acvatice şi moluşte, adaptare ce permite reducerea forţei de
antrenare şi creşterea unei componente a acestei forţe ce tinde să menţină
organismul pe substrat;
-transformarea unor aparate sau organe în ventuze sau cârlige cu
ajutorul cărora pot să se fixeze mai bine pe substrat (hirudinee, diptere,
 41

chironomide şi chiar peşti cum este guvidul de apă dulce, peştii remora
etc.);
-construirea unor adăposturi realizate din nisip cu granulaţie fină care
pe lângă rolul de protecţie asigură o mai bună fixare (chironomide şi
tricoptere);
-reducerea dimensiunilor corporale ceea ce implică o suprafaţă redusă
şi în consecinţă o reducere a forţei de antrenare a apei.
Desigur, adaptările organismelor la viaţa în mediul acvatic sunt mult mai
numeroase şi extrem de interesante, cele mai multe fiind legate de necesitatea
diferitelor specii de a se menţine la anumite orizonturi acvatice sau de a se deplasa
efectiv în apă, cu alte cuvinte de a pluti şi a se deplasa (înota).

4.1.1.4. Compoziţia chimică a mediului acvatic

Cunoaşterea exactă a compoziţiei chimice a diverselor tipuri de biotopuri

acvatice, precum şi modul în care aceasta fluctuează sunt elemente importante
pentru posibilitatea cuantificării fluxului material şi energetic în diverse
ecosisteme.
În mod normal, compoziţia ionică a apelor marine şi oceanice nu se modifică
semnificativ din punct de vedere calitativ, fiind determinată în mare parte de
concentraţiile ionilor de sodiu, magneziu, calciu, potasiu, stronţiu, clor, sulf, brom
şi carbon care au o pondere cumulată de aproximativ 99% din totalul substanţelor
chimice existente în structura apelor marine.
Concentraţiile acestor elemente sunt diferite, sodiul şi clorul având ponderea
cea mai importantă (peste 30%). Structura cantitativă a principalelor componente
chimice ale apei oceanice este prezentată în tabelul 5.

Tabel 5. Principalele componente chimice ale apei marine şi

Oceanice(modificat după Tait, 1972).

Compoziţia ionică Concentraţia (g/kg)

Clor (Cl-) 19,370
Sodiu (Na+) 10,770
Sulfaţi (SO42-) 2,710
Magneziu (Mg2+) 1,300
Calciu (Ca2+) 0,409
Potasiu (K+) 0,388
Brom (Br-) 0,065
Carbon (din bicarbonaţi, HCO3- şi 0,023
CO2)
Stronţiu (Sr2+) 0,010
42

Salinitatea reprezintă masa elementelor chimice solvite, exprimată în grame,

obţinută prin evaporarea în vid a apei de mare la o temperatură de 4800C. Valoarea
standard a salinităţii apei oceanice este considerată valoarea de 35‰, adică 35 g
săruri/1 kg apă marină, dar pot exista diferenţe semnificative ale salinităţii în
diferite ecosisteme acvatice (tabelul 6).

Tabel 6. Variaţia salinităţii în diferite ecosisteme marine.

Marea/Oceanul Salinitatea (‰)

Marea Neagră 16-17
Marea Baltică 5-29
Oceanul Arctic 28-33,5
Marea de Sargase 37
Marea Mediterană <39
Marea Roşie >40

De regulă fluctuaţiile salinităţii nu sunt foarte importante în acelaşi bazin

acvatic, ceea ce a indus adaptări specifice la acest mediu pentru organismele
autohtone. Cu excepţiile notabile reprezentate de teleosteeni (peştii osoşi) şi
vertebratele superioare, cele mai multe organisme acvatice marine sunt
poichiloosmotice, adică organismul lor se află în echilibru osmotic cu mediul
acvatic, ceea ce determină o compoziţie internă, sub aspect chimic, similară cu
aceea a apei marine şi o fiziologie specifică.
Consecinţa acestei adaptări a indus limite de toleranţă relativ reduse a cestor
specii la variaţiile de salinitate, marea majoritate a lor fiind sub acest aspect
stenohaline. Există desigur şi specii care suportă variaţii importante ale salinităţii
(specii eurihaline). Sunt speciile adaptate la viaţa în zonele în care apele îşi pot
modifica frecvent concentraţia de săruri solvite (estuare, lagune etc.)
Proporţia principalilor constituenţi ai apei marine rămâne relativ constantă
indiferent de modificările valorilor salinităţii. Există o excepţie pe care o constituie
concentraţia ionilor de calciu care este mai variabilă decât a celorlalte componente.
Explicaţia o constituie activitatea unor grupe de organisme acvatice cum sunt cele
fitoplanctonice (foraminifere, coccolitoforide, pteropode şi heteropode) precum şi
coralii care formează carbonat de calciu (CaCO3).
Formarea carbonatului de calciu prin activitatea organismelor (organic) sau
prin evaporaţie (anorganic) poate afecta local concentraţia ionilor de calciu, mai
ales în apele mai puţin adânci. Disocierea carbonatului de calciu în anumite zone
poate de asemenea modifica concentraţia de calciu şi ionului carbonat (CO32-).
Dioxidul de carbon atmosferic se dizolvă în apa marină şi prin hidratare
formează acid carbonic, H2CO3. Acidul carbonic este divalent ceea ce explică
existenţa a două reacţii cu formare de bicarbonat (HCO3-) şi carbonat (CO32-).
Coexistenţa acestor doi ioni în apă creează un sistem chimic de tampon care
reglează pH-ul şi concentraţia de dioxid de carbon.
 43

Astfel, în cazul în care există o concentraţie relativ mare a dioxidului de carbon

sub forma acidului carbonic, există şi o concentraţie crescută de ioni de hidrogen
(H+) ceea ce determină o aciditate crescută a apei.
În cazul în care dioxidul de carbon este mai bine reprezentat sub formă de
bicarbonaţi şi carbonaţi, concentraţie ionilor de hidrogen este evident mai redusă,
ceea ce determină o valoare mai mare a pH-ului şi deci o tendinţă alcalină a apei.
Cea mai mare parte a carbonului anorganic din apele oceanice se găseşte sub
formă de bicarbonaţi (aproximativ 88%) cu concentraţii ale ionului carbonat şi ale
dioxidului de carbon de aproape 11% şi respectiv 1%. Acest fapt explică pH-ul
caracteristic apelor marine cu o valoare medie de aproximativ 8.
Carbonul este produs în zona superioară a oceanelor prin procesul de
fotosinteză şi este apoi transferat spre nivelele trofice superioare prin consumul
fitoplanctonului de către zooplancton şi al zooplanctonului de către necton. Cea
mai mare parte a carbonului organic este astfel reciclat, dar o importantă cantitate
de carbon organic ajunge în zonele adânci ale oceanelor unde este supus proceselor
de mineralizare bacteriană, fiind astfel „transformat” în carbon anorganic.
Astfel, în zonele adânci ale oceanelor există mul mai mult carbon anorganic
decât în zonele superficiale. Acelaşi fenomen se întâmplu şi cu alte elemente
chimice cum sunt azotul şi fosforul, care sub formă anorganică se regăsesc în
cantităţi mult mai mari în zonele adânci.
O problemă interesantă legată de ciclul carbonului oceanic este aceea
referitoare la întrebarea dacă oceanul este o sursă de dioxid de carbon pentru
atmosferă sau, dimpotrivă apele oceanice pot fixa dioxidul de carbon. Cercetări
recente demonstrează că mările şi oceanele sunt în mod cert factori care fixează
dioxidul de carbon mai ales prin zonele sale mai reci şi turbulente. În zonele calde
şi mai calme oceanele eliberează CO2 în atmosferă. Spre exemplu, în Oceanul
Atlantic de Nord se fixează aproximativ 60% din totalul dioxidului de carbon fixat
de către întreg oceanul, fapt explicabil ţi prin faptul că dioxidul de carbon este mai
solubil în apa rece decât în apele calde. Interesant de remarcat este faptul că
încălzirea globală poate transforma oceanele dintr-o modalitate de fixare a CO2
într-o sursă de dioxid de carbon pentru atmosferă accelerând astfel „efectul de
seră” implicat în creşterea globală a temperaturii.
Relaţia acid-bază în ape este reglată prin aşa numitul „sistem carbonat”. Apele
naturale sunt soluţii foarte diluate, deci cu concentraţii reduse de dioxid de carbon.
Se poate observa că apa pură expusă atmosferei îşi modifică pH-ul de la valoare 7
(neutru) la valoarea 5 (acid).
De notat că în jurul valorii 8 a pH-ului (valoare specifică apelor oceanice), 99%
din întreaga cantitate de carbonaţi se află sun formă de bicarbonat (HCO3-).
Aceasta explică faptul că oceanele fixează dioxidul de carbon atmosferic şi conţin
astfel de 50 de ori mai mult CO2 decât atmosfera.
În apele care conţin concentraţii mai importante ioni de fier se poate înregistra
şi o creştere a concentraţiei ionilor de hidrogen, fenomen explicat prin reacţia
chimică:
44

Fe2+ + 2H2O = Fe(OH)2 + 2H+

Valorile pH-ului sunt relativ constante în apele naturale, în condiţii normale,

astfel încât acest factor nu devine frecvent limitativ pentru populaţiile unei
biocenoze acvatice. La nivel global, concentraţia ionilor de hidrogen poate fi foarte
diferită în varii tipuri de ape, ajungând până la valori extreme ale pH-ului de 1,9 în
izvoare sulfuroase cu o mare concentraţie de acid sulfuric, până la valori de pH de
peste 10 înregistrate în anumite condiţii în unele bazine acvatice.
Preferinţele diferitelor organisme sunt diverse în ceea ce priveşte valoarea pH-
ului. Totuşi valorile pH-lui de 6 – 8, situate în jurul pH-ului neutru (pH=7) sunt
considerate optime pentru majoritatea speciilor.
Desigur, există şi alţi indicatori de ale căror valori depinde calitatea apei din
diverse ecosisteme, cum sunt alcalinitatea, duritatea apei, conţinutul de oxigen
solvit etc. Spre exemplu, alcalinitatea este strâns legată de valoarea pH-ului, ea
referindu-se la numărul actual de baze componente şi este înţeleasă ca
"intensitatea" pH-ului. Cu cât mai puţin "intensă" este o apa, cu atât mai repede
aceasta îşi va modifica pH-ul. O alcalinitate redusă indică faptul că chiar şi o
cantitate redusă de acid poate determina o modificare substanţială a valorii pH-ului.
În mod normal, alcalinitatea este mai mare în apele mai dure şi creşte uşor
datorită evaporaţiei, fiind redusă în mod natural prin metabolismul bacterian care
produce compuşi acizi ce reduc alcalinitatea apelor.
Oxigenul solvit reprezintă cantitatea de oxigen dizolvată existentă la un anumit
moment în apă. Consumul oxigenului dizolvat se realizează prin utilizarea lui de
către diferite organisme acvatice de la bacteriile aerobe până la plante (în timpul
nopţii), peşti şi alte organisme acvatice. În figura 8 se prezintă nivelele de saturaţie
pentru apele dulci în funcţie de temperatură.

Figura 8. Relaţia dintre temperatură şi oxigenul solvit.

 45

Compoziţia chimică a apelor dulci de suprafaţă este extrem de diferită de aceea

a apelor marine mai ales sun aspect cantitativ dar şi calitativ.. Apele dulci
continentale conţin mai ales ioni de calciu, magneziu, sodiu, potasiu, bicarbonaţi,
care reprezintă aproximativ 99%, la care se adaugă concentraţii reduse de sulfaţi,
fosfaţi şi azotaţi. Tabelul 7 prezintă spre exemplificare principalii componenţi
chimici ai apelor fluviului Dunărea în sectorul românesc.

Tabel nr. 7. Concentraţiile principalelor componente chimice

ale apelor dulci.

Parametru chimic Concentraţie (mg/l apă)

Calciu (Ca2+) 43,90 – 62,50
Magneziu (Mg2+) 6,00 – 19,20
Sodiu + Potasiu (Na+ 9,00 – 28,00
+
+K )
Fier (Fe2+, Fe3+) 0,08 – 0,83
Sulfaţi (SO42-) 25,40 – 31,20
Bicarbonaţi (HCO3-) 160,00 – 185,00
Fosfaţi (PO43-) 0,06 – 0,20
Cloruri (Cl-) 31,90 – 42,60
Azotaţi (NO3-) 0,65 – 6,62

Compoziţia ionică a apelor dulci fluctuează în limite foarte largi în funcţie de

tipul de apă, dar şi în cadrul aceluiaşi ecosistem acvatic, fiind condiţionată de
evoluţia altor factori ai biotopului. De asemenea, ponderea concentraţiilor unor ioni
poate avea o importanţă ecologică mai accentuată decât a altora. Deşi cantitativ,
ponderea ionilor fosfat şi azotat este redusă, importanţa nivelului concentraţiei
acestora este mult mai mare deoarece influenţează decisiv nivelul producţiei
primare.

4.1.2. Climatul

Majoritatea factorilor abiotici sunt interdependenţi, în sensul că, acţiunea unora

influenţează amplitudinea cu care se manifestă alţi factori de mediu. De exemplu,
presiunea atmosferică este dependentă de temperatură, cantitatea de oxigen solvit
în apă depinde de temperatură şi de mişcările apei etc. Manifestarea complexă şi
corelată a principalilor factori fizici ai mediului determină la scară locală, regională
sau globală cea ce denumim generic climă sau climat.
Modificările climatice dramatice pot afecta profund ecosistemele naturale, fapt
care determină interesul specialiştilor pentru monitorizarea şi cuantificarea
fenomenelor care pot contribui la modificări majore ale climei pe planetă.
Unul din fenomenele cele mai controversate în acest domeniu este reprezentat
de aşa numitul efect de seră. Explicarea efectului de seră ca fenomen este relativ
simplă. Energia termică solară incidentă determină condiţiile meteorologice şi
46

climatul general al Pământului. Energia termică primită de la Soare este radiată în

mare măsură în spaţiul cosmic.
Unele gaze din atmosferă cum sunt vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul
şi altele sunt capabile să ţină "captivă" o anumită cantitate de energie termică într-
un mod asemănător cu ceea ce se întâmplă într-o seră acoperită cu sticlă sau alt
material transparent. Acest fenomen natural are o importanţă deosebită pentru
viaţă, deoarece în lipsa manifestării lui, temperatura medie a Pământului ar fi
inacceptabil de scăzută pentru manifestarea vieţii aşa cum o cunoaştem în prezent.
Problematic este procesul de intensificare a efectului de seră datorită creşterii
concentraţiei gazelor care stimulează acest fenomen şi în special creşterea
concentraţiei de dioxid de carbon, metan şi oxizi de azot. De la începutul revoluţiei
industriale, concentraţia dioxidului de carbon a crescut cu aproximativ 30%,
concentraţia metanului este mai mult decât dublă iar cea a oxizilor de azot s-a mărit
cu 15%.
Acest fapt a determinat cu certitudine creşterea capacităţii atmosferice de a
reţine mai multă energie termică, deşi unii aerosoli cum sunt sulfaţii (un poluant
atmosferic destul de comun) au calitatea de a reflecta energia solară, fapt ce
presupune teoretic procesul de răcire al planetei. Se pare însă că sulfaţii aflaţi sub
formă de aerosoli în atmosferă au o "viaţă scurtă" iar concentraţiile lor pot fi
importante doar regional.
Creşterea concentraţiei gazelor care produc efectul de seră este pusă de
specialişti pe seama arderii combustibililor fosili şi a altor activităţi umane.
Eliberarea de dioxid de carbon în atmosferă se produce şi ca urmare a proceselor
naturale (respiraţie, descompunerea materiei organice). Cantitatea de CO2 emisă în
atmosferă ca urmare a acestor procese este apreciată ca fiind de 10 ori mai mare
decât cantitatea liberată ca urmare a activităţii antropice. Această "emisie" naturală
este şi a fost permanent în echilibru cu dioxidul de carbon absorbit în procesul de
fotosinteză al plantelor. Ceea ce s-a modificat în ultimele câteva sute de ani a fost
aportul de CO2 şi alte gaze cu acelaşi efect, eliberate în activităţile umane.
În societăţile moderne, activităţile industriale, de producere a energiei, de
transport sau cele care conferă confortul domestic sunt responsabile de producerea
a aproximativ 80% din emisiile de dioxid de carbon şi 20% din emisiile de oxizi de
azot. La acestea se adaugă efectele agriculturii intensive, despăduririlor activităţilor
miniere etc. Responsabile sunt mai ales naţiunile foarte dezvoltate. De exemplu, în
1994, Statele Unite ale Americii deţineau "recordul" emisiilor de gaze implicate în
efectul de seră cu 20% din totalul la nivel global (şi este foarte probabil ca situaţia
actuală să fie cel puţin asemănătoare).
Estimarea emisiilor de gaze răspunzătoare de efectul de seră în viitor este
dificil de estimat deoarece aceasta este dependentă de o serie de factori de ordin
demografic, economic, tehnologic, politic şi instituţional. S-au realizat mai multe
prognoze ale evoluţiei emisiei acestor substanţe. Spre exemplu, se estimează că în
absenţa unor masuri de control şi reducere a emisiei, în anul 2100, concentraţia de
dioxid de carbon ar putea fi cu 30% până la 150% mai mare decât nivelul actual.
 47

Tendinţa de încălzire globală este demonstrată de creşterea temperaturii medii

la suprafaţa planetei. Există numeroase informaţii privind o continuă încălzire a
planetei în ultimii 150 ani. Creşterea temperaturii medii globale nu a fost constantă,
ea realizându-se în cicluri care au cuprins perioade de încălzire şi răcire cu durata
de mai multe zeci de ani. Pe termen lung, însă tendinţa general a fost în mod clar şi
se menţine în sensul încălzirii globale. Efectele au fost sesizate în topirea mai
accelerată a gheţarilor alpini, creşterea nivelului oceanului mondial, modificarea
climatului în unele zone geografice. Câteva date statistice generale sunt mai mult
decât convingătoare:
• anii 1980 – 1990 au fost cele mai calde perioade înregistrate;
• cei mai calzi 10 ani din istoria meteorologică globală cunoscută au
fost înregistraţi în ultimii 115 ani;
• secolul al XX - lea a fost cel mai cald la nivel global în ultimii 600
ani.
Mai mulţi experţi sunt de acord că temperatura medie globală poate creşte cu
10C - 3,5 0C în acest secol, ceea ce înseamnă că în unele zone geografice
temperatura poate creşte local cu 5 – 10 0C.
Modificarea climatului presupune însă aspecte mult mai complexe decât
încălzirea globală. Temperaturile din ce în ce mai crescute vor conduce la
modificări ale regimului vânturilor, cantitatea şi natura precipitaţiilor, manifestări
mai frecvente şi severe ale condiţiilor meteorologice. Toate acestea putând conduce
la consecinţe impredictibile asupra mediului şi societăţii umane.

5. Biocenoza

Conceptul de biocenoză este lansat în literatura de specialitate de Mobius

(1877) ca urmare a studiilor asupra unor asociaţii de organisme acvatice bentale şi
a relaţiilor acestora cu mediul. Biocenoza este interpretată ca o anumită comunitate
de organisme (plante şi animale) care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit areal
(mediu) la care sunt adaptate şi între care există relaţii speciale, care conferă
comunităţii o coeziune sistemică. Acest fapt permite sistemului biologic astfel
alcătuit să funcţioneze ca un întreg capabil să se modifice în funcţie de variaţia
condiţiilor de mediu şi modificarea structurii sale ca urmare a acţiunii diverşilor
factori ecologici.
Definiţiile biocenozei sau comunităţii de plante şi animale evidenţiază
considerarea obiectivă a acestui sistem biologic ca unitate supraindividulă (şi
suprapopulaţională) de integrare şi organizare sistemică a materiei vii.
În general, o biocenoză este formată din populaţii de plante şi animale ce
aparţin unor specii diverse, care au în comun faptul că ocupă un anumit areal
geografic (au un biotop comun) şi sunt interdependente din punct de vedere
funcţional.
Este necesară distincţia dintre o comunitate de organisme (biocenoză) şi alte
grupări de organisme, mai mult sau mai puţin accidentale, deoarece există situaţii
48

reale în care organisme aparţinând mai multor specii constituie agregări (grupări)
care nu sunt adevărate biocenoze. În cazul în care aceste grupări de organisme se
realizează temporar şi/sau în mod accidental, determinate de regulă de apariţia unui
aşa numit centru activ determinat de un factor de mediu, fără ca între speciile
componente să se manifeste interrelaţii specifice durabile, aceste agregări de
organisme nu reprezintă biocenoze ci nişte mulţimi de organisme. Deosebirea
dintre o biocenoză şi o grupare accidentală (mulţime) de organisme este prezentată
schematic în figura 9.
Abordarea sistematică a problematicii ecologice îşi pune amprenta şi asupra
modului în care este definit în prezent conceptul de biocenoză. Odum (1971)
consideră că biocenoza este un ansamblu de populaţii care trăiesc pe un teritoriu
sau un habitat fizic determinat, fiind o unitate organizată care capătă prin această
structurare caracteristici deosebite faţă de cele ale componenţilor săi individuali şi
populaţionali. Astfel, biocenoza funcţionează ca o unitate prin „transformări
metabolice cuplate”.
Constantinov (1971) consideră că biocenozele sunt de fapt sisteme integrale,
forme supraindividuale de organizare a materiei vii care au o anumită structură,
funcţii specifice şi caracteristici specifice ale interacţiunii lor cu mediul.
În aceeaşi accepţie, biocenoza este un sistem biologic supraindividual ce
reprezintă „un nivel de organizare a materiei vii alcătuit din populaţii legate
teritorial şi interdependente funcţional” (Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

Figura 9. Diferenţele dintre o grupare accidentală şi o comunitate de

organisme
(o – reprezentarea organismelor; săgeţile simple reprezintă acţiuni ale
organismelor; săgeţile duble reprezintă interdependenţele dintre organisme).

Interdependenţa dintre populaţiile componente ale biocenozei presupune

existenţa unor conexiuni speciale între acestea. Rezultatul funcţionării unor astfel
de interrelaţii este reprezentat de manifestarea la acest nivel de organizare a
materiei vii a productivităţii biologice.
 49

5.1. Structura biocenozei

Pentru a înţelege modul în care funcţionează o biocenoză este necesară

cunoaşterea componentelor şi modul în care este structurată biocenoza atât din
punct de vedere calitativ cât şi sub aspect cantitativ. Elementele capabile să
caracterizeze structura biocenozei sunt:
• speciile (populaţiile) din componenţa biocenozei;
• distribuţia spaţială a populaţiilor;
• dinamica elementelor structurale;
• importanţa diverselor grupe de organisme sub aspect funcţional.
În scopul descrierii structurii biocenozei se utilizează o serie de indici capabili
să confere o imagine cât mai exactă a raporturilor cantitative sau a tendinţelor de
agregare a populaţiilor din cadrul acesteia. Prezentăm în continuare, succint,
principalii indici structurali ai biocenozei.
Frecvenţa se utilizează pentru exprimarea procentuală a ponderii probelor în
care se întâlneşte o anumită specie în raport cu numărul total de probe prelevate
dintr-o anumită biocenoză. Acest indice arată cât de frecvent pot fi întâlniţi
indivizii unei populaţii în raport cu ceilalţi componenţi ai acesteia.
Abundenţa relativă a unei populaţii exprimă proporţia relativă existentă între
numărul sau/şi masa indivizilor acesteia şi numărul (masa) exemplarelor celorlalte
populaţii ale biocenozei. Acest indice se calculează pentru un număr suficient de
probe prelevate din biocenoză, de preferinţă în acelaşi timp sau într-o perioadă de
timp suficient de scurtă.

Dominanţa unei specii se determină luând în considerare abundenţa relativă a

acesteia şi se consideră că valoarea lui reliefează influenţa mai mare a unei specii
(sau a mai multora) asupra modului de funcţionare a unei biocenoze.
Constanţa unei populaţii într-un anumit ecosistem, deci într-o biocenoză, poate
măsura persistenţa acesteia într-o biocenoză. Exprimându-se pe baza valorii
frecvenţei indivizilor speciei (f), se consideră că pentru:
• f > 50% o populaţie este constant prezentă în biocenoză;
• 25% < f < 50% populaţia este accesorie;
• f < 25% specia sau populaţie se întâlneşte mai degrabă accidental în
componenţa biocenozei.
Stabilitatea relaţiilor unei populaţii cu biocenoza din care face parte,
dependenţa acesteia faţă de un anumit ecosistem, poate fi exprimată de fidelitate.
Din punct de vedere al fidelităţii unei populaţii sau specii faţă de un anumit biotop
se pot identica specii caracteristice (dependente de condiţiile specifice unui anumit
ecosistem, care nu pot supravieţui în ecosisteme diferite), specii preferenţiale
(preferă un anumit tip de ecosistem dar pot fi întâlnite şi structura unor alte
biocenoze), specii întâmplătoare, alohtone (specii străine ce pot fi prezente
întâmplător într-un ecosistem) care nu rezită un timp prea îndelungat în biotopul
50

impropriu, precum şi specii indiferente ( specii euritope care nu par să fie deranjate
de existenţa lor în diferite ecosisteme), fără preferinţe foarte accentuate pentru un
anumit tip de ecosistem.
Această reprezentare a biocenozelor este completată ca urmare a unor studii
mai recente, realizate în ecosisteme complexe, prin intermediul unor metode
matematice care presupun analize factoriale şi clasificări numerice (specifice
ecologiei numerice), metode care sunt utilizate cu predilecţie în cazul studiilor
asupra unor populaţii din zonele tropicale, când numărul foarte mare de specii şi
asociaţii de populaţii nu pot permite numai o analiză intuitivă. Acest tip de studii
au condus la o nouă viziune asupra problematicii abordate introducând noţiunea
stărilor intermediare între biocenozele descrise.
S-a lansat, de asemenea, o nouă ipoteză, aceea a continuumului, care afirmă ca
variaţiile din structura faunei sunt întotdeauna progresive ceea ce înseamnă că ar
trebui reconsiderate clasificările discontinue realizate la nivelul populaţiilor,
deoarece ele sunt arbitrare.
Deşi relativ recente, aceste abordări par în prezent puţin depăşite,
considerându-se că la nivelul unei schimbări rapide survenite într-un ecosistem se
poate lua în considerare o interfaţă între două biocenoze bine definite. S-a remarcat
nu numai o tranziţie rapidă de la o biocenoza la alta, dar şi apariţia unor elemente
noi, capabile să definească aşa numitele biocenoze de interfaţă.
Indiferent însă de interpretările actuale, studiile asupra biocenozelor vor trebui
să clarifice două aspecte foarte importante pentru înţelegerea funcţionării acestora,
şi anume: explicaţia logică (raţiunea) existenţei comunităţilor de plante şi animale
şi ce consecinţe are această grupare a speciilor şi cum pot fi acestea evaluate in
cadrul ecosistemului.
Pentru a găsi explicaţiile adecvate trebuie cercetate câteva ipoteze care iau în
consideraţie principalii factori generali implicaţi. Dacă se consideră factorii
mediului abiotic, ipoteza cea mai simplă presupune o comunitate de specii bine
definită, reprezentată ca o comunitate de exigenţe şi toleranţe, corespunzătoare
unui biotop bine definit, căruia biocenoza îi este caracteristică.
Factorii de natură biotică reprezintă o sintagmă ce cuprinde toate interacţiunile
dintre specii, interacţiuni directe sau indirecte, slabe sau puternice, imediate sau
întârziate. Este evident că aceste conexiuni interactive dintre specii (şi din cadrul
speciei) sunt implicate în conturarea biocenozei ca sistem. Acest fapt presupune că
speciile, populaţiile lor convieţuiesc nu pentru că ele trebuie să se suporte una pe
cealaltă, ci pentru că în acelaşi timp acest fapt (convieţuirea) le este neapărat
necesară.
O altă abordare a acestei problematici este aceea care presupune într-o mai
maică măsură analiza exhaustivă, ci mai ales o încercare de a identifica proprietăţi
globale ale biocenozei. Este o metodă care pare a experimenta înlocuirea (într-o
măsură rezonabilă) efortului de cercetare a cauzelor cu studiul consecinţelor.
Evident, cele două abordări nu se exclud, ele fiind în fapt complementare. Această
metodă de studiere a consecinţelor, deşi este actualmente destul de vag conturată,
ar putea să devină în perspectivă o metodă generalizată foarte interesantă.
 51

Diversitatea taxonomică sau diversitatea biologică este o noţiune cu aspect

calitativ a cărei importanţă în descrierea biocenozelor este în general recunoscută,
dar a cărei semnificaţie în funcţionarea ecosistemelor mai trebuie aprofundată. Este
un indicator ecologic dependent de numărul de specii dintr-un ecosistem şi de
efectivul (numărul indivizilor) din fiecare populaţie reprezentată în structura
biocenozei.
Diversitatea poate reprezenta un indicator al complexităţii biocenozei şi mai
ales, poate furniza o imagine generală a stării unui ecosistem, mai ales sub aspectul
condiţiilor mediale.
În condiţii de mediu favorabile, care presupun valori ale diverşilor factori
ecologici situate în intervale considerate optime pentru biocenoză, numărul de
specii din structura biocenozei este mare şi de obicei fiecare populaţie are un
efectiv numeric relativ redus. În condiţii mai puţin favorabile vieţii, în cadrul
ecosistemului biocenoza cuprinde un număr restrâns de specii, care de regulă sunt
prezente cu efective numeroase.
Noţiunea de diversitate presupune două aspecte:
1. numărul de taxoni distincţi, când se consideră fie numărul de
specii, caz în care este denumită diversitate specifică, fie numărul de
genuri, în cazul diversităţii generice;
2. maniera de reprezentare a unui număr dat de specii prin
numărul de indivizi din fiecare specie.
Cel de-al doilea aspect poate fi considerat mai complex, deoarece dacă o specie
sau un număr redus de specii sunt reprezentate printr-un număr foarte nare de
indivizi, iar celelalte specii din biocenoză au un efectiv redus, poate exista tendinţa
de a aprecia că biocenoza are o diversitate redusă. Dacă există însă în biocenoză un
număr nare de specii, se afirmă că diversitatea acesteia este mare.
Aceste aspecte pot fi reprezentate grafic prin demarcarea unor sectoare
proporţionale, corespunzătoare speciilor distincte şi reprezentând ponderea
numărului de indivizi, pe un cerc care reprezintă numărul total de indivizi
determinat în urma cercetării biocenozei (Fig. 10). Exprimate procentual, valorile
astfel reprezentate pot oferi o imagine grafică comparativă a diversităţii în două sau
mai multe biocenoze, sau între două stări suficient de diferite ale aceluiaşi
ecosistem.
Un exemplu, poate fi reprezentat de comparaţia dintre un ecosistem situat în
condiţii climatice specifice pădurii umede ecuatoriale, cu o diversitate
impresionantă a speciilor, dar cu populaţii formate din indivizi nu foarte numeroşi
şi un ecosistem situat în condiţii de climă extremă (în zonele arctice sau antarctice)
a cărui biocenoză cuprinde un număr mic de specii, bine reprezentate sub aspect
numeric.
52

Figura 10. Reprezentarea grafică a diversităţii în două biocenoze distincte

(Ni = ponderea efectivului fiecărei specii; n = numărul total de specii; ∑ Ni =
100%).

În ecosistemele acvatice, se poate remarca aceeaşi tendinţă de diferenţiere a

diversităţii biologice, pentru biocenoze situate în diverse zone geografice (Tab. 8).
Se consideră că principalii factori care sunt implicaţi în determinarea valorii
diversităţii biologice sunt forate diferiţi şi au la bază următoarele elemente:
• gradul de heterogenitate a biotopurilor şi implicit diversitatea tipurilor
de habitat;
• condiţii de mediu (geografice, climatice) care favorizează activitatea
biocenozelor;
• surse de hrană diverse şi suficiente;
• competiţia în cadrul aceluiaşi nivel trofic;
• productivitatea biologică a biocenozelor;
• timpul necesar speciaţiei (procesul de apariţie a unor noi specii).
Pentru caracterizarea mai exactă a diversităţii, exprimarea numerică a acesteia,
prin indicele de diversitate este evident mult mai adecvată. Există mai multe
metode matematice elaborate pentru definirea indicelui de diversitate dintre care le
vom prezenta pe cele mai interesante.
Indicele Gleason (I) ia în calcul creşterea logaritmică a numărului de specii (n)
în funcţie de logaritmul zecimal al numărului de indivizi (N). Diversitatea este
caracterizată de panta dreptei obţinute în reprezentarea grafică, iar indicele de
diversitate este calculat cu relaţia:

I = (n − 1) log N

sau mai exact:

 53

(n − a)
I=
(log N − log a )
în care:
a = valoarea de pe ordonată în care dreapta obţinută întretaie prin extrapolare
ordonata (a > 1).

Tabel 8. Ecosisteme acvatice şi zone geografice cu diversitate

biologică diferită (modificat după Cărăuşu, 1975, Botnariuc şi
Vădineanu, 1982,Ciolac, 1997).

Ecosistemul/ Specii Num Observaţii

zona considerate ărul
geografică speciilor
Alge 31 Salinitatea apei fluctuează în
Protozoare 9 intervalul 50% - 100%
Lacul Sărat Viermi 4
(Brăila, România) Crustacee 5
Insecte 10
Total 59
Alge 330 Condiţii normale pentru
Lacul Roşu Zooplancton 112 activitatea biocenozei
(Delta Dunării, Bentos 57
România) Total 499
Marile Lacuri Peşti 172
(America de Nord)
America Peşti 456 Diversitate mare
Centrală
Fluviul Peşti 1000 Diversitate biologică
Amazon (America excepţională
de Sud)

Numărul de specii de peşti

Lacul din cadrul acestei biocenoze este
Tanganyika Peşti mai mare decât numărul
(Africa) 214 speciilor de peşti din toate
lacurile europene.
Toate lacurile Peşti
din Europa 192
Fluviul Alge
Dunărea (Europa) Peşti 219

69
54

Indicele Simpson presupune că proporţia indivizilor de pe un anumit areal

determină importanţa speciei din care fac parte pentru diversitate. Ecuaţia care
descrie acest indice are forma:
1
D=
∑ pi2
în care:
D – indicele de diversitate;
pi – proporţiile unui număr i de specii în numărul total de specii identificate în
biocenoză.
Acest indice poate avea valori de la zero până la valoarea numărului total de
specii. Valoarea D = 1 înseamnă că toţi indivizii aparţin unei singure specii, iar
valoarea D = S (numărul total de specii) presupune că fiecare individ aparţine unei
specii diferite.
Indicele Shannon-Weaver (Weiner) (H) nu este altceva decât un calcul al
entropiei în condiţiile unui ecosistem şi este adecvat deoarece entropia are acele
calităţi pe care ar trebui să le posede un indice al diversităţii:
-este o cantitate pozitivă, cu valoarea minimă atunci când teoretic în
biocenoză există o singură specie care are mai mult decât un individ;
-ia valoarea maximă atunci când toate elementele (speciile) au aceeaşi
frecvenţă sau aceeaşi proporţie de reprezentare;
-şi valoarea minimă şi valoarea maximă iau în consideraţie numărul
total de elemente-specii.
Expresia matematică a acestui indice de diversitate este următoarea:
n
H = ∑ f i ⋅ log 2 f i
i =1
în care:
Ni
fi = ; f i ∈ (0,1); N i ∈ (0, N )
N
de unde rezultă:

n
Ni Ni
H =∑ ⋅ log 2
i =1 N N

Utilizarea acestei formule de calcul este mai simplă dacă se porneşte de la

următoarea relaţie echivalentă ce are avantajul că evită calculul rapoartelor (Ni / N):

n
1
N ⋅ log 2 N − ⋅ (∑ N i ⋅ log 2 N i )
N i =1

Având deja calculate proporţiile dintre specii, indicele de diversitate se poate

calcula direct prin adăugarea "contribuţiilor la entropie" (h = -fi . log2 fi) prezentate
 55

în funcţie de fi. Spre exemplu, dacă proporţiile de reprezentare a unui număr de trei
specii sunt: 50%(0,5), 30%(0,3) şi 20% (0,2), contribuţiile la entropie sunt,
conform tabelului 9 următoarele: 0,500, respectiv 0,521 şi 0,464, iar indicele de
diversitate Shannon este suma acestor contribuţii: 0,500 + 0,521 + 0,464 = 1,485.
O exprimare mai simplă a indicelui Shannon este una foarte similară cu aceea a
indiceului Simpson. Dacă indicele Simpson presupune că probabilitatea de a
observa un individ al unei populaţii este proporţională cu frecvenţa indivizilor în
biocenoză, indicele Shannon presupune că biocenoza conţine un număr infinit de
indivizi ceea ce conduce la relaţia:

H = ∑ ( pi − ln( p i ))

în care: pi – probabilitatea întâlnirii speciei i (pi = Ni/N).

Fiind independent de mărimea eşantionajului, indicele Shannon-Weaver poate
fi utilizat în studiile comparative pentru diverse biocenoze. Din relaţia care descrie
acest indice se poate calcula o valoare numită echirepartiţie sau echitabilitate
maximă (H'):

H ' = log 2 n

în care: n – densitatea totală.

Raportul dintre indicele de diversitate şi echitabilitatea maximă reprezintă
valoarea echitabilităţii (E):

H H
E= =
H ' log 2 n

Echitabilitatea ia valori în intervalul (0,1) şi tinde spre zero atunci când toţi
indivizii aparţin unei singure specii, luând valoarea 1 dacă fiecare specie este
reprezentată în biocenoză de un acelaşi număr de indivizi.
Indicele Margaleff are avantajul că este foarte simplu de calculat. Ecuaţia care
exprimă valoarea acestuia este:

n −1
DM =
ln N

Valoarea minimă este zero iar valoarea maximă este (N – 1)/lnN. Deşi acest
indice nu este extrem de complex, el poate fi utilizat cu uşurinţă pentru a compara
unele date incomplete.
Uneori este necesară determinarea diversităţii speciilor la diferite scări spaţiale.
Din acest punct de vedere se pot diferenţia trei tipuri de diversitate: α, β şi γ.
Diversitatea α ,denumită şi diversitatea intrabiocenotică, se poate calcula
utilizând expresia indicelui Shannon-Weaver (Hα) pentru populaţii asemănătoare.
56

Diversitatea β se constituie într-un indice de similitudine interbiocenotic (Hβ)

fiind util pentru reliefarea diferenţelor dintre două biocenoze adiacente.
Diversitatea γ, numită şi diversitate sectorială (Hγ) se determină prin
calcularea indicelui Shannon-Weaver pentru un ansamblu de populaţii prezente în
mai multe ecosisteme din aceeaşi zonă geografică.
În cazul a două biocenoze adiacente pe care le vom numi biocenoza A şi
biocenoza B, cărora le corespund indicii de diversitate HαA, respectiv HαB , având
indicele de diversitate al biocenozelor A şi B reunite (HαAB), indicele de
similitudine interbiocenotic (Hβ) se va calcula cu relaţia:

Hβ = HαAB – 0,5(HαAB + HαB)

Indicele de similitudine are valori în intervalul (0,1) şi ia valoarea maximă

atunci când speciile celor două biocenoze sunt total diferite, deci nu există nici o
specie comună (Rojanschi et al., 1997).

5.2. Conceptul de nişă ecologică

Diversitatea biologică poate fi explicată mai clar dacă se ia în consideraţie şi

conceptul de nişă ecologică, introdus în literatura de specialitate de Johnson, 1910,
cu semnificaţia de unitate de distribuţie a speciei, dependentă de resursele trofice şi
factorii fizico-chimici ai bitopului.
Sensul iniţial al noţiunii de nişă a fost acela de habitat (Grinnell, 1917), dar
pentru că acesta avea conotaţia unei ecologii "monospecifice", în general ne
referim la nişa trofică a unei specii, a fost oarecum evitat sau tratat succint în
lucrările de ecologie. Pe măsura abordării sistemice a problematicii ecologice,
conceptul de nişă ecologică a revenit în actualitate şi a relevat noi valenţe. Elton
(1927) a descris nişa ca o funcţie a speciei în biocenoza în care aceasta este
încadrată.
Accepţia actuală a nişei ecologice este aceea de poziţie a unei specii în
structura biocenozei, poziţie considerată mai ales în funcţie de relaţiile de natură
trofică (legate de hrănire) şi competiţionale sub aspect funcţional, de unde şi
denumirea de nişă trofică, fără să se excludă însă total componenta spaţială şi
influenţa altor factori de mediu.
Se consideră că, în general, într-o biocenoză, o nişă ecologică aparţine unei
singure populaţii (specii) şi că două specii diferite nu pot "ocupa", în principiu, nişe
identice sub toate aspectele (axioma: o specie – o nişă). Cu alte cuvinte, două
populaţii aparţinând unor specii diferite nu pot fi situate în aceeaşi nişă ecologică,
iar dacă totuşi acest fapt poate fi întâlnit la un moment dat, situaţia este absolut
accidentală, temporară şi mai devreme sau mai târziu, una din specii va fi eliminată
ca urmare a efectului manifestării competiţiei interspecifice (dintre cele două
specii).
 57

Revenind la semnificaţia diversităţii, se admite în principiu că o creştere a

numărului de specii dintr-o biocenoză implică majorarea intrărilor energetice la
diverse nivele trofice, prin utilizarea unor resurse de hrană mai diversificate.
Aceasta determină creşterea heterogenităţii şi implicit a complexităţii structurii
biocenozei, evoluţia modului ei de organizare, creşterea integralităţii sistemului
biocenotic, a autocontrolului şi implicit creşterea stabilităţii biocenozei.

5.3. Relaţii inter-populaţionale

Descrierea structurii biocenozei nu este nici completă şi nici exactă dacă nu se

iau în consideraţie relaţiile interspecifice (dintre speciile / populaţiile componente
ale biocenozei), deoarece manifestarea acestor relaţii este caracteristica de bază a
raţiunii existenţei biocenozei. Relaţiile dintre populaţiile biocenozei sunt
considerate ca fiind incluse în structura acesteia.
Complexitatea şi diversitatea relaţiilor dintre populaţiile biocenozei sunt atât de
accentuate încât o clasificare unitară a acestora este dificil de realizat. În studiile
bio-ecologice clasice, considerând un criteriu ce se bazează pe efectul direct al
acestor relaţii asupra indivizilor din diferite specii, se prezintă mai multe tipuri de
astfel de relaţii.
Competiţia sau concurenţa unor specii presupune o relaţie în care una sau mai
multe specii exercită o acţiune care poate fi defavorabilă pentru alte specii. Se
manifestă în cazul unor specii care sunt interesate de aceleaşi resurse nutritive,
acelaşi tip de habitat etc., şi poate conduce, în cazuri extreme, la eliminarea
populaţiilor mai puţin adaptate condiţiilor pe care le oferă ecosistemul.
Cooperarea presupune asocierea frecventă a speciilor în scopul unei acţiuni cu
rezultate favorabile pentru speciile implicate. Este un tip de relaţie care nu devine
obligatoriu pentru specii, dar care poate fi remarcat în anumite circumstanţe.
Simbioza este un tip de relaţie complexă în care se pot identifica câteva
manifestări speciale cum sunt:
• mutualismul - poate fi descris ca o relaţie obligatorie între două specii
cu avantaje evidente pentru ambele specii implicate;
• comensalismul - presupune o asociere în care o specie (specia
comensală) este dependentă de acest tip de relaţie, în timp ce a doua specie
implicată pare să nu fie evident afectată.
Amensalismul este o relaţie care nu este obligatorie pentru specii. De obicei,
într-un astfel de tip de relaţie, dezvoltarea unei specii este inhibată de către
activitatea partenerului.
Parazitismul reprezintă o relaţie obligatorie pentru una din specii (specie
parazită) în relaţia acesteia cu altă specie (specie gazdă). Relaţia are un efect
negativ asupra gazdei, deşi nu este în mod obligatoriu letală.
Relaţia pradă-prădător (prădătorismul) este o relaţie obligatorie care se
manifestă între o populaţie de obicei paşnică (populaţia pradă) şi o populaţie
58

"agresivă" reprezentată de prădător. În această relaţie sursa de hrană a prădătorilor

este reprezentată de populaţia pradă.
Relaţia pradă-prădător este mult mai studiată datorită aspectului ei cantitativ şi
importanţei în reglajele numerice abordate de ecologia populaţiei. O abordare mai
extinsă a acestui tip de relaţie este prezentată în cadrul problematicii abordate în
capitolele referitoare la dinamica populaţilor de consumatori.
Complexitatea relaţiilor dintre speciile biocenozei este evidenţiată şi mai
pregnant în cazul în care se consideră şi modul în care populaţiile din structura
biocenozei "comunică" între ele, cu alte cuvinte, modul în care percep mediul
înconjurător şi în acelaşi timp sunt identificate de alte componente (biotice) ale
mediului. Există o diversitate de modalităţi de factură fizico-chimică prin care
speciile unei biocenoze pot comunica, în sensul transmiterii şi interceptării unor
mesaje, care în unele cazuri sunt extrem de complexe, având caracteristici proprii
unui adevărat limbaj.
Speciile pot comunica printr-o diversitate de modalităţi care pot fi de natură
fizică (sonice, luminoase, termice, electrice etc.) sau chimică (diverse tipuri de
metaboliţi). Exemplele sunt extrem de numeroase, la fel ca diversitatea mijloacelor
de comunicare de acest tip.
Cele mai multe dintre speciile de animale emit semnale sonore, care au
semnificaţii fie pentru indivizii aceleiaşi specii fie pentru alte populaţii din
biocenoză, uneori într-un mod surprinzător de elaborat, a căror complexitate, unii
specialişti o consideră ca fiind foarte apropiată de aceea a unui adevărat limbaj.
Două exemple sunt extrem de semnificative pentru câteva tipuri de biocenoze
diferite.
În mediul acvatic, lumea frecvent numită "tăcută" a apelor, diverse specii de
peşti emit variate semnale sonore. S-au înregistrat astfel de sunete chiar în
ecosistemele oceanice la adâncimi apreciabile (peste 5000 m). Multe din
mamiferele marine, cum sunt cetaceele, au dezvoltat organe specializate ce le
permite emisia şi recepţia sunetelor de înaltă frecvenţă, precum şi utilizarea acestui
sistem pentru perceperea mediului înconjurător şi a prăzii.
Această modalitate este atât de evoluată la delfini şi balene, încât este
considerată un adevărat sistem biologic de ecolocaţie, extrem de performant.
Experimente recente au demonstrat că delfinii pot "vizualiza" astfel obiecte cu
forma extrem de complicate, pe care le disting de alte obiecte şi le pot recunoaşte
cu precizie, dacă le-au văzut iniţial prin intermediul organului vizual.
Comunicaţiile organismelor prin mijloace luminoase sunt mai frecvente în
mediul acvatic, acolo unde lipsa luminii favorizează utilizarea unor astfel de
metode. Există numeroase specii de organisme acvatice care utilizează semnale
luminoase sau cromatice (alge, organisme zooplanctonice, moluşte, crustacee şi
peşti) în diferite scopuri, fie pentru apărare, fie pentru atragerea prăzii sau
reproducere.
Foarte frecventă este şi o altă modalitate de realizare a comunicării în cadrul
speciei sau între specii, comunicare ce utilizează ca vector diverse substanţe
chimice, produse ale metabolismului organismelor vegetale sau animale. Acest tip
 59

de comunicare chimică se realizează atât în mediul terestru cât şi în mediul acvatic,

prin intermediul unor metaboliţi cu o mare capacitate de dispersie, implicând, de
asemenea, utilizarea unor organe receptoare foarte sensibile, care să permită
organismelor depistarea acestor substanţe semnal chiar în cazul în care concentraţia
lor în mediu este extrem de redusă. Această modalitate de comunicaţie permite
diferitelor specii să-şi semnaleze prezenţa, să se orienteze în spaţiu, să se apere, să
faciliteze sau să inhibe procese complexe cum sunt hrănirea, reproducerea şi
creşterea organismelor.
Comunicaţiile pe căi chimice reprezintă de fapt interacţiuni ale speciilor prin
intermediul unor substanţe oligodinamice, denumite uneori şi „molecule semnal”,
produse de organisme de regulă în cantităţi foarte mici, dar cu un grad mare de
concentraţie şi o capacitate remarcabilă de dispersie în diferite medii.
Acest tip de substanţe pot acţiona asupra indivizilor din aceeaşi specie, caz în
care sunt denumite „feromoni”, sau pot avea efecte asupra altor specii, caz în care
unii specialişti le numesc „ecomoni”. Exemplele sunt foarte numeroase,
diversificate şi extrem de interesante atât în mediul terestru cât şi în mediul acvatic.
Unele specii de peşti, cum sunt migratorii anadromi, specii de somoni,
acipenseride (sturioni), care se reproduc în apele dulci curgătoare, dar cresc şi se
dezvoltă în ecosisteme acvatice marine, sunt capabile să se orienteze în funcţie de
compoziţia chimică (sau biochimică) a apelor. Noile generaţii care ajung la vârsta
reproducerii pot „recunoaşte” drumul spre apele în care au venit pe lume cu
ajutorul unor organe specializate care detectează „urme” ale compoziţiei chimice
ale acestor ape curgătoare în mări sau oceane.
Se apreciază că fluvii cu debite de aproximativ 6000 m3/secundă pot fi regăsite
de unele specii de organisme acvatice migratoare de la o distanţă de peste 800 km
depărare de zona de vărsare a acestora în mare sau ocean. Experimente realizate
asupra rechinilor demonstrează capacitatea incredibilă a acestor specii de a detecta
urme de sânge (ceea ce implică prezenţa unui animal rănit) de la o distanţă de
aproximativ 2000 m.
Substanţe rezultate din metabolismul unor specii de alge microscopice pot
acţiona ca un inhibitor al dezvoltării altor specii din biocenoză, fie specii vegetale,
fie animale. Unele substanţe de natură antibiotică eliminate în apă de către alge pot
modifica densitatea microflorei bacteriene. Dezvoltarea în exces a cianoficeelor
(alge albastre) şi creşterea în acest mod a concentraţiei de metaboliţi specifici
determină inhibarea dezvoltării algelor silicioase (diatomee).
Relaţiile dintre speciile unei biocenoze pot fi abordate şi sub aspectul rolului pe
care acestea îl pot avea în cadrul biocenozei din punct de vedere al modului în care
influenţează diverse procese esenţiale pentru funcţionarea ecosistemului.
Între speciile unei biocenoze există un anumit tip de relaţii care influenţează
modul de reproducere al unor specii. Aceste relaţii de reproducere se manifestă în
sensul că reproducerea unor specii este strâns legată de existenţa şi activitatea altor
specii, fără de care speciile dependente nu ar putea realiza reproducerea.
Un exemplu clasic îl poate reprezenta specializarea la care a ajuns din acest
punct de vedere o specie de peşte prezentă şi în apele dulci ale României. Rhodeus
60

sericeus amarus (cunoscută sub denumirea populară de boarţă) depune ponta

(icrele) numai în camera paleală a unor lamelibranhiate ale genurilor Unio sau
Anodonta.
Seminţele unor specii de plante ating stadiul de germinaţie sau sunt transportate
spre locurile favorabile în acest scop numai dacă au trecut prin tractusul digestiv al
unor mamifere specializate în consumul acestor plante. Multe din speciile parazite
depind în totaliate de gazdele lor pentru a realiza reproducerea sau atingerea unor
stadii obligatorii în dezvoltarea acestora.
Cele mai semnificative legături dintre specii, în cadrul biocenozei, sunt însă
relaţiile trofice, extrem de diversificate ca formă de manifestare. Acest tip de
relaţie se poate manifesta atît în cadrul aceluiaşi nivel trofic (caz în care acestea
sunt relaţii de competiţie pentru resursele de hrană), cât şi între nivele trofice
diferite, modalitate prin care se realizează transferul de materie şi energie între
două nivele trofice distincte. O astfel de relaţie este reprezentată de relaţia pradă-
prădător.
Foarte frecventă este şi o altă modalitate de realizare a comunicării în cadrul
speciei sau între specii, comunicare ce utilizează ca vector diverse substanţe
chimice, produse ale metabolismului organismelor vegetale sau animale. Acest tip
de comunicare chimică se realizează atât în mediul terestru cât şi în mediul acvatic,
prin intermediul unor metaboliţi cu o mare capacitate de dispersie, implicând, de
asemenea, utilizarea unor organe receptoare foarte sensibile, care să permită
organismelor depistarea acestor substanţe semnal chiar în cazul în care concentraţia
lor în mediu este extrem de redusă. Această modalitate de comunicaţie permite
diferitelor specii să-şi semnaleze prezenţa, să se orienteze în spaţiu, să se apere, să
faciliteze sau să inhibe procese complexe cum sunt hrănirea, reproducerea şi
creşterea organismelor.
Comunicaţiile pe căi chimice reprezintă de fapt interacţiuni ale speciilor prin
intermediul unor substanţe oligodinamice, denumite uneori şi „molecule semnal”,
produse de organisme de regulă în cantităţi foarte mici, dar cu un grad mare de
concentraţie şi o capacitate remarcabilă de dispersie în diferite medii.
Acest tip de substanţe pot acţiona asupra indivizilor din aceeaşi specie, caz în
care sunt denumite „feromoni”, sau pot avea efecte asupra altor specii, caz în care
unii specialişti le numesc „ecomoni”. Exemplele sunt foarte numeroase,
diversificate şi extrem de interesante atât în mediul terestru cât şi în mediul acvatic.
Unele specii de peşti, cum sunt migratorii anadromi, specii de somoni,
acipenseride (sturioni), care se reproduc în apele dulci curgătoare, dar cresc şi se
dezvoltă în ecosisteme acvatice marine, sunt capabile să se orienteze în funcţie de
compoziţia chimică (sau biochimică) a apelor. Noile generaţii care ajung la vârsta
reproducerii pot „recunoaşte” drumul spre apele în care au venit pe lume cu
ajutorul unor organe specializate care detectează „urme” ale compoziţiei chimice
ale acestor ape curgătoare în mări sau oceane.
Se apreciază că fluvii cu debite de aproximativ 6000 m3/secundă pot fi regăsite
de unele specii de organisme acvatice migratoare de la o distanţă de peste 800 km
depărtare de zona de vărsare a acestora în mare sau ocean. Experimente realizate
 61

asupra rechinilor demonstrează capacitatea incredibilă a acestor specii de a detecta

urme de sânge (ceea ce implică prezenţa unui animal rănit) de la o distanţă de
aproximativ 2000 m.
Substanţe rezultate din metabolismul unor specii de alge microscopice pot
acţiona ca un inhibitor al dezvoltării altor specii din biocenoză, fie specii vegetale,
fie animale. Unele substanţe de natură antibiotică eliminate în apă de către alge pot
modifica densitatea microflorei bacteriene. Dezvoltarea în exces a cianoficeelor
(alge albastre) şi creşterea în acest mod a concentraţiei de metaboliţi specifici
determină inhibarea dezvoltării algelor silicioase (diatomee).
Relaţiile dintre speciile unei biocenoze pot fi abordate şi sub aspectul rolului pe
care acestea îl pot avea în cadrul biocenozei din punct de vedere al modului în care
influenţează diverse procese esenţiale pentru funcţionarea ecosistemului.
Între speciile unei biocenoze există un anumit tip de relaţii care influenţează
modul de reproducere al unor specii. Aceste relaţii de reproducere se manifestă în
sensul că reproducerea unor specii este strâns legată de existenţa şi activitatea altor
specii, fără de care speciile dependente nu ar putea realiza reproducerea. Un
exemplu îl poate reprezenta specializarea la care a ajuns din acest punct de vedere
o specie de peşte prezentă şi în apele dulci ale României. Rhodeus sericeus amarus
(cunoscută sub denumirea populară de boarţă) depune ponta (icrele) numai în
camera paleală a unor lamelibranhiate ale genurilor Unio sau Anodonta.
Seminţele unor specii de plante ating stadiul de germinaţie sau sunt transportate
spre locurile favorabile în acest scop numai dacă au trecut prin tractusul digestiv al
unor mamifere specializate în consumul acestor plante. Multe din speciile parazite
depind în totalitate de gazdele lor pentru a realiza reproducerea sau atingerea unor
stadii obligatorii în dezvoltarea acestora.
Cele mai semnificative legături dintre specii, în cadrul biocenozei, sunt însă
relaţiile trofice, extrem de diversificate ca formă de manifestare. Acest tip de
relaţie se poate manifesta atât în cadrul aceluiaşi nivel trofic (caz în care acestea
sunt relaţii de competiţie pentru resursele de hrană), cât şi între nivele trofice
diferite, modalitate prin care se realizează transferul de materie şi energie între
două nivele trofice distincte. O astfel de relaţie este reprezentată de relaţia pradă-
prădător, care este frecvent utilizată în studiul dinamicii populaţionale, în contextul
modelării proceselor de reglare efectivului populaţiei.
Există şi alte tipuri de relaţii în cadrul biocenozei, relaţii care se manifestă însă
nu între populaţii distincte ci chiar în cadrul populaţiei. Ele sunt denumite relaţii
homotipice sau intraspecifice şi se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii. Ele sunt
legate de un anumit tip de comportament (relaţii etologice) al indivizilor din
aceeaşi populaţie sau în grupări ale indivizilor în cadrul unor procese cum sunt cele
de reproducere, hrănire, dezvoltare care presupun deplasarea, apărarea etc.
Din acest punct de vedere amintim:
• tendinţa indivizilor unor specii de a se grupa pentru a putea realiza aşa
numitul efect de grup; se poate demonstra că din punct de vedere fizic,
deplasarea activă în grup a unor organisme (spre exemplu, peşti) în masa apei
este mai economică din punct de vedere al consumului energetic decât
62

deplasarea individuală, iar din punct de vedere ecologic, modul de apărare

împotriva prădătorilor este de obicei mult mai eficient;
• efectul de masă, care controlează natalitatea unor populaţii în sensul
scăderii ratei natalităţii, în cazurile în care densitatea indivizilor depăşeşte
anumite limite maxime;
• competiţia intraspecifică (între indivizii unei populaţii) ce determină
comportamente speciale legate de teritorialitate (stabilirea teritoriului propriu
de viaţă al unui individ, al unei familii sau grupări de indivizi), stabilirea unor
ierarhii în cadrul populaţiei sau grupului de indivizi, concurenţa la hrană sau
pentru zonele de reproducere, în cazul în care aceste resurse sunt limitate.
Efortul de a cuprinde într-o clasificare acceptabilă multitudinea relaţiilor ce se
manifestă între populaţiile biocenozelor poate fi o încercare extrem de dificilă
(uneori nerelavantă), datorită diversităţii şi uneori complexităţii deosebite a
acestora. Mai importantă este înţelegerea funcţionării acestor relaţii, a rolului lor în
activitatea biocenozei şi, din punct de vedere practic, a modului în care acestea
influenţează productivitatea biocenozei.

5. 4. Structura trofică a biocenozei

Structura trofică a biocenozei are la bază manifestarea relaţiilor de hrănire

dintre speciile componente. Unele specii produc energie pentru creştere şi
reproducere în timp ce altele consumă energie pentru realizarea aceloraşi procese.
Nivele trofice de bază sunt cel al producătorilor şi al consumatorilor, dar putem
împărţi consumatorii în mai multe grupe. Structura trofică generală are următoarele
componente:
• producători primari (organisme autotrofe), specii capabile să producă
substanşa organică proprie utilizând resurse energetice externe (lumina solară,
substanţe chimice anorganice, elemente minerale) cum sunt toate plantele
fotosintetizante (unele bacterii şi unele microorganisme fotosintetizatoare sau
chemosisntetizatoare;

• consumatori primari sau consumatori de ordinul I (organisme

erbivore), specii a căror hrană este constituită în exclusivitate de plante;
• consumatori secundari sau consumatorii de ordinul II (prădătorii),
specii care au ca principală sursă de hrană organismele erbivore (paşnice);
• detritivori sau specii saprofage care se hrănesc cu resturile alterate ale
plantelor şi animalelor, cum sunt speciile necrofage (consumatoare de
cadavre), speciile saprofage (care consumă detritus, materie organică aflată în
proces de descompunere) şi speciile coprofage (consumatoare de excremente);
• omnivori adică organisme care consumă atât plante cât şi animale.
Descompunătorii reprezintă grupul speciilor de microorganisme (bacterii,
ciuperci microscopice) care sunt implicate în procesele de mineralizare a materiei
organice nevii, adică reducerea acestora la elementele sau combinaţiile chimice
 63

anorganice, modalitate prin care se completează („închide”) circuitul materiei în

ecosistem prin eliberarea mineralelor fixate (”blocate”) temporar în organismele
vii. În această accepţie se poate afirma că nivelul trofic reprezintă o grupare de
specii care îndeplinesc funcţii identice ca semnificaţie, în ceea ce priveşte procesul
de hrănire. De fapt, clasificarea nivelelor trofice poate fi reprezentată şi ca o
clasificare a funcţiilor de natură trofică pe care speciile le îndeplinesc în cadrul
biocenozei.
În cazul în care se consideră structura nivelelor trofice sub aspect cantitativ,
adică din punct de vedere al efectivelor populaţiilor, al masei (biomasei) sau
energetic, raporturile dintre speciile aflate pe diferite nivele trofice pot fi exprimate
şi descrise grafic prin piramida ecologică, ce modelează modul „piramidal” în care
este structurată natura.
„Piramida naturii” constă dintr-o bază alcătuită din plantele verzi, cu un nivel
superior ocupat de animalele erbivore, nivele superioare fiind caracteristice
diferitelor tipuri de carnivore. Factorul determinant pentru populaţiile animale este
reprezentat de cantitatea de hrană existentă pe arealul specific.
Un alt factor important pentru acest tip de structurare este metoda pe care
animalele o utilizează pentru obţinerea resurselor nutritive. Prădătorii trebuie să
posede o talie suficient de mare şi să fie bine dotaţi pentru a captura prada. Unele
specii prădătoare vânează în grup (haită) deoarece această modalitate le permite
capturarea unor prăzi de talie mai mare decât dimensiunea individuală.
Piramida este utilizată ca un instrument general pentru studiul stării biocenozei.
Astfel, raporturile exprimate numeric dintre organismele situate pe diferite nivele
trofice pot fi redate cu ajutorul piramidei eltoniene, denumită astfel după cel care a
introdus noţiunea, Ch. Elton (1927). În figura 11, cifrele reprezintă numărul de
indivizi din fiecare din cele trei nivele trofice reprezentate, P reprezintă
producătorii primare, iar C1 şi C2, consumatori de diferite ordine (primari şi
secundari).

Figura 11. Piramida eltoniană (după Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

Interacţiunile dintre speciile aflate pe nivele trofice diferite sunt determinate

mai ales de relaţiile de hrănire. Aceste relaţii constituie aşa numite lanţuri trofice
care descriu „traseele” pe care se produce transferul de materie şi energie în
ecosistem.
64

În realitate lanţurile trofice nu sunt atât de simple, lanţurile principale fiind

conectate şi întrepătrunse cu mai multe lanţuri trofice secundare, realizând o reţea
trofică uneori dificil de descris datorită complexităţii acesteia.
Acesta este motivul pentru care, analiza sub aspect cantitativ şi calitativ a
lanţurilor trofice este laborioasă, presupunând metode de studiu ştiinţific ce trebuie
să determine riguros spectrul nutritiv al populaţiilor ce reprezintă diferite verigi ale
lanţului trofic.
Lanţurile trofice pot fi considerate sisteme morfologice ale fluxului de energie
în ecosistem, fapt care permite descrierea piramidei ecologice şi în termeni
cantitativi. Există mai multe modele cantitative utilizate sau descrise de literatura
de specialitate. Unul dintre acestea este piramida biomaselor care cuantifică
întreaga biomasă de la fiecare nivel trofic. Biomasa poate fi considerată ca masa
materiei vii, exprimată în unităţi de masă de substanţă uscată pe unitate de
suprafaţă sau de volum (uneori, în cazul ecosistemelor acvatice).
Atunci când se intenţionează reliefarea aspectului energetic, se poate utiliza
piramida energetică. Pornind de la echivalentul energetic al biomasei, piramida
energetică exprimă energia înglobată la fiecare nivel trofic.
Valoarea energetică poate fi exprimată prin unităţi de măsură a energie, foarte
frecvent fiind utilizată caloria, sau prin producţia de biomasă raportată la unitatea
de suprafaţă şi la un anumit interval de timp (o zi, o lună etc).

5.5. Productivitatea ecologică

Productivitatea reprezintă conversia energiei în biomasă, ceea ce înseamnă că

la nivelul individului biologic, productivitatea este apreciată de creşterea
organismului şi reproducerea lui. Deşi, în ultimă instanţă, întreaga energie derivă
din radiaţia solară, nu toată această energie este utilizată de plante, o cantitate
importantă fiind disipată în diverse procese (energie solară reflectată, pierderi
calorice), ceea ce determină ca producţia primară brută să fie reprezentată de
cantitatea de energie solară asimilată, în timp ce producţia primară netă să
reprezinte numai cantitatea de energie care este de fapt transformată în biomasă.
Dacă prin biomasă vom înţelege mai exact cantitatea de substanţă organică
acumulată într-o anumită perioadă de timp şi cuantificată la un moment dat, rata
acumulării acestei producţii defineşte noţiunea de productivitate.

5.5.1. Biomasa

Biomasa este un termen generic pentru materia vie. Acest termen poate fi
utilizat însă şi atunci când se aminteşte despre materia organică nevie, întâlnindu-
se în literatura de specialitate sintagma "biomasă fosilă". Pentru evitarea unei
confuzii este preferabil să se utilizeze pentru definirea materiei organice "moarte"
termeni de genul sapromasă sau necromasă.
 65

Productivitatea secundară poate fi definită în mod similar, deoarece nu toată

energia asimilată de plante poate fi consumată de consumatorii primari, nu toată
biomasa consumată este asimilată şi nu întreaga energie asimilată este transformată
în biomasă. Cantitatea de energie asimilată şi transformată în biomasă este de
asemenea în mare măsură determinată de cantitatea disponibilă de nutrienţi şi
disponibilitatea altor resurse necesare vieţii.
Acest fapt este dovedit de studiul diferitelor ecosisteme situate în poziţii
geografice ( de exemplu, zone tropicale) cu aceeaşi valoare a radiaţiei solare
incidente care au avut valori diferite ale productivităţii. Un exemplu este
necesitatea plantelor de a avea la dispoziţie cantităţi suficiente de magneziu
(element chimic esenţial pentru fotosinteză). În ecosistemele în care magneziul este
deficitar, eficienţa plantelor în asimilarea energiei solare este mai redusă.
În general, din acest punct de vedere, ecosistemele terestre sunt mai productive
decât cele acvatice. De asemenea ecosistemele tropicale sunt mai productive decât
cele situate în zonele temperate sau arctice.
Structura chimică a biomasei poate fi redată prin diferite formule care încearcă
să evidenţieze compoziţia globală a materiei vii. În mod real, proporţiile diferitelor
elemente chimice din biomasă diferă în funcţie de tipul organismelor şi mai ales în
funcţie de apartenenţa lor la regnul animal sau vegetal.
Pentru organismele animale există o formulă simbolică ce defineşte proporţia
principalelor elemente chimice din masa substanţei uscate:

C148 H296 O146 N16 P1,3 S1 ,

în care, carbonul are o pondere de 37,5% din masă. Pentru mediul acvatic
marin se pot utiliza în acelaşi scop proporţiile lui Redfield, sub forma:

C106 H163 O110 N16 P1

În acest caz ponderea carbonului de 35,8% din biomasa totală. Din această
formulă globală rezultă proporţiile atomice frecvent utilizate în analiza
ecosistemelor marine:

C / P = 6,625 (atomi)
N /P = 16 (atomi)

şi:

C / P = 5,68 (masă)
N / P = 7,0 (masă)

Deşi în general exprimarea cantitativă a biomasei se realizează în unităţi de

masă, considerându-se substanţa brută (inclusiv apa conţinută), în funcţie de
necesităţile de exprimare se pot utiliza şi alte feluri de exprimări cantitative
66

reprezentând mase proporţionale sau cantităţi semnificative din anumite puncte de

vedere. Astfel, biomasa poate fi exprimată prin:
• masa uscată sau substanţa uscată conţinută (S.U.);

• efectiv sau numărul total de indivizi a căror biomasă se exprimă;

• volumul biomasei sau biovolumul;
• cantitatea totală de carbon;
• cantitatea totală de azot;
• conţinutul caloric (energia stocată);
• cantitatea totală de clorofilă, sau cantitatea unui anumit tip de
clorofilă, ca un indicator al capacităţii de producţie vegetală a unui ecosistem;
• conţinutul de ATP, ADP şi AMP (acizii adenozin- tri,- di,- sau
monofosforic), modalitate de exprimare a biomasei extrem de interesantă,
deoarece aceste substanţe componente ale celulei vii se degradează foarte rapid
la moartea organismului, ceea ce permite o mai simplă distincţie între biomasă
şi substanţa organică moartă (necromasă).

Cantităţile de biomasă astfel determinate şi exprimate în unităţi de masă (sau

volum) se raportează în funcţie de fiecare caz la:
• suprafaţa sau volumul biotopului;
• specie, o populaţie, o cohortă sau un grup de organisme aparţinând
mai multor specii aflate pe o suprafaţă sau într-un volum delimitat al
biotopului;

Aprofundarea noţiunii de biomasă conduce la concluzia că aceasta este un

"flux" (Frontier, Pichod-Viale, 1991), ea măsurând viteza cu care ia naştere un
compartiment dat de materie organică. În sens opus acestui flux acţionează
consumul acestei biomase, fie de către metabolismul propriu compartimentului, fie
de către un consumator sau prin acţiunea microorganismelor reducătoare asupra
materiei organice ce a reprezentat biomasa. Acesta este motivul pentru care în
studiul variaţiei biomasei dintr-un ecosistem dat, trebuie să se analizeze atent
bilanţul producţie de biomasă – consum de biomasă.

5.6. Producţia primară

Producţia primară poate fi considerată ca fiind sinonimă producţiei autotrofe,

ceea ce presupune sinteza materiei organice pornind de la materia sub formă
minerală de către producătorii primari. În bilanţul producţiei autotrofe se vor
distinge cu claritate noţiunile:
• producţie brută, care poate fi exprimată de exemplu prin cantitatea de
carbon fixat într-o anumită perioadă de timp de către o biomasă vegetală dată;
 67

• producţie netă, care reprezintă o valoare a procesului asimilaţiei

vegetale nete, fiind în fapt diferenţa dintre producţia brută şi respiraţia vegetală
(manifestate în acelaşi timp);
• creşterea biomasei vegetale, ce reprezintă diferenţa dintre producţia
netă şi consumul (sau alte pierderi de materie organică) realizat în acelaşi timp;
creşterea biomasei poate fi negativă, reprezentând o diminuare a biomasei, în
cazul în care pierderile de materie organică în intervalul considerat sunt
superioare producţiei nete.

Fluctuaţia valorilor biomasei într-un anumit interval de timp nu poate fi

interpretată ca o măsură a producţiei biologice, în sensul că nu trebuie să se
confunde producţia (ca flux) cu o creştere a biomasei (ca fluctuaţie a unei variabile
de stare). În accepţia ei de flux, producţia primară poate fi raportată la:

• unitatea de timp (de unde confuzia cu noţiunea de productivitate care

reprezintă de fapt rata realizării producţiei);
• unitatea de suprafaţă sau de volum a ecosistemului (m2, km2, ha, m3
etc.);
• cantitatea de biomasă (B) implicată în realizarea producţiei (P).

În acest mod, productivitatea poate fi reprezentată ca raportul dintre producţie

şi biomasă (P/B) exprimat în procente de biomasă produsă în unitatea de timp.
Raportul invers, dintre biomasă şi producţie (B/P) este denumit valoare de
reînnoire sau valoare de refacere a biomasei (turn-over). De exemplu, dacă o
anumită biomasă realizează 10% din valoarea sa într-o lună înseamnă că are un
turn-over de 10 luni.
Exprimarea producţiei primare şi în unităţi energetice este facilitată de
transformarea masei uscate a vegetalelor în echivalentul lor caloric. Astfel:

-1 gram din substanţa uscată (SU) a plantelor terestre are valoarea

calorică de 4,5 kcal;
-1 gram din SU a algelor conţine 4,9 kcal;
-1 gram de substanţă organică (SO) conţinută de plante terestre are 4,6
kcal;
-1 gram din SO a algelor are un echivalent energetic de 5,1 kcal.
68

Tabel 9. Producţia primară netă în diferite tipuri de ecosisteme (modificat

după Lieth, 1973).

Ecosistem, biom sau Producţia primară netă anuală

unitate de vegetaţie (în unităţi de masă şi energetice)
Medie Global Medie Global
(g/m2) (x109 t) (x103kcal/m) (x1015kcal)
Păduri (global) 1290 277,0
64,5
Păduri ecuatoriale 2000 8,2 139,4
34,0
Păduri subecuatoriale 1500 6,3 47,2
11,3
Păduri tropicale 1000 4,6 32,2
7,0
Păduri mixte
temperate (zona caldă) 1000 4,7 23,5
5,0
Păduri boreale 500 2,4 28,8
4,8
Tundră 140 0,6 4,8
1,1
Ecosisteme ierboase 700 2,8 42,0
tropicale 10,5
Ecosisteme ierboase 500 2,0 18,0
temperate 4,5
Agro-ecosisteme 650 2,7 37,8
(terenuri agricole) 2,1
Ape dulci (global) 1250 21,4
5,0
Mlaştini (zone 2000 8,4 16,4
umede) 4,0
Ape curgătoare 500 2,3 4,6
1,0
Oceane (global) 155 260,0
55,0
Total planetă 303 155,2 686,0

Valoarea producţiei primare depinde de zonele geografice şi tipul

ecosistemelor în care se realizează (Tab. 10). Ecosistemele de genul pădurilor
ecuatoriale sau mlaştinile din zona ecuatorială sunt cele mai productive din acest
 69

punct de vedere. Producţia primară cea mai redusă se realizează în ecosistemele

deşertice, în zonele alpine şi de tundră.

5.7. Fotosinteza

Cea mai mare parte a producţiei primare realizată la nivel global este rezultatul
activităţii plantelor care are la bază procesul de fotosinteză. De aceea este necesară
o abordare, fie şi succintă, a unor aspecte privitoare la eficienţa fotosintezei
clorofiliene.
Aspectul biochimic al procesului de fotosinteză presupune o reacţie globală de
forma:

CO2 + H2O + 112,3 kcal → [HCHO] + O2

în care, [HCHO] este elementul de bază din structura glucidelor.

Procesul de fotosinteză este complicat, având numeroase şi complexe etape din

care vom aminti câteva dintre cele mai importante, legate de două mecanismele
după care se desfăşoară fotosinteza. Există trei tipuri sau mecanisme fotosintetice.
Tipul fotosintetic C3 sau mecanismul în C3 (ciclul Kalvin-Benson) cuprinde
două faze secvenţiale:

• reacţia luminoasă, care reprezintă de fapt fotoliza apei ce eliberează

hidrogenul la nivelul pigmenţilor clorofilieni;
• reacţia obscură, ce presupune reducerea dioxidului de carbon de către
hidrogenul rezultat din fotoliza apei.

Într-o primă etapă are loc fixarea rapidă a unei molecule de dioxid de carbon la
un precursor în C5 al glucidelor (ribuloso-1,5-difosfat) rezultând astfel un glucid în
C6 care poate da două molecule în C3 sub acţiunea enzimei ribulozo1,5-difosfat
carboxilaz-hidrogenază, pe care o vom numi mai pe scurt RubiCo.
La formarea moleculelor în C3, enzima amintită mai sus este implicată în
acelaşi timp în catalizarea unei reacţii de fotooxidare care dă o moleculă în C2:

[C3] (fosfoglicerat) + O2 → [C2] + CO2

Acest mecanism scade randamentul fotosintezei prin faptul că, în condiţii

naturale, aproximativ 25% din carbonul conţinut de moleculele în C3 se elimină
fără a contribui la formarea glucidelor de rezervă (figura 16).
Eficienţa acestui tip fotosintetic depinde de concentraţiile relative ale
dioxidului de carbon şi oxigenului care sunt în contact direct cu pigmentul
fotosintetizator. Dacă, de exemplu, oxigenul s-ar afla în atmosferă într-o
concentraţie de numai 2% şi nu în proporţie de aproximativ 21% cât este în
70

atmosfera naturală, intensitatea procesului de fotosinteză ar putea fi de două ori

mai mare.
Acesta înseamnă că plantele sunt ele însele inhibate de oxigenul pe care îl
eliberează în atmosferă. La acesta se adaugă faptul că prezenţa oxigenului inhibă în
egală măsură absorbţia directă a azotului molecular. Acest tip fotosintetic este
caracteristic majorităţii plantelor de cultură.
Tipul fotosintetic C4 sau mecanismul în C4 (Kortschek, 1965). Acest mecanism
presupune faptul că acceptorul de CO2 este fosfoenolul piruvic (PEP), iar fixarea
dioxidului de carbon este catalizată de enzima PEP carboxilază. Se formează acidul
oxal-acetic care prin intermediul NADP-H2 trece în acid malic, care este o
substanţă cu patru atomi de carbon. Cu alte cuvinte, produsele primare ale
fotosintezei sunt acizii carboxilici cu 4 atomi de carbon care se transformă apoi în
hexoze.
Schema generală a modului în care se desfăşoară acest tip de fotosinteză este
prezentată în figura 13.
Acest tip fotosintetic este caracteristic plantelor cu o mare productivitate.
Exemple de astfel de plante le constituie: trestia de zahăr, porumbul, sorgul,
plantele de seră, trandafirii şi plante similare care se dezvoltă natural.
Mecanismul în C4, caracteristic unui număr relativ important de specii, este
considerat o adaptare la anumite condiţii. Randamentul fotosintezei este mai mare,
deoarece funcţia de "oxigenază" a enzimei RubiCO este mai puţin importantă, iar
valoarea lui maximă se poate obţine la valori relativ reduse ale concentraţiei de
dioxid de carbon, aşa cum există acestea în atmosfera normală.
Atenuarea funcţiei fotooxidante este determinată de un complex enzimatic
diferit dar şi de caracteristici histologice diferite care permit desfăşurarea celor
două faze ale fotosintezei în tipuri diferite de celule. Unele conţin clorofilă dar nu
şi enzima RubiCO, caz în care dioxidul de carbon este fixat cu ajutorul unei enzime
de zece ori mai eficientă (PEP-carboxilaza) pe un precursor (acidul oxal-acetic)
diferit de cel al mecanismului în C3.
Ca urmare, se formează astfel molecule cu 4 atomi de carbon care trec prin
difuziune în alte celule, în care nu există clorofilă (celulele parenchimului
vascular), dar care conţin enzima RubiCO. În continuare, moleculele în C4 pierd
un atom de carbon, devenind substanţe cu 3 atomi de carbon ce intră în ciclul lui
Calvin, în lipsa oxigenului.
 71

Fig. 12. Schema simplificată a tipului fotosintetic C3.

72

Acest mecanism explică de ce unele specii de plante, mai ales specii tropicale,
cărora le este specific mecanismul în C4 sunt foarte eficiente din punctul de vedere
al fotosintezei şi deci foarte productive.

Fig. 13. Schema simplificată a tipului fotosintetic C4.

Tipul fotosintetic crasulaceu. Acest mecanism este specific pentru unele plante
aparţinînd familiilor Crassulaceae, Cactaceae, Liliaceae, Bromeliaceae etc.
Caracteristică acestora este absorbţia dioxidului de carbon în timpul nopţii.
Cantitatea de CO2 astfel acumulată este supusă transformărilor fotosintetice pe
parcursul zilei următoare.

În continuare, dioxidul de carbon urmează transformările specifice

mecanismului fotosintetic în C4, dar în paralel, au loc şi alte tipuri de reacţii care
conduc la formarea unor acizi organici pe parcursul asimilării dioxidului de carbon
absorbit.
Descompunerea unor astfel de acizi se poate produce numai în prezenţa
luminii, fapt pentru care, pe parcursul nopţii se aceştia se acumulează. În timpul
zilei, acizii de tipul acidului malic sunt transportaţi din vacuole în plastide pe
 73

acelaşi "traseu", dar în sens invers, unde are loc decarboxilarea specifică plantelor
cu tipul fotosintetic C4.
Din acest motiv, vacuolele de dimensiuni mari ale acestor specii plante nu sunt
numai nişte rezervoare de apă, dar şi de glucide, ceea ce determină ca fotosinteza
să nu fie dependentă strict de cantitatea de dioxid de carbon disponibilă.

5.7.1. Aspectul electric al fotosintezei

Biomasa şi producţia primară reprezintă un "stoc" (acumulare) şi respectiv un

flux, ceea ce presupune din punct de vedere electric o acumulare şi un flux (curent)
de electroni, determinate de reacţiile implicate de procesele de producţie perimară
şi respiraţie.
Reacţiile de oxidoreducere pot fi descrise în ansamblu ca un fenomen electric.
De fapt, când un atom pierde un electron, atomul se "oxidează", iar când acceptă un
electron, se "reduce". Un element devenit electropozitiv are tendinţa să capteze
electroni din mediul înconjurător (este oxidant), în timp ce un element
electronegativ are tendinţa de a pierde electroni în mediu, fiind reducător.
Un lanţ de transportori de electroni, în care fiecare element este mai puternic
reducător decât următorul element reprezintă, în acest sens şi un gradient de
oxidoreducere şi un curent electric, deoarece electronii trec de la reducător la
oxidant (sensul convenţional al curentului fiind de la oxidant la reducător).
Acest proces constituie baza măsurării potenţialului redox sau Eh-ul unui
mediu. Potenţialul amestecului de molecule şi de ioni în soluţie (un biotop acvatic,
de exemplu) depinde de substanţele existente în soluţie, de temperatură şi valoarea
pH-ului.
De exemplu, pentru apa unui ecosistem acvatic stagnant (lac, baltă, heleşteu)
care este suficient de bine oxigenată, la temperatura de 18oC este valabilă
următoarea relaţie care defineşte valoarea de Eh exprimată în volţi (V):

Eh = 1,234 – 0,058 (pH) + 0,0145 logP

în care:

P = presiunea parţială a oxigenului solvit exprimată în atmosfere.

Oxigenul fiind una din substanţele cele mai oxidante, în mediile normal
oxigenate Eh-ul are o valoare aproximativă de +0,5 V, dar poate ajunge la valori de
+0,8 V. Dacă presiunea parţială a oxigenului scade, valoarea Eh-ului poate ajunge
până la valori de –0,3 V (şi chiar mai puţin), aşa cum se întâmplă în sedimentele
sau solurile cu anoxie (lipsă de oxigen) accentuată.
Oscilaţiile potenţialului redox în mediul natural determină implicaţii chimice
interesante. Un exemplu îl constituie influenţa asupra solubilităţii fierului. În
sedimentele unui ecosistem acvatic de tip lacustru, fierul poate fi întâlnit în
74

proporţie de 100% sub forma bivalentă (Fe++) în cazul în care valoarea Eh-ului este
mai mică de 0,32 V şi în procent de 50% dacă există un potenţial redox mai mare
de 0,77 V, ceea ce determină o forţă de atracţie mai mare a electronilor de către alte
elemente chimice din structura sedimentelor. În acest caz, deoarece fierul sub
forma sa ferică este insolubil în apă, concentraţia de fier solvit a apei este mai
scăzută.
În orice tip de sistem, deci şi într-un sistem biologic sau într-un ecosistem,
existenţa unui gradient de oxidoreducere, ce poate fi asimilat unui gradient de
potenţial electric, implică prezenţa unui curent electric ce tinde să anuleze această
diferenţă de potenţial. La scară globală, acest fapt este posibil datorită radiaţiei
solare, fără de care, planeta ar avea un potenţial nul.
Lumina solară menţine un potenţial redox ce se manifestă între zona biomasei
implicate în fotosinteză, care primeşte radiaţia solară şi zona din ecosistem care
oxidează substanţele organice nevii (figura 18). Astfel, biomasa, considerată în
ansamblu poate fi descrisă ca funcţionând pe principiul unei pile voltaice (Flos,
1984).

Figura 14. Schema procesului fotosintetic văzut ca sistem voltaic.

 75

Figura 15. Schema ciclului producţie primară-oxidare într-un ecosistem

oceanic(modificat după Frontier, 1991).

Revenirea materiei oxidate (mineralizate) către "orizonturile" mai înalte ale

biosferei reprezentată ca un flux energetic auxiliar, determină completarea
(închiderea) circuitului. Acest circuit poate fi mult mai evident în cazul unui
ecosistem acvatic oceanic (Fig. 15).

5.8. Modalităţi de determinare a producţiei primare

Metoda recoltelor sau "falsa metodă a recoltelor" presupune recoltarea masei

vegetale după un anumit timp de creştere sau la intervale regulate de creştere şi
cântărirea (estimarea) masei recoltate de fiecare dată. Această metodă este extrem
de imprecisă din câteva considerente. Primul este că se măsoară numai o creştere a
biomasei şi nu producţia vegetală. Al doilea considerent este că măsurarea la
intervale regulate a vegetaţiei nu poate furniza valoarea producţiei de biomasă,
deoarece pe perioade mai mari de timp, productivitatea este diferită în funcţie de
sezon şi de actul recoltării; recoltarea în sine modifică productivitatea primară. De
asemenea, prin această metodă nu se cuantifică eventualul consum al vegetaţiei de
către consumatorii primari. Uneori, consumul datorat ierbivorelor sau recolta
periodică pot stimula (sau inhiba) producţia netă prin regenerarea mai intensă (sau
mai puţin intensă) a vegetaţiei comparativ cu vegetaţia care nu este supusă
76

consumului, de exemplu. S-a demonstrat că producţia primară netă este diferită în

absenţa consumatorilor.
De asemenea, metoda nu măsoară decât producţia netă a părţilor aeriene ale
vegetaţiei, excluzându-se din apreciere biomasă aflată în sol sub forma diferitelor
tipuri de rădăcini, biomasa subterană având în unele cazuri o pondere de peste 50%
în biomasa totală.
Metoda măsurării directe a producţiei primare implică determinarea
carbonului fixat sau oxigenului eliberat în unitatea de timp. Indiferent de elementul
măsurat (C sau O2) metoda oferă numai o valoare a producţiei primare nete,
deoarece un procent important din producţia brută (până la 50%) este utilizat de
plante în procesele metabolice de menţinere.
Există cazuri concrete în care, în paralel cu producţia autotrofă are loc o
producţie heterotrofă simultană de biomasă. Acest fapt se întâmplă atunci când se
încearcă determinarea producţiei primare fitoplanctonice. Probele de fitoplancton
conţin inevitabil microorganisme heterotrofe care vor influenţa rezultatele finale. În
acest caz, se realizează două seturi de măsurători care urmăresc atât creşterea
biomasei în prezenţa luminii cât şi în lipsa luminii, în scopul de a deduce prin
diferenţă numai producţia datorată proceselor fotosintetice caracteristice algelor.
Prin această metodă, cunoscută sub denumirea de "metoda sticlelor albe şi
negre", se măsoară concentraţia oxigenului din probă înainte şi după o perioadă de
timp de 3 sau 6 ore, diferenţa dintre cele două valori fiind proporţională cu
producţia realizată sau cantitatea de carbon fixat, prin utilizarea carbonului
radioactiv (14C) introdus în sticlele "albe" şi "negre" la începutul experienţei şi
regăsirea unei părţi din carbonul radioactiv după un interval de vegetaţie.
Calculul presupune determinarea valorii raportului 12C / 14C atât înainte cât şi
după experiment, cunoscându-se cu precizie cantitatea de carbon radioactiv cu o
doză de radiaţie prestabilită (se utilizează de obicei bicarbonat solubil marcat
radioactiv). Este necesar să se cunoască şi cantitatea de 12C din mediul natural,
valoare ce se identifică practic cu concentraţia de CO2 solubil, deoarece sub aspect
analitic, concentraţia carbonului radioactiv este practic infimă în mediul natural,
comparativ cu cantitatea introdusă în sticle pentru experiment.
În cazul ecosistemelor marine şi oceanice, conţinutul natural în dioxid de
carbon este cunoscut, fiind relativ constant, datorită faptului că salinitatea şi pH-ul
sunt relativ constante. În ecosistemele acvatice continentale (de apă dulce)
concentraţia de dioxid de carbon este foarte diferită în spaţiu şi variabilă în timp,
fapt pentru care aceasta trebuie determinată de fiecare dată când se doreşte
realizarea unei determinări prin această metodă a producţiei primare.
Conversia cantităţii de carbon fixat în masa uscată produsă se realizează
pornind de la formula HCHO, element de bază din structura glucidelor. De regulă
masa de carbon fixat este aproximativ 40% din totalul cantităţii de substanţă
uscată. Evident, conversia în masă umedă se realizează ţinând cont de fiecare tip de
vegetaţie.
 77

Măsurarea producţiei primare prin această metodă porneşte de la premizele

care presupun că în lipsa luminii nu se realizează producţia fotosintetică şi procesul
de respiraţie vegetală are aceeaşi intensitate în prezenţa sau absenţa luminii.
Există indicii că aceste ipoteze nu sunt perfect adevărate în realitate, deoarece
s-a demonstrat că după perioada de fotosinteză ce se produce în prezenţa luminii,
se poate pune în evidenţă o producţie autotrofă ce continuă un timp şi în lipsa
luminii, etapă în care sunt "procesate" moleculele cu încărcare energetică
sintetizate în perioada cu lumină, fapt ce permite fixarea în continuare a carbonului
în absenţa luminii. De asemenea, lumina are o anumită acţiune asupra intensităţii
respiraţiei plantelor.
Chiar dacă studii ulterioare vor aduce precizări asupra acestor aspecte,
măsurarea directă a producţiei primare, chiar dacă nu extrem de precisă poate fi
utilizată în continuare, deoarece este o metodă standard care permite determinarea
repetabilă a unui indice de productivitate care poate fi comparat cu valori similare.
Există preocuparea de a se stabili noi indici de determinare a producţiei primare
care să prezinte calitatea de a avea valori comparabile pentru diferite tipuri de
ecosisteme, sau pentru acelaşi ecosistem în diverse perioade de timp.
Măsurarea cantităţii totale de clorofilă. Pentru ecosistemele acvatice, se
consideră că valoarea maximă a producţiei datorată fitoplanctonului este de
aproximativ 10 mg oxigen, sau 4,4 mg C, ceea ce înseamnă 55 mg substanţă
uscată, totul raportat la 1 mg clorofilă, într-o oră. Această valoare nu este foarte
exactă deoarece randamentul clorofilei poate fi diferit atunci când se consideră o
perioadă de timp mai mare de o oră.
Cu toate acestea, determinarea cantităţii totale de clorofilă raportată la unitatea
de suprafaţă sau de volum este o metodă obişnuită de calcul a unui indice grosier
capabil să cuantifice productivitatea potenţială a ecosistemelor. Astfel se
procedează în studiul ecosistemelor marine sau lacustre, în scopul cartografierii
variaţiilor lunare sau sezoniere a concentraţiei de clorofilă în apă şi pentru a putea
corela oscilaţiile acestui indice cu fluctuaţia unor factori biotici sau abiotici ai
mediului.
Modalitatea de determinare a conţinutului în clorofilă a unui ecosistem acvatic
este destul de simplă şi are avantajul de a fi de asemenea, rapidă. Această metodă
presupune în principiu filtrarea probei de apă de analizat pe un filtru cu acetat,
uscarea lui şi dizolvarea în acetonă, fapt ce permite ca acetona să dizolve toată
cantitatea de clorofilă. Această cantitate este apoi determinată prin
spectrofotometrie.
Pentru determinări efectuate în cercetarea de teren în ecosisteme acvatice de
mari dimensiuni se poate utiliza determinarea cantităţii de clorofilă prin
fluorometrie, prin intermediul unor fluorometre special echipate tractate de
ambarcaţiuni.
78

5.9. Producţia secundară

Noţiunea de producţie secundară defineşte producţia datorată consumatorilor,

adică a organismelor animale de orice tip, ierbivore, carnivore, paraziţi, organisme
detritivore sau microorganisme descompunătoare (reducători) şi reprezintă de fapt
biomasa acestor organisme, mai precis energia acumulată în biomasa lor. Într-o
comparaţie cu producţia vegetală, producţia secundară este echivalentul producţiei
primare nete.
Determinare sau măsurarea producţiei secundare este una din problemele care
suscită în continuare interesul ecologilor, deoarece, determinarea producţiei
secundare este un proces mai dificil decât determinarea producţiei primare. Există
trei raţiuni pentru care această determinare a producţiei secundare este mai
complexă.

• Lanţurile trofice care sunt implicate în realizarea producţiei secundare

sunt mai numeroase şi multe dintre ele foarte complexe.

• Mare parte din valoarea producţiei secundare este consumată chiar pe

măsură ce aceasta este produsă, ceea ce determină o creştere de biomasă
inferioară, comparativ cu producţia dată de plante, care poate rămâne, de
exemplu, neconsumată de animalele ierbivore în procent de până la 80%.

• Încă nu s-au elaborat metode standard utilizabile pentru măsurarea

carbonului fixat în biomasa animalelor.

Există însă posibilităţi de determinare a producţiei secundare dintre care vom

aminti câteva din cele mai utilizate. Sunt acceptate două modalităţi de apreciere a
producţiei secundare şi anume, fie pe baza cumulării creşterii biomasei tuturor
organismelor din cadrul unei populaţii, fie prin determinarea întregii biomase
eliminate dintr-o populaţie.
Pentru determinarea producţiei secundare se poate folosi următoarea relaţie
(modificată după Phillipson, 1967), în cazul în care se consideră un interval de
timp dintre două prelevări succesive a probelor şi pentru indivizii unei populaţii
care fie aparţin aceluiaşi stadiu de dezvoltare, fie sunt în aceeaşi clasă de
dimensiuni:

N i ,t n Δ W t ΔN i ΔWi
Pi ( t n −1 , t n ) = +
Δt 2(Δt ) 2

în care:
Pi (t n −1 , t n ) - producţia secundară în intervalul de timp considerat ( Δt );
N i ,tn - efectivul clasei de dimensiuni i care se înregistrează (supravieţuieşte) la
momentul tn;
 79

ΔN i / Δt - numărul de exemplare care mor în intervalul de timp Δt ;

ΔWi / Δt - creşterea medie în biomasă în intervalul de timp Δt .

Pentru determinarea biomasei eliminate din populaţie, adică transferată la alte

nivele trofice se poate utiliza, mai ales în cazul populaţiilor cu generaţii discrete,
cum sunt cele de insecte sau unele specii de peşti la care nu există o suprapunere
evidentă a stadiilor de dezvoltare (Botnariuc şi Vădineanu, 1982).
Dacă se cunosc valorile mediii ale taliei indivizilor din fiecare stadiu de
dezvoltare şi raportul talie/masa uscată, se poate determina biomasa eliminată din
populaţie cu relaţia:

i
ΔNWi
P = ∑( + ΔBr )
j =1 Δt

în care:

ΔN / Δt - numărul de indivizi care sunt eliminaţi din populaţie în fiecare stadiu

de dezvoltare;
Wj - masa medie a exemplarelor în stadiul j;
Br - masa inclusă în gonade, produse de secreţie şi excretate;
i - numărul stadiilor de dezvoltare incluse în ciclul de viaţă.

5.9.1. Metode de determinare a producţiei secundare

5.9.1.1. Metoda lui Allen (metoda cohortelor)

Pornind de la elemente de ecologia populaţiei referitoare mai ales la dinamica

acesteia, metoda lui Allen, permite determinarea producţiei secundare pentru o
grupare monospecifică, mai exact pentru o cohortă.
Cohorta este o noţiune ce defineşte totalitatea indivizilor unei populaţii care
îndeplinesc următoarele criterii: a) s-au născut în acelaşi interval de timp (relativ
scurt) ceea ce determină aceeaşi vârstă şi dimensiuni; b) trăiesc pe acelaşi areal.
Noţiunea de cohortă este foarte importantă pentru dinamica populaţiilor şi de
aceea nu trebuie confundată cu noţiunea care defineşte generaţia. Diferenţa constă
în faptul că mai multe generaţii pot participa la formarea unei cohorte, deoarece
indivizii aparţinând diferitelor clase de vârstă (dincolo de vârsta maturităţii
sexuale) se pot reproduce în acelaşi timp şi în aceeaşi zonă.
De asemenea, una şi aceeaşi generaţie a unei populaţii determină apariţia mai
multor cohorte, dacă au loc mai multe procese de reproducere pe parcursul vieţii
acelei generaţii.
Producţia netă a unei cohorte se poate calcula luând în consideraţie elementele
care caracterizează procesele de creştere şi mortalitate. Prima etapă în determinarea
80

producţiei nete o reprezintă trasarea unei curbe (curba lui Allen) într-un sistem de
coordonate care presupune reprezentarea pe abscisă masele medii individuale
caracteristice diferitelor clase de vârstă ale cohortei (W), iar pe ordonată numărul
de exemplare (N) care au supravieţuit de la o clasă de vârstă la alta (Fig. 16).

Figura 16. Curba lui Allen. ( B2 – biomasa cohortei la momentul t2; N0 –

numărul indivizilor rezultaţi în urma reproducerii; W0 – masa individuală iniţială).

Se construieşte în acest mod o linie curbă descrescătoare, formă explicabilă

prin faptul că pe măsură ce cohorta atinge vârste din ce în ce mai înaintate,
proporţia indivizilor care supravieţuiesc este mai mică, în timp ce masa medie a
indivizilor ce supravieţuiesc, scade.

Figura 17. Forme ale curbei lui Allen. (A - pentru specii cu mortalitate
infantilă foarte mare; B - pentru specii cu mortalitate infantilă redusă şi creştere a
mortalităţii la vârste mai mari).
 81

Forma generală a curbei lui Allen este dependentă de caracteristicile biologice

ale fiecărei specii în ceea ce priveşte rata mortalităţii înregistrată la clasele mici
(iniţiale) de vârstă. Astfel, în funcţie de această mortalitate infantilă, pot rezulta
curbe cu o formă generală asemănătoare cu liniile curbe din figura 17.
Dacă se ia în calcul un anumit moment dat (t), biomasa cohortei (Bt) poate fi
considerată ca fiind produsul dintre numărul exemplarelor ( Nt) care au supravieţuit
până la momentul t şi masa medie individuală a exemplarelor în acel moment (Wt).

Bt = Nt Wt

Valoarea biomasei astfel calculate este reprezentată grafic în figura 18 şi

reprezintă suprafaţa figurii geometrice haşurate. Valoarea lui B reprezintă însă
numai o creştere de biomasă înregistrată între două momente în timp ti şi ti+1,
deoarece ia în calcul o variaţie a biomasei într-un anumit intervale de timp. Pentru
a calcula producţia trebuie să se ia în consideraţie un alt raţionament.
Se presupune că într-un interval de timp suficient de scurt (dt), numărul de
indivizi din cohortă se reduce cu valoarea dN (ca urmare a mortalităţii) iar masa
medie a indivizilor creşte cu valoarea dW. Rezultă că producţia instantanee, ce se
va înregistra în intervalul de timp dt va putea fi exprimată ca o sumă de doi
termeni:
1. biomasa dată de numărul exemplarelor ce supravieţuiesc
intervalului de timp t + dt şi contribuie la o creştere în biomasă a cohortei,
valoare dată de produsul (N – dN) dW;
2. biomasa datorată indivizilor ce dispar din cohortă în timpul dt,
biomasă produsă înainte de a fi eliminaţi, care ia valori în intervalul (0,
dW). Biomasa va fi egală cu zero dacă indivizii dispar imediat după
momentul t şi egală cu dW, dacă indivizii dispar imediat înaintea epuizării
intervalului de timp dt.

Figura 18. Calculul producţiei într-un interval de timp foarte scurt (dt).
82

Pentru a facilita calcului se presupune că, în medie, creşterea biomasei

indivizilor ce dispar din cohortă în timpul dt este dW/2. Astfel, producţia netă (dP)
în intervalul dt va fi dată de relaţia:

dW dW
dP = ( N − dN ) dW + dN = NdW − dN
2 2

Valoarea acestei producţii nete "instantanee" corespunde ariei suprafeţei

trapezoidale din figura 46. Modul de estimare a suprafeţei aproape triunghiulare
din graficul prezentat în figură prin calculul ariei triunghiului, este cu atât mai
precis cu cât valoarea dt este mai mică.
Dacă se ia în considerare această aproximaţie diferenţială, se poate obţine prin
integrare producţia realizată între două momente în timp nu foarte apropiate
(momentele t1 şi t2), utilizând relaţia:

W2
P= ∫ NdW
W1

Este de remarcat faptul că în această relaţie variabila temporală (t) nu mai este
cuantificată, ea fiind eliminată prin integrare, ceea ce înseamnă că o relaţie de
genul N = f(W) care descrie curba lui Allen este suficientă pentru a calcula
producţia realizată între două momente succesive din viaţa cohortei.
Pornind de la ceastă premisă se poate calcula producţia cohortei pe parcursul
întregii sale vieţi (Pt), utilizând relaţia:

W max
Pt = ∫ N (W )dW
Wo

De regulă, din punct de vedere practic, un interes deosebit îl prezintă calculul

producţiei pornind de la o valoare minimală a taliei indivizilor. Acest fapt se
întâmplă în cazul pescuitului industrial, situaţie în care, exemplarele capturate prin
pescuit (Putilă) trebuie să prezinte talii mai mari decât o anumită valoare prestabilită
numită talie de recrutare a stocului exploatat (Wr).

Wr
Putilă = ∫ N (W )dW
Wo

Aplicarea acestor relaţii este greu de realizat din punct de vedere practic
datorită imposibilităţii de a determina valoarea precisă a valorilor efectivului (N)
populaţiei (cohortei) şi a taliei medii (W) a indivizilor componenţi în fiecare
 83

moment. De aceea trebuie realizată discretizarea observaţiilor, adică determinarea

valorilor N şi W la intervale de timp mai mari.
Din punct de vedere grafic, acest fapt se realizează împărţind aria măsurată sub
curba lui Allen în arii succesive, fiecare dintre acestea fiind asimilate unui trapez
(figura 19).

Rezultă:

dW
P0t max = ∑ ( NdW + dN )
2
Astfel, aria fiecărui trapez se poate calcula cu o relaţie care are următoarea
formă generală:

A = N i +1 (Wi +1 − Wi ) + ( N i − N i +1 )(Wi +1 − Wi ) / 2

Calculul producţiei secundare prin metoda lui Allen este de regulă mai facil de
aplicat pentru determinarea producţiei speciilor cu o creştere discontinuă.
Din punct de vedere practic, pentru unele categorii de ecosisteme acvatice, cum
sunt cele care presupun o acţiune antropică (iazuri, heleştee, bălţi, unele lacuri)
legată de activităţile de acvacultură şi pescuit, determinarea producţiei secundare
prezintă un interes deosebit. Pentru aceste tipuri de ape este utilă determinarea
productivităţii piscicole.
Prin productivitate piscicolă (mai exact, producţie potenţială) se înţelege de
obicei, capacitatea potenţială a unui ecosistem acvatic de a produce biomasă
piscicolă în anumite condiţii (cunoscute) referitoare la factorii ecologici.

Figura 19. Discretizarea observaţiilor pe curba lui Allen.

84

Valoarea productivităţii piscicole este dependentă de capacitatea biogenică a

ecosistemului (potenţialul trofic) şi o serie de factori ecologici, care influenţează
productivitatea (specia de peşte, clasa de vârstă, factori fizico-chimici: temperatură,
pH, concentraţii ale substanţelor biogene etc.).
În ecosistemele acvatice în care se practică intensiv piscicultura,
productivitatea piscicolă totală reprezintă suma productivităţii naturale, a celei
asigurate de administrarea îngrăşămintelor organice sau/şi minerale şi
productivităţii ce poate fi atribuită utilizării furajelor pentru peşti. Ponderea acestor
valori poate fi extrem de diferită în funcţie de sistemul de exploatare piscicolă
practicat. De exemplu, în cazul creşterii peştilor în sistem supraintensiv, ponderea
productivităţii naturale poate fi extrem de redusă sau nulă.
Determinarea rapidă a productivităţii piscicole presupune utilizarea unor
metode de calcul şi formule, obţinute mai ales empiric, nu foarte precise şi având o
aplicabilitate redusă la anumite categorii de bazine acvatice, dar care prezintă însă
avantajul determinării rapide şi facile (cu un volum redus de determinări).

5.9.1.2. Metoda Leger-Huet-Arrignon

Această metodă este una dintre cele mai cunoscute şi utilizate metode pentru a
aprecia productivitatea piscicolă teoretică a ecosistemelor acvatice naturale şi oferă
variante diferite de estimare, în funcţie de categoria de ape. Astfel, pentru apele
stagnante se poate utiliza relaţia:

P = 10 · B · K

care va furniza o valoare a productivităţii exprimată în kg/ha anual, iar pentru

apele curgătoare, relaţia:

P=B·K·L

în care valoarea productivităţii este exprimată în kg/km şi an.

Semnificaţia simbolurilor utilizate în exprimarea celor două relaţii este:
P – productivitatea piscicolă teoretică;
B – capacitatea biogenică a ecosistemului acvatic, care ia valori în intervalul (1,
10) în funcţie de categoria de ape, având valoarea minimă pentru apele oligotrofe
extreme;
K = K1 · K2 · K3 · K4 · K5 – produsul unor factori ai productivităţii care pot lua
în anumite condiţii următoarele valori (Arrignon, 1976):
K1 = 1, în regiunile temperate (cu o temperatură medie anuală a apei T = 100C);
K1 = 2, în zonele calde cu T = 160C; K1 = 3 în zonele tropicale cu T = 220C.
K2 = 1 în apele acide; K2 = 1,5 în apele alcaline.
K3 = 1 pentru specii de salmonide; K3 = 1,5 pentru specii de ciprinide reofile;
K3 =2 pentru ciprinide stagnofile; K3 =3 pentru speciile de ciclide.
 85

K4 = 1 în cazul claselor de vârstă mai mari de 6 luni; K4 = 1,5 pentru vârste mai
mici de 6 luni.
K5 = (0,2 – 0,5) în cazul apelor situate în zona urbană; K5 = (0,5 – 1,0) în zona
rurală; K5 = (1,1 – 1,6) în zona pastorală (zonă situată mult în afara localităţilor).
L = lăţimea cursului de apă (m).
Precizia acestei metode este acceptabilă în cazul în care se utilizează în scopul
estimării generale a productivităţii piscicole în diferite bazine acvatice naturale în
care aceasta nu depăşeşte valoarea de 1000 kg/ha. Totuşi, aplicarea acestei metode
de calcul în cazul ecosistemelor acvatice cu ape eutrofe, cum este cazul heleşteelor
piscicole în care producţia piscicolă este mai mare de 1000kg/ha, nu este relevantă.

5.9.1.3. Metoda Schaperclaus-Wunder

Această metodă este citată de Huet (1960) şi propune utilizarea unor clase de
productivitate piscicolă, cărora le corespund producţii anuale de peşte, luând în
considerare concentraţia planctonului total din diverse categorii de ecosisteme
acvatice (Tab. 10). Aplicarea metodei este preferată în cazul particular al
determinării productivităţii piscicole a heleşteelor de creşterea crapului comun
(Ciprinus carpio Linnaeus, 1758) în monocultură, fără utilizarea furajării.

5.9.1.4. Metoda Lundbeck-Wunder-Damricev

Această metodă este citată de Costea et al. (1971) şi presupune de asemenea

estimarea productivităţii piscicole naturale pornind de la calcul biomasei
planctonice la care se adaugă biomasa bentosului. Pentru simplificarea estimării se
porneşte de la următoarele ipoteze:

Tabel 10. Clase de productivitate piscicolă (după Schaperclaus

şi Wunder).

Clasa de Concentraţia totală a Productivitatea

productivitate plactonului piscicolă
(cm3/m3 apă) (kg/ha anual)
I 30 - 50 200 - 400
II 15 - 30 100 - 200
III 5 -15 50 - 100
IV 1-5 25 - 50

• producţia anuală dată de organismele bentonice care fac parte din

spectrul nutritiv al peştilor, exprimată în kg/ha, este triplă faţă de valoarea
cantităţii maxime de organisme bentonice determinată în sezonul cald;
• producţia anuală de plancton se estimează prin determinări repetate şi
se raportează la volumul mediu de apă al unui hectar de eleşteu;
86

• se cumulează producţiile anuale de plancton şi organisme bentonice;

• se ţine cont de următoarele eficienţe ale transformărilor biomasei în
transferul de la un nivel trofic la altul:
-consumul din biomasa totală are o pondere de 47%;
-proteinele asimilabile de către peşti din biomasa ingerată reprezintă 50%;
-producţia piscicolă reprezintă 30% din valoarea cantităţii de proteine
asimilabile.
Pentru determinarea productivităţii piscicole în cazul unor specii strict
planctonofage, cum sunt speciile fitoplanctonofage de ciprinide asiatice, o metodă
relativ simplă de calcul este propusă de Matei (1985). Metoda presupune estimarea
productivităţii piscicole naturale (P) exprimată în kg/m3 anual, pornind de la
valoarea biomasei planctonice (B) exprimată în aceleaşi unităţi de măsură, luând în
calcul diferiţi coeficienţi de conversie (C) ai acesteia în biomasă piscicolă, după
relaţia:

P=B·C

Coeficienţii de conversie pot avea valori diferite în funcţie de vârsta peştilor,

astfel C = 18 pentru vârsta de 1 an sau C = 13 pentru vârsta de 3 ani.
Productivitatea (P/B) exprimată ca raportul dintre producţie (P) şi cantitatea de
biomasă care determină producţia (B), precum şi raportul invers (B/P) pe care l-am
numit valoare de refacere a biomasei (sau turn-over) pot fi considerate şi în cazul
producţiei secundare.

Este de remarcat corelaţia pozitivă care există între turn-over şi talia

individuală a organismelor, în sensul că speciile de talie mică prezintă o valoare
perioadei de reînnoire a biomasei mai redusă şi cresc mai repede decât specii de
talie mare. Spre exemplu, populaţiile de mamifere erbivor produc anual ¼ până la
1/20 din masa lor, ceea ce înseamnă un turn-over de 4 până la, respectiv 20 ani.
În ecosistemele acvatice, organismele de talie mică (bacterii, fitoplancton,
zooplancton) au valori diferite ale raportului producţie/biomasă. De exemplu, unele
algele planctonice se multiplică zilnic iar zooplanctonul marin este capabil să
producă de 0,03 până la 0,17 ori pe zi masa proprie, ceea ce reprezintă un turn-over
de 6, respectiv 33 zile.

6. Energetica ecosistemului

Modul în care intră, sunt produse, sunt transferate (circulă) şi ies din ecosistem
materia şi energia sunt determinante pentru caracterizarea unui anumit tip de sistem
ecologic. Din acest punct de vedere elementele componente ale ecosistemului pot fi
reprezentate ca un întreg şi din punct de vedere energetic. Transformările şi modul
de repartizare a energiei în ecosisteme se evidenţiază la nivel molecular şi
submolecular cât şi la nivel macroscopic.
 87

Nivelul submolecular (electronic) se consideră că este format de straturile

electronice ale atomilor, nivel la care are loc transferul cuantelor de energie. Se
poate aprecia că traseul parcurs de energia sub forma fotonilor care sunt fixaţi de
clorofilă şi transformaţi în energie termică reprezintă un "curent" energetic. De aici,
fluxul energetic prin ecosistem poate fi imaginat ca fiind totalitatea curenţilor
energetici prin care intra, se transformă, acumulează şi iese energia din ecosistem.
Se pot identifica în acest sens câteva etape ale fluxului energetic:

• fixarea energiei fotonilor la nivelul cloroplastelor (celule specializate

ale plantelor verzi);
• însuşirea cuantelor energetice la nivelul atomilor din componenţa
clorofilei în cadrul procesului de asimilaţie clorofiliană;
• transformarea energiei radiante solare în energie potenţială şi calorică;
• transferul acestei "energii atomice" de la nivelul organismelor
heterotrofe către consumatori;
• degradarea energiei sub forma energiei termice disipate (căldură).

Nivelul molecular al ecosistemului este cel la care se derulează fluxul material,

care include producerea, transferul şi transformarea materiei organice. Principalele
etape ale acestui circuit sunt:

• producţia primară (sinteza substanţei organice) în care rolul principal

îl are procesul de fotosinteză clorofiliană;

• transformarea materiei organice obţinute prin producţia primară prin

intermediului metabolismului animal;
• descompunerea sau reducerea substanţei organice la elemente
minerale prin intermediul diferitelor procese care implică intervenţia
microorganismelor.

Nivelul indivizilor biologici (nivelul "macromolecular") la care se evidenţiază

legăturile de factură trofică dintre diferite specii este nivelul cel mai "vizibil" din
punct de vedere al transformărilor energetice şi din acest motiv este şi cel mai
frecvent luat în consideraţie în studiile de energetică a ecosistemelor.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că indiferent la ce scară geografică sunt
considerate ecosistemele, ele au în comun faptul că fluxul material şi energetic prin
ecosistem se manifestă în concordanţă cu legile termodinamicii şi deci sistemele
ecologice pot fi considerate sisteme termodinamice. Această accepţie presupune că
unele organisme din cadrul ecosistemului transformă materia şi energia în scopul
utilizării lor, iar alte organisme utilizează energia stocată în acestea pentru
satisfacerea necesităţilor energetice.
Transformările energetice în cadrul ecosistemului nu sunt perfect eficiente şi ca
în orice altă transformare de acest tip, de fiecare dată când organismele transformă
materia şi energia există şi „pierderi energetice”.
88

Principiile termodinamice au fost utilizate de mai mult timp pentru studiul

structurii ecosistemelor şi modului lor de funcţionare. Aceste studii au condus la
concluzia că biomasa totală, în sensul de masa totală a carbonului fixat în
ecosistem, este în funcţie de energia totală care intră în ecosistem, de numărul de
transformări la care energia este supusă şi de eficienţa relativă a transformărilor. Se
cunoaşte de asemenea că energia totală care intră în ecosistem depinde de radiaţia
solară incidentă (diferită, în funcţie de poziţia geografică). Numărul de transformări
energetice depinde de numărul de nivele trofice, iar eficienţa transformărilor este
condiţionată de adaptările populaţiilor naturale şi necesităţile lor fiziologice.

6.1. Eficienţa transformărilor energetice

Prin eficienţa energetică a transformărilor ce se produc în circulaţia energiei

prin ecosistem se înţelege de obicei raportul dintre un flux energetic ce pătrunde la
un anumit nivel al lanţului trofic şi fluxul energetic ce părăseşte acel nivel. În cazul
în care se doreşte utilizarea noţiunii de randament al transformării energiei, în locul
noţiunii de eficienţă trebuie să se precizeze fluxul de energie care intervine, precum
şi cazul pentru care acest randament este calculat: un cuplu pradă-prădător, un
cuplu de nivele trofice diferite din cadrul unui ecosistem sau un ansamblu de
ecosisteme adică pentru un biom.
Aprecierea eficienţei cu care energia este transformată la nivelul ecosistemului
poate fi realizată în mai multe moduri, fapt determinat de diversitatea
transformărilor la care este supusă materia şi energia.

Datorită faptului că numai o parte din nutrienţi şi energie este asimilată, iar
energia neasimilată se pierde, eficienţa utilizării energiei este dată de raportul:
Eficienţa utilizării energiei (EUE) = Energia ingerată / Energia totală
Acest tip de eficienţă, denumit şi raport de consum are valori mai ridicate în
ecosistemele acvatice, comparativ cu cele terestre. Un exemplu îl reprezintă faptul
că un procent de 80% până la 100% din producţia netă dată de fitoplancton este
consumată extrem de rapid de către zooplancton. Acest fapt reliefează în mod
evident relaţia dintre raportul de consum şi turn-over şi confirmă regula după care
consumul determină accelerarea producţiei.
Teoria sistemelor aplicată în ecologie a condus la concluzia că, de regulă, orice
acţiune ce presupune extragerea de biomasă din ecosistem determină o reacţie
generală care tinde să compenseze cât mai rapid biomasa eliminată printr-un nou
proces de producţie.
Dacă ne referim la producţia secundară, acest proces presupune un fel de
"reînnoire" a populaţiilor. De exemplu, o populaţie paşnică supusă unei presiuni
permanente din partea prădătorilor specifici poate răspunde acestei acţiuni prin
reacţii adecvate menţinerii populaţiei, care presupun creşterea efectivului acesteia
prin:
 89

• creşterea numărului descendenţilor;

• reducerea perioadei de timp dintre două procese de reproducere
succesive;
• atingerea maturităţii sexuale la o vârstă mai mică.

Desigur pot exista şi alte modalităţi de manifestare a răspunsului populaţiei

supuse presiunii consumatorilor, dar efectul este acelaşi, în cele din urmă şi anume,
scăderea vârstei medii a populaţiei. Aceasta înseamnă de fapt o creştere a ponderii
claselor mici de vârstă din structura populaţiei ceea ce se traduce printr-o
productivitate crescută, deoarece exemplarele mai tinere au un ritm de creştere mai
ridicat decât cele cu vârste mai mari.
Biomasa de natură vegetală sau animală are un comportament diferit în funcţie
de valoarea productivităţii. În cazul care productivitatea ecosistemului este redusă,
consumul biomasei se realizează într-o măsură mai mică. Dacă productivitatea este
ridicată, atunci o parte mai importantă din biomasă este consumată, chiar dacă,
local, valoarea biomasei totale este relativ redusă (Fig. 20)
Raportul P/B are şi o importanţă practică , deoarece se poate determina
producţia netă în cazul în care se cunoaşte în prealabil valoarea medie a biomasei
(Cury, 1985). Relaţiile dintre producţie şi captura potenţială este de asemenea
interesant pentru elaborarea strategiilor de exploatare durabilă a bioresurselor şi
conservare a stocurilor.

Figura 20. Prezentarea schematică a relaţiei dintre productivitate (P/B),

raport de consum (C/P) şi vârsta medie a biomasei (B – biomasa; P – producţia
netă; C – consumul).

Producţia biologică (bioproducţia), considerată pentru un interval de timp

suficient de mare, constă în cumularea a două componente:
90

- creşterea în biomasă a indivizilor care supravieţuiesc în intervalul de timp

considerat;
- creşterea medie în biomasă a indivizilor care au fost eliminaţi datorită mortalităţii.

Din punct de vedere practic, calculul productivităţii populaţilor naturale este

destul de dificil de realizat, deoarece necesită un efort deosebit pentru obţinerea de
informaţii exacte despre densitatea populaţiilor şi biomasa acestora, precum şi
informaţii care să estimeze valoarea mortalităţii şi ritmului de creştere.
Dacă în cazul speciilor autotrofe energia totală este determinată în special de
energia solară, în cazul speciilor heterotrofe energia asimilată este dată de
producţia (biomasa) speciilor consumate. Eficienţa asimilaţiei este în primul rând
condiţionată de tipul sistemului digestiv al organismelor, de forma sub care energia
este ingerată şi de disponibilitatea altor nutrienţi esenţiali. În acest sens, eficienţa
asimilaţiei este dată de raportul energiilor asimilată şi ingerată:
Eficienţa asimilaţiei (EA) = Energia asimilată / Energia ingerată
Fiind stabilit pentru un anumit nivel al consumului, valoarea raportului care
defineşte eficienţa asimilaţiei, poate să evidenţieze diferite tipuri de consumatori.
Spre exemplu, diferenţiază consumatorii care ingerează o cantitate mai mare de
biomasă decât aceea pe care o pot în realitate digera (consumatori "risipitori"), de
consumatorii "eficienţi" din acest punct de vedere.
Importanţa eficienţei asimilaţiei în ecosistemele naturale poate fi reliefată dacă
se abordează eficacitatea pe care o are în anumite condiţii în procesul de asimilaţie
zooplanctonul marin. În cazul dezvoltării explozive a fitoplanctonului,
zooplanctonul paşnic (fitofag) filtrează, adică ingeră o cantitate mai mare de alge
decât aceea pe care o pot digera, ceea ce înseamnă că se alimentează excedentar.
Ca urmare, o cantitate importantă din biomasa ingerată traversează sistemul
digestiv fără să fie asimilată.
Produsele de catabolism ale zooplanctonului astfel rezultate (excrementele),
care includ alge nedigerate sau numai parţial descompuse, cad spre orizonturile
acvatice mai profunde, unde aduc un aport suplimentar de materie organică.
Uneori, acest material organic rezultat în urma activităţii zooplanctonului
reprezintă o nesperată sursă de hrană pentru biocenozele bentonice în zonele în
care producţia primară este redusă datorită deficitului de lumină sau este chiar
absentă. Fenomenul este cunoscut şi sub denumirea de ninsoare marină.
S-a estimat că din cantitatea anuală de 20-350 g carbon/m2 fixată de
fitoplanctonul marin prin fotosinteză, aproximativ 10% coboară prin sedimentare la
adâncimi de 200 m. Acesta poate fi considerat şi un mecanism de autoreglare a
ecosistemelor acvatice, deoarece prin consumul excesiv, zooplanctonul limitează
creşterea peste anumite limite a fitoplanctonului. Se evită în acest mod epuizarea
elementelor nutritive minerale care ar afecta întregul ecosistem şi se asigură astfel
un lux de materie şi energie în zonele cu deficit, mai adânci. Acest fenomen explică
de ce uneori zonele afotice nu sunt neapărat nişte "deşerturi acvatice".
 91

Evident, nu întreaga cantitate de energie asimilată de către animale este

utilizată în procesele de creştere şi reproducere. O parte din această energie se
pierde sub formă de căldură iar altă parte este consumată în diverse procese ca
mişcarea, digestia şi transformarea hranei etc.
De aceea, numai cantitatea de energie care rămâne poate fi transformată în
biomasă, iar eficienţa producţiei nete este reprezentată de raportul:
Eficienţa producţiei nete (EPN) = Biomasa / Energia asimilată
Biomasa unei populaţii naturale poate fi imaginată ca o cantitate de energie
stocată la nivelul populaţiei, care poate fi utilizată de alţi consumatori. Astfel, din
acest punct de vedere, eficienţa unui nivel trofic determină totalul energiei
disponibile pentru toate nivelele trofice superioare acestuia. Eficienţa totală poate fi
exprimată prin produsul celorlalte tipuri de eficienţă:
Eficienţa totală = (EUE)ּ (EA)ּ (EPN) = Biomasa / Energia totală
La fiecare transfer energetic ce se produce, de la un nivel trofic la altul, există o
altă valoare a eficienţei. Aceasta este numită eficienţă ecologică, a cărei valoare
rezultă din raportul:
Eficienţa ecologică = Biomasa consumatorului / Biomasa prăzii (organismelor
consumate)
Eficienţa ecologică scade pe măsura înaintării spre nivelele trofice superioare.
Valoarea eficienţei ecologice determina atât structura cât şi activitatea
ecosistemului. O eficienţă ecologică scăzută la nivelele trofice inferioare determină
un număr redus de consumatori la nivelele superioare, până la cazul extrem al
inexistenţei consumatorilor secundari în arealele cele mai puţin productive.
Acest raport exprimă de fapt randamentul unui transfer trofic (energetic) de la
un anumit nivel, la nivelul trofic imediat superior al piramidei energetice şi poate fi
considerat ca având un caracter ecologic mai pronunţat decât ale celorlalte rapoarte
de eficienţă energetică.
Considerată global, valoarea eficienţei ecologice este relativ redusă, aceasta
situându-se în intervalul 6% - 20% şi având o medie de aproximativ 10%. Valori
mai ridicate pot fi reliefate pentru ecosistemele acvatice, mai ales în cazul celor
antropizate. Un exemplu îl poate constitui creşterea intensivă a ştiucii (Esox lucius)
proces în care pentru obţinerea unui kg de carene de peşte sunt necesare 5 kg de
carne. Randamentul acestei "transformări" este deci de 20%, valoare care este
dublă comparativ cu media globală a eficienţei ecologice.
În principiu, valoarea eficienţei ecologice depinde de:
- vârsta organismelor consumatoare, deoarece organismele tinere prezintă
ritmuri de creştere a biomasei proprii mult mai rapide decât exemplarele de vârste
mai mari;
- modul în care metabolismul fiecărei specii utilizează energia; se ştie că un
organism homeoterm, de exemplu, are un consum energetic de aproximativ 20 de
ori mai mare decât un animal poichiloterm.
92

6.2. Fluxul de energie în ecosistem

Modul în care se manifestă fluxul de energie (Fig. 21) în ecosisteme este diferit
în funcţie de tipul ecosistemului şi de diferitele caracteristici de natură structurală şi
funcţională ale biocenozei şi biotopului acestuia. Indiferent de ecosistem, însă,
fluxul energetic este guvernat de primele două principii (legi) ale termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii stipulează că energie nu este nici creată şi
nici distrusă, ci în mod normal aceasta se transformă dintr-un anumit tip de energie
în alt fel de energie; acesta este motivul pentru care, utilizând metode de măsurare
adecvate, se poate realiza o estimare din punct de vedere energetic a ecosistemului;
Al doilea principiu al termodinamicii stabileşte că transformarea energiei nu
este un proces cu o eficienţă maximă, ci există o cantitate de energie care se
disipează sub forma energiei calorice (căldură); de aceea o relativ cantitate redusă
de energie trece de la un nivel trofic la altul, deoarece însuşi transferul presupune
unele "pierderi" energetice sau energia nu urmează traseul tipic spre
descompunători sau poate fi stocată sub formă de carbon fosil şi eliminată astfel
din circuit..
Cunoaşterea fluxului energetic al unui ecosistem are o importanţă practică ce
rezidă în faptul că oferă explicaţii în ceea ce priveşte modul de realizare a
producţiei biologice.

Figura 21. Schema generală a fluxului de energie prin ecosistem.

 93

Se consideră că principalele elemente ce pot caracteriza fluxul de energie la

nivelul ecosistemului sunt următoarele:
- valoarea cantităţii de energie care pătrunde în ecosistem sau importul
energetic;
- rata transferului de energie de la un nivel trofic la nivelul trofic următor;
- cantitatea şi calitatea energiei acumulate sub formă de biomasă;
- valoarea pierderilor energetice pentru fiecare transformare a energiei;
- valoarea cantităţii de energie care părăseşte ecosistemul sau exportul
energetic.
Fluxul de energie se produce după nişte reguli ce pot fi evidenţiate din studiul
comparativ al eficienţei tranziţiei de energie în categorii diferite de ecosisteme.
Astfel, dacă se urmăreşte fluxul energetic pornind de la producătorii primari, se
poate sesiza scăderea producţiei nete pe măsura parcurgerii traseului spre nivelele
trofice superioare.
Valoarea energiei disipate sau consumate prin respiraţie creşte de asemenea
spre nivelele trofice superioare, fapt explicabil prin creşterea nivelului evolutiv al
speciilor de la un nivel trofic la altul, ceea ce implică o activitate (mişcare) mai
intensă şi mai diversă şi implicit o cantitate mai mare de energie disipată.
Eficienţa cu care este utilizată energia conţinută în hrana consumată creşte pe
măsura avansării energiei spre nivelele trofice superioare. Raportul dintre energia
hranei consumate şi producţia netă la nivelul trofic imediat superior creşte odată cu
mărirea ordinului consumatorilor.

6.3. Energia şi fluxul de nutrienţi

Există evident o relaţie între fluxul de energie în ecosistem şi cantitatea

disponibilă de substanţe nutritive, deoarece procesul de asimilaţie şi conversia
energiei depind de o serie de nutrienţi. Spre exemplu, absenţa azotului în
ecosistemele acvatice limitează în mod semnificativ capacitatea bioproductivă a
acestora, iar în ecositemele terestre absenţa sau insuficienţa fosforului determină
producţii limitate. Pentru a înţelege modul în care se realizează producţia biologică
în diferite categorii de ecosisteme trebuie să se cunoască bine astfel de interacţiuni.
Populaţiile unui nivel trofic pot determina transferul energetic spre alte nivele
trofice chiar şi numai prin nutrienţii sau compuşi ai acestora pe care aceste
organisme la acumulează. De exemplu, plantele care conţin o cantitate mare de
carbon organic pot fi considerate ca foarte bune surse energetice, dar dacă ele
conţin o cantitate redusă de azot (necesar în sinteza proteinelor de natură animală),
o mare parte din energia cumulată de plante nu este utilizabilă de către ierbivore.
De asemenea plantele pot produce unele substanţe toxice (un mecanism specific de
apărare) care determină o scăderea a gradului de asimilare a acestora de către
animalele fitofage.
Fluxul de nutrienţi poate fi imaginat în mod similar fluxului energetic. Plantele
preiau nutrienţii din mediul abiotic (terestru sau acvatic), o parte din substanţele
94

nutritive fiind asimilate. Din cantitatea de substanţe nutritive asimilate, o parte sunt
înglobate în biomasa plantelor, conducând la realizarea producţiei primare nete, iar
o lată parte este utilizată pentru menţinerea (activitatea) plantelor, cu precizarea că
acest consum de nutrienţi pentru întreţinere este mul mai redus în comparaţie cu
consumul energetic. Marea majoritate a substanţelor nutritive sunt stocate în
organismul plantelor sub forma unor componenţi ai macromoleculelor sau sub
formă ionică. Acestea devin astfel componente ale producţiei biologice care sunt
astfel accesibile consumatorilor.
Comparativ cu fluxul de energie, fluxul total de nutrienţi în ecosistem este mai
puţin semnificativ, dar în timp ce fluxul energetic alimentează ecosistemul,
nutrienţii determină eficienţa utilizării energiei. Atunci când se consideră o valoare
a energiei mult superioară unei cantităţi relativ reduse de nutrienţi, pierderile de
substanţe nutritive (în sensul disipării acestora) devin un factor care trebuie avut în
vedere.
Deşi există puţine căi de disipare a nutrienţilor, trebuie să se ţină cont de
eficienţele digestiei şi asimilării. Există multe exemple de adaptare naturală care
determină o creştere a eficienţei absorbţiei, digestiei sau asimilaţiei care denotă cât
de dificilă poate fi uneori obţinerea substanţelor nutritive.
Plantele trebuie să se confrunte permanent şi direct cu disponibilitatea
substanţelor biogene din biotopul specific, fiind nevoite în unele cazuri să realizeze
relaţii de natură simbiotică cu bacterii sau ciuperci microscopice ceea ce le
facilitează accesul la anumite elemente sau substanţe nutritive.
Populaţiile ierbivore, pe lângă faptul că trebuie să depăşească mijloacele de
apărare ale plantelor, trebuie să rezolve şi problema digerării componentelor
structurale ale plantelor, fapt care se realizează de asemenea prin intermediul unor
microorganisme ce se dezvoltă în sistemul lor digestiv. În cazul populaţiilor
carnivore problema are o rezolvare mai rapidă, deoarece, în general carnea este
uşor digerabilă şi asimilabilă.
Dar fluxul de substanţe nutritive nu se derulează într-un singur sens. Plantele
utilizează nutrienţii care într-un fel sau altul sunt "pierduţi" de alte populaţii de
plante sau animale. Aceste substanţe sunt reciclate prin intermediul detritivorilor
sau descompunătorilor (organisme reducătoare). În lipsa sau deficitul de
funcţionare a oricărei din aceste etape, ciclul nutrienţilor se poate deregla cu
consecinţe importante asupra întregului ecosistem.
Cantitatea limitată de substanţe nutritive din unele tipuri de ecosisteme
determină creşterea importanţei procesului de regenerare a nutrienţilor. Limitarea
cantităţii de substanţe biogene disponibile poate avea atât cauze de natură biotică
dar şi abiotică. Toate substanţele nutritive trebuie să fie solubile în apă şi dizolvate
înainte ca plantele să le poată utiliza, dar gradul lor de solubilitate este do obicei
redus.
Rezervele de săruri biogene sunt asigurate de soluri, dar diverse condiţii fizico-
chimice sau biotice pot determina scăderea acestora. În ecosistemele acvatice
problema solubilităţii reduse a nutrienţilor este şi mai acută. La aceasta se adaugă
 95

uneori şi imposibilitatea mobilizării acestor substanţe pentru a fi disponibile în

zonele fotice în care are lor producţia primară fotosintetică.

7. Modelarea proceselor la nivelul ecosistemului

Simularea activităţii ecosistemelor în scopul realizării unei prognoze a

comportamentului acestuia în diferite condiţii se poate realiza în modul cel mai
eficient utilizând modelarea matematică. Există o diversitate impresionantă de
modele matematice care încearcă să descrie cu o acurateţe mai mult sau mai puţin
accentuată funcţionarea ecosistemului în ansamblul său.
Modelarea unui ecosistem acvatic de dimensiuni reduse poate reprezenta un
exemplu interesant pentru activitatea complexă presupusă de elaborarea unui astfel
de model. În general, în încercarea de modelare a proceselor ecologice de la nivelul
ecosistemului, trebuie parcurse câteva etape, fiecare dintre acestea presupunând în
mod necesar şi o abordare sub aspect biologic.
Definirea obiectivelor şi realizarea modelului. Este foarte important ca după
evaluarea datelor şi informaţiilor reale, specialiştii implicaţi în activitatea de
realizare a modelului să formuleze cu claritate ipotezele cu valoare generală în
legătură cu fenomenele şi procesele studiate. Se va ţine cont de ansamblul
ipotezelor formulate de specialişti, indiferent de domeniul căruia aparţin acestea.
Exactitatea modelului este de multe ori determinată de diversitatea datelor şi
informaţiilor disponibile. Colaborarea unor specialişti din domenii diferite (ecologi,
chimişti, matematicieni etc.) este esenţială.
Calibrarea şi validarea modelului. Procesul de calibrare a modelului presupune
ajustarea acestuia pe baza datelor reale existente în scopul maximizării preciziei cu
care acesta descrie diferitele procese şi ia în consideraţie principalii factori.
Validarea modelului înseamnă verificarea acestuia, deci controlul modului de lucru
al modelului prin utilizarea unui volum de date diferite de cele folosite la calibrarea
modelului. În cazul în care modelul nu este adecvat datelor reale existente se vor
readapta mecanismele de lucru şi modul de interpretare a datelor şi informaţiilor
Utilizarea modelului validat. Modelul astfel realizat permite studiul
comportamentului ecosistemului în funcţie de diferite scenarii, cu posibilitatea
precizării modului de acţiune diferiţilor parametri ai mediului, precum şi testarea
efectelor acţiunii acestora asupra diferitelor procese de la nivelul ecosistemului.
Studiul ecosistemelor marine şi lacustre a presupus de multe ori utilizarea
modelelor în scopul înţelegerii şi descrierii elementelor biogene, deoarece acestea
sunt implicate în mare măsură în realizarea producţiei primare, determinând astfel
productivitatea acestor categorii de ape şi fiind cauza principală a procesului de
eutrofizare a apelor.
În mod similar, o astfel de abordare care ia în considerare, din punct de vedere
funcţional ca parametru de stare, rata circulaţiei elementelor minerale, poate fi
adecvată şi în cazul unui încercări de modelare a unui ecosistem acvatic tipic. Un
astfel de ecosistem poate fi reprezentat de un lac de mici dimensiuni, un iaz sau o
96

baltă cu adâncimi reduse în care mecanismele care reglează circuitul elementelor

minerale sunt destul de puţin cunoscute.
Cel mai simplu ar fi să se utilizeze ca bază modelele existente pentru
ecosistemele marine sau lacustre, dar principala problemă a alegerii unui astfel de
soluţii este determinată de o diferenţă importantă de comportament a acestor
ecosisteme, comparativ cu un ecosistem de dimensiuni relativ reduse. Principala
cauză a comportamentelor diferite în cazul celor două categorii de ecosisteme
acvatice constă în caracteristicile morfologice ale iazurilor.
În general, un iaz poate fi descris ca fiind un lac de mici dimensiuni, mai exact
cu adâncimi de obicei de până la 5 m. Limita de 5 m ar pute fi considerată
arbitrară, dar adâncimea redusă este o caracteristică morfologică importantă care
determină în mod definitoriu dinamica masei de apă din ecosistem.

Dacă în ecosistemele acvatice de tipul mărilor, oceanelor sau chiar al lacurilor

cu o adâncime mare, se manifestă o stratificare termică sau chimică relativ stabilă
şi de lungă durată, în cazul ecosistemelor de tipul iazurilor sau heleşteelor, întreaga
masă de apă este aproape în mod continuu amestecată, datorită acţiunii vânturilor şi
convecţiei nocturne. Din acest motiv, orice "tentativă" de stratificare a apei nu
durează mai mult de câteva ore, cel mult câteva zile, efectul acestei permanente
dinamici a masei de apă fiind încă destul de puţin cunoscut.
De asemenea, având un şi volum redus de apă iazul suportă variaţii mai
accentuate ale factorilor fizicio-chimici ai mediului cu efecte mai pronunţate asupra
componentei biotice, decât în cazul ecosistemelor acvatice mai ample. În cazul în
care ecosistemul acvatic este un eleşteu al cărui regim de exploatare piscicolă, de
exemplu, presupune vidări şi inundări succesive, aceasta presupune durate limitate
ale biocenozelor aferente. Cu alte cuvinte, durata de viaţă a populaţiilor nu mai este
nedefinită.
Acest fapt determină un nou impediment în modelare şi anume, cunoaşterea
condiţiilor iniţiale, indispensabile pentru o simulare, nu este uneori completă (de
exemplu, cazul unui heleşteu proaspăt inundat). O parte din populaţiile iniţiale care
supravieţuiesc sub diferite forme de rezistenţă şi se refac treptat după momentul
inundării, reprezintă un aport biologic dificil de cuantificat. În plus, tipul de apă
utilizat pentru inundarea heleşteului (apă de precipitaţii, apă freatică, apă din alt
bazin acvatic sau apa unui râu) are un rol important în dezvoltarea biocenozei cel
puţin în etapa iniţială ale acestui proces, denumită uneori şi faza de biocenoză
deschisă.
De natura apei depinde aportul de materii nutritive în ecosistem şi deci modul
în care va demara procesul de realizare a producţiei biologice şi nivelul
productivităţii ecosistemului.
În încercarea de a modela, de exemplu, fluxul material de-a lungul lanţului
trofic determinat de principalele verigi: fitoplancton – zooplancton – puiet de peşte,
trebuie să se pornească de la un model foarte simplu, care în măsura posibilităţilor,
va fi complicat progresiv până la atingerea gradului de complexitate dorit.
 97

Pentru simplificarea modelului iniţial se vor adopta unele ipoteze

simplificatoare cum sunt:

• se vor considera constante temperatura şi intensitatea radiaţiei solare;

• fiecare nivel trofic va fi considerat absolut omogen;
• nu vor fi luate în considerare elemente ale sistemului cum sunt
populaţiile vegetale macrofite, substanţele organice dizolvate sau în suspensie
sau alte componente biotice.

Evident că toate aceste ipoteze introduc restricţii severe care vor influenţa
gradul de eroare al estimărilor, dar ele vor permite realizarea unui model homomorf
punctual, limitat la trei compartimente importante a căror reprezentare este
prezentată în figura 22.
Se poate remarca faptul că în fiecare compartiment biomasa evoluează
permanent în funcţie valorile iniţiale din fiecare compartiment şi în funcţie de
"intrările" şi "ieşirile" materiale. De asemenea, se poate recunoaşte un model de
tipul modelelor "pradă-prădător" desfăşurat pe două nivele şi care, în plus,
presupune o intrare suplimentară de materie în ecosistem (a3R3).
Relaţiile dintre compartimentele modelului astfel realizat pot fi descrise luând
în consideraţie modelul care defineşte cinetica reacţiilor chimice în care se iau in
calcul vitezele de derulare a acestor relaţii precum şi randamentele transformărilor.
Considerând această analogie se pot descrie logic următoarele relaţii în cadrul
modelului:

x + s ⎯⎯→
a1
(1 + R1 ) x
x + y ⎯⎯→
a2
(1 + R2 ) y
l + y ⎯⎯→
a3
(1 + R3 ) y
y + z ⎯⎯→
a4
(1 + R4 ) z
z ⎯⎯→
a5
0

în care:

x = fitoplancton;
y = zooplancton;
z = puiet de peşte;
s = elemente minerale (substanţe biogene);
l = îngrăşăminte;
a1, a2, a3, a4, a5 = viteze de reacţie specifice transferurilor dintre compartimente;
R1, R2, R3, R4, R5 = randamente ale conversiei materiei la fiecare nivel.

Acestei descrieri logice a transferurilor ce se produc între diferitele nivele ale

modelului i se poate asocia următorul sistem de ecuaţii diferenţiale:
98

⎧ dx
⎪ dt = a1 R1 sx − a 2 yx
⎪
⎪ dy
⎨ = (a 2 R2 x + a3 R3 l ) y − a 4 zy (1)
⎪ dt
⎪ dz
⎪ dt = a 4 R4 yz − a5 z
⎩

Figura 22. Diagrama modelului homomorf cu trei compartimente (x,y,z)

pentru un eleşteu.

Semnificaţia existenţei unor astfel de relaţii poate fi interpretată în sensul că

biomasa din fiecare compartiment interacţionează în fiecare moment cu
"substratul" său reprezentat de nivelul trofic inferior, pentru a-şi realiza creşterea
proprie determinată de limitele unei reacţii ce se produce cu viteza ai şi
randamentul Ri, urmare a căreia, substratul este consumat.
Prin ipoteză toţi parametrii sunt constanţi, precum şi valorile care descriu
elementele biogene (s) sau aportul de îngrăşământ (l). Trebuie totuşi să ţinem cont
de mortalitatea puietului de peşte care poate înregistra valori importante cel puţin
în prima parte a intervalului de timp considerat, adică în stadiile imediate eclozării.
Luând în calcul procesul mortalităţii, sistemul de ecuaţii (1) devine un sistem de
patru ecuaţii:
 99

⎧ dx
⎪ dt = ax − byx
⎪
⎪ dy = bR xy + cy − dnzy
⎪ dt 2

⎨ (2)
⎪ dn = −k (n − n )
⎪ dt 1

⎪ dz
⎪ = dR4 yz − ez
⎩ dt

Se cunoaşte faptul că mortalitatea puietului de peşte este destul de mare şi se

produce rapid, ceea conduce la o supravieţuire pe care o vom presupune egală cu nf
= 25%. Dacă vom considera că un număr nt = 50% din totalul puietului este
eliminat prin mortalitate în primele zile de viaţă (ce mult o săptămână) atunci este
justificată corecţia aplicată sub forma coeficientului k :

1 ⎡n − nf ⎤
k = log ⎢ ⎥ (3)
t ⎣ n − nt ⎦

Semnificaţia parametrilor şi variabilelor sistemului (2) este următoarea:

x - biomasa fitoplanctonică exprimată în mg C/l;
y - biomasa zooplanctonică (mg C/l);
n - densitatea puietului de peşte (exemplare/l);
z - masa individuală a puietului de peşte (mg C/exemplar);
a = a1R1s – rata creşterii zilnice a fitoplanctonului;
b = a2 – viteza cu care zooplanctonul filtrează hrana (l/mgC şi zi);
c = a3R3l – rata creşterii zilnice a zooplanctonului datorită îngrăşământului
organic distribuit;
d = a4 – viteza de hrănire a puietului de peşte cu zooplancton (l/mgC şi zi);
e = a5 – pierderi de masă zilnice ale puietului prin consum energetic pentru
menţinere (respiraţie);
R2 – randamentul cu care biomasa fitoplanctonului se transformă în biomasa
zooplanctonului;
R4 = randamentul cu care biomasa zooplanctonului se transformă în biomasa
puietului de peşte;
k – rata mortalităţii zilnice a puietului de peşte;
n1 – densitatea puietului de peşte la sfârşitul perioadei de timp studiate
(exemplare/l).
Valorile parametrilor utilizaţi pot fi preluate prin modificare din modelele
lacustre şi vor avea valorile informative prezentate în tabelul 11.
100

Tabel 11. Valorile propuse pentru parametrii

modelului homomorf.

Parametrul Valoarea utilizabilă Limitele valorilor

a 0,4 – 1,0 -
b 2,4 0,15 – 6,5
c 0, 0 – 0,2 -
d 1, 0 – 1,5 -
e 0,01 – 0,05 -
R2 0,6 0,4 – 0,8
R4 0,3 0,3 – 0,4

Se va ţine cont şi de ideea conform căreia pentru declanşarea procesului de

hrănire, de capturare a prăzii, densitatea acesteia trebuie să atingă o anumită
valoare limită, un prag al densităţii hranei, deoarece s-a constatat experimental că
în cazul în care prada (hrana) este foarte rară, prădătorul (consumatorul) nu este
stimulat să captureze prada şi încetează să se alimenteze.
Explicaţia acestui fenomen poate fi de natură deterministă, ceea ce înseamnă că
se produce atunci când consumul energetic necesar pentru acţiunea de capturare a
hranei este mai mare decât aportul energetic al eventualei prăzi.
Dacă se iau în calcul aceste valori limită ale densităţii hranei, sistemul de
ecuaţii (2) se modifică şi va avea astfel următoarea formă:

⎧ dx
⎪ dt = ax − b( x − S1 ) y
⎪
⎪ dy = bR ( x − S ) y + cy − dx( y − S ) z
⎪ dt 2 1 2

⎨ (3)
⎪ dn = k ( n − n )
⎪ dt 1

⎪ dz
⎪ = dR4 ( y − S 2 ) z − ez
⎩ dt

Un astfel de model matematic poate deveni baza pe care se poate construi un

model mai complex care să ia în consideraţie şi alte variabile sau să permită
evidenţierea fluctuaţiei unor parametri care pentru simplificare au fost de la început
consideraţi constanţi ceea ce poate presupune uneori o aproximare mult prea vagă a
realităţii.
 101

8. Elemente ecologie a populaţiei a populaţiei

8.1. Definirea ecologiei populaţionale

Pentru a avea o imagine mai exactă referitoare la obiectul de studiu al ecologiei

populaţionale, este bine să fixăm locul acesteia, din punct de vedere relaţional, în
ansamblul disciplinelor ecologice.
O definiţie succintă prezintă ecologia populaţiei ca fiind o ramură a ecologiei
ce are ca obiect de studiu structura şi dinamica populaţiei. Dacă fiziologia studiază
caracteristicile şi procesele individuale, ecologia populaţională utilizează aceste
elemente ca bază pentru descrierea proceselor ce se derulează la nivel populaţional.
Ecologia biocenozelor (comunităţilor de plante şi animale) studiază structura şi
dinamica diferitelor tipuri de biocenoze. În acest sens, ecologia populaţională
furnizează instrumente de modelare care pot fi utilizate pentru prognoza structurii
şi dinamicii biocenozelor.

Genetica populaţiei se ocupă cu studiul genetic (frecvenţele genetice) şi micro-

evoluţia la nivel populaţional. Adaptările organismelor depind de succesul acestora
în ceea ce priveşte supravieţuirea, reproducerea şi competiţia. Dar aceste procese
sunt studiate în cadrul ecologiei populaţiei.
De aceea ecologia populaţională şi genetica populaţiei sunt adeseori
considerate împreună sub denumirea generică de biologia populaţiei. Una din
problemele cele mai importante studiate de biologia populaţională se referă la
ecologia evoluţiei.
Ecologia sistemelor este o disciplină ecologică relativ nouă ce studiază
interacţiunile dintre populaţiile umane şi mediu. Unul din conceptele majore ele
ecologiei sistemelor este optimizarea exploatării durabile şi managementul
ecosistemelor.
Un alt domeniu de studiu relativ recent în ecologie este reprezentat de ecologia
regională sau ecologia zonelor largi, care studiază ecosistemele de mare anvergură
cu ajutorul computerului si al sistemului de informaţii geografice (GIS). Astfel,
populaţiile şi dinamica acestora pot fi studiate la un nivel mult extins, pe un areal
mult mai larg.
Ce este populaţia? Orice individ biologic aparţine unei specii, termen care
reprezintă unitatea fundamentală cu care se operează în sistematică. Din punct de
vedere ecologic, specia este unitatea funcţională formată din indivizi care au
aceeaşi origine şi care realizează aceeaşi funcţie în activitatea ecosistemului. Zona
geografică sau arealul în care o specie poate fi întâlnită depăşeşte în cele mai multe
cazuri biotopul unui singur ecosistem şi datorită anumitor factori reprezentanţii
unei aceleiaşi specii pot fi întâlniţi ecosisteme mai mult sau mai puţin comparabile
situate în zone diferite.
Totalitatea indivizilor care aparţin aceleiaşi specii, integraţi într-o biocenoză şi
ocupând aceleaşi areal care pot fi, uneori, izolaţi din punct de vedere reproductiv
faţă de alţi indivizi din aceeaşi specie este în prezent considerată că formează o
populaţie.
102

Termenul populaţie ( lat.: populus = popor) este interpretat diferit în funcţie de

domeniul ştiinţific sau ştiinţa în care este utilizat. În demografia umană populaţia
este considerată a fi un set de indivizi umani localizaţi într-o anumită zonă, areal.
În genetică, populaţia este un grup de indivizi ai aceleiaşi specii rezultaţi ca urmare
a procesului inter-reproductiv (reproducere în cadrul aceluiaşi grup) şi care sunt
izolaţi din punct de vedere reproductiv de alte grupuri ale speciei. În ecologia
populaţiei o populaţie este reprezentată de un grup de indivizi aparţinând aceleiaşi
specii care ocupă acelaşi areal.
Izolarea reproductivă, deşi este una din caracteristicile definitorii ale populaţiei
este rareori luată în consideraţie în studiile ecologie ale populaţiilor, cu excepţia
studiilor de genetică a populaţiei sau cele referitoare la ecologia evoluţiei.
În altă ordine de idei, populaţiile pot fi considerate la nivelul a numeroase scări
spaţiale. Spre exemplu, populaţiile locale pot ocupa un habitat extrem de redus ca
dimensiuni cum este cel reprezentat de o baltă de mici dimensiuni, sau ele pot fi
abordate la scara regiunilor, insulelor, continentelor sau mărilor şi oceanelor. Se
pot lua în considerare, de asemenea, un set de populaţii conectate prin indivizi
dispersaţi, denumite metapopulaţii.
Există mai multe diferenţe în ceea ce priveşte stabilitatea populaţiilor. Unele
populaţii sunt stabile pe perioade lungi de timp de sute şi mii de ani. Altele persistă
numai datorită aportului de indivizi prin procesul de imigraţie din alte areale. În
ecosistemele de talie redusă şi izolate reprezentate de mici insule, populaţiile ajung
adeseori la extincţie dar apoi aceste areale sunt recolonizate. De asemenea, exista
populaţii temporare care sunt formate din organisme aflate într-un stadiu particular
al ciclului lor de viaţă.
Un exemplu clasic pentru ecosistemele acvatice, îl constituie larvele de libelule
care trăiesc în apă unde formează aşa numitele hemipopulaţii.
Problema majoră în ecologia populaţiei este însă reprezentată încercarea de a
deriva caracteristicile populaţiei din caracteristicile individuale şi procesele
populaţionale din procesele caracteristice indivizilor. În acest sens, este de
asemenea foarte important să se considere că organismele componente ale unei
populaţii sunt echivalente din punct de vedere ecologic. Aceasta este principala
axiomă a ecologiei populaţionale şi presupune următoarele:

• indivizii unei populaţii urmează acelaşi ciclu de viaţă;

• exemplarele unei populaţii aflate într-un stadiu particular al ciclului
lor de viaţă sunt implicate în acelaşi set de procese ecologice;
• ratele de derulare ale proceselor sau probabilitatea evenimentelor
ecologice sunt în general aceleaşi dacă organismele se află în acelaşi mediu.

În cazul unei populaţii astfel definite principalele elemente care trebuie studiate
sunt cele ale reproducerii şi mortalităţii. Studiul acestor procese presupune studiul
evoluţiei în timp a variabilelor demografice, cunoaşterea abundenţei sub aspect
absolut sau relativ pentru diferite clase de vârstă şi pentru întreaga populaţie. Dacă
 103

se ia în considerare criteriul reproducerii, populaţia în dinamica ei se identifică cu

populaţia genetică.
Studiul populaţiilor presupune şi utilizarea unor noţiuni cum sunt cele de:

• generaţie, care trebuie să ţină cont de faptul că două generaţii

succesive sunt conectate printr-o relaţie de filiaţie directă;
• clasă de vârstă, ce reuneşte totalitatea indivizilor care la un moment
dat aparţin unui anumit interval de vârste care se ia în consideraţie;
• cohortă, reprezentând totalitatea indivizilor care au apărut în urma
reproducerii în acelaşi timp sau într-un interval de timp foarte scurt, în acelaşi
biotop (areal) şi pe care din acest motiv se poate realiza studiul mortalităţii,
dezvoltării şi creşterii; noţiunea de cohortă poate fi considerată într-o mare
măsură complementară noţiunii de clasă de vârstă, deoarece o cohortă trece
succesiv prin toate clasele de vârstă şi în sens diferit, aceeaşi clasă de vârstă
este caracteristică unor cohorte succesive.

Între noţiunea de cohortă şi noţiunea de generaţie se poate remarca, de

asemenea, o tangenţă, în sensul că există uneori situaţii în acre mai multe generaţii
se pot reproduce în acelaşi scurt interval de timp, ceea ce determină astfel apariţia
unei singure cohorte. Alteori, dimpotrivă, aceeaşi generaţie poate fi sursa apariţiei
mai multor cohorte.
Noţiunea de recrutare defineşte momentul intrării unei noi cohorte (recrutul) în
populaţie sau în stoc. Stocul reprezintă o unitate subspecifică, dar nu obligatoriu şi
subpopulaţională, care este utilizată atunci când se descrie exploatarea populaţiilor,
de unde şi sintagma de stoc exploatat.
În exploatarea industrială a ihtiofaunei, de exemplu, se ia în considerare în
activitatea legală de pescuit numai o clasă de vârstă (sau o clasă de dimensiuni)
ceea ce semnifică exploatarea unui anumit segment al populaţiei piscicole naturale.
În contextul considerării activităţii de exploatare a resurselor determinate de
populaţiile biologice naturale, recrutarea desemnează intrarea cohortei în stoc,
adică acel moment în care cohorta atinge dimensiunile exploatabile.
Noţiunea de ecofază defineşte o anumită perioadă de timp în care o specie
trăieşte în acelaşi biotop şi are acelaşi spectru trofic, adică specia (populaţia)
"ocupă" aceeaşi nişă ecologică (trofică). Această noţiune s-a impus în terminologia
ecologică, deoarece, în realitate o specie parcurge câteva ecofaze, fie prin
schimbarea biotopului: poate fi planctonică în stadiul juvenil şi bentonică în stadiul
adult (în cazul unui ecosistem acvatic), fie prin ocuparea unor diverse verigi ale
lanţului trofic, pe măsura trecerii la alte clase de vârstă.
De exemplu, multe specii de peşti sunt fitoplanctonofagi în stadiul de larvă
eclozată, devin planctonofagi în stadiul juvenil şi adoptă o nutriţie omnivoră sau
carnivoră la vârste mai mari. Din acest punct de vedere, recrutarea nu reprezintă
altceva decât intrarea populaţiei într-o ecofază.
104

9. Descrierea populaţiei

Modurile în care poate fi descrisă o populaţie sunt diverse şi depind de

variabilele care trebuie luate în considerare. Pentru descrierea indivizilor unei
populaţii se poate ţine cont de mai multe aspecte.
Descrierea taliei individuale utilizează ca variabile lungimile individuale sau
masele medii. De obicei se consideră lungimea totală sau înălţimea, dar în cazul
existenţei unor particularităţi morfometrice, pot fi utilizate dimensiuni alese
convenţional. De exemplu, pentru descrierea peştilor, măsurătorile biometrice pot
ţine cont de lungimea totală (cap-coadă) sau de lungimea standard (cap-baza
pedunculului caudal). Dacă se doreşte estimarea producţiei este necesară corelaţia
lungimilor cu valorile masei individuale.
Descrierea vârstei se realizează practic mai greu, mai ales la speciile care au o
anatomie ce nu permitem "înregistrarea" succesiunii sezoanelor sau a trecerii anilor
pe anumite componente structurale. Există însă atât specii de plante cât şi specii de
animale care permit o determinare relativ simplă a vârstei, fie la o examinare
rapidă, pe teren, fie prin analiza unor organe sau părţi ale acestora în laborator.
Descrierea abundenţei unei populaţii se poate realiza prin intermediul unor
elemente cantitative sau semicantitative, utilizând clase de abundenţă. Se utilizează
în acest sens mărimi obţinute şi prelucrate prin metode statistice de eşantionaj, cum
sunt: efectivul numeric, biomasa, frecvenţa.
Abundenţa se estimează prin raportare la o suprafaţă sau un volum. În sens
semicantitativ, se utilizează relaţii ce au la bază ordinul de mărime dintre
abundenţă şi frecvenţă, fără a se trece la o apreciere cantitativă exprimată în valori
absolute. Un exemplu de astfel de apreciere este utilizarea unei scări a abundenţei
şi dominanţei în studiul unor ecosisteme ce presupun suprafeţe acoperite cu plante
sau animale mai mult sau mai puţin sedentare. O astfel de scară poate fi de forma:

0 – indivizi rari sau foarte rari;

1 – indivizi nu prea numeroşi, grad de acoperire a suprafeţei redus;
2 – acoperirea suprafeţei în procent de 20%-25%;
3 – acoperirea suprafeţei cuprinsă între 25% şi 50%;
4 – acoperire a suprafeţei de 50%-75%;
5 – acoperire mai mare de 75%.

Pentru unele grupe de organisme se poate utiliza cotarea abundenţei în

biocenoză propusă de Frontier (1991) pentru zooplancton. Această metodă de
apreciere se bazează pe o serie de clase de abundenţă, stabilite în funcţie de o
progresie geometrică. Spre exemplu, pentru un eşantion:

0. specie foarte rară: 1 –4 exemplare;

1. specie rară: 4 –18 exemplare;
2. specie destul de rară: 18 – 80 exemplare;
3.specie destul de numeroasă: 80 – 350 exemplare;
 105

4. specie numeroasă: 350 – 1500 exemplare;

5. specie foarte numeroasă: 1500 – 6500 exemplare.

Deşi nu sunt precise, astfel de clasificări ale abundenţei sunt utile în descrierea
unei populaţii prin intermediul eşantionajului, mai ales sub aspectul rapidităţii cu
care se pot aplica şi realizării unei economii de timp ce poate fi utilizat de exemplu
pentru realizarea unui număr mai mare de observaţii care vor conduce la valori mai
mari ale preciziei în analiza statistică a datelor.

9.1. Descrierea statică

Acest tip de descriere a unei populaţii se referă la reprezentarea la un moment

dat a unei populaţii, adică descrierea instantanee. Elementele care sunt luate în
considerare sunt distribuţia statică a dimensiunilor (taliei), distribuţia vârstelor,
raportul între sexe şi altele, adică elemente care ţin de structura demografică a
populaţiei.
În acest scop se utilizează de regulă o histogramă în care fiecărei clase de
vârstă reprezentate pe abscisă, îi corespunde o figură rectangulară a cărei suprafaţă
este proporţională cu efectivul clasei de vârstă sau cu frecvenţa apariţiei acesteia în
eşantionaj.
Spre exemplu, în cazul unor clase de vârstă de aceeaşi amplitudine se poate
construi o scară verticală a frecvenţelor, în care suprafaţa dreptunghiurilor rezultate
este proporţională cu înălţimea acesteia, ceea ce permite măsurarea în acest mod a
efectivelor sau frecvenţelor (Fig. 23 ).

Figura 23. Exemplu de histogramă a frecvenţelor claselor de vârstă ale unei

populaţii.
106

O astfel de histogramă sau histogramă a claselor de frecvenţă egală, prezintă

însă inconvenientul că având la bază studiul unui eşantion, diversele clase de vârstă
sunt reprezentate în mod inegal, ceea ce determină, aspectul neregulat al
histogramei.
De aceea este necesară în unele cazuri realizarea unei extrapolări care permite
înlocuirea valorii efectivului cercetat al unei populaţii (Ni) care aparţine unei clase
de vârstă i cu o medie calculată pentru această clasă (N'i) pornind de la clasele
imediat anterioare şi succesive, valoare dată de relaţia:

N i −1 + 2 N i + N i +1
N 'i =
4

Mai dificilă este alegerea numărului de clase ce vor fi reprezentate în

histogramă, deoarece, dacă numărul acestora este prea mic, o parte din informaţie
nu se cuantifică, iar dacă numărul lor este prea mare, iar eşantionajul este limitat,
efectivul claselor de vârstă este redus şi eroarea este mai mare.

9.2. Descrierea cinetică

Acest tip de descriere a unei populaţii este diferit de descrierea statică ce

tratează aspectul observaţiilor realizate la un moment dat, dar în acelaşi timp
descrierea cinetică nu este o descriere dinamică. Noţiunile de statică, dinamică şi
cinetică sunt preluate din fizică. Statica defineşte studiul echilibrului corpurilor
lipsite de mişcare (imobile), dinamica are ca obiect de studiu explicarea modului în
care se realizează mişcarea, iar cinetica reprezintă, în sens fizic, de fapt studiul
mişcării. Din această perspectivă, studiul variaţiei abundenţei unei populaţii, în
funcţie de timp este de fapt o abordare cinetică şi nu una dinamică aşa cum
frecvent se întâlneşte în multe studii ecologice.
Descrierea cinetică a unei populaţii (Fig. 24) are ca scop înregistrarea
fluctuaţiei în timp fie a abundenţei, fie a unei structuri demografice cum este aceea
a claselor de vârstă, fără însă a se încerca reprezentarea explicită a variaţiei acestei
mărimi prin cuantificarea factorilor care o determină.
În scopul descrierii cinetice a unei populaţii se pot aborda două strategii de
cercetare clasică:

-strategie de tip eulerian, care presupune instalarea unei staţii fixe de

cercetare pentru observarea evoluţiei unei populaţii prin prelevarea şi
studiul unor eşantioane în momente succesive; această strategie poate fi
utilizată pentru studiul unor populaţii acvatice din categoria planctonului;
-strategie de tip lagrangean, utilă în studiul unei populaţii care se
deplasează, prin care se deplasează punctul de observaţie (cercetare)
concomitent cu deplasarea populaţiei studiate.
 107

Un exemplu de astfel de tip de abordare a cineticii unei populaţii sau a unei

părţi componente a acesteia îl reprezintă studiul cohortelor. Această activitate este
mai complexă decât o simplă observare a evoluţiei abundenţei, deoarece presupune
un studiu pe bază de eşantioane, estimarea cantitativă (numerică) a supravieţuirii şi
determinarea taliei medii individuale la un moment dat.
Descrierea dinamică a unei populaţii ia în considerare toate cauzele posibile
capabile să determine variaţia abundenţei populaţiei, cohortei sau clasei de vârstă.
Principalele procese luate în acest caz în considerare sunt: reproducerea,
mortalitatea, creşterea de la o clasă de dimensiuni la următoarea clasă de
dimensiuni, imigraţia şi emigraţia.

Figura 24. Reprezentarea descrierii cinetice a unei populaţii.

O astfel de descriere a variaţiei caracteristicilor structurale ale unei populaţii

este de fapt un proces de modelare a dinamicii astfel încât să se poată realiza
prognoza evoluţiei variabilelor studiate.

10. Modelarea dinamicii populaţiei

Deşi ecologia populaţiei este una dintre cele mai formaliste domenii ale
ecologiei, ceea ce implică utilizarea frecventă a modelelor, trebuie să amintim că
modelul este numai un instrument de lucru şi realizarea acestuia nu trebuie
considerată ca un element indispensabil sau un ultim ţel al studiului ecologic.
Baza realizării şi utilizării modelului o constituie două proceduri care leagă
modelul de realitate. Acestea sunt: abstractizarea şi interpretarea. Evident
procesul de abstractizare presupune mai multe etape de studiu, care vor identifica
elementele esenţiale ce vor fi considerate, precum şi valorile relative sau absolute
ce vor constitui limitele intervalelor pentru valorile determinante. Spre exemplu,
se pot considera valori ale abundenţei numerice mai mari de 10%, sau abundenţe
108

exprimate în biomasă mai mari de 5%, fără însă a se omite faptul că unele grupări
de populaţii sau clase vârstă pot avea o importanţă diferită în activitatea populaţiei.
Abstractizarea presupune generalizarea, adică luarea în considerare a
componentelor celor mai importante ale sistemului real şi ignorarea elementelor
considerate de mică importanţă. Gradul de importanţă este evaluat pornind de la
efectul relativ al componentelor sistemului în dinamica lor. Spre exemplu, dacă
rata parazitismului într-o anumită populaţie este mai mică de 5%, atunci paraziţii şi
efectul parazitismului asupra populaţiei este nesemnificativ, atunci paraziţii pot fi
excluşi din alcătuirea modelului ce descrie dinamica populaţiei.

Interpretarea presupune posibilitatea ca elementele componente ale modelului,

cum sunt diverşi parametri şi variabile, precum şi comportamentul modelului pot fi
puse în relaţie cu componentele, caracteristicile şi modul de comportare a
sistemului real. Acest fapt poate fi considerat evident pentru că dacă parametrii
modelului nu pot fi interpretaţi, atunci ei nu pot fi măsuraţi în sistemul real.
De obicei, majoritatea ecologilor nu sunt capabili să realizeze obiectiv procesul
de abstractizare în realizarea modelelor, mai ales pentru că au tendinţa de a încerca
să încorporeze în model toate detaliile. Poate în aceeaşi măsură, matematicienii nu
excelează în interpretarea modelelor, considerând că modelele sunt perfecte şi
sistemul real este cel care funcţionează într-un mod “neaşteptat”. Cu toate acestea
atât abstractizarea cât şi interpretarea sunt necesare în egală măsură pentru
realizarea cu succes a modelării. De aceea, colaborarea strânsă dintre ecologi şi
matematicieni este necesară şi extrem de importantă în elaborarea modelului şi
validarea acestuia.
Strategia modelării impune respectarea câtorva principii de bază, dintre care
cele mai importante sunt următoarele:

• alegerea nivelului optim de complexitate;

• planificarea dezvoltării modelului pe o perioadă de timp nu mai mare
de un an;
• eliminarea tentaţiei de a încorpora toate informaţiile disponibile în
model;
• urmărirea unor obiective specifice, fără a se încerca construcţia unui
model universal valabil;
• încorporarea pe cât posibil în model a unor alte modele deja existente.

Principalele categorii de modele utilizabile în studiul ecologic sunt categoria

modelelor mentale sau idealizate în acre sunt cuprinse modelele logice (calitative)
şi cele matematice (cantitative) şi categoria modelelor materiale (similare sau
analogice).
Modelele logice sunt utilizate pentru reprezentarea organizării sau evoluţiei
unor sisteme biologice, cu diferite grade de complexitate, de la reprezentări sub
forma unor diagrame simple, până la utilizarea unor relaţii care utilizează operatori
specifici algebrei booleene.
 109

Modelele matematice sunt cele mai utilizate în ecologia modernă, în diferite

variante, în funcţie de complexitatea procesului studiat. De obicei se porneşte de la
realizarea unor modele parţiale care caracterizează evoluţia unui sistem biologic,
utilizând în special aşa-numitele modele matematice duale care au ca elemente
principale factorul fundamental care determină un anumit eveniment ecologic şi
sistemul biologic studiat.
Aceste modele matematice duale reprezintă simplificări destul de accentuate
ale realităţii şi de aceea port fi utilizate eficient numai în cazurile în care, dintre toţi
factorii care ar putea influenţa un proces ecologic (de exemplu: modificarea
efectivului unei populaţii naturale), unul singur este cu adevărat determinant pentru
modificarea survenită. Utilizând aceste modele matematice duale, se pot construi
modele matematice mai complicate.
Modelele similare sunt utile în cazurile în care comportamentul sistemului
biologic analizat nu este cunoscut, relativ la variaţia unor factori mediali
determinată de activitatea umană.
Modelele analogice sunt utilizate mai ales în scop didactic şi demonstrativ
deoarece permit reprezentarea fiecărui proces cu un corespondent material al
modelului, fapt ce facilitează observarea în etape a unor procese ecologice, în
realitate destul de complexe. Un exemplu de model analogic utilizat frecvent este
lotul statistic de piese de culori diferite care permit simularea de cupluri
întâmplătoare de elemente. Avantajul utilizării unui astfel de model constă în
posibilitatea cuplării aleatorii a elementelor, deci modelarea întâmplării, ceea ce
conduce la rezultate diferite şi menţine astfel un interes continuu al celui ce
experimentează.
Modelarea analogică Wisarcot redă cazul reglajului corelat al efectivelor unei
populaţii paşnice şi al unei populaţii răpitoare specifice. Se realizează o
reprezentare grafică a variaţiilor periodice a celor două populaţii care are
următoarele caracteristici:

• populaţia pradă are o valoare maximă a efectivului superioară numeric

efectivului populaţiei prădătoare (răpitoare) datorită unei rate mai mari a
natalităţii;
• valoarea maximă a efectivului populaţiei prădătoare este atinsă mai
târziu decât momentul în care se înregistrează efectivul maxim al populaţiei
pradă.

Modelarea analogică Ramcot permite studiul evoluţiei structurii genetice a

unei populaţii ce este supusă presiunii unor factori mediali care acţionează selectiv.
Acest tip de modelare permite, de exemplu, înregistrarea evoluţiei temporale a
raportului dintre formele normale şi variantele ce pot apare în evoluţia unor
populaţii care trăiesc în condiţii de mediu nu tocmai optime, cu sunt cele din
arealele cu poluare accentuată.
110

Alegerea strategiilor de modelare a proceselor ecologice este dependentă de

complexitatea fenomenelor studiate precum şi de alegerea adecvată a modelelor.
Din acest punct de vedere, sunt mai frecvent utilizate trei strategii de modelare.

• Strategia de teren este specifică activităţii de cercetare ecologică

expediţionară şi este una din cele mai simple. Aceasta presupune ca plecând de
la datele rezultate în urma cercetării eşantioanelor prelevate pe teren şi a altor
informaţii credibile, se formulează unele concluzii referitoare la procesele
ecologice şi pornind de la acestea, se construiesc modele logice ce vor fi mai
apoi utilizate la elaborarea modeleelor matematice de diferite grade de
complexitate.
• Strategia experimentală se alege atunci când procesele ecologice se
studiază în condiţii de laborator, utilizându-se diferite tipuri de experimente pe
loturi de indivizi capturaţi din populaţiile naturale. Se pot deosebi două faze ale
acestei strategii: o fază care cuprinde activităţi legate de acumularea de date şi
informaţii printr-o strategie de teren; o altă fază ce constă în realizarea
experimentelor de laborator, realizarea modelelor logice şi a modelării
matematice.

Strategia analogică se poate adopta atunci când se intenţionează utilizarea

modelelor analogice în studiul sistemelor biologice şi presupune două etape:
-o etapă caracteristică strategiei de teren prin care se obţin date şi
informaţii necesare simulării eficiente;
-etapă care este de fapt un experiment analogic ce presupune realizarea
simulărilor ce oferă informaţii asupra comportamentului sistemului
cercetat, construirea modelelor matematice ce vor descrie comportamentul
sistemului în diferite condiţii (naturale sau modificate).

11. Sistemul pupulaţional

Prin sistemul populaţiei sau sistemul populaţional se înţelege populaţia

împreună cu mediul ei înconjurător. Iniţial conceptul a fost introdus de Clark et al.,
1967 sub denumirea de „sistem de viaţă” (life-system). Mai târziu, Berryman, 1981,
denumeşte acest concept sistem populaţional, sintagmă care este evident mult mai
potrivită.
Principalele componente ale sistemului populaţional sunt următoarele:
- Populaţia propriu-zisă, în care indivizii componenţi pot fi împărţiţi în grupe în
funcţie de vârstă, stadiu de dezvoltare, sex, alte caracteristici.
- Resursele populaţiei constituite din resursele de hrană, de adăposturi, locuri de
reproducere, spaţiu etc.
- Duşmanii reprezentaţi, în primul rând, de prădători, paraziţi, germeni patogeni
etc.
 111

- Mediul abiotic: condiţii atmosferice, apă, sol, temperatură, chimism, alţi factori
fizico- chimici, inclusiv variaţia acestor caracteristici sau factori în timp şi spaţiu.
Structura temporală şi structura spaţială a sistemului populaţional cuprind
următoarele elemente:
- Structura temporală include ciclurile diurne, ciclurile sezonale şi ciclurile de
durată mai mare;
- Structura spaţială include distribuţia spaţială, structura habitatului,
metapopulaţiile, dacă este cazul.

11.1. Dinamica sistemelor populaţionale

În lumea ştiinţifică implicată în studiile de dinamică populaţională au existat la

început anumite dispute privind abordarea acestei problematici. Astfel, s-au
manifestat două curente de opinii care susţineau două concepte diferite al dinamicii
populaţiei: conceptul factor-efect şi conceptul factor-proces. Andrewartha şi Birch
(1954) au utilizat conceptul factor-efect, în timp ce Nicholson (1957) a folosit
conceptul factor-proces.

11.1.1. Conceptul factor-efect

Acest concept porneşte de la ideea că factorii de mediu afectează densitatea

populaţiei. Atunci când factorii de mediu se modifică, densitatea populaţiei se
modifică în mod corespunzător.
Avantajul conceptului factor-efect constă în faptul că poate da o explicaţie
cauzală modificării populaţiei. Dezavantajul apare dacă efectul este în acelaşi timp
un factor care determină o altă modificare, sau în cazul în care există un decalaj
temporal în apariţia efectului.

11.1.2. Conceptul factor-proces

În acest caz se consideră că factorii de mediu nu afectează densitatea populaţiei

în mod direct, dar aceşti factori influenţează rata de desfăşurare a unor diverse
procese ecologice cum sunt mortalitatea, reproducerea, dezvoltarea şi creşterea,
ceea ce în final se repercutează asupra densităţii populaţiei. Mai mult, procesele pot
schimba valoarea factorilor, ceea ce permite în consecinţă posibilitatea semnalării
feed-back-ului (conexiunea inversă).
Avantajul acestui concept este că poate fi utilizat în studiul interacţiunilor
dinamice complexe dintre componentele sistemelor populaţionale, inclusiv
decalajele temporale dintre cauză şi efect, precum şi evidenţierea feed-back-urilor
negative şi pozitive.
112

Conceptul factor-proces este funcţional nu numai în ecologia populaţiei dar şi

în orice fel de dinamică a sistemelor, de exemplu în dinamica sistemelor
economice şi industriale. Mai târziu, acest concept formal a devenit foarte utilizat
în ecologie şi folosit pe scară largă mai ales în modelarea ecosistemelor.
Cunoscut şi sub numele de modelul Forrester (după numele celui care l-a
utilizat în 1961 în studiul dinamicii industriale), modelul care utilizează conceptul
factor-proces este bazat pe analogia cu un sistem de circulaţie a fluidelor format
din diverse recipiente, conducte şi vane (robinete). Sistemul nu este altceva decât
un set de vase conectate prin conducte prevăzute cu robinete acre au rolul de a
regla fluxul de lichid care circulă de la un recipient la altul. Fluxul de lichid dintre
vase este asimilat fluxului material.
Există de asemenea un flux informaţional care coordonează funcţionarea
robinetelor. Robinetele sau vanele reprezintă în model echivalentul proceselor.
Volumul de lichid în recipient este echivalentul variabilei sau factorului deoarece
poate influenţa procesele prin intermediul fluxului informaţional.
În figura 25 se prezintă o diagramă Forrester pentru o populaţie de ciprinide
aflată în primul an de viaţă, perioadă pentru care se individualizează patru stadii de
dezvoltare.

Figura 25. Diagramei Forrester pentru reprezentarea reproducerii şi

dezvoltării ciprinidelor cu patru stadii individualizate.

Tranziţia dintre stadiile de dezvoltare este determinată de temperatură.

Numărul de icre embrionate depinde de numărul de reproducători iar mortalitatea
poate surveni în fiecare stadiu de dezvoltare. Mortalitatea este dependentă de
densitate cel puţin în primele două stadii de dezvoltare.
 113

Diagramele de tip Forrester pot fi transformate relativ uşor în modele de ecuaţii

diferenţiale, fiecare proces devenind un termen într-o ecuaţie diferenţială care
determină dinamica variabilei.
Spre exemplificare, în figura de mai sus, numărul de larve eclozate este
determinat de un număr de trei procese:

-dezvoltarea şi calitatea icrelor - ED(T)

-dezvoltarea embrionară - LD(T)
-mortalitatea corespunzătoare acestui stadiu - LM(N)

Ratele de dezvoltare embrionară şi post embrionară sunt funcţii dependente de

temperatură (T), în timp ce mortalitatea corespunzătoare acestui stadiu este o
funcţie dependentă de numărul de larve (N). Ecuaţia care descrie dinamica acestui
stadiu de dezvoltare este următoarea:

dN
= ED(T ) − LD (T ) − LM ( N )
dt

Se poate deduce destul de simplu că termenul ED(T) este pozitiv deoarece

corespunde unui proces ce contribuie la creşterea numărului de larve, în timp ce
termenii LD(T) şi LM(N) sunt negativi deoarece influenţa lor are ca urmare
reducerea numărului de larve care au eclozat.
Deşi modelul Forrester este foarte interesant, trebuie să remarcăm câteva din
limitele acestuia. Nu se poate face o distincţie clară între fluxurile materiale şi cele
informaţionale, deoarece circulaţia informaţiei nu se poate realiza fără nici un
aport material. Spre exemplu, icrele sau seminţele plantelor reprezintă nu numai
modalităţi de realizare ale fluxului informaţional dar şi (în acelaşi timp) un transfer,
un flux de materie.
Se ia în consideraţie un singur tip de proces, reprezentat de scurgerea fluidului
dintr-un rezervor în altul. Aceasta este o reprezentare adecvată a organismelor care
îşi modifică starea, dar modelul nu poate fi aplicat proceselor care implică doi sau
mai mulţi participanţi. De exemplu, nu poate fi modelată evoluţia simultană a
eventualilor paraziţi pe sau din organismele care sunt descrise dinamic de model.
Numai un nivel spaţial al proceselor este luat în consideraţie, deşi este necesar
în unele cazuri să se ţină cont de procese care se desfăşoară la două nivele spaţiale.
Acesta este motivul pentru care au fost dezvoltate alte tipuri de modele
capabile să reprezinte conceptul factor-proces. Un exemplu îl reprezintă reţelele
Petri care pot lua în consideraţie interacţiunea dintre doi sau mai mulţi participanţi.
În principiu însă trebuie să avem în vedere faptul că nu există un model generic
fără limitările impuse de aproximarea realităţii.
114

11.2. Factori şi procese

Dinamica unui sistem este reprezentată de o secvenţă de stări. Această imagine

este evident o abstractizare, dar are avantajul de a ajuta la înţelegerea dinamicii
sistemului. Sistemul are însă mai multe elemente componente (subsisteme). De
aceea, starea sistemului poate fi descrisă ca o combinaţie a stărilor tuturor
componentelor sistemului.
Spre exemplu, starea unui sistem pradă-prădător poate fi caracterizată de către
densitatea prăzii, ca prim component şi densitatea prădătorilor, componentul
secund. Din acest punct de vedre rezultă că starea sistemului pradă-prădător poate
fi considerată ca un punct într-un spaţiu bidimensional cu coordonate ce corespund
componentelor sistemului. Acest spaţiu este de obicei numit spaţiu fază.
În această reprezentare, componentele sistemului vor fi denumite factori,
deoarece acestea sunt elementele care afectează dinamica sistemului considerat, iar
starea unui component este valoarea factorului. Factorii vor fi luaţi în consideraţie
cu suficient de multe detalii pentru a se putea înţelege dinamica sistemului. Câteva
exemple de factori exemple de factori:

• În modelele simple cum sunt cele exponenţiale sau logistice există un

singur factor sau component şi anume populaţia însăşi. Valoarea acestui factor
este densitatea populaţiei.
• În populaţiile structurate pe clase de vârstă, fiecare clasă de vârstă este
un factor iar valoarea acestuia este reprezentată de densitatea indivizilor din
clasa de vârstă respectivă.
• Prădătorii naturali şi diferitele resurse pot fi consideraţi ca factori
adiţionali, iar abundenţa prădătorilor, respectiv abundenţa hranei vor fi valori
ale acestor factori.
• Un set de factori aparte pot fi factorii mediului abiotic (factorii
biotopului), ca de exemplu, temperatura, lumina, regimul precipitaţiilor etc.,
fiecare fiind caracterizat de o valoare numerică.
• Factorii pot avea şi o structură ierarhică în cazul în care populaţia
ocupă mai multe areale în cadrul ecosistemului, caz în care toţi factorii cum ar
fi densitatea populaţiei, densitatea prădătorilor naturali sau a resurselor de
hrană, factorii abiotici determinanţi etc., devin factori specifici arealului.

Oricare modificare sesizabilă produsă în sistemul populaţional este considerată

un eveniment. Evenimentele pot fi clasificate în funcţie de componentele implicate
în evenimentul considerat. Procesul poate fi definit în acest sens ca fiind o clasă de
evenimente identice. Rata procesului poate fi măsurată prin numărul de
evenimente care se produc în sistem pe unitatea de timp. De asemenea, poate fi
utilizată o rată specifică a proceselor care este determinată de numărul de
evenimente pe unitatea de timp şi pe un organism dacă acesta este implicat în
proces. Prezentăm în continuare câteva exemple de procese.
 115

• Reproducerea este un proces. Naşterea unui organism este un

eveniment. Rata naşterii este dată de numărul de naşteri pe unitatea de timp.
Rata specifică a naşterii sau rata reproducerii este rata naşterii pe o femelă.
• Mortalitatea la un anumit stadiu de dezvoltare şi produsă de o cauză
specifică cum ar fi înfometare, prădătorism, parazitism etc., este un proces.
Moartea unui organism este un eveniment. Rata mortalităţii reprezintă numărul
de indivizi morţi pe unitatea de timp.
• Alte exemple de procese: creşterea, dezvoltarea, consumul resurselor
etc.

11.2.1. Interacţiunea factori - procese

În funcţie de natura şi valoarea lor, factorii pot afecta procesele în diferite

moduri. În sens invers, procesele modifică valoarea factorilor. În figura 26 şi figura
27 se prezintă schematic interacţiunile dintre factori şi procese.
Un proces poate fi afectat de mai mulţi factori. Un exemplu în acest sens poate
fi mortalitatea datorată prădătorilor. Aceasta poate să depindă de densitatea prăzii,
densitatea prădătorilor, numărul de refugii, temperatură (în cazul în care
temperatura modifică activitatea organismelor) etc.
Valoarea unui factor poate fi schimbată de asemenea datorită unor procese
multiple cum ar fi de exemplu: numărul de organisme aflate într-un stadiu specific
de schimbare datorită procesului de dezvoltare, dispersia, mortalitatea datorată
prădătorilor, parazitism etc. De aceea nu există o corespondenţă unilaterală între
factori şi procese.

Figura 26. Interacţiunile dintre valorile factorilor şi ratele proceselor.

116

Figura 27. Interacţiunile dintre procese şi valorile factorilor.

Tabelele de viaţă pot prezenta diferite procese ale mortalităţii în cadrul

populaţiei dar ele nu indică şi rolul factorilor. Pentru a analiza rolul factorilor este
necesar studiul experimental al variaţiei acestor factori şi examinarea modului în
care ei influenţează diversele procese de mortalitate.
Pentru a înţelege dinamica populaţiei este necesar să se cunoască atât efectul
factorilor asupra ratelor de derulare a diferitelor procese cât şi efectul proceselor
asupra factorilor ecologici (de exemplu, densitatea populaţiei). Aceste informaţii se
integrează pe calea modelării sistemului biologic studiat.

11.3. Determinarea mărimii populaţiei

Determinarea efectivului unei populaţii prin numărarea indivizilor componenţi

este o metodă care poate fi folosită numai dacă indivizii pot fi observaţi şi
inventariaţi cu uşurinţă, numărul lor nu este foarte mare şi arealul populaţiei nu este
prea întins.
De obicei, estimarea mărimii populaţiei presupune prelevarea de eşantioane
(unităţi de probă) studiul acestora şi prelucrarea statistică a informaţiilor astfel
obţinute pentru obţinere unei valori estimative a mărimii populaţiei.

11.3.1. Stabilirea numărului de unităţi de probă

Pentru a stabili numărul de unităţi de probă ce trebuie prelevate pentru

determinare cu o anumită precizie a mărimii populaţiei există în principiu două
metode: prelevarea probelor în două etape şi prelevarea secvenţială.
 117

Prelevarea probelor în două etape. Numărul de probe N necesar pentru a

asigura un anumit nivel de precizie poate fi estimat din ecuaţiile erorii standard
(SE) şi preciziei (A):

2
SD ⎛ SD ⎞
SE = ; SE = AM ; N = ⎜ ⎟
N ⎝ AM ⎠

în care:
M - media aritmetică,;
SD - deviaţia standard.
Dar deviaţia standard (SD) este de regulă necunoscută înainte de momentul
prelevării şi interpretării probelor. De aceea, în prima fază este prelevarea unui
număr (N1) de unităţi de probă, calculul deviaţiei standard şi estimarea valorii
numărului de probe necesar (N) cu ajutorul relaţiilor de mai sus.
A doua etapă constă în a lua N2 = N - N1 probe. Prelevarea probelor în două
faze este realizabilă cu succes numai dacă efectivul populaţiei nu se modifică între
cele două momente în timp (date) ale prelevării probelor.
Prelevarea secvenţială a probelor. Ideea de bază a prelevării secvenţiale a
probelor este aceea de a colecta probele până la momentul la care anumite condiţii
relativ simplu de controlat sunt îndeplinite. Un prim exemplu îl poate reprezenta
varianta în care prelevarea probelor are ca obiectiv realizarea unei anumite precizii
şi se bazează pe legea lui Taylor:

ln(SD) 2 = a + b ln M

Coeficienţii a şi b din relaţia legii lui Taylor pot fi estimaţi utilizând regresia
liniară pornind de la mai multe perechi de valori ale mediei aritmetice (M) şi
deviaţiei standard (SD) estimate în diferite areale cu diferite valori medii ale
densităţii populaţiei. Din combinarea primelor două relaţii obţinem:

2 2
⎛ a2 b2 ⎞ ⎛ a2 ⎞
⎜e M ⎟ ⎜e ⎟ b−
1
N =⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ M 2

⎜ AM ⎟ ⎜ A⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠

Media (M) este egală cu numărul total de indivizi (S) din toate probele împărţit
la numărul de probe prelevate (N). Substituind M prin S/N şi exprimând valoarea
lui S rezultă:
118

2
⎛ b −1 ⎞ b − 2
⎜ A ⎟
S =⎜ a N 2 ⎟
⎜ 2 ⎟
⎝e ⎠

Valorile lui S pentru nivele de precizie determinate de A=0,1, A=0,07 şi A=

0,05 sunt prezentate în figura 28.

Figura 28. Determinarea grafică a numărului de exemplare cercetate necesare

pentru realizarea diferitelor nivele de precizie.

Un al doilea exemplu poate fi cel al prelevării secvenţiale ( Fig. 29) a probelor

utilizate practic pentru luarea deciziilor pentru aplicarea pesticidelor. Această
metodă a fost elaborată de Waters (1955) şi descrisă de Southwood (1978).

Figura 29. Evidenţierea grafică a limitelor numerice pentru intervenţia

antropică în populaţiile naturale ce trebuie ţinute sub control.

Linia accentuată din figura de mai sus arată numărul total de indivizi capturaţi
în toate probele prelevate. Dacă această linie se menţine între cele două limite
reprezentate de liniile oblice, atunci prelevarea probelor continuă. Dacă limita
superioară este depăşită, se vor aplica pesticide iar dacă limita inferioară este
 119

traversată de traiectoria prelevării probelor atunci se opreşte activitatea de

prelevare a probelor şi nu se aplică pesticide („lipsa acţiunii”).
Derivarea soluţiilor acestei probleme este complicată, fapt pentru care vor fi
luate în consideraţie numai rezultatele finale.
Dacă populaţia are o distribuţie binomial negativă, atunci limitele reprezentate
grafic de liniile oblice vor corespunde ecuaţiilor liniare de forma:

S1, 2 = bN ± h1, 2

Semnificaţia elementelor componente ale acestor ecuaţii este prezentată în

continuare:

q2
log
q1
b=k
p q
log 2 1
p1 q 2

1−α
log
β
h1 =
p 2 q1
log
p1 q 2

1− β
log
h2 = α
p q
log 2 1
p1 q 2
unde:
m1 m
p1 = ; p 2 = 2 ; q1 = 1 + p1 ; q 2 = 1 + p 2
k k
în care:
m1 = populaţie dăunătoare scăzută (nu este necesară aplicarea pesticidelor)
m2 = populaţie dăunătoare crescută (este indicată aplicarea pesticidelor)
α = riscul de a nu aplica pesticide peste o populaţie mare de dăunători
β = riscul de a aplica pesticide pentru o populaţie redusă
k = parametrul distribuţiei binomial negative
120

11.3.2. Metoda capturării, marcării şi recapturării

Dacă presupunem că efectivul (mărimea) populaţiei este N şi deci trebuie să

estimăm valoarea lui N, va trebui să capturăm un număr M de exemplare, să le
marcăm şi să le eliberăm din nou în cadrul populaţiei din care fac parte. După un
anumit interval de timp suficient de mare astfel încât organismele marcate să se
amestece în cadrul populaţiei cu ceilalţi indivizi, se vor captura un număr n de
indivizi, din care un număr m vor fi indivizi marcaţi anterior. Se presupune că
proporţia indivizilor recapturaţi este egală cu proporţia dintre efectivul populaţiei şi
toţi indivizii marcaţi anterior şi relansaţi în mediu, adică:

M m
=
N n

Din relaţia de mai sus se poate estima mărimea populaţiei:

nN
N=
m
Pentru ca această metodă să prezinte o aplicabilitate reală trebuie îndeplinite
următoarele condiţii. Să nu existe fenomene de imigraţie sau emigraţie, mortalitate
sau natalitate între momentele eliberării exemplarelor marcate şi recapturării.
Probabilitatea de realizare a capturii este aceeaşi pentru toţi indivizii, inclusiv
pentru exemplarele marcate.
Mărcile aplicate nu se vor pierde sau nu vor fi de nerecunoscut în momentul
recapturării exemplarelor marcate. Primele două condiţii sunt adesea nerealizabile
în realitate, fapt pentru care există mai multe modificări aduse acestei metode,
dintre care poate cea mai cunoscută este metoda Jolly-Seber care presupune
capturarea şi marcarea organismelor la intervale determinate de timp.
Exemplarele marcate şi eliberate de fiecare dată trebuie să poarte mărci diferite
astfel încât să se poată distinge indivizii marcaţi la date diferite. Algoritmul acestei
metode este prezentat de Southwood (1978).
Metoda Jolly-Seber poate oferi o estimare a mărimii populaţiei pentru fiecare
moment specific şi ca atare prima condiţie nu mai este un impediment. Este de
asemenea posibil să se estimeze ratele mortalităţii şi emigraţiei şi natalităţii şi
imigraţiei în fiecare moment specific. Aceste rate se presupun constante pentru toţi
indivizii populaţiei, inclusiv pentru indivizii marcaţi.
Există numeroase alte modele pentru experimentele de capturare şi recapturare
care sunt specifice pentru populaţii speciale sau pentru grupuri de indivizi cu
caracteristici particulare. De exemplu o clasă de vârstă sau o categorie de indivizi
poate avea o mai mare probabilitate de a fi capturată decât alte clase de vârstă sau
alte grupuri de indivizi.
 121

11.3.3. Metoda eliminării

Această metodă se bazează pe o capturare intensivă a indivizilor unei populaţii

într-o zonă izolată. Migraţia este prevenită prin realizarea de bariere de diverse
tipuri. Se presupune de asemenea că natalitatea şi mortalitatea naturală sunt nule.
Proporţia animalelor exemplarelor capturate zilnic este aceeaşi. Ca urmare,
efectivul populaţiei şi numărul de exemplare capturate se reduc exponenţial (Fig.
30).

Figura 30. Reducerea efectivului populaţiei prin metoda eliminării.

Modelul matematic al eliminării este dat de ecuaţia diferenţială:

dN
= −aN
dt
în care:
A = numărul de exemplare capturate;
t = timpul;
a = rata eliminării indivizilor din populaţie.

Soluţia acestei ecuaţii este dată de relaţia:

N = N 0− at
în care:
N0 = numărul iniţial de indivizi.

Rezultă că numărul de exemplare capturate pe unitatea de timp este egal cu:

A(t ) = aN 0− at
Parametrii a şi N0 pot fi estimaţi utilizând regresia neliniară.
122

11.3.4. Estimarea indirectă a mărimii populaţiei

Există mai multe tipuri de măsurători care ar putea fi corelate cu densitatea

populaţiei, cum sunt capturile, numărarea vizuală, proporţia gazdelor infectate
(dacă ne referim la paraziţi). Măsurătorile indirecte pot fi corelate cu densitatea
populaţiei utilizând analiza regresiei liniare sau neliniare.
Regresia liniară este descrisă de o ecuaţie de forma:

y ' = a + bx

Metoda celui mai mic pătrat este cel mai adesea folosită pentru a trasa o linie
care să reprezinte tendinţa generală a unei aglomerări de puncte. Această metodă
ajustează valorile parametrilor a şi b ai regresiei astfel încât suma reziduală a
pătratelor, adică suma deviaţiilor pătrate ale punctelor de la linie, să atingă o
valoare minimă. Suma reziduală a pătratelor (Sr) este dată de relaţia:

S r = ∑ ( y − y ' ) 2 =∑ ( y − a − bx) 2

Metoda celui mai mic pătrat presupune aflarea valorilor parametrilor a şi b care
pot determina ca valoarea sumei reziduale a pătratelor (Sr) să fie minimizată. Acest
lucru este posibil datorită raţionamentului că derivatele valorilor minime sunt egale
cu zero, adică, în cazul nostru:

⎧ dSr
⎪ da = 0
⎨ dSr
⎪ =0
⎩ db

După substituţia lui Sr şi simplificare rezultă:

⎧ aN + b ∑ x = ∑ y
⎨
⎩ a ∑ x + b ∑ x = ∑ xy
2

Suma totală a pătratelor va fi:

_ (∑ y ) 2
S t
= ∑ ( y − y) 2
= ∑y 2
−
N

Suma pătratelor pentru efectul factorului va fi:

S f = NbCov ( x, y )
 123

în care covarianţa Cov(x,y) va fi estimată utilizând relaţia:

_ _ ___ _ _
Cov ( x, y ) = ∑ ( x − x)( y − y ) = xy − x y

Suma reziduală a pătratelor este:

S r = St − S f

În final se obţine regresia din relaţia:

Sf
R2 =
St

11.3.4.1. Regresia polinomială

Acest tip de regresie este descris de relaţia:

y = b0 + b1 x + b2 x 2 + b3 x 3 + L

Această relaţie nu este o funcţie neliniară, dar estimarea prin metoda celui mai
mic pătrat conduce la un sistem de ecuaţii liniare. De aceea această regresie este
analizată prin metoda liniară. Trebuie să subliniem faptul că regresia polinomială
nu este o regresie neliniară.

12. Structura populaţiei

Distribuţia populaţiilor este determinată de spaţiul disponibil, de mărimea

habitatului care influenţează modul de viaţă a populaţiilor, funcţionalitatea acestora
atât sub aspectul presiunii factorilor abiotici asupra populaţiilor cât şi în relaţie cu
alte populaţii din cadrul biocenozei caracteristice arealului respectiv.

12.1 Structura spaţială şi temporală

Habitatul populaţiei poate fi descris în sens mai larg, luând în consideraţie

factorii climatici sau numai climatul general sau mult mai exact, ţinând cont de
elemente de detaliu ale biotopului cum sunt tipul de sol, categoria de ape etc. Toate
124

aceste elemente au însă un impact major asupra modului în care se realizează

distribuţia populaţiilor.
Distribuţia pe scară largă a organismelor poate să depindă de valorile de
temperatură sau de precipitaţii extreme asociate sau nu cu temperatura. Cu toate
acestea, rareori vom întâlni aceeaşi specie în toate zonele geografice care prezintă
valori adecvate pentru existenţa speciei. Acest fapt conduce la concluzia că există
şi alţi factori care determină capacitate speciilor de a trăi în diversele microclimate
oferite de varietatea biotopilor.
Un alt factor care determină prezenţa sau absenţa unei specii într-un anumit tip
de habitat este abilitatea organismelor să ajungă într-o anumită zonă geografică.
Distanţele mari reprezentate de zone inospitaliere (deşerturi, lanţuri muntoase,
bazine acvatice) limitează drastic posibilitatea organismelor de coloniza anumite
habitate, chiar în ipoteza că acestea prezintă condiţii favorabile dezvoltării speciei.
De aceea, adaptarea organismelor la o dispersie de succes în mediu, are un rol
important în răspândirea speciilor. De obicei au succes speciile de plante ale căror
seminţe sunt răspândite de vânt şi animalele care pot zbura pe distanţe mai mari.
Dimensiuni habitatelor adecvate şi distanţele care le separă determină
eterogenitatea spaţială. Există multe cazuri reale în care indivizii unor specii au
tendinţa de a se aglomera un unele areale şi există de asemenea cazuri în care, în
alte habitate indivizii se regăsesc, mai mult sau mai puţin, izolat.
Dimensiunea habitatului va determina şi modul în care speciile vor coloniza
habitatul respectiv, dar şi longevitatea populaţiilor într-un anumit habitat, în sensul
că o suprafaţă restrânsă poate susţine o populaţie limitată numeric ceea ce
determină o probabilitate crescută ca în anumite condiţii (defavorabile) populaţia să
poate ajunge la extincţie mult mai repede decât în biotopurile mai extinse. De
aceea, în aceste habitate, se poate manifesta o discontinuitate a prezenţei uneia sau
mai multor specii. În cazurile în există mai multe habitate, de obicei de dimensiuni
reduse, care suportă anumite populaţii pentru perioade relativ reduse de timp,
ansamblul populaţiilor care populează aceste habitate este denumit metapopulaţie.
Abilitatea unor organisme de a coloniza astfel de habitate marginale determină
creşterea distribuţiei speciei şi utilizarea frecventă a acestor spaţii geografice
permite selecţiei naturale să se manifeste asupra unor populaţii, fapt ce poate
conduce la noi adaptări specifice.
Într-un anumit habitat, indivizii unei populaţii pot trăi mai mult sau mai puţin
izolat unii faţă de alţii. Mărimea care descrie acest comportament se numeşte
dispersie sau distribuţie spaţială a populaţiei.
Din acest punct de vedere, indivizii unei populaţii pot fi grupaţi sau dispersaţi
(cazuri extreme) sau distribuiţi întâmplător (randomizat). Dispersia indivizilor este,
desigur, dependentă de disponibilitatea resurselor (de exemplu, resursele trofice),
dar este influenţată şi de relaţiile cu alţi indivizi ai populaţiei. Populaţiile cu un
comportament social mai pronunţat au tendinţa de a trăi mai grupat, în timp ce
organismele la care componenta antagonistă a relaţiilor este mai pronunţată sunt
mai dispersaţi în cadrul arealului.
 125

12.2. Distribuţia spaţială

Modul în care sunt distribuiţi în arealul lor indivizii unei populaţii naturale de
organisme este de asemenea şi un indicator ecologic important cu implicaţii în
dinamica populaţiilor, influenţând în mod direct densitatea organismelor.
Principalele trei tipuri de bază ale distribuţiei spaţiale care se iau de regulă în
consideraţie sunt reprezentate grafic în figura 36. Modul cel mai simplu de
determinare a tipului de distribuţie spaţială pentru o anumită populaţie este
utilizarea metodelor statistice care pot aprecia cu un anumit grad de precizie dacă
populaţia este distribuită după unul din tipurile teoretice de distribuţie.

Figura 36. Reprezentarea grafică a principalelor tipuri de distribuţie spaţială.

Distribuţia spaţială randomizată poate fi simulată utilizând seria Poisson ca

distribuţie teoretică. Pentru a înţelege acest lucru prezentăm în continuare un
exemplu foarte simplu.
Să presupunem că un număr de 100 de pescari pleacă la pescuit pe acelaşi
bazin acvatic şi pescuiesc pe parcursul aceluiaşi interval de timp. Teoretic fiecare
dintre ei are aceeaşi probabilitate de a captura un peşte pe unitatea de timp, însă în
realitate ei realizează capturi diferite.
În tabelul 12 se prezintă corelaţia dintre numărul de pescari şi numărul de peşti
capturaţi, proporţia pescarilor care au prins un anumit număr de peşti şi distribuţia
Poisson asociată.

Tabel 12. Distribuţia reală a valorilor şi distribuţia teoretică asociată.

Nr. peşti Distribuţia (reală) Proporţia Distribuţia teoretică

capturaţi a nr. pescari pescarilor asociată (seria Poisson)
„i” n(i) p(i) n’(i) = Np’(i)
0 11 0,11 10
1 25 0,25 23
2 21 0,21 27
126

3 25 0,25 20
4 9 0,09 12
5 7 0,07 5
6 2 0,02 2
7 0 0,00 1
Total N = 100 1,00 100

Valoarea mediei numărului de peşti capturaţi de un pescar este M = 2,30, iar

deviaţia standard este SD = 1,41. Distribuţia Poisson este descrisă de ecuaţia:

m i −m
p ' (i ) = ( )
i!

în care: m = media arithmetică; i = valoarea capturii (număr de peşti)

i! = i factorial (reamintim că: 0! = 1)
Trebuie să ţinem cont de faptul că în cazul seriei Poisson, media (m) este egală
cu varianţa (s2).

Pentru a verifica dacă distribuţia reală a valorilor din exemplul prezentat este
sau nu semnificativ diferită de distribuţia teoretică (seria Poisson) se utilizează
testul χ2, utilizând relaţia:

∑ [n(i) − n' (i)]

2

χ 2
=
n' (i )

în care:
n(i) = distribuţia reală, în cazul de faţă, numărul de pescari care au capturat i
peşti (valori observate);
n’(i) = distribuţia teoretică, ceea ce înseamnă, valoarea teoretică a numărului de
pescari ce ar trebui să captureze un număr i de peşti, conform seriei Poisson (valori
teoretice).
În cazul numeric prezentat mai înainte valoarea calculată a lui χ2 este 4,74.
Numărul de grade de libertate este egal cu numărul claselor de distribuţie, care în
cazul particular luat ca exemplu este 7, din care se scade numărul de parametri care
au fost utilizaţi pentru a ajusta distribuţia teoretică la distribuţia reală. În exemplul
de faţă, s-au utilizat 2 parametri, mai exact media aritmetică (m) şi numărul total de
pescari (N), de unde rezultă că numărul gradelor de libertate (gl) este 5 (gl = 7-2 =
5). Care este însă legătura dintre exemplul prezentat şi modul de determinare a
distribuţiei spaţiale? Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne imaginăm că
analizăm o populaţie prin numărarea organismelor de pe o unitate de suprafaţă (de
 127

exemplu, 1 ha). Un acest caz, fiecare unitate de suprafaţă este echivalentă unui
pescar iar numărul de exemplare numărate este echivalent cu numărul de peşti
capturaţi.
Uneori, atunci când este necesară o apreciere rapidă a tipului de distribuţie
spaţială, se poate utiliza o determinare rapidă a coeficientului de dispersie (Cd)
după relaţia:

SD 2
Cd =
M

Dacă Cd este semnificativ mai mic decât 1, atunci distribuţia spaţială este
uniformă. Cd este aproximativ egal cu 1, atunci distribuţia spaţială este
randomizată. Cd este semnificativ mai mare decât 1, atunci distribuţia spaţială este
grupată. Reprezentarea grafică a seriei Poisson pentru diferite valori ale mediei
este prezentată în figura 31.

Figura 31. Serii Poisson trasate în funcţie de diferite valori ale

mediei aritmetice.

Din figura de mai sus se poate observa că seriile (distribuţiile) Poisson sunt
asimetrice pentru valori mici ale mediei şi respectiv aproape simetrice pentru valori
mari ale mediei aritmetice. Creşterea la infinit a mediei determină coincidenţa
seriei Poisson cu distribuţia normală.
Pentru a descrie distribuţiile spaţiale grupate nu există un model teoretic
universal valabil. Există însă modele empirice care pot fi utilizate în multe cazuri
cu rezultate acceptabile. Un astfel de mode este distribuţia binomial negativă care
este descrisă de ecuaţia:

−k i
⎛ m ⎞ ⎛ m ⎞ (k + i − 1)(k + i − 2)...k
p' (i ) = ⎜1 + ⎟ ⎜ ⎟
⎝ k ⎠ ⎝m+k⎠ i!

în care:
128

m = media aritmetică;
k = coeficient de agregare (grupare), invers proporţional cu creşterea gradului
de grupare.
Pentru valoarea nulă a variabilei (i= 0) rezultă:

−k
⎛ m⎞
p ' (0) = ⎜1 + ⎟
⎝ k⎠

Ceilalţi termeni pot fi estimaţi prin relaţia:

m(k + i − 1)
p' (i ) = p' (i − 1)
(m + k )i

Parametrii distribuţiei binomial negative se estimează folosind metoda

momentelor. Astfel, rezultă valorile m = M şi:
M2 M
k= =
SD − M Cd − 1
2

Se observă că pentru o distribuţie întâmplătoare (randomizată) care are

coeficientul de dispersie Cd = 1 şi deci k devine infinit, distribuţia binomial
negativă coincide cu seria Poisson.

12.3. Analize geostatistice ale distribuţiei populaţiei

Ideea principală a metodelor geostatistice este aceea de a pune în evidenţă

relaţia dintre variaţia spaţială a densităţii populaţiilor şi distanţa (spaţiul) care le
separă. În acest scop trebuie mai întâi să precizăm câteva instrumente care sunt
utilizate în acest tip de analiză.
Corelograma direcţională ρ(h) se defineşte ca fiind o corelaţie între efectivele
populaţiei în punte separate printr-o distanţă (interval) h. Dar h este mai degrabă o
mărime vectorială şi nu una scalară. Spre exemplu, dacă h=(10,5), aceasta
înseamnă că fiecare pereche de probe comparate vor fi separate de distanţe de 10 şi
respectiv 5 (metri, kilometri etc.) pe fiecare direcţie spaţială considerată. Evident că
practic este foarte greu să se poată găsi suficient de multe puncte (staţii) de
recoltare a probelor care să fie separate de exact aceeaşi distanţă reprezentată de
vectorul h. Acesta este motivul pentru care se consideră toţi posibilii vectori h
împărţiţi pe clase.
 129

Figura 32. Reprezentarea unui număr de opt direcţii spaţiale

pentru corelograma direcţională.

Vectorii h care se află în aceeaşi zonă sunt grupaţi într-o singură clasă iar
valoarea corelogramei este estimată separat pentru fiecare clasă. Numărul de
direcţii spaţiale luate în considerare poate fi diferit în funcţie de precizia
reprezentării sau de cantitatea de informaţii. Astfel se pot reprezenta 4, 8, 16 etc.,
direcţii geografice (Fig. 32). Corelograma se estimează cu ajutorul ecuaţiei:

ρ (h ) =
∑Z −h Z +h − N h M −h M + h
N h S −h S +h

în care:
-h, +h = indici care arată că staţia de prelevare a probei este situată la începutul
sau la sfârşitul vectorului h;
Z-h, Z+h = numărul de organisme înregistrate în unităţi de probă separate prin
valoarea lui h;
Nh = numărul de perechi de unităţi de probă separate de vectorul h;
M-h, M+h = valorile medii ale probelor situate la capetele vectorului h;
S-h, S+h = deviaţia standard pentru valorile situate la capetele vectorului h.
Covarianţa oferă o altă posibilitatea de a aprecia dependenţa spaţială:

C ( h) =
∑Z −h Z + h − N h M −h M + h
Nh

Se poate de asemenea utiliza variograma:

130

∑ (Z − Z +h )
2

γ (h ) =
−h

2N h

Există o legătură între corelogramă, covarianţă şi variogramă. Dacă media

populaţiei şi varianţa sunt constante în zona de prelevare a probelor, atunci:

γ (h ) = C (0) − C (h)
C ( h)
ρ (h ) =
C (0)

în care,
C(0) este covarianţa la valoarea h=0. În acest caz, covarianţa este egală cu
varianţa şi pătratul deviaţiei standard.

12.4. Dimensiunea fractală a distribuţiei populaţiei

Fractalul poate fi definit ca fiind rezultatul repetării la scară din ce în ce mai

mică a unei figuri geometrice în scopul obţinerii unor forme şi suprafeţe neregulate
care nu por fi reprezentate prin geometria clasică. Fractalii sunt utilizaţi mai ales în
modelarea pe computer a formelor şi structurilor existente în natură. De aici şi
ideea utilizării lor în studiul ecologic, mai ales pentru a reprezenta alte dimensiuni
ale distribuţiei spaţiale a populaţiilor.
Într-o accepţie mai veche, fractalul era definit ca o figură geometrică similară
cu ea însăşi la toate scările spaţiale. Era rezultatul parcurgerii unui număr infinit de
etape, reprezentate schematic în figura 33.

Figura. 33. Primele etape în construcţia grafică a fractalilor.

Deşi exemple de fractali erau cunoscute de matematicieni de mai mult timp,

noţiunea a fost fundamentată de Mandelbrot, 1977 (figura 42). Într-o accepţie mai
nouă, fractalul este o figură geometrică ce are dimensiuni fracţionare. Nu este ceva
neobişnuit să se stabilească prin numărare dimensiunile unei figuri geometrice.
Aceste pot fi definite ca un număr infinit de puncte cu distanţe specifice pentru
fiecare pereche de puncte.
 131

Problema care se pune este cum să se numere, cum să se stabilească

dimensiunile unei asemenea figuri geometrice. Unii matematicieni au sugerat să se
considere numărul minim de sfere egale care acoperă întreaga figură geometrică.

Pentru că numărul de sfere (N sau n) necesare pentru a măsura o figură

geometrică este dependent de raza sferei (R sau r), dimensiunile au fost definite
prin următoarele raporturi:

rdn d log n Δ log n

D=− =− ≈−
ndr d log r Δ log r

Spre exemplu, dimensiunea unei linii este egală cu unitatea:

n
log
D= N =1
R
log
r

Figurile geometrice clasice, adică simple au dimensiuni întregi, adică 1 pentru

o linie, 2 pentru un pătrat, 3 pentru un cub, în timp ce fractalii au dimensiuni
„fracţionale”, aşa cum se poate observa din figura 34. În acest caz, pentru un pătrat
se obţine dimensiunea D=2,01 în loc de valoarea D=2 cum ar fi fost normal.

Figura 34. Modul de stabilire a dimensiunilor fractalului.

Dimensiunile au fost estimate astfel:

log 16,33
-pentru pătrat: D= = 2,01
log 4
132

log 6,5
-pentru fractal: D= = 1,35
log 4

Figura 35. Fractalul Mandellbrot.

12.5. Corelaţia factori de mediu - densitatea populaţiei

Există o diversitate de modele statistice utilizate pentru a analiza corelaţiile

existente între densitatea populaţiei şi diferiţii factori de mediu ai căror parametri
se modifică din punct de vedere spaţial sau temporal, cum ar fi temperatura,
regimul precipitaţiilor, oxigenul solvit (în cazul ecosistemelor acvatice),
concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul) solului sau apei etc.
Aceste modele pot fi utilizate pentru a prognoza evoluţia efectivului unei
populaţii în viitor, pentru un ecosistem supus studiului, dar şi pentru ecosistemele
încă necercetate sub aspectul densităţii populaţiilor.
Informaţiile dar mai ales datele ce vor trebui prelucrate statistic şi integrate
modelului pot fi de trei feluri:
- serii temporale, care reprezintă un set de măsurători realizate pe o anumită
perioadă de timp în aceeaşi locaţie spaţială;
- serii spaţiale, reprezentând o serie de măsurători efectuate simultan sau în
diverse etape, dar localizate în diferite zone ale arealului studiat;
- serii mixte, care nu sunt altceva decât un set de serii temporale rezultate din
măsurătorile efectuate în diferite sectoare ale zonei cercetate.
Modelele statistice sunt de obicei reprezentate de ecuaţii liniare sau ecuaţii
polinomiale. De exemplu, un model liniar va fi caracterizat de o ecuaţie de forma:

y = b0 + b1x1 + b2x2 + b3x3 + ... ,

un model polinomial va avea la bază o ecuaţie de genul:

y = b0 +b1x + b2x2 + b3x3 + ... ,

 133

un model polinomial cu mai mulţi factori va fi descris de ecuaţia:

y = b0 + b1x1 + b2x2 + b3x1x2 + b4x12 + b5x22 + ... ,

în care:

y – este variabila care trebuie prognozată, în cazul de faţă, densitatea

populaţiei;
xi, bi – sunt parametri care se determină utilizând analiza regresiei.

Modelul autoregresiv este un model are la bază regresia, în care valoarea

variabilei dependente este prognozată din valorile aceleiaşi variabile măsurate în
diferite momente sau în zone adiacente celei pentru care se realizează modelarea.
Spre exemplu, densitatea unei populaţii de peşti ce ar pute fi realizată anul
viitor într-un anumit ecosistem acvatic, poate fi deseori prognozată plecând de la
densitatea actuală sau de la densităţile înregistrate în anii anteriori. De asemenea, în
modelele de tip autoregresiv, se pot introduce variabile care să descrie factori ai
mediului abiotic, cum sunt factorii climatici, sau acţiunea antropică (de exemplu,
presiunea efortului de pescuit).
Desigur, geostatistica este o metodă mult mai adecvată pentru modelarea
spaţială a evoluţiei densităţii unei populaţii decât regresia standard, deoarece este
posibilă utilizarea spaţiului tridimensional, cu două coordonate spaţiale şi una
temporală, rezultând astfel modele spaţio-temporale. Totuşi, în aceste modele nu
sunt reprezentate mecanismele intime care determină corelaţia dintre densitatea
populaţiei şi factorii ecologici. În consecinţă, prognoza se realizează numai pe baza
comportamentului anterior al ecosistemului sau al sistemului populaţional,
considerându-se că dacă anterior sistemul a avut un anumit tip de comportament
este foarte posibil ca cel puţin în viitorul apropiat, acest comportament să nu se
schimbe în mod semnificativ.
Deci, modelele statistice se bazează pe supoziţia că sistemul are un
comportament cunoscut şi invariant şi de aceea ele au o importanţă limitată pentru
prognozarea noilor comportamente ale sistemului.

12.6. Structura populaţiei pe clase de vârstă

Multe populaţii sunt adesea formate din indivizi care au vârste diferite, fapt ce
este într-o relaţie directă cu procesul de reproducere, în sensul că indivizii tineri nu
participă la reproducere, adulţii mai tineri pot avea o descendenţă crescută
(natalitate mare), exemplarele adulte de vârste mai mari pot avea o descendenţă
redusă sau pot să nu participe de loc la reproducere. Repartizarea convenţională a
numărului de indivizi în diverse clase de vârstă se numeşte distribuţia vârstelor.
134

Distribuţia vârstelor influenţează în mod direct modul în care se comportă

întreaga populaţie în propriul habitat şi poate caracteriza habitatul din acest punct
de vedere. Dacă în populaţie există un număr mare de exemplare tinere dar un
număr redus de indivizi adulţi, concluzia poate fi că habitatul este adecvat pentru
reproducere, dar rata supravieţuirii este redusă, în timp ce situaţia contrară (adulţi
numeroşi şi exemplare tinere puţine) poate indica lipsa condiţiilor favorabile
reproducerii.
Ceea ce este poate mult mai important este faptul că distribuţia pe vârste a
populaţiilor poate oferi informaţii utile referitoare la evoluţia viitoare a populaţiei.
Tabelele de viaţă care evidenţiază distribuţia claselor de vârstă pot furniza de
asemenea mult mai multe informaţii, cum ar fi succesul reproducerii pentru fiecare
clasă de vârstă, vârsta medie a unei generaţii şi speranţa de viaţă.
Pentru realizarea tabelelor de viaţă sunt necesare trei tipuri de date. Primul tip
se referă la vârsta indivizilor care se notează cu x. Al doilea tip de date se referă la
numărul de exemplare din fiecare clasă de vârstă (nx), iar al treilea la media
fecundităţii indivizilor din fiecare clasă de vârstă.
Pornind de la aceste informaţii şi date se pot calcula următoarele valori:

lx – proporţia iniţială a indivizilor în viaţă la vârsta x;

qx – proporţia indivizilor de vârstă x care vor muri;
sx – supravieţuirea specifică vârstei;
ex – speranţa de viaţă pentru un individ de vârstă x;
vx – valoarea reproductivă a unui individ la vârsta x;
T – vârsta medie a unei generaţii;
R0 – rata netă a reproducerii.

După calculul tuturor valorilor, se poate realiza un tabel de viaţă care va avea
forma celui prezentat în tabelul 13.

Tabel 13. Tabel de viaţă pentru o populaţie ipotetică cu nouă clase de vărstă.

X NX LX QX SX MX LXMX XLXMX EX VX
0 843 1.000 0.144 0.856 0 0.000 0.000 3.113 846
1 722 0.856 0.270 0.730 300 256.940 256.940 2.467 987
2 527 0.625 0.400 0.600 620 387.592 775.184 2.009 942
3 316 0.375 0.544 0.456 430 161.186 483.559 1.684 537
4 144 0.171 0.625 0.375 210 35.872 143.488 1.500 236
5 54 0.064 0.722 0.278 60 3.843 19.217 1.333 68.889
6 15 0.018 0.800 0.200 30 0.534 3.203 1.200 32
7 3 0.004 1.000 0.000 10 0.036 0.249 1.000 10
8 0 0.000 0.000 0

Supravieţuirea (lx) specifică fiecărei clase de vârstă se calculează cu uşurinţă,

deoarece reprezintă numărul de indivizi în viaţă la vârsta x împărţit la numărul de
 135

indivizi în viaţă la vârsta anterioară care defineşte clasa de vârstă precedentă

(nx/n0). Spre exemplu, conform tabelului de viaţă de mai sus, supravieţuirea la
vârsta 4 este: 144/843 = 0,171.
Mortalitatea (qx) se calculează de asemenea simplu, fiind de fapt diferenţa
dintre numărul de indivizi de vârstă x şi numărul de indivizi de vârstă x+1, împărţit
la numărul de indivizi de vârstă x, adică:

n x − n x +1
qx =
nx

Spre exemplu, pentru vârsta 3, mortalitatea are valoarea (316-144)/316 = 0,544.

Supravieţuirea caracteristică unei clase de vârstă reprezintă probabilitatea ca un
individ să supravieţuiască de la vârsta x la vârsta x+1 şi reprezintă proporţia
inversă a mortalităţii, adică (1-qx).
Pornind de la estimarea acestor valori se pot calcula noi parametri care sunt
mult mai importanţi. Astfel, prin însumarea fecundităţii specifice fiecărei vârste se
poate calcula rata brută a reproducerii, adică numărul de descendenţi pe care un
individ din populaţie l-ar putea avea dacă ar parcurge (ar trăi) toate clasele de
vârstă. În cazul prezentat mai sus valoarea acestui parametru este 1,66.
Rata reproducerii este mult mai importantă pentru studiul ecologic atunci când
aceasta ţine cont de numărul real mediu al descendenţilor pe care îl are un individ
decât de valoarea maximă a acestui număr. Această valoare medie reprezintă rata
netă a reproducerii (R0). Produsul dintre supravieţuire (lx) şi fecunditate (mx)
determină rata reproducerii la o anumită vârstă (lxmx), iar suma acestor valori pe
parcursul tuturor vârstelor reprezintă rata netă a reproducerii sau numărul mediu de
descendenţi produşi de un individ de-a lungul întregii sale vieţi.
În exemplul prezentat în tabelul de viaţă, valoarea netă a reproducerii este 846,
valoare foarte mare, care de fapt înseamnă că fiecare individ din populaţie poate da
naştere la 423 de descendenţi.
Un alt indice interesant ce poate fi determinat pornind de la tabelul de viaţă este
vârsta generaţiei care reprezintă de fapt vârsta medie la care indivizii produc
jumătate din descendenţii lor. Din exemplul de mai sus, rezultă că această valoare
(T) este 1,681.
Rata brută a reproducerii, rata netă a reproducerii şi vârsta generaţiei reprezintă
valori care sunt capabile să descrie populaţia. De exemplu, rata brută a reproducerii
poate să indice faptul că, în condiţii ideale, populaţia medie (2 624 indivizi) poate
produce 4 355 840 descendenţi, în cazul ipotetic în care fiecare individ va atinge
vârsta maximă şi va produce numărul maxim de descendenţi. Rata brută a
reproducerii poate descrie ceea ce populaţia poate de fapt să realizeze din acest
punct de vedere. Atunci când valoarea este 1, atunci individul mediu produce un
singur descendent şi deci populaţia va rămâne constantă.
Tabelele de viaţă pot de asemenea să furnizeze informaţii asupra speranţei de
viaţă (ex) şi valoare reproductivă (vx) a indivizilor de diferite vârste. Calculul
acestor două mărimi este mai laborios. Speranţa de viaţă reprezintă suma tuturor
136

valorilor supravieţuirii de la vârsta x până la vârsta cea mai mare, împărţită la

supravieţuirea la vârsta x. Valoarea reproductivă (vx) se poate calcula prin
însumarea tuturor produselor (lxmx) de la vârsta x până la ultima clasă de vârstă şi
împărţirea rezultatului la valoarea lx. În exemplul considerat, se poate observa cu
uşurinţă că indivizii din clasele de vârstă 1 şi 2 prezintă cea mai mare cifră a valorii
reproductive în cadrul populaţiei, ceea ce poate însemna că pentru o astfel de
specie, selecţia naturală a favorizat reproducerea cu succes a stadiilor tinere ale
populaţiei pentru care s-a construit tabelul de viaţă.

12.7. Tipuri de supravieţuire

Dacă se reprezintă grafic evoluţia corelată a valorilor supravieţuirii (lx) şi

vârstei (x) se obţin aşa numitele curbe de supravieţuire ale populaţiei. În funcţie de
modul de manifestare a ratei mortalităţii se pot diferenţa în mod teoretic mai multe
tipuri de curbe ale supravieţuirii populaţiilor (Fig. 36).

În cazul curbelor de tip I, forma generală a curbei supravieţuirii este

determinată de o rată mare a supravieţuirii la toate vârstele cu excepţia vârstelor
celor mai înaintate când rata supravieţuirii scade foarte mult. În cazurile descrise de
curba de tip II supravieţuirea scade proporţional cu înaintarea în vârstă. Curbele
similare cu tipul III prezintă situaţia descreşterii constante a supravieţuirii. Tipul IV
descrie o supravieţuire redusă la vârstele foarte tinere şi o creştere constantă în
continuare. În curbele caracteristice tipului V, supravieţuirea este extrem de redusă
la vârstele tinere pentru a creşte rapid şi rămâne relativ constantă.

Figura 36. Tipuri teoretice ale curbei de supravieţuire a populaţiilor.

 137

Evident, populaţiile naturale prezintă curbe de supravieţuire care sunt sensibil

diferite de formele teoretice posibile prezentate mai sus şi vor fi de fapt combinaţii
specifice ale acestora.

13. Creşterea populaţiei

Datorită presiunii exercitate de selecţia naturală care presupune realizarea cu o

eficienţă crescută a procesului de reproducere, se poate remarca destul de uşor că
populaţiile naturale au tendinţa generală de a creşte din punct de vedere numeric.
Există desigur diferenţe între ratele de creştere ale diferitelor specii şi de aceea este
necesară o abordare detaliată a procesului de creştere a populaţilor.
Deoarece principale funcţie a organismelor vii este reproducerea în scopul
perpetuării speciei, orice model care va încerca să descrie dinamica unei populaţii
va trebui să includă reproducerea.
Există două importante modele ale creşterii populaţiei care au la bază procesul
reproducerii. Acestea sunt modelele exponenţial şi logistic. Utilitatea acestor
categorii de modele constă în faptul că ele sunt adecvate pentru a rezolva diferite
tipuri de probleme implicate de studiul ecologic, de genul:

- care va fi mărimea unei populaţii peste un anumit interval de timp;

- cât de mult poate rezista o populaţie în condiţii nefavorabile de viaţă;
- în cât timp o populaţie poate ajunge la o anumită valoare a efectivului ei.

13.1. Modelul exponenţial al creşterii populaţiei

S-a observat că există un număr relativ mare de specii care au capacitatea de a

realiza creşterea efectivului (numărul de indivizi componenţi) cu o rată a acestui
proces (rata creşterii) foarte mare, adică într-un interval de timp foarte scurt.
Aspectul general este următorul: atunci când există un număr redus de indivizi
care se reproduc, numărul de exemplare ce rezultă nu va fi deosebit de mare; dar
dacă există un număr mare de indivizi ce participă la reproducere atunci
dimensiunea populaţiei va creşte repede. Astfel, populaţia va creşte în mod
accelerat, fapt concretizat în exemplul grafic din figura 37.
Se poate observa că pornind numai de la o familie formată din numai două
exemplare, prin reproducere, populaţia poate ajunge la un număr de peste 60 000
indivizi, într-o perioadă de timp de numai 15 ani. Acest tip de creştere a unei
populaţii este denumit creştere exponenţială şi este specific multor populaţii
naturale care cresc pornind de la un număr limitat de indivizi. Deşi dimensiunea
populaţiei creşte exponenţial, fecunditatea indivizilor implicaţi în procesul de
reproducere în orice moment rămâne constantă.
138

Figura 37. Creşterea exponenţială a unei populaţii.

Primul care a observat faptul că orice specie poate să-şi mărească efectivul
după o serie geometrică a fost T.R. Malthus, fapt pentru care modelul exponenţial
este de cele mai multe ori asociat cu numele lui. Următorul exemplu va ajuta la
înţelegerea mai completă a acestui tip de model.
Să presupunem că fiecare exemplar al unei populaţii va da naştere unui număr
R de indivizi, ceea ce va însemna că efectivul populaţiei N, pentru generaţiile t =
0,1,2,3, ... va fi:

N1 = N0 R
Nt = N0 Rt
Dacă t este suficient de mare, atunci ecuaţiile de mai sus pot fi aproximate
printr-o funcţie exponenţială de forma:

N t = N 0 ⋅ e rt

Această rată constantă de creştere a populaţiei este denumită rata exponenţială

de creştere sau rata intrinsecă de creştere a populaţiei şi poate fi estimată prin
ecuaţia prezentată mai sus, în care:
t = reprezintă timpul exprimat în ani sau generaţii;
e = numărul natural (exponentul) care este aproximativ egal cu 2,718;
Nt = efectivul populaţiei la timpul t;
r = rata intrinsecă de creştere a populaţiei.
Dacă revenim la exemplul din figura 45, unde efectivul iniţial al populaţiei (N0)
avea valoarea 2, şi valoarea ratei intrinseci de creştere era r = 0,693, se poate
estima că numărul indivizilor din populaţie va fi de 65,391 după 15 ani sau 1,48 x
1013 după un interval de timp de 30 ani.
Elementele care determină valoarea ratei creşterii populaţiei sunt eficienţa
reproducerii, imigraţia, mortalitatea şi emigraţia. În timp ce un proces de
reproducere eficient şi o valoare crescută a imigraţiei determină valori ridicate ale
ratei creşterii populaţiei, mortalitatea şi emigraţia conduc la o rată scăzută a
 139

creşterii populaţiei. În principiu: rata creşterii populaţiei (r) = reproducerea +

imigraţia – (mortalitatea + emigraţia).
Parametrul r din modelul exponenţial poate fi interpretat ca o diferenţă între
rata reproducerii (b), înţeleasă ca numărul de urmaşi produşi de un singur individ
din populaţie pe unitatea de timp şi rata mortalităţii (m), adică probabilitatea unei
individ din populaţie de a muri . De aceea, se poate afirma că:

dN
= (b − m) ⋅ N = r ⋅ N
dt

Există trei posibile reprezentări grafice ale reprezentării funcţiei care descrie
creşterea populaţiei (Fig. 38), pentru trei cazuri posibile.
Curba I arată declinul populaţiei, în cazul în care r are valoare negativă,
traiectoria II presupune cazul în care efectivul populaţiei nu se modifică (r = 0), iar
curba III semnifică o creştere exponenţială a numărului de indivizi din populaţie,
atunci când valoarea lui r este pozitivă.
Acest model al creşterii populaţiei presupune faptul că procesul reproducerii
este continuu ceea ce în realitate nu este adevărat pentru toate speciile. Există
specii care se reproduc numai odată pe an sau odată la câţiva ani. Pentru a modela
creşterea acestor populaţii trebuie să se ia în consideraţie faptul că timpul, ca
variabilă, nu este continuu ci discret. De asemenea atunci când se realizează
eşantionajul, probele nu se prelevă continuu ci periodic.

Figura 38. Modificarea efectivului populaţiei luând în considerare

valori diferite ale ratei creşterii populaţiei.

Există două căi de estimare a ratei creşterii pornind de la acest fel de date.
Prima este aceea de a estima populaţia în două momente diferite şi a calcula rata
intrinsecă a creşterii cu relaţia:

ln Nt − ln N 0
r=
t
140

Acest mod de calcul al ratei creşterii este potrivit pentru populaţiile cu

reproducere continuă, dar nu foarte exact pentru speciile care se reproduc o dată pe
an, dacă modalitatea de prelevare a probelor nu surprinde precis evoluţia
efectivului populaţiei. Aceasta ar putea conduce la calcului unei rate negative a
creşterii când în realitatea populaţia creşte în dimensiune. Soluţia este fie realizarea
eşantionajului în aceleaşi momente ale anului, fie un eşantionaj repetat şi calcularea
unei rate medii a creşterii.
Abordarea acestei probleme se realizează prin metode de statistică ce pot aranja
datele după un model de creştere geometrică. Acest model nu este în realitate foarte
diferit de modelul creşterii exponenţiale. Ecuaţia care descrie creşterea geometrică
a populaţiei este următoarea:

N t = N o ⋅ λt

Această ecuaţie arată că rata modificării populaţiei (Nt+1/Nt) este egală cu o

valoare constantă denumită rată geometrică a creşterii (λ). Comparând această
ecuaţie cu modelul exponenţial constituit de relaţia:

N t = N 0 ⋅ e rt

se poate observa că λ = er, ceea ce însemnă că se poate calcula valoarea lui r

după ce se determină valoarea λ, prin relaţia: r = ln λ. Deşi teoretic acest
raţionament este adecvat, în practică se poate doar estima valoarea λ în funcţie de
datele disponibile. Practic pot exista atât de multe variaţii ale mărimii populaţiei
datorate factorilor de mediu externi, încât nu se poate realiza o estimare precisă a
ratei reale de modificare a efectivului populaţiei.
În cazul în care λ = 1 atunci efectivul populaţiei este constant: r = ln λ = ln (1)
= 0. Când valoarea lui λ este supraunitară, efectivul populaţiei creşte, iar când este
subunitară, mărimea populaţiei descreşte. Valoarea λ nu poate fi negativă sau egală
cu zero.
Uneori este interesant de determinat perioada de timp necesară unui populaţii
pentru dublarea efectivului acesteia (timpul de dublare, t2). Această perioadă este
relativ uşor de determinat, fie pornind de la ecuaţia creşterii exponenţiale, fie luând
în considerare ecuaţia creşterii geometrice. Spre exemplu, pornind de la modelul
creşterii geometrice, se pune condiţia:

Nt = 2N0

şi se fac următoarele calcule algebrice:

N0 t ln 2 0,69
2 N 0 = N 0 ⋅ λt ⇒ 2 λ ⇒ 2 = λt ⇒ ln 2 = t ⋅ ln λ ⇒ t = ⇒t =
N0 ln λ ln λ
 141

Deoarece r = ln λ, atunci t2 = 0,69/r. Deci o populaţie cu o rată geometrică a

creşterii egală cu unitatea nu-şi va dubla niciodată efectivul, deoarece ln(1) este
nedefinit, în timp ce o populaţie cu o rată r = 2 îşi dublează efectivul pe parcursul
unui an sau în decurs de o generaţie în funcţie de unitatea de timp luată în calcul.
Parametrul r mai este denumit în mod diferit ca fiind parametrul malthusian,
rata intrinsecă a creşterii, rata instantanee a creşterii naturale sau rata creşterii
populaţiei. Totuşi, cea mai potrivită denumire pentru acest parametru pare să fie
aceea de rată a creşterii populaţiei, deşi este mai exact ca pentru modelele
logistice, r să fie denumit rata intrinsecă a creşterii populaţiei, deoarece, în acest
caz, r este egal de fapt cu rata creşterii populaţiei la o valoare foarte mică a
densităţii.
Pentru utilizarea modelului exponenţial în studiul creşterii efectivului
populaţiei trebuie să se ţină cont de unele limitări care presupun următoarele:
- procesul de reproducere este considerat un proces continuu;
- toate organismele componente ale populaţiei sunt absolut identice;
- efectul presiunii mediului înconjurător este constant, adică variaţiile factorilor
de mediu nu au un caracter limitativ.
Cu toate aceste limite, modelul exponenţial este suficient de aplicabil, în sensul
că el poate avea o precizie destul de bună chiar dacă în realitate condiţiile de mai
sus nu sunt îndeplinite în totalitate. Este evident că nu toate exemplarele unei
populaţii sunt identice şi că organismele pot fi diferite ca vârstă, supravieţuire sau
mortalitate. Dar, pentru că populaţia are un număr mare de indivizi, ratele
reproducerii şi mortalităţii reprezintă valori medii care pot caracteriza cu suficientă
precizie comportamentul întregii populaţii.
Modelele exponenţiale îşi găsesc aplicabilitatea în prognoza dinamicii
populaţiilor de peşti, în microbiologie, în domeniul conservării şi restaurării
populaţiilor naturale etc.

13.2. Modelul logistic al creşterii populaţiei

Dezvoltat de P. Verhulst în 1838, modelul logistic are la bază ideea conform

căreia rata creşterii populaţiei ar putea fi limitată de anumiţi factori sau procese.
Unul din factorii limitativ ar putea fi chiar valoarea densităţii populaţiei.
Dacă luăm în consideraţie relaţia care descrie rata creşterii populaţiei:

N
r = r0 (1 − ),
K

în care:
r – rata de creştere intrinsecă a populaţiei;
r0 – rata intrinsecă iniţială de creştere a populaţiei;
N – efectivul populaţiei;
K - capacitatea de suport (limita maximă a creşterii populaţie),
142

la densităţi foarte mici ale populaţiei, rata creşterii populaţiei este maximă şi
este egală cu r0 , parametru care reprezintă rata creşterii populaţiei fără să ţină cont
de existenţa competiţiei în cadrul populaţiei (competiţia intraspecifică).
Rata creşterii populaţiei descreşte cu valoarea efectivului populaţiei N şi atinge
valoarea zero în cazul N = K.
Parametrul K reprezintă limita superioară a creşterii populaţiei şi se numeşte
capacitate de suport. Semnificaţia acestuia este aceea a cantităţii de resurse
exprimată prin numărul de organisme care pot fi suportate de aceste resurse. În
cazul în care efectivul populaţiei este mai mare decât valoarea parametrului K,
atunci rata creşterii populaţiei devine negativă şi efectivul populaţiei descreşte.
Dinamica populaţiei este descrisă de ecuaţia diferenţială:

dN N
= rN = r0 N (1 − )
dt k

Soluţia acestei ecuaţii este:

N0K
Nt =
N 0 + ( K − N 0 ) ( − r0t )

În figura 39 sunt reprezentate trei posibile cazuri ale modelului logistic.

Figura 39. Evoluţia efectivului populaţiei în trei cazuri distincte

ale modelului logistic.

Cazul 1: N0 < K. Populaţia creşte până când efectivul acesteia se stabilizează la

un anumit plafon (curba logistică).
Cazul 2: N0 > K. Populaţia descreşte până la o valoare la care se stabilizează.
Cazul 3: N0 = K sau N0 = 0. Populaţia rămâne neschimbată.
Modelul logistic are două cazuri de echilibru şi anume atunci când N = 0 şi
când N = K. În primul caz (N=0) echilibrul este instabil, deoarece o deviere oricât
de mică va determina creşterea populaţiei. În cazul în care N = K, echilibrul este
 143

stabil deoarece, după o dereglare nesemnificativă, populaţia revine la starea de

echilibru.
Dacă ne interesează timpul necesar populaţiei pentru dublarea efectivului (t2),
deşi calculul este mai laborios, se poate obţine în final o relaţie care permite acest
calcul:

⎡ K − 2N 0 ⎤ 1
t 2 = − ln ⎢ ⎥⋅
⎣ 2 ( K − N 0 ) ⎦ r

Un alt aspect interesant ar putea fi calcului perioadei de timp necesare

populaţiei pentru a atinge capacitatea de suport (valoarea maximă a efectivului).
Deoarece capacitatea de suport (K) este valoarea maximă a efectivului (N), în
realitate niciodată populaţia nu va atinge această valoare printr-o funcţie continuă.
Se poate calcula în schimb timpul necesar populaţiei pentru a atinge o anumită
proporţie din capacitatea de suport (tx):

⎡ K − N 0 (1 − x) ⎤ 1
t x = − ln ⎢ ⎥⋅
⎣ x( K − N 0 ) ⎦ r

13.2.1. Semnificaţia parametrilor modelului logistic

Parametrul r0 reprezintă valoarea maximă posibilă a ratei creşterii populaţiei.

Această valoare este efectul proceselor de reproducere şi mortalitate, fără a se lua
în considerare densitatea populaţiei (dependentă de mortalitate). În general,
organismele care se reproduc la intervale mari de timp au o valoare maximă a ratei
creşterii populaţiei scăzută, în timp ce organismele cu o reproducere frecventă cum
sunt insectele, de exemplu, au valoarea maximă posibilă a ratei creşterii populaţiei
foarte ridicată.
În cadrul modelului logistic, parametrul r0 controlează nu numai rata creşterii
populaţiei dar şi rata descreşterii acesteia în cazul în care N > K, ceea ce din punct
de vedere al semnificaţiei biologice nu este foarte clar, deoarece este evident că
organismele cu o rată a reproducerii redusă ar trebui să aibă o rată a mortalităţii de
asemenea redusă. În cazul real (foarte posibil) în care procesul de reproducere este
lent iar mortalitatea este rapidă, modelul logistic nu poate funcţiona normal şi deci
este inaplicabil.
Semnificaţia biologică a parametrului K este importantă pentru populaţiile care
prezintă o puternică interacţiune între indivizii care sunt implicaţi în procesul
reproducerii, ca urmare a unor inter-relaţii legate de teritorialitate, competiţia
pentru spaţiu, lumină şi alţi factori de mediu.
În cazul populaţiilor în care dinamica acestora este determinată mai ales de
raportul dintre eficienţa proceselor de reproducere şi mortalitate, cum sunt cele mai
144

multe dintre populaţiile de insecte, parametrul K nu are o însemnătate clară. În

acest caz, echilibrul densităţii populaţiei nu corespunde neapărat cantităţii de
resurse disponibile, fiind dependent şi de alţi factori cum ar fi, de exemplu,
mortalitatea determinată de prădători.

13.3. Factori limitativi ai creşterii populaţiei

Populaţiile naturale au o tendinţă generală de a-şi mări efectivul. Spre exemplu,

o populaţie cu o creştere exponenţial ar putea în mod teoretic să realizeze un
efectiv extrem de numeros într-o perioadă relativ scurtă de timp. În realitatea
populaţiile au nişte limite ale efectivului lor maxim, limite care sunt determinate de
condiţiile de mediu în care acestea îşi desfăşoară activitatea.
Creşterea populaţiei se opreşte atunci când rata natalităţii devine egală cu rata
mortalităţii. Există mai multe categorii de factori care determină aceste procese
(reproducerea sau natalitatea şi mortalitatea), dar toţi aceşti factori depind de
mediu. Principalele categorii de factori sunt prezentate în continuare.
Factori independenţi de densitate populaţiei. Unii factori cale limitează
dimensiunea populaţiei sunt independenţi de numărul total de indivizi care
populează habitatul (efectivul populaţiei). Modificări naturale ale valorilor de
temperatură sau valoarea precipitaţiilor, precum şi unele evenimente de factură
catastrofală (inundaţii, erupţii vulcanice) pot conduce la creşterea ratei mortalităţii
şi scăderea ratei natalităţii pentru diverse specii. Aceşti factori sunt independenţi de
densitatea populaţiei pentru că ei acţionează indiferent de numărul de indivizi
existenţi la un moment dat în populaţia supusă acţiunii acestora.
Factori dependenţi de densitatea populaţiei. Într-un anumit habitat pot exista
resurse (spre exemplu, resurse trofice, locuri de reproducere etc.) numai pentru un
anumit număr de exemplare ale unei specii. Când populaţia atinge un număr mai
mare de indivizi decât numărul maxim pe care biotopul îl poate susţine (suporta)
atunci rata moralităţii va creşte în timp ce rata natalităţii va scade, ceea ce va
conduce evident la micşorarea efectivului populaţiei.
Populaţiile cu o densitate ridicată pot atrage, de asemenea, un număr ridicat de
prădători specifici, pot crea condiţii mai favorabile pentru răspândirea mai rapidă a
infecţiilor şi a parazitozelor sau limita locurile favorabile pentru reproducere şi
creştere a puilor. Toţi aceşti factori pot determina creşterea ratei mortalităţii sau
scăderea natalităţii.
De aceea, acţiunea acestor factori dependenţi de densitate poate fi considerată
în ansamblu ca un mecanism de reglare capabil să controleze dimensiunea
populaţiei. Pentru acest tip de situaţii se poate utiliza modelul logistic al creşterii
populaţiei.

13.4. Modelul lui Leslie

Unul dintre cele mai utilizate modele în ecologia populaţiei este modelul lui
Leslie aplicabil în cazul populaţiilor structurate pe clase de vârstă şi capabil să
 145

descrie reproducerea, dezvoltarea şi mortalitatea organismelor. Modelul utilizează

algebra liniară pentru a încerca să descrie ce rata creşterii exponenţiale sau rata
intrinsecă a creşterii şi proporţia fiecărei clase de vârstă într-o populaţie cu
distribuţie stabilă a vârstelor.
Din punct de vedere structural, modelul lui Leslie descrie trei tipuri de procese
ecologice: dezvoltarea, mortalitatea specifică vârstei şi reproducerea specifică
vârstei, utilizând următoarele variabile şi parametri:
-Nx,t = numărul de organisme de vârsta x la timpul t, utilizând aceeaşi
unitate de măsură pentru vârstă şi intervalul de timp;
-sx = supravieţuirea organismelor în intervalul de vârstă x până la x+1;
-mx = numărul mediu indivizi de sex feminin produs prin reproducere
de către o femelă în intervalul x până la x+1 (valoare ce include
mortalitatea genitorilor şi a descendenţilor).
Se pot scrie două ecuaţii:

N x +1,t +1 = N x ,t ⋅ S x
şi
n
N 0,t +1 = ∑ N x ,t ⋅ m x = N o ,t ⋅ m0 + N 1,t ⋅ m1 + ...
x =0

Prima ecuaţie reprezintă dezvoltarea şi mortalitatea şi specifică numărul de

organisme din toate clasele de vârstă, iar cea de a doua descrie procesul de
reproducere şi specifică numărul de indivizi din prima clasă de vârstă. În această
ecuaţie, numărul de indivizi de vârstă x+1 la momentul t+1 este egal cu numărul
indivizilor de vârstă x înmulţit cu rata specifică de supravieţuire pentru intervalul
respectiv, sx.
În a doua ecuaţie, numărul de indivizi aparţinând descendenţei (N0,t+1) egalează
numărul femelelor care au participat la reproducere (Nx,t) dacă acesta din urmă este
înmulţit cu numărul mediu de descendenţi realizaţi de o femelă (mx).
Aceste două ecuaţii pot fi combinate într-o singură ecuaţie matriceală de forma:

Nt+1 = A Nt

în care Nx iste vectorul distribuţiei vârstelor în populaţie la timpul t, iar A este

matricea de tranziţie:
146

Să ne reamintim că produsul unei matrice cu un vector, presupune înmulţirea

fiecărei valori din prima linie a matricei cu fiecare număr din coloana care
reprezintă vectorul, după care se face suma tuturor produselor astfel obţinute.
Se continuă în aceeaşi manieră cu a doua linie a matricei, suma acestor produse
devenind al doilea element al vectorului rezultat şi aşa mai departe, până când se
obţin toate elementele vectorului rezultat. În modelul matriceal, fiecare coloană
specifică starea organismelor la un anumit stadiu.
Modelele matriceale sunt relativ uşor de repetat în timp, pentru că la un alt
moment, se vor înmulţi din nou matricea de tranziţie cu vectorul care descrie
distribuţia vârstelor sub forma generală:

N t +2 = A ⋅ ( A ⋅ N t ) = A2 ⋅ N t
N t = At ⋅ N 0

13.5. Rata dezvoltării organismelor

Dezvoltarea organismelor este un proces care implică luarea în considerare a

unor variabile externe cum sunt factorii de mediu. Dintre aceştia, temperatura poate
avea un rol esenţial pentru anumite categorii de organisme sau mai puţin important
pentru altele. Spre exemplu, dezvoltarea organismelor poikiloterme, adică acelea
care nu îşi pot menţine relativ constantă temperatura corpului indiferent de evoluţia
temperaturii mediului (aşa numitele animale cu sânge rece”), cum sunt plantele,
toate nevertebratele, amfibienii, reptilele şi peştii, este profund dependentă de
temperatură.
Organismele homeoterme, sau cele cu „sânge cald”, sunt acelea care au
capacitatea de a menţine permanent o temperatură internă a corpului constantă. În
această categorie intră majoritatea mamiferelor şi pasărilor.
Rata dezvoltării poate fi măsurată prin inversul valorii numărului de unităţi de
timp necesare pentru dezvoltarea completă a unei categorii de organisme (întregul
ciclu ontogenetic) sau pentru dezvoltarea până la un stadiu specific. Spre exemplu,
dacă este nevoie de 7 zile pentru embrionul unei specii de peşte pentru a ajunge la
 147

eclozare din momentul fecundării, atunci rata dezvoltării embrionare, υ = 1 : 7 (

zile) = 0,1428.
Un exemplu cu privire la corelaţia dintre temperatură, durata dezvoltării şi rata
dezvoltării este prezentat în tabelul 14.

Tabel 14. Rate şi durate ale dezvoltării în funcţie de temperatură.

Temperatura
Durata dezvoltării Rata dezvoltării
(°C)
(T) (v = 1 / T)
( t)
5 - -
10 200 0.005
15 100 0.010
20 60 0.017
25 40 0.025
30 30 0.033
35 35 0.028

13.5.1. Modelul grade-zile

Acest model se bazează pe presupunerea că rata dezvoltării este o funcţie

liniară a temperaturii, ceea ce este într-adevăr adevărat pentru un interval de valori
moderate ale temperaturii aşa cum se poate remarca din exemplul anterior. Valorile
de temperatură foarte scăzute sau foarte ridicate, din afara acestui interval nu sunt
luate în considerare. Acest mod de lucru va permite utilizarea cu succes a acestui
model pentru a simula dezvoltarea organismelor la valori moderate ale
temperaturii. Dacă vom considera:
-temperatură limită inferioară (tmin) sau temperatura zero a dezvoltării;
-temperatura efectivă, ca diferenţă între temperatura la momentul dat t
şi temperatura zero a dezvoltării: ET = t – tmin;
-numărul de grade-zile (S), ca produsul dintre temperatura efectivă şi
numărul total de zile necesar pentru realizarea dezvoltării,
atunci, temperatura zero a dezvoltării şi numărul de grade zile pot fi estimate
pornind de la linia de regresie a ratei dezvoltării şi temperatură. Ecuaţia de regresie
va avea forma:

v = a + bt

în care, a este valoarea ordonatei şi b rata modificării unghiului pe care linia de

regresie o face cu abscisa, atunci: a +btmin = 0, pentru că astfel a fost definită
temperatura zero a dezvoltării şi în consecinţă:
148

a
t min = −
b

ceea ce, în cazul luat ca exemplu, înseamnă temperatura zero a dezvoltării tmin
= 0,0104 : 0,00142 = 7,30C.
Timpul necesar dezvoltării sau durata dezvoltării (T) care este inversul ratei de
dezvoltare, va fi: T = 1: υ, de unde rezultă că numărul de grade zile poate fi
calculat după relaţia:

a 1
S = T ⋅ ( t − t min ) = ( t + ) : ( a + bt ) =
b b
1
S =
b

Din această ultimă ecuaţie se poate remarca faptul că numărul de grade zile nu
depinde de temperatură, fapt care este principala caracteristică a modelului grade-
zile. În cazul în care dezvoltarea este un proces rapid se poate utiliza ca unitate de
timp ora, caz în car vom avea un model grade-ore.
Deoarece modelul grade-zile este, după cum am observat anterior, independent
de temperatură, există posibilitatea utilizării lui pentru prognoza duratei dezvoltare
chiar în cazul unor experimente în care temperatura este variabilă. În acest caz,
temperatura efectivă este atinsă prin acumularea zilnică de grade zile. Spre
exemplu, dacă temperatura zero a dezvoltării tmin = 10 şi numărul de grade zile este
S = 100, conform tabelului 15, numărul de grade zile va avea valoarea 100 în cea
de-a unsprezecea zi, ceea ce înseamnă că timpul necesar dezvoltării complete este
de 11 zile.

Tabel 15. Ralaţia dintre temperatura efectivă şi numărul de grade-zile.

Nr. grade-
Temperatura Temperatura
zile
Nr. zile medie zilnică efectivă
acumulate
(t) (t - tmin)
(S)
1 15 5 5
2 18 8 13
3 25 15 28
4 23 13 41
5 24 14 55
6 18 8 63
7 17 7 70
8 15 5 75
9 18 8 83
10 15 5 88
 149

11 22 12 100
12 25 15 115

13.6. Timpul fiziologic

Timpul biologic poate fi luat în consideraţie în studiul dezvoltării organismelor

poikiloterme, deoarece procesul dezvoltării organismelor, care presupune
parcurgerea progresivă a unor etape distincte, poate fi asimilat unui ceas biologic,
capabil să măsoare timpul fiziologic.
Procesele fiziologice au la bază reacţii biochimice care respectă într-o anumită
măsură legea fizico-chimică ce prevede că viteza reacţiilor chimice creşte, se
dublează la fiecare creştere a temperaturii cu 100C. Pentru organismele
poikiloterme, dependente de temperatura mediului, acest fapt se poate traduce prin
afirmaţia că timpul fiziologic trece „mai repede” atunci când temperatura mediului
este mai ridicată şi „mai încet” când temperatura este scăzută.
Pornind de la aceste observaţii, rata dezvoltării poate fi reprezentată şi ca
modul în care timpul fiziologic avansează raportat la unitatea de timp calendaristic.
De exemplu, daca rata dezvoltării embrionare a unei specii de peşte este de 0,09/zi,
luând în considerare tot intervalul de timp fiziologic pentru stadiul embrionar ca
fiind 100%, atunci, embrionul îşi va creşte timpul său fiziologic cu 9%/zi.

În acest sens, pentru a determina durata dezvoltării se vor cumula ratele de

dezvoltare şi nu temperaturile efective. Se consideră că dezvoltarea completă se va
realiza la data la care suma ratelor de dezvoltare va atinge valoarea de 100% = 1,
ceea ce se poate reprezenta matematic prin ecuaţia:

∫ v(t ( x))dx = 1
0

în care:
v(t) = rata dezvoltării în funcţie de temperatura t;
t(x) = temperatura în funcţie de timpul x;
T = durata dezvoltării.
Dacă temperatura este reprezentată în funcţie de timp, ca în graficul din figura
40, atunci, în fiecare moment, rata dezvoltării este estimată ca o funcţie neliniară de
timp. Integrala funcţiei v(t(x)), care reprezintă aria de sub traiectoria temperaturii,
în intervalul (0, T) trebuie să fie egală cu unitatea. Sub o altă formă, aceasta se
poate scrie:
150

∑ v(t ( x)) = 1
x =1

Este evident că nu există un instrument pentru măsurarea directă a timpului

fiziologic. Uneori se pot însă găsi indicatori ai timpului fiziologic, cum sunt
concentraţia de hormoni, diverşi metaboliţi, rata emisiei de dioxid de carbon etc.
Indiferent de indicatorul utilizat, măsurarea timpului fiziologic nu este foarte
precisă, de aceea acest fapt poate fi evitat pregătind organismele cu o vârstă
fiziologică specifică supuse experimentului. Acest lucru se realizează prin
menţinerea acestor organisme în condiţii standard de dezvoltare (de exemplu,
temperatură constantă) pentru perioade caracteristice de timp.
Utilizarea conceptului de timp fiziologic are câteva avantaje în comparaţie cu
modelul grade-zile, care sunt reprezentate în principiu de faptul că, pe de-o parte
nu se fac presupuneri arbitrare asupra tipului de funcţie matematică (poate fi
lineară, logistică, distribuţie normală) ce descrie rata dezvoltării, iar pe de altă
parte, se pot lua ăn considerare, pe lângă temperatură, şi alţi factori care pot
influenţa rata dezvoltării (calitatea şi cantitatea hranei etc.).

Figura 40. Relaţia dintre temperatură şi timp în dezvoltarea organismelor.

14. Stabilitatea populaţiilor

Există populaţii naturale care prezintă uneori oscilaţii foarte mari ale
efectivului lor. Este cazul unor populaţii de mamifere rozătoare şi mai ales unele
populaţii de insecte. Derivă de aici două aspecte referitoare la: a) evaluarea
 151

stabilităţii populaţiei prin utilizarea modelelor; b) studiul efectelor diferiţilor factori

pentru stabilitatea populaţiei.
Atunci când dinamica modelului unei populaţii este studiată pentru un mare
număr de generaţii, modelul poate avea un „comportament asimptotic” (Sharov,
1996) care nu mai ţine cont de condiţiile iniţiale referitoare, de exemplu, la
densitatea iniţială a populaţiei. Curba sau traiectoria asimptotică este denumită
„atractor”, deoarece traiectoriile modelului sunt „atrase” şi converg către această
traiectorie asimptotică. De asemenea, pot exista mai mulţi „atractori”, într-un
model, caz în care fiecare atractor are un domeniu de atracţie, caz în care
traiectoria modelului devine convergentă la atractorul în al cărui domeniu au fost
localizate condiţiile iniţiale.
În exemplul grafic din figura 41 sunt prezentate două tipuri de atractori. În
stânga, un ciclu limită şi în dreapta un echilibru stabil. Se observă că domeniile de
atracţie nu se suprapun şi că pentru condiţii iniţiale diferite, traiectoriile modelului
sunt convergente la atractori diferiţi.

Figura 41. Reprezentarea a două tipuri de atractori.

14.1. Starea de echilibru a sistemelor populaţionale

Prin starea de echilibru a unui sistem se înţelege de obicei acel stadiu al

activităţii sistemului în care nu există schimbări (modificări) ale structurii acestuia.
Dacă dinamica sistemului este descrisă de ecuaţii diferenţiale, atunci echilibrul
poate fi estimat egalând derivata cu valoarea zero.

dN N
= ro ⋅ N (1 − ) = 0
dt k
în care, reamintim că:
N = efectivul populaţiei;
dN/dt = rata creşterii populaţiei;
r0 , parametru care reprezintă rata creşterii populaţiei fără să ţină cont de
existenţa competiţiei în cadrul populaţiei (competiţia intraspecifică);
152

k = limita superioară a creşterii populaţiei (capacitatea de suport).

Se observă că ecuaţia:
N
ro ⋅ N (1 − )=0
k

are două rădăcini: N=0 şi N=k.

Echilibrul poate fi un echilibru stabil sau unul instabil. Se consideră că un
echilibru este stabil, dacă după o acţiune perturbatoare (de obicei, de mică
amploare), sistemul revine la starea anterioară de echilibru. Dacă însă sistemul
reacţionează diferit şi îşi modifică starea ca efect al unei acţiuni perturbatoare (de
obicei exterioare), atunci echilibrul sistemului este instabil.
Dacă vom încerca să observăm stabilitatea a două puncte de echilibru în
modelul logistic atunci trebuie să interpretăm graficul din figura 42, în care este
reprezentată rata creşterii populaţiei în funcţie de densitatea populaţiei. Dacă 0 < N
< k, atunci, populaţia creşte şi în grafic se poate observa o deplasare a punctului de
echilibru spre dreapta. Dacă N > k, atunci populaţia descreşte şi se observă tendinţa
de deplasare a punctului de echilibru spre stânga. Se observă că pentru valoarea N
= 0 echilibrul este instabil, în timp ce pentru N = k, echilibrul este stabil.

Figura 42. Modificarea echilibrului populaţiei în funcţie de

rata creşterii şi valoarea efectivului.

Din perspectiva semnificaţiei biologice, acest fapt înseamnă că după o uşoară

deviaţie a efectivului populaţiei, care poate fi provocată în realitate de emigrarea
unui mic număr de indivizi sau dispariţia prin mortalitate datorată unor cauze
exterioare, populaţia nu mai revine niciodată la starea ei de echilibru. Ceea ce se
întâmplă este că populaţia creşte numeric până când atinge un alt echilibru stabil,
adică N = k.

14.2. Aspectul cantitativ al stabilităţii

Din punct de vedere calitativ, aşa cum am precizat anterior, un model este fie
stabil, dacă traiectoria sa este convergentă unei stări de echilibru, fie instabil dacă
aceasta este divergentă faţă de punctul de echilibru ca urmare a unor uşoare
perturbări..
 153

În realitate populaţiile nu ating niciodată un echilibru în adevăratul sens al

cuvântului, datorită perturbărilor provocate de diferiţi factori de mediu. De aceea,
semnificaţia biologică a stabilităţii din punct de vedere calitativ are o importanţă
destul de redusă. Mult mai importanţi din punct de vedere ecologic sunt indicatorii
cantitativi ai stabilităţii, a căror semnificaţie este că oferă o măsură a abilităţii
populaţiei de a se menţine, de a rezista la acţiunea fluctuaţiei factorilor de mediu.
Există mai multe idei în legătură cu modul de măsurare a stabilităţii sistemului.
R. May (1973) propune să se măsoare stabilitatea unui sistem biologic prin
valoarea maximă reală a valorilor unui model liniar, deoarece, există o corelaţie a
acestora cu varianţa pentru populaţiile fluctuante.
Sharov (1992) sugerează să se măsoare stabilitatea unui sistem prin valorile
stabilitate-m şi stabilitate-v, care caracterizează stabilitatea mediei (m) şi
stabilitatea varianţei (v) ale densităţii populaţiei. Acestea pot fi utilizate pentru a
prognoza efectul schimbărilor de mediu, cum ar fi încălzirea globală, dar şi altele,
asupra mediei şi varianţei numărului de indivizi din populaţie (efectivului
populaţiei).

Stabilitatea-m (MS) este definită un raport al schimbării mediei densităţii

populaţiei N, ca răspuns al modificării valorii medii a unor factori de mediu (v).

−1
⎡ ∂E ( N ) ⎤
MS = ⎢ ⎥
⎣ ∂E (v) ⎦

Stabilitatea-m reprezintă inversul sensibilităţii mediei densităţii populaţiei faţă

de valoarea medie a factorului de mediu care o afectează (în cazul de faţă, factorul
v). Spre exemplu, dacă factorul de mediu este v = temperatura care va creşte cu
20C datorită încălzirii globale, iar logaritmul natural (logaritm în baza e) al
densităţii populaţiei la hectar va creşte de la valoarea 1 la valoarea 1,5, atunci
sensibilitatea va fi:

1,5 − 1
S= = 0,25
2

iar stabilitatea-m, MS = 4. Populaţia care va avea o valoare mai mare a

stabilităţii-m se va modifica mai puţin decât o populaţie cu o valoare redusă a
cestei mărimi, la o aceeaşi valoare medie a modificării factorilor de mediu, adică la
aceeaşi presiune a mediului.
Autoreglarea eficientă a populaţiei va determina creşterea stabilităţii-m
deoarece acestea vor rezista schimbărilor survenite în densitatea populaţiei. Să
presupunem că reglarea populaţiei este datorată procesului de competiţie
intraspecifică.
În cazul în care modificarea condiţiilor de mediu este favorabilă populaţiei,
atunci organismele componente vor îşi vor creşte rata reproducerii şi deci
154

densitatea populaţiei va creşte. Dar pe măsura creşterii densităţii, mortalitatea

datorată competiţiei va creşte de asemenea şi va compensa parţial rata crescută a
reproducerii. Dacă în viitor condiţiile de mediu vor fi mai puţin favorabile, atunci
densitatea va scade iar mortalitatea datorată competiţiei intraspecifice va descreşte
şi va compensa parţial declinul ratei reproducerii datorat modificării factorilor de
mediu.
Dacă dinamica populaţiei este descrisă de un model matematic, atunci
stabilitatea-m poate fi estimată pornind de la acel model. În cazul modelului
logistic, de exemplu, media densităţii populaţiei este egală cu capacitatea de suport
k (vezi capitolul referitor la modelul logistic). Dacă factorul de mediu v afectează
rata creşterii populaţiei r, atunci:

−1
⎡ d (ln k ) ⎤
MS = ⎢ ⎥
⎣ dv ⎦

Dacă factorul de mediu, v va afecta rata creşterii populaţiei, r, dar nu va afecta

şi capacitatea de suport, atunci densitatea medie a populaţiei nu va răspunde la
schimbarea factorului de mediu, atunci rezultă că stabilitatea-m va fi teoretic
infinită.
Stabilitatea-v (VS) este definită ca fiind raportul dintre varianţa factorilor
perturbatori ( s 2p ) şi varianţa numărului indivizilor din populaţie ( s N2 ) :

s 2p
VS =
s N2

15. Prădătorismul şi parazitismul

Prădătorismul şi parazitismul sunt exemple de relaţii antagoniste caracterizate

de faptul că în aceste tipuri de relaţii o specie profită de raportul pe care îl are cu
specia cealaltă. Prădătorii utilizează prada numai ca sursă de hrană, în timp ce
paraziţii utilizează gazda (organismul parazitat) atât ca sursă de hrănire cât şi ca
habitat.
Un model clasic, foarte simplu, capabil să descrie interacţiunile implicate de
relaţia pradă-prădător este modelul Lotka-Volterra, realizat în mod independent de
A.J.Lotka (1925) şi V. Volterra (1926).
Modelul matematic este de fapt un sistem de două ecuaţii de forma:
 155

⎧ dH
⎪⎪ dt = rH − aHP
⎨
⎪ dP = bHP − mP
⎪⎩ dt

în care:
H = densitatea prăzii;
P = densitatea prădătorilor;
r = rata intrinsecă a creşterii populaţiei ce constituie prada;
a = coeficientul ratei prădătorismului;
b = rata reproducerii prădătorilor pe unitatea de pradă consumată;
m = rata mortalităţii prădătorilor.
Variabilele modelului sunt densitatea prăzii (H) şi densitatea prădătorilor (P).
Celelalte valori sunt parametri care trebuie stabiliţi. Pentru estimarea parametrilor
trebuie realizate câteva experimente, după cum urmează:
- păstrarea populaţiei pradă în afara acţiunii prădătorilor şi estimarea ratei
intrinsece a creşterii populaţiei pradă (r);

- menţinerea unui individ din specia prădătoare în incinte cu diferite densităţi

ale prăzii şi estimarea ratei mortalităţii prăzii şi valoarea corespunzătoare k în
fiecare caz în parte (reamintim, k = limita superioară a creşterii populaţiei
(capacitatea de suport), fiind egală cu rata instantanee a mortalităţii înmulţită cu
timpul). Rezultă de aici că rata prădătorismului (a) este egală cu valoarea k
împărţită la timp (în cazul de faţă, durata experimentului).
-estimarea parametrilor m şi b se realizează păstrând densitatea prăzii constantă
şi estimând rata intrinsecă a creşterii populaţiei de prădători (rp), după care se
reprezintă grafic rata intrinsecă a creşterii populaţiei prădătoare în funcţie de
densitatea prăzii (H). Regresia liniară a acestei linii este:

rp = bH – m,

ceea ce permite calculul parametrilor m şi b.

15.1. Implicaţii funcţionale şi cantitative ale relaţiei pradă-prădător

Studii referitoare la relaţiile pradă-prădător au demonstrat că rata

prădătorismului creşte o dată cu creşterea densităţii populaţiei pradă (Holling,
1959). Acest fenomen este rezultatul a două efecte:
-tendinţa naturală a fiecărui prădător de a creşte rata consumului de
hrană atunci când există o abundenţă crescută a hranei (creşterea densităţii
numerice sau cantitative a prăzii);
-densitatea prădătorilor creşte odată cu creşterea densităţii prăzii.
156

Aceste efecte sunt de fapt două tipuri de răspuns ale populaţiei prădătoare la
modificarea densităţii prăzii: creşterea ratei consumului de hrană este un răspuns cu
semnificaţie funcţională, în timp ce creşterea densităţii prădătorilor are valenţe
numerice (cantitative).

15.1.1. Modelarea răspunsului funcţional

Modelul propus de Holling (1959) a fost şi este încă unul din cele mai utilizate
modele în studiul ecologic. Acest model, care este adesea denumit şi „ecuaţia
disc”, deoarece s-au folosit iniţial discuri de hârtie pentru a simula arealul
prădătorilor, evidenţiază principiul bugetului de timp în ecologia comportamentală
(etologie).
Modelul presupune că un animal răpitor îşi petrece timpul realizând două tipuri
de activităţi: a) căutarea prăzii, cu durata Ts; b) activitatea de capturare, ucidere,
devorare şi digestie a prăzii capturate cu durata Th. Timpul petrecut de prădător în
cele două tipuri de activităţi poate fi diferit. De exemplu, dacă prada este suficient
de abundentă, tipul consumat cu căutarea prăzii poate fi mai scurt. Oricum, timpul
total este dat de suma perioadelor de timp consumate pentru cele două activităţi:

T = Ts + Th

Presupunând că un animal prădător capturează un număr Ha de animale pradă

pe durata intervalului de timp T, atunci timpul necesar consumului şi digestiei
prăzii (Th) va fi proporţional cu numărul exemplarelor pradă capturate:

Th = H a ⋅ Th1

în care: Th1 este timpul petrecut cu activitatea de ucidere şi consum al unui

exemplar din populaţia pradă.
Procesul de capturare a prăzii este întâmplător. Ţinând cont de parametrul a,
care este o „rată a căutării prăzii” şi de perioadele de timp definite mai sus se poate
calcula numărul de prăzi capturate de prădător cu relaţia:

H a = a ⋅ H ⋅ Ts

din care, rezultă că timpul necesar căutării prăzii va fi:

Ha
Ts =
a⋅H

Având în vedere aceste relaţii se poate calcula bugetul de timp ce

caracterizează activitatea prădătorului cu relaţia:
 157

Ha
T = Ts + Th = H a ⋅ Th1 +
a⋅H

de unde rezultă că numărul de indivizi ai populaţiei pradă atacaţi de prădător va

fi:

aHT
Ha =
1 + aHTh1

Graficul răspunsului funcţional care corespunde acestei ecuaţii este prezentat în

figura 43.

Figura 43. Variaţia numărului de indivizi ai populaţiei paşnice capturaţi de

prădători în funcţie de densitatea prăzii.

Funcţia reprezentată în graficul de mai sus arată numărul de indivizi, din

populaţia care reprezintă prada, capturaţi de un animal prădător la diferite valori ale
densităţii prăzii. Aceasta este forma tipică a răspunsului funcţional pentru cele mai
multe specii prădătoare.
În cazul unor densităţi scăzute ale populaţiei pradă, prădătorii petrec cea mai
mare parte a timpului căutând prada, în timp ce la densităţi mari ale prăzii, evident
timpul destinat căutării este mai redus, crescând intervalul de timp necesar uciderii,
consumului şi digestiei prăzii.
Pot fi luate în consideraţie trei tipuri ale răspunsului funcţional al populaţiei
prădătoare la variaţia densităţii populaţiei pradă (Fig. 44):
Cazul răspunsului funcţional de tip 1, este caracteristic prădătorilor de tip
pasiv, care aşteaptă ca prada să ajungă în raza lor de acţiune, înainte de a ataca.
Acest tip de prădători nu caută hrana (Ts = 0), iar numărul de indivizi capturaţi este
proporţional cu densitatea prăzii. De aceea, mortalitatea caracteristică populaţiei
pradă datorată prădatorismului este constantă.
158

Răspunsul funcţional de tip 2 este tipic pentru relaţia pradă-densitatea prăzii. Se

observă că rata căutării prăzii este constantă, sectorul orizontal al curbei
corespunde saturaţiei prădătorilor, iar mortalitatea prăzii descreşte odată cu
densitatea prăzii.
Tipul 3 de răspuns funcţional este caracteristic relaţiei pradă-prădător în care
prădătorii îşi intensifică activitatea de căutare a prăzii odată cu creşterea densităţii
prăzii. În acest caz, mortalitatea creşte mai întâi cu creşterea densităţii prăzii, după
care descreşte.
Dacă densitatea prădătorilor este constantă, atunci, prădătorii pot regla
densitatea prăzii numai dacă se încadrează în tipul 3 de răspuns funcţional,
deoarece acesta este unicul tip de răspuns funcţional pentru care mortalitatea prăzii
poate creşte cu creşterea densităţii prăzii.
Efectul de reglare a densităţii prăzii pe care îl are populaţia prădătoare, este
limitat la intervalul valorilor densităţii prăzii în care mortalitatea creşte. Dacă
densitatea prăzii depăşeşte limita superioară a acestui interval, atunci mortalitatea
datorată prădătorismului începe să descrească iar fenomenul de prădătorism va
determina o conexiune inversă (feed-back) pozitivă.

Figura 44. Reprezentarea grafică a răspunsului funcţional al populaţiei

prădătoare la variaţia densităţii prăzii.
 159

Ca rezultat, numărul indivizilor din populaţia pradă vor scăpa controlului

prădătorilor şi acest număr va creşte până când alţi factori, cum ar fi reducerea
cantităţii resurselor trofice, vor stopa creşterea populaţiei pradă. Acest fenomen,
observat mai întâi de Takahashi, este cunoscut ca evadare de sub acţiunea
duşmanilor naturali.

15.1.2. Estimarea parametrilor răspunsului funcţional

Pentru a stabili parametrii modelului care aproximează răspunsul funcţional

este necesară efectuarea unor experimente specifice. Acesta pot fi realizate ţinând
cont de următoarele aspecte:
- prădătorii vor fi ţinuţi individual în incinte largi, încăpătoare, deoarece
capacitatea de căutare a prădătorului trebuie limitată;
- se introduc în aceste incinte diferite densităţi ale prăzii;

- trebuie realizate mai multe experimente cu densităţi reduse ale prăzii decât cu
densităţi crescute ale acesteia, deoarece eroarea estimării mortalităţii depinde de
numărul total al prăzii;
- experimentele se vor realiza pentru perioade fixe de timp;
- la sfârşitul experimentelor, prada va fi numărată în fiecare incintă.
Prezentăm în continuare (Tab. 15) un exemplu de prelucrare a datelor obţinute
în urma unui experiment de acest tip.

Tabel 15. Prezentarea tabelară a datelor experimentului (după Sharov, 1991) .

Nr. exemplare Nr. total de Nr.exemplare

Nr. repetări
pradă/ prăzi pradă capturate
experi- 1/Ha 1/(HT)
incintă ucise de de un prădător
ment
(H) prădător (Ha )
5 20 50 2.5 0.400 0.1000
10 10 40 4.0 0.250 0.0500
20 7 55 7.9 0.127 0.0250
40 5 45 9 0.111 0.0125
80 3 38 12.6 0.079 0.0062
160 3 35 11.6 0.086 0.0031

Suprafaţa incintelor este de 10 m2, iar durata experimentului (T) este de 2 zile.
Plecând de la aceste valori ecuaţia lui Holling poate fi adusă la o formă liniară:
160

aHT 1 1 1 Th
Ha = ⇒ = ⋅ +
1 + aHTh H a a HT T
dacă,

1 1 1 T
= y; = α ; = x; h = β
Ha a HT T

ecuaţia liniară va fi de forma:

y =α ⋅x+ β

iar regresia liniară va avea următorii coeficienţi:

y = 3,43x + 0.0612

Th = 0,0612 T = 0,1224 zile

a = 1: 3,43 = 0,29 incinte = 2,9 m2

Forma graficului este prezentată în figura 44.

Figura 44. Reprezentarea ecuaţiei lui Holling sub formă liniară

pentru un caz particular.

15.1.3. Răspunsul cantitativ

Răspunsul numeric presupune creşterea efectivului populaţiei prădătoare ca

rezultat al măririi densităţii prăzii. Semnificaţia răspunsului numeric poate fi
oarecum neclară, deoarece răspunsul numeric poate avea două cauze:
• creşterea ratei reproducerii atunci când prada este abundentă;
 161

• atracţia pe care o exercită asupra prădătorilor agregarea prăzii.

Rata reproducerii populaţiei prădătoare depinde de rata prădătorismului, în
sensul că o densitate crescută a prăzii, presupune o energie disponibilă mai mare
care poate fi alocată de populaţia prădătoare procesului de reproducere.
Răspunsul agregaţional reprezintă fenomenul de aglomerare (agregare) a
prădătorilor ca efect al creşterii densităţii prăzii. Acest fenomen este foarte
important pentru numeroase sisteme pradă-prădător, având de obicei calitatea de a
creşte stabilitatea sistemelor pradă-prădător distribuite spaţial.

15.2. Modelul pradă-prădător

Pentru realizarea unui model pradă-prădător care să includă atât răspunsul

funcţional cât şi răspunsul numeric, se porneşte de la populaţia pradă. Rata
prădătorismului va fi simulată utilizând ecuaţia lui Holling care reprezintă
matematic răspunsul funcţional:

aHT
Ha =
1 + aHTh

Ecuaţia care descrie dinamică populaţiei pradă este:

dH ⎛ H⎞ aHP
= rH H ⎜1 − ⎟ −
dt ⎝ K ⎠ 1 + aHTh

Presupunând că în lipsa prădătorilor densitatea populaţiei pradă creşte după

modelul logistic, dinamica populaţiei prădătoare va fi descrisă de o ecuaţie de
forma:

dP ⎛ P ⎞
= r p P ⎜1 − ⎟
dt ⎝ kH ⎠

Această ecuaţie descrie de fapt răspunsul numeric al populaţiei prădătoare la

modificarea densităţii prăzii.
Se poate observa că acest tip de model, care include răspunsurile funcţionale şi
numerice, poate evidenţia mai multe şi mai diverse regimuri ale dinamicii decât
modelul clasic de tip Lotka-Volterra. Acest model poate fi utilizat pentru a simula
combaterea biologică a dăunătorilor atât în ecosistemele naturale cât şi în cadrul
culturilor agricole.
162

15.3. Modelul gazdă-agent patogen

Modelul gazdă-agent patogen este similar modelului pradă-prădător sau

modelului gazdă-parazit. Prezentăm în continuare modelul realizat de Anderson
(1980) şi May (1981).
Populaţia gazdă este interpretată ca având două componente: o parte a
populaţiei susceptibilă de a fi infectată, dar care este formată din indivizi sănătoşi şi
restul populaţiei care este reprezentată de indivizii infectaţi de agentul patogen.
Modelul descrie schimbările probabile în densitatea organismelor receptive
(susceptibile) de a contracta îmbolnăvirea (S), în densitatea organismelor infectate
(I) şi a agenţilor patogeni (P).

⎧ dS
⎪ dt = r ( S + I ) − γPS
⎪
⎪ dI
⎨ = γPS − (α + b) I
⎪ dt
⎪ dP
⎪ dt = λI − [ μ + γ ( S + I )]P
⎩

în care:

r – rata reproducerii organismelor infectate şi a celor susceptibile de a fi

infectate dar care nu transmit infecţia descendenţilor;
γ – coeficientul de transmitere a infecţiei;
b – rata naturală a mortalităţii organismelor infectate;
α – rata mortalităţii datorate infecţiei cu agentul patogen;
μ – rata naturală a scăderii infecţiozităţii;
λ – rata cu care organismele infectate emit patogeni.
Acest tip de model este capabil să simuleze, de asemenea, cicluri epidemice,
ceea ce îl face util pentru studii legate de strategiile evolutive ale agenţilor
patogeni.

16. Competiţia

Competiţia sau concurenţa este una dintre cele mai importante tipuri de relaţii
dintre organisme şi de asemenea un factor fundamental pentru dinamica
populaţiilor multor specii. Competiţia poate determina adesea limita superioară a
fluctuaţiei efectivului populaţiei şi condiţiile de coexistenţă a speciilor similare din
punct de vedere ecologic.
 163

16.1. Competiţia intraspecifică

Rezultatul competiţiei intraspecifice, în contextul dinamicii populaţiei, este

reducerea ratei creşterii populaţiei pe măsură ce densitatea populaţiei creşte.
Există mai multe modele care iau în considerare competiţia intraspecifică
(modelul logistic, modelul lui Ricker etc.) şi care evidenţiază faptul că rata creşterii
populaţiei scade odată cu creşterea densităţii populaţiei.
În realitate, competiţia naturală poate avea un efect nul sau nesemnificativ până
la momentul în care densitatea populaţiei atinge valori limită după care resursele
încep să se reducă (Fig. 45).

Figura 45. Cazuri ale relaţiei dintre rata creşterii şi densitatea populaţiei
în funcţie de intensitatea competiţiei intraspecifice.

Mecanismele competiţiei intraspecifice sunt legate pe de-o parte de utilizarea

simultană a resurselor, iar pe de altă parte de interacţiunea directă care implică
procese de agresiune, canibalism şi teritorialitate.
Utilizarea simultană a resurselor este asociată de regulă cu relaţii-limită între
abundenţa resurselor şi rata creşterii populaţiei, iar în unele cazuri competiţia
devine extrem de acută (exacerbată).
Interacţiunea directă dintre organisme determină o competiţie echilibrată şi
determină de obicei o scădere gradată a ratei creşterii populaţiei odată cu scăderea
cantităţii de resurse disponibile.

16.2. Competiţia interspecifică

Factorul cel mai important care determină structura biocenozelor (comunităţi

de plante şi animale) este reprezentat de competiţia dintre speciile similare din
punct de vedere ecologic. Problema principală este de a afla răspunsul la întrebarea
dacă speciile concurente pot coexista în biocenoză şi care sunt principalii factori
care influenţează coexistenţa acestora.
164

Importanţa practică a acestei problematici consistă în aplicabilitatea unor

aspecte legate de conservarea unor specii aflate pe cale de extincţie, datorită
introducerii unor specii concurente şi reducerea efectului concurenţei, precum şi în
asigurarea combaterii biologice a dăunătorilor, prin identificarea unor specii neutre,
capabile să se integreze în biocenoză şi să devină concurenţi naturali ai speciilor
dăunătoare.
Revenind la modelul logistic, reamintim că densitatea populaţiei (N) converge
către capacitatea de suport (K), după cum se prezintă în figura 46:

Figura 46. Sensul evoluţiei densităţii populaţiei.

Dacă se ia în considerare şi specia concurentă, obţinem o reprezentare

bidimensională.

Figura 47. Evoluţia efectivelor a două specii aflate în competiţie.

În figura 47 se reprezintă grafic modul în care specia nr.1 va ajunge la extincţie

în urma competiţiei cu specia nr.2.
Dacă speciile competitoare sunt identice din punct de vedere ecologic, adică
utilizează aproximativ aceleaşi resurse, atunci, sub aspectul modelării acestui
proces, competiţia interspecifică va fi echivalentă cu cea intraspecifică. De aceea,
rata creşterii fiecărei populaţii va fi determinată de suma efectivelor celor două
populaţii:

dN 1 ⎛ N + N2 ⎞
= r1 N 1 ⎜⎜1 − 1 ⎟⎟
dt ⎝ K1 ⎠
 165

dN 2 ⎛ N + N2 ⎞
= r2 N 2 ⎜⎜1 − 1 ⎟⎟
dt ⎝ K2 ⎠

Speciile care au o mai mare capacitate de suport (o mai mare valoare a

parametrului K) vor ieşi totdeauna învingătoare din competiţie, deoarece, o
capacitate mai mare de suport înseamnă şi o mai mare abilitate de a găsi resursele
necesare.

În cazul în care speciile concurente sunt destul de diferite din punct de vedere
ecologic, atunci competiţia intraspecifică este mai pronunţată decât cea
interspecifică. Cu alte cuvinte, indivizii unei alte specii nu sunt consideraţi în
cadrul modelului ca fiind adevăraţi competitori şi de aceea numărul concurenţilor
interspecifici este multiplicat cu un coeficient wi<1. Rezultă :

dN 1 ⎛ N + w1 N 2 ⎞
= r1 N 1 ⎜⎜1 − 1 ⎟⎟
dt ⎝ K1 ⎠

dN 2 ⎛ w N + N2 ⎞
= r2 N 2 ⎜⎜1 − 2 1 ⎟⎟
dt ⎝ K2 ⎠

Din reprezentarea grafică din figura 58 se poate observa evoluţia corelată a

celor două specii (populaţii) în cazul coexistenţei (Fig. 48A) şi respectiv în cazul
eliminării unei specii (Fig. 58B) din biocenoză.

Figura 48. Evoluţia corelată a două specii concurente în cazuri distincte.

Coexistenţa speciilor în biocenoză este posibilă atunci când competiţia

intraspecifică este mai puternică decât cea interspecifică, fapt ce se petrece în
166

realitate atunci când speciile concurente au preferinţe diferenţiate în ceea ce

priveşte utilizarea resurselor.
Există însă situaţii reale care par să contrazică concluziile anterioare. Aceste
situaţii paradoxale nu infirmă însă valabilitatea modelului. Un exemplu de
comportament paradoxal în acest sens îl reprezintă fitoplanctonul. Toate speciile de
fitoplancton utilizează energia solară şi substanţele minerale solvite, substanţe care
nu par a fi atât de numeroase în comparaţie cu marea variabilitate a speciilor de
fitoplancton.

Totuşi, modelele matematice prezentate mai înainte sunt corecte. Faptul că ele
nu pot fi totdeauna aplicate cu succes situaţiilor reale se datorează simplicităţii
acestora. Modelele mai elaborate şi deci mai susceptibile de o aproximare mai
exactă a realităţii dovedesc faptul că o coexistenţă a speciilor este posibilă.

16.3. Modelarea metapopulaţiei

Un set de populaţii locale conectate prin indivizi care migrează între acestea
este cunoscut sub denumirea de metapopulaţie. Populaţiile locale au de regulă ca
habitat zone cu resurse limitate, iar gradul de izolare a acestor populaţii poate fi
variat, depinzând de distanţele dintre aceste habitate. În figura 49 se prezintă
schematic două grade de izolare (arealele populaţiilor sunt reprezentate prin
suprafeţele închise la culoare).

Figura 49. Reprezentarea gradului de izolare a populaţiilor.

Modelele metapopulaţionale tratează populaţiile locale ca elemente

componente ale modelului. Pentru metapopulaţie, populaţiile locale sunt
considerate similare indivizilor unei populaţii. În privinţa modului de abordare,
populaţiile locale sunt fie ignorate, fie luate în consideraţie într-un mod foarte
simplist. Unul din primele modele ale metapopulaţiei a fost realizat de MacArthur
şi Wilson (1967) plecând de la studiul imigraţiei organismelor de pe continente pe
insulele oceanice. În acest sens, s-a formulat ecuaţia care descrie modificarea
proporţiei de insule colonizate de o specie (p):
 167

dp
= c ⋅ (1 − p) − e ⋅ p
dt

Proporţia de echilibru (pe) pentru o insulă colonizată se află rezolvând ecuaţia:

dp
= 0 , de unde rezultă:
dt

c
pe =
c+e
Considerând că rata extincţiei populaţiei (e) creşte cu creşterea diametrului
insulei (S), rezultă:

e = e0−αS

Rata colonizării (c) va descreşte cu creşterea distanţei faţă de continent:

c = c 0− βD

După aceste precizări, proporţia insulelor colonizate devine o funcţie care

depinde de dimensiunea insulei şi distanţa la care aceasta se află de continent:

c0− βD
pe =
c0− βD + e0−αS

Dacă ne referim la un grup de specii cu biologie similară şi posibilităţi de

migraţiune asemănătoare, atunci proporţia insulelor colonizate este proporţională
cu numărul de specii care trăiesc pe o insulă. Această afirmaţie ne permite să
testăm modelul utilizând regresia:

p
ln( e ) = γ + α ⋅ S − β ⋅ D
1 − pe

în care:
c0
γ = ln
e0

Utilizând regresia liniară a relaţiei ln(pe/(1-pe)) pentru factorii S şi D, se pot

determina parametrii α, β şi γ, care pot fi în continuare utili pentru a prognoza
numărul de specii pe alte insule, plecând de la informaţii privitoare numai la
mărimea insulei şi distanţa ei de continent.
168

Datorită faptului că populaţiile sunt adeseori divizate în grupuri mai mici, se

poate întâmpla ca unele din aceste grupuri să evolueze spre extincţie. În general,
distribuţia indivizilor unei populaţii are un rol important, deoarece unii indivizi ai
acestor grupări populaţionale pot repopula zonele în care s-a produc extincţia. Rata
extincţiei şi rata colonizării determină numărul mediu de subpopulaţii care există în
orice moment. Această proporţie (p) este determinată de o ecuaţie simplă de forma:

k
p = 1−
b

în care:
k -probabilitatea ca o ppolaţie să evolueze spre extincţie;
b- probabilitatea ca un spaţiu aparţinând unei populaţii dispărute să fie
recolonizat.
Valoarea cea mai ridicată a acestei proporţii se înregistrează atunci când
extincţia nu este foarte frecventă iar colonizarea este destul de fercventă. Când rata
extincţiei este mai mare sau egală cu rata colonizării, efectivul total al populaţiei va
tinde către valoarea zero.

16.4. Creşterea „explozivă” a populaţiei

Creşterile bruşte ale efectivelor populaţiilor naturale sunt caracterizate prin

schimbări rapide în densitatea acestora, o creştere a numărului de indivizi cu mai
multe ordine de mărime. Acest fenomen se manifestă numai la un număr relativ
redus de specii cum sunt unele insecte dăunătoare, unii agenţii patogeni, unele
specii de alge (în ecosistemele acvatice), câteva specii de mamifere rozătoare.
Exploziile populaţionale pot determina foarte grave probleme atât din punct de
vedere strict ecologic, cât şi din punct de vedere strict economic. Fenomenul poate
fi catalogat ca fiind de două tipuri:
1. Introducerea (apariţia) unei noi specii în ecosistem.
2. Creşterea unei populaţii autohtone.
Ambele cazuri sunt foarte interesante, dar studiul cazului creşterii explozive a
unei populaţii autohtone poate să confere răspunsul la întrebarea: de ce o populaţie
creşte intempestiv în densitate? De regulă creşterea bruscă a efectivului unei
populaţii parcurge patru faze (Fig. 50).
 169

Figura 50. Etapele creşterii explozive a efectivului unei populaţii:

I – Faza normală de creştere a populaţiei; II – Faza de pregătire a
creşterii explozive; III – Faza „exploziei” populaţionale; I
V – Faza de declin a creşterii explozive.

Faza de pregătire a creşterii explozive trece de obicei neobservată, deoarece

efectul asupra celorlalte specii din biocenoză este încă destul de redus. Se
consideră că o monitorizare adecvată permite detectarea cestei creşteri înainte de a
se ajunge la faza următoare.
S-a încercat explicarea acestui fenomen de creştere bruscă a densităţii unor
populaţii prin impactul direct pe care îl pot avea unii factori de mediu. La o analiză
mai atentă însă, se observă că ecartul creşterii unor parametri mediali este de cele
mai multe ori mai mic decât amploarea creşterii explozive a densităţii populaţiei.
Ipoteza care poate fi susţinută în aceste condiţii, nu este alta decât că trebuie să
existe alţi factori sau condiţii care să funcţioneze ca amplificatori ai modificărilor
determinate dinamica creşterii densităţii populaţiei ca urmare a schimbării iniţial
reduse a factorilor de mediu.
Aceste fenomene de amplificare pot aparţine câtorva categorii distincte pe care
le prezentăm în continuare.
A. Procese de dependenţă inversă de densitate (un exemplu de conexiune
inversă (feedback) pozitivă.
• Procent crescut de supravieţuire datorat ineficienţei prădătorilor
naturali.
În acest caz mortalitatea datorată prădătorilor naturali descreşte odată cu
creşterea populaţiei pradă şi în consecinţă, cu cât densitatea populaţiei la un
moment dat este mai mare, cu atât mai importantă şi mai rapidă va fi creşterea
acelei populaţii. De asemenea, poate exista o întârziere a răspunsului prădătorilor
naturali la creşterea populaţiei pradă. Acest fenomen este frecvent întâlnit la unele
populaţii de insecte dăunătoare.
• Efectul de grup.
Acest efect explică creşterea voracităţii, alte modificări legate de
comportamentul relativ la procesul de nutriţie sau de reproducere. Lăcustele, de
170

exemplu, îşi modifică comportamentul normal atunci când ating o valoare mare a
densităţii populaţiei şi rata lor de reproducere se măreşte.
B. Procese independente de densitate.
• Răspunsul platelor la schimbarea factorilor de mediu.
Unele populaţii de insecte cresc foarte mult la valori mai ridicate de
temperatură. De obicei ele trăiesc pe unele populaţii vegetale la nivelul cărora
temperatura este mai scăzută datorită ecranării de către plante a radiaţiei solare. În
timpul perioadelor secetoase, cu temperaturi mai ridicate, creşte şi temperatura la
nivelul plantelor (microclimatul se modifică) şi se produce o creştere accentuată a
populaţiilor acestui tip de insecte.
• Răspunsul fiziologic al populaţiilor la modificarea factorilor de
mediu.
Unele specii de insecte pot avea mai mult de 50% din efectivul populaţiilor în
stadiul de diapauză pentru o perioadă de timp destul de îndelungată (1-5 ani).
Seceta poate determina reactivarea unui număr important de indivizi aflaţi în acest
stadiu latent. Acest efect poate fi combinat şi cu o întârziere a creşterii efectivului
prădătorilor naturali specifici pentru aceste specii.

Aceste fenomene de amplificare a creşterii unor populaţii pot fi activate numai

în anumite stări ale sistemului populaţional. Atunci când creşterea explozivă a unei
populaţii este în derulare, modificările adiţionale ale factorilor de mediu nu au
aproape nici un efect şi numai atunci când ciclul creşterii explozive este încheiat,
populaţia respectivă poate răspunde unor alte eventuale schimbări ale mediului.
Creşterea explozivă a populaţiilor se încheie datorită unuia sau mai multor
mecanisme ce pot interveni, cum sunt: reducerea resurselor, acţiunea prădătorilor
naturali, modificări defavorabile ale climatului.

16.5. Determinarea producţiei la nivelul populaţiei

Leveque, Durand şi Ecoutin (1977) pornind de la studiile începute de Waters

(1969) şi Allen (1971) au stabilit nişte relaţii teoretice foarte interesante între
productivitate, considerată ca raportul dintre producţie şi biomasă şi longevitatea
speciilor sau vârsta medie a indivizilor unei populaţii naturale.
O astfel de relaţie care ia în considerare longevitatea are forma:

P
log = a log T + b
B

în care:
P/B = productivitatea (raportul producţie/biomasă);
T = longevitatea indivizilor populaţiei (speciei) exprimată în ani;
a, b = coeficienţi caracteristici diferitelor valori procentuale ale supravieţuirii.
Valorile constantelor a şi b sunt prezentate în tabelul 16.
 171

Tabel 16. Valorile coeficienţilor a şi b pentru diferite nivele ale

supravieţuirii (după Leveque et al.,1977).

Valori relative ale Coeficientul Coeficientul

supravieţuirii a b
(%)
0,01 -1,0257 +0,9295
0,05 -1,0179 +0,8990
0,10 -1,0167 +0,8595
1,00 -1,0018 +0,6799
2,50 -1,0074 +0,5881
5,00 -1,0139 +0,5319
10,00 -0,9992 +0,4488
30,00 -0,9994 0,3157

Există de asemenea posibilitatea unei relaţii între raportul P/B şi vârsta medie a
indivizilor unei populaţii, de forma:

P
log = −1,0904 ⋅ log A + 1,01902
B

în care:
A = longevitatea exprimată în ani.
Calculul productivităţii prin utilizarea acestor relaţii presupune unele
inconveniente, dintre care cele mai importante sunt:
• longevitatea unor specii este de cele mai multe ori destul de dificil de
estimat, deoarece este greu de realizat un eşantionaj suficient de corect pentru
indivizii care ating vârsta maximă, deci este dificil uneori de cuantificat
longevitatea absolută;
• evaluarea exactă a valorilor relative ale supravieţuirii poate fi, de
asemenea dificil de estimat cu o valoare rezonabilă, mai ales pentru unele
populaţii acvatice cum sunt cele piscicole, deoarece trebuie estimate, de
exemplu, numărul indivizilor care ating vârsta maximă;
• în cazul utilizării relaţiei de calcul al productivităţii în funcţie de
vârsta medie a indivizilor, se poate determina relativ simplu vârsta medie a
exemplarelor capturate, dar acesta nu reprezintă vârsta medie a populaţiei din
care acestea provin.
Din aceste motive, utilizarea practică a relaţiilor teoretice prezentate mai sus,
poate fi realizată într-o manieră care să ia in consideraţie imprecizia determinării
unor parametri şi să permită astfel stabilirea unui interval de valori care să cuprindă
valorile reale ale productivităţii exprimate prin raportul P/B (Cury, 1985). Valori
172

ale productivităţii astfel determinate pentru câteva specii de peşti sunt prezentate în
tabelul 17.

Tabel 17. Valori calculate ale productivităţii în funcţie de longevitate

pentru unele specii de peşti (modificat după Cury, 1985).

Specia Autorul Productivitatea Longevitatea

(P/B) (ani)
Lepomis Gerking, 0,90 5
macrochrus 1962
Esox lucius Backiel, 0,64 9
1971
Stizostedion Backiel, 0,67 9
lucioperca 1971
Aspius aspius Backiel, 0,49 13
1971
Leuciscus cephalus Backiel, 0,37 13
1971
Perca fluviatilis Backiel, 0,30 13
1971
Silurus glanis 0,35 17
Cottus carolunae Small, 4,50 1
1975

Pentru a exemplifica, să considerăm că pentru o anumită specie, longevitatea

(vârsta maximă) este cuprinsă între 5 ani şi 6 ani, iar valorile supravieţuirii până la
această vârstă se regăsesc în intervalul 0,1%-10%. De aici rezultă că:
• pentru vârsta maximă de 5 ani, valoarea raportului P/B va fi cuprinsă
în intervalul (0,95 – 1,41);
• pentru vârsta maximă de 6 ani, valoarea raportului P/B se va regăsi în
intervalul (0,75 – 1,17).
Având în vedere intervalele de valori obţinute astfel pentru raportul P/B se
poate aproxima că valoarea reală a acestui raport se află în intervalul (0,80 – 1,40)
şi dacă, de exemplu, biomasa medie anuală a speciei considerate a fost de 100 tone
(t), atunci producţia anuală (P) realizată de specie este situată în intervalul (80 t –
140 t).

16.6. Modelarea dinamicii populaţiei prin reţele Petri

Un model cu un grad de generalitate mai mare a fost imaginat de Petri (1962)

care a introdus un nou tip de reprezentare a reţelelor de conexiuni dintre diferite
procese şi reprezentarea factorilor care intervin (Fig. 50). Reţelele Petri au două
tipuri de componente şi anume, cele care identifică poziţia şi corespund factorilor
şi cele care definesc tranziţia, corspunzătoare proceselor.
 173

Figura 50. Reprezentarea diagramatică a unei reţele Petri.

Descrierea dinamicii unei populaţii prin intermediul unei reţele Petri presupune
construcţia unei secvenţe de evidenţiere a declanşării tranziţiei (procesului). În
momentul în care o tranziţie este declanşată se pot reprezenta două aspecte:
• unele elemnte sunt preluate din poziţiile reprezentate prin săgeţi şi
sunt utilizate în tranziţia luată în consideraţie, fiecărei săgeţi care descrie
tranziţia corespunzându-i un singur element;
• elemnte noi sunt plasate în poziţiile indicate de săgeţile care rezultă
din tranziţie, fiecărei săgeţi corespunzându-i, de asemenea, un singur element.

Considerând exemplul din figura de mai sus, atunci când tranziţia t1 este
declanşată, un element este mutat din poziţia p1, un alt element este mutat din
poziţia p2 şi un al treilea element este plasat în poziţia p3.
Un raţionament similar se aplică pentru cazul în care este declanşată tranziţia t2.
Tranziţiile t1 şi t2 reprezintă procesele de hrănire şi creştere, respectiv reproducere.
Prin acest raţionament, reţelele Petri pot fi utilizate pentru a simula procese
ecologice mult mai complexe care presupun studiul relaţiilor interspecifice sau
intraspecifice. Un alt exemplu, construit pentru o populaţie cu reproducere sexuată,
este prezentat în figura 51.
După cum se observă, în reţelele Petri rata cu care se derulează procesele nu
este specificată şi de aceea acesta trebuie precizată separat. Dacă în unele modele
se defineşte rata proceselor pe baza legii acţiunii maselor, aşa cum sunt “modelele”
ce descriu reacţii chimice, de exemplu, rata proceselor ecologice poate fi definită în
acelaşi fel pentru unele modele cum sunt cele care descriu creşterea exponenţială
sau modelul pradă-prădător.
174

Figura 51. Reţea Petri reprezentând o populaţie cu reproducere sexuată.

Există totuşi în ecologie suficient de multe cazuri în care legea acţiunii maselor
nu poate sta la baza determinării ratelor unor procese şi de aceea ratele unor ecuaţii
ce descriu aceste procese vor trebui definite în alt mod.

17. Elemente de protecţie a mediului

Mediul înconjurător este un concept care poate fi definit, in funcţie de

contextul utilizării acestuia, relativ diferit. În continuare vom înţelege prin mediu
înconjurător acel ansamblu de elemente naturale sau artificiale ale planetei care
integrează de o manieră sistemică atmosfera in totalitatea ei, apa sub toate formele
acesteia, solul şi subsolul precum şi toate materiile de natură organică sau
anorganică, totalitatea fiinţelor vii şi a altor sisteme naturale. În noţiunea de mediu
se includ de asemenea toate valorile umane de factură istorică, social-culturală şi
estetică.
Activitatea umană implică interacţiunea omului cu elemente sau sisteme ale
mediului înconjurător fapt ce reprezintă o presiune permanentă şi din ce în ce mai
accentuată asupra echilibrului mediului nu numai la nivel local sau regional ci şi la
nivel global.
Fiind un produs al evoluţiei ecosferei, cel puţin din punct de vedere ecologic,
omul rămâne integrat în acest sistem deoarece existenţa sa este în continuare strâns
legată de anumite condiţii fizico-chimice ale biotopului, precum şi de existenţa
multor specii de animale şi plante. Dacă la nivelul celorlalte vieţuitoare, evoluţia
acestora este strâns legată şi se supune unor legi biologice specifice cum este
selecţia naturală, populaţiile umane acţionează nu numai în urma efectului legilor
biologice dar sunt supuse şi unor legi specifice, legi sociale care se bazează mai
ales pe manifestarea proceselor specifice activităţii umane.
Superioritatea speciei umane şi modul în care aceasta a devenit şi rămâne
dominantă în ecosistemele naturale s-a realizat atât prin creşterea populaţională
numerică dar şi mai ales datorită ştiinţei şi tehnologiilor moderne. De aceea, dacă
de regulă celelalte specii sunt obligate să se adapteze la condiţiile mediale şi
modifică mediul într-o măsură redusă, omul are capacitatea de transforma mediul
 175

în funcţie de necesităţile sale de moment sau pe termen lung. De aici rezultă marea
problemă a modificării condiţiilor de mediu: populaţiile umane produc schimbări
majore şi rapide ale mediului, ceea ce nu oferă altor specii timpul necesar de
adaptare la modificările survenite.

17.1. Poluarea aerului

Estimările arată că masa atmosferei terestre are valoarea de 5,2 x 1019 tone şi că
9/10 din această masă se distribuie până la o altitudine de circa 16 km, valoare
corespunzătoare în principiu troposferei.
Compoziţia chimică a atmosferei rezultată din analiza aerului uscat, prezentată
în tabelul 18, reprezintă efectul activităţii continue a plantelor şi animalelor de la
apariţia lor, la care se adaugă activitatea vulcanică precum şi interacţiunea dintre
atmosferă şi apă.

Tabel 18. Compoziţia chimică normală a atmosferei (după Valley, 1965) .

Substanţa Ponderea Ponderea

volumică (%) masică (%)
Azot 70,01 75,53
Oxigen 20,95 23,14
Argon 0,93 1,28
Dioxid de carbon 0,032 0,046
Neon 1,8x10-3 1,25x10-3
Heliu 5,24x10-4 7,24x10-5
Metan 1,4x10-4 7,75x10-5
Kripton 1,14x10-4 3,3x10-4
Oxid de azot 5x10-5 7,6x10-5

În fiecare zi o persoană inhalează aproximativ 20000 l de aer. Valoarea ridicată

a acestui volum determină riscul crescut al inhalării diverselor substanţe poluante
cu potenţial toxic de către fiecare organism.
Sursele poluării aerului sunt atât naturale cât şi (mai ales) de natură antropică.
Ca dovadă existenţei într-o formă sau alta a poluării încă de la începuturile formării
societăţii umane există mărturii istorice care atestă că în Roma antică poluarea
aerului mai ales cu fum putea fi o problemă sesizabilă pe plan local.
Efectele poluării aerului sunt diverse şi numeroase pornind de la afectarea
sănătăţii umane până la deteriorarea gravă a ecosistemelor. Datorită deplasării
maselor de aer poluarea atmosferică este o problemă globală şi adesea subiect de
cooperare sau conflict intre diverse grupuri de populaţii umane. În funcţie de
176

condiţiile locale anumite zone sunt mai mult sau mai puţin afectate. Cele mai
afectate în mod direct sunt aglomerările urbane şi zonele puternic industrializate.
Deşi există şi surse naturale de poluare a atmosferei, poluarea datorată
activităţii umane este principala cauză a degradării calităţii aerului.
Potenţialele surse naturale implicate în poluarea atmosferică sunt următoarele:

-activitatea vulcanică poate aduce în atmosferă importante cantităţi de

cenuşă vulcanică precum şi gaze toxice reprezentate de oxizi ai sulfului,
azotului şi carbonului;
-furtunile de praf şi de nisip pot ridica în atmosferă de pe anumite
tipuri de soluri, mai ales de pe solurile degradate (erodate) importante
cantităţi de pulberi terestre;
-radiaţiile cosmice sau terestre determinate de radioactivitatea rocilor
care aduc in atmosferă diverşi radionucleizi (226 Ra, 228Ra, 10Be, 36Cl, 14C,
3
H, 22Na etc.);
-arderea unor importante mase vegetale, mai ales ca urmare a
incendiilor naturale ale zonelor împădurite, care degradează zonal calitatea
aerului prin aportul de cenuşă, fum diverse gaze rezultate în urma arderilor;
-activitatea naturală a plantelor şi animalelor prin eliberarea în aer a
sporilor, diverselor forme de rezistenţă, polenului, seminţelor sau agenţilor
patogeni (bacterii, virusuri);
-descompunerea naturală a detritusului de natură vegetală şi animală ce
determină eliberarea în atmosferă a unor substanţe cu caracter poluant cum
sunt hidrogenul sulfurat, dioxidul de carbon, metanul, amoniacul etc.

Sursele antropice de poluare sunt mult mai diversificate şi cuprind o gamă mult
mai largă de poluanţi cu un efect mult mai accentuat asupra modificării structurii
calitative naturale a aerului atmosferic. În funcţie de anumite criterii aceste surse de
poluare pot fi clasificate diferit. Astfel, după formă, sursele de poluare atmosferică
pot fi:

-surse punctiforme, atunci când poluanţii sunt eliberaţi în atmosferă

prin anumite modalităţi de dirijare cum sunt conductele sau coşurile care
au dimensiuni în plan nesemnificative în raport cu aria poluată;
-surse liniare, dacă au dimensiune în plan suficient de mare pentru a
afecta suprafeţe relativ mari, cum se întâmplă în cazul unor autostrăzi
intens utilizate de mijloacele de transport;
-surse planiforme ale căror dimensiuni sub aspectul suprafeţei este
important pentru arealul poluat, cum sunt marile platforme industriale sau
marile aglomerări urbane.

Există desigur şi alte modalităţi de clasificare, cum sunt cele bazate pe

criteriul altitudinii: surse situate la nivelul solului, surse joase de până la 50 m,
medii între 50 şi 150 m şi surse înalte de peste 150 m.
 177

În funcţie de regimul de activitate al sursei de poluare se pot identifica:

-surse continue care eliberează în mod permanent şi constant emisiile

poluante pe intervale de timp de ordinul lunilor sau anilor;
-surse cu emisie intermitentă care poluează numai în anumite perioade
de timp de ordinul zilelor sau lunilor, după care emisia se întrerupe pentru
a fi reluată după un timp de staţionare;
-surse accidentale sau instantanee, când emisia de poluanţi se produce
de regulă într-un interval de timp foarte scurt după care se întrerupe,
caracteristice accidentelor sau avariilor din activitatea industrială.

O clasificare mai importantă este însă aceea care ia în consideraţie tipul de

activitate umană implicată in procesul de poluare deoarece oferă posibilitatea
evidenţierii tipurilor de poluanţi şi a caracteristicilor modului în care fiecare
afectează direct sau indirect organismul uman sau alte elemente ale mediului. Din
acest punct de vedere, principalele tipuri de activităţi umane şi efluenţii lor cu
potenţial toxic sunt următoarele:

-combustiile industriale care au la bază mai ales arderea

combustibililor fosili cum sunt cărbunii, produsele petroliere şi gazele
naturale care eliberează în atmosferă pulberi, cenuşă şi gaze provenite de la
arderile incomplete conţinând substanţe ca CO2, CO, oxizi de sulf şi de
azot, diverse substanţe organice volatile;
-funcţionarea motoarelor cu ardere internă determină poluarea cu CO,
oxizi de azot, N2O substanţe organice volatile, Pb şi oxizi ai sulfului;
-industria petrochimică şi a produselor clorosodice este o sursă de
poluare cu substanţe organice volatile, oxizi de sulf şi azot, clor şi compuşi
ai clorului diverse hidrocarburi;
-metalurgia produselor feroase şi neferoase care pe lângă poluarea
datorată arderilor combustibililor fosili elimină pulberi cu conţinut de
metale grele ca Pb, Zn, Cd, As sau particule ale unor materiale cu potenţial
nociv ca asbestul;
-industria cimentului şi a sticlei este o sursă importantă de poluare cu
pulberi fine, oxizi de carbon, sulf şi fluor;
-industria petrolieră cu toate componentele acesteia legate de transport,
prelucrare şi distribuţie a petrolului şi gazelor naturale este cea mai
importantă sursă de poluare cu hidrocarburi;
-diferite industrii miniere care implică extracţia metalelor pot provoca
poluarea cu substanţe de tipul cianurilor;
-obţinerea şi utilizarea in diverse scopuri a unor substanţe cu efect
asupra concentraţiei de ozon atmosferic cum sunt tetraclorura de carbon,
metilcloroformul şi diverse cloroflorocarburi;
178

Majoritatea acestor surse de poluare cu efect direct asupra atmosferei reprezintă

fie direct, fie indirect prin recădere principalele surse de poluare ale mediilor
terestre şi acvatice.

17.1.2. Principalii poluanţi atmosferici şi efectele poluării

Poluarea atmosferică are atât efecte ce se manifestă în mod direct şi sunt

resimţite ca atare de organismul uman, cât şi efecte indirecte care afectează atât
omul cât şi alte elemente componente ale mediului. Modificările produse de
poluare pot avea atât efecte sub aspect cantitativ, în sensul creşterii concentraţiei
unor componenţi normali ai atmosferei cum ar fi creşterea concentraţiei de dioxid
de carbon, modificarea concentraţiei ozonului etc., dar şi efecte care determină
schimbarea calităţii aerului ca urmare a introducerii unor componente care nu ar
trebui să existe într-o atmosferă normală cum sunt unele substanţe de sinteză. Din
punct de vedere fizic substanţele capabile să producă poluarea atmosferică sunt fie
sub formă gazoasă, fie sub forma unor particule solide, mai rar sub formă lichidă,
numite în general aerosoli. Dintre acestea substanţele sub formă gazoasă reprezintă
aproximativ 90%.
Vom prezenta în continuare principalii poluanţi atmosferici şi efectele lor
asupra omului şi a altor componente ale mediului.

Dioxidul de sulf (SO2) se află în mod natural în atmosferă în concentraţii

extrem de scăzute de până la 0,2 ppm, activitatea vulcanică fiind principala sursă
de dioxid de sulf. Principalele surse de poluare cu dioxid de sulf sunt dependente
de activitatea umană şi reprezentate mai ales de activităţile care presupun arderea
combustibililor fosili.
Estimările arată că emisiile de SO2 în atmosferă pot atinge cifra de 145
milioane tone anual, valoare care include cantităţile datorate arderii cărbunilor
(70%) şi a altor combustibili (16%) restul procentelor fiind asigurate de activităţi
industriale care presupun prelucrarea metalelor (în industria cuprului, prelucrarea a
1000 t zăcământ cuprifer înseamnă eliberarea a 600 t dioxid de sulf) sau sinteza
unor derivaţi ai suflului cum este acidul sulfuric (H2SO4).
Concentraţiile SO2 în atmosfera oraşelor industrializate variază de la caz la
caz, având însă o valoare medie de 0,17 ppm, dar putând atinge şi valori de peste
2ppm, fapt ce trebuie să fie îngrijorător, deoarece expunerea pe termen lung a
organismelor homeoterme, inclusiv a omului la concentraţii mai mari de 0,1 ppm
de dioxid de carbon in aer poate induce afecţiuni grave.
Dioxidul de sulf din atmosferă este oxidat la anhidrida sulfurică (SO3) în
prezenţa radiaţiilor ultraviolete:

4SO2 + 2O2 = 4SO3

 179

De asemenea în prezenţa apei sub formă de vapori din atmosferă dioxidul de

sulf dă naştere acidului sulfuros:

SO2 + H2O = H2SO3

Acidul sulfuros este însă o substanţă instabilă care se oxidează şi determină

formarea acidului sulfuric ceea ce determină caracterul acid al precipitaţiilor.
Prezenţa unor alte substanţe poluante în atmosferă cum sunt oxizii azotului pot
accentua procesul de formare a acidului sulfuric prin reacţii de genul:

SO2 + NO2 +H2O = H2SO4 + NO

Datorită caracterului higroscopic accentuat, acidul sulfuric reacţionează cu

ionii de amoniac sau ionii altor metale determinând apariţia unor sulfaţi ai a
acestora, de obicei solizi şi nu foarte solubili care se depun la nivelul solului prin
intermediul precipitaţiilor.

Hidrogenul sulfurat (H2S) intră în mod normal în componenţa atmosferei ca

urmare a unor procese de fermentaţie produse în absenţa oxigenului (anaerobioză)
în care sunt implicate microorganisme specifice atât mediului terestru cât şi celui
acvatic.
Cantitatea de hidrogen sulfurat produsă în acest mod de către bacterii este
estimată la valori de 68 milioane tone pentru mediul terestru şi 30 milioane tone în
mediul acvatic, anual. Tot în mod natural, dar ca urmare a activităţii vulcanice o
cantitate de H2O, estimată ca fiind relativ importantă este eliminată permanent în
atmosferă.
S-a estimat că în urma activităţilor industriale implicate în producerea
derivaţilor sulfului sau prelucrarea unor minereuri cu conţinut de sulf se eliberează
anual în aer circa 3 milioane de tone echivalent sulf. Se cunoaşte faptul că în zonele
geografice considerate nepoluate concentraţia considerată normală a acestui gaz în
atmosferă este de aproximativ 2 ppm. Eliminarea acestui poluant foarte toxic din
atmosferă se produce în mod natural prin procese chimice complicate care
determină oxidarea hidrogenului sulfurat prin producerea de dioxid de sulf.
Dioxidul de sulf pătrunde în organism pe căile respiratorii iar efectele sale se
resimt atât la expunerea pe termen scurt cât şi la expunerea pe termen mediu sau
mai îndelungat fiind legate de afectarea respiraţiei. Se observă o mare variabilitate
a sensibilităţii indivizilor umani la acţiunea dioxidului de sulf, dar în principiu, în
funcţie de cantitatea inhalată efectele sunt reprezentate de constricţia bronhiilor,
apariţia bronşitelor şi chiar a spasmului bronhic. Efectul este mai sever la
organismele tinere sau tarate.

Oxizii azotului cu rol important în poluarea atmosferică sunt monoxidul de

azot (NO) şi peroxidul de azot (NO2). Cel mai toxic oxid al azotului este peroxidul
de azot (dioxidul de azot) care este un gaz relativ stabil. Totuşi, în prezenţa razelor
180

ultraviolete (UV), peroxidul de azot se reduce la monoxid de azot cu eliberarea de

atomi de oxigen fapt ce îl implică în procesele de poluare fotochimică alături de
alte componente atmosferice cum sunt dioxidul de sulf, oxigenul şi diverse
hidrocarburi.
Apariţia peroxidului de azot în atmosferă este posibilă şi datorită oxidării
monoxidului de azot în prezenta oxigenului, reacţie care se produce în mod
spontan. O sursă importantă de poluare cu NO2 este reprezentată de arderea
caracteristică motoarelor cu ardere internă şi altor arderi la temperaturi mari. Se
cunoaşte că în urma acestor combustii, concentraţia monoxidului de azot este mai
mare decât aceea a peroxidului de azot.
Totuşi, concentraţia relativ importantă de NO2 poate fi explicată prin apariţia
unor reacţii care implică oxidarea unei cantităţi importante de monoxid de azot
rezultate în urma arderilor:

2NO + O2 = 2NO2

Reacţia de oxidare a monoxidului de azot cu producere de peroxid se poate

derula şi în sens invers atunci când se realizează temperaturi crescute (de peste
6000C) fapt ce determină ca măsurătorile să indice o concentraţie mai mare a
monoxidului de azot în totalul gazelor rezultate din arderi.
Peroxidul de azot este eliberat în atmosferă în principal ca urmare a unor
procese biologice şi geologice complexe ce se produc în mod natural. Totuşi,
evaluările arată că din cantitatea totală de NO2 degajată anual în atmosferă şi
estimată la peste 500 milioane tone, peroxidul de azot provenit din activitatea
umană reprezintă un aport anual de numai 53 milioane tone.
Se estimează că peroxidul de azot nu rămâne ca atare în atmosferă o perioadă
îndelungată mai ales datorită afinităţii sale pentru apa sub formă de vapori din
atmosferă şi datorită eventualei prezenţe a amoniacului, fapt ce determină apariţia
acidului nitric (NO3NH4) şi ca urmare a reacţiilor acestuia cu diverşi ioni metalici
rezultă o serie de nitraţi care sunt eliminaţi din atmosferă datorită precipitaţiilor.
Totuşi, în anumite condiţii climatice care presupun o intensitate mărită a
radiaţiilor ultraviolete din spectrul luminii solare, peroxidul de azot este implicat în
formarea unor componente ale smogului fotochimic, fenomen caracteristic zonelor
urbane suprapopulate şi cu o activitate industrială intensă.
O astfel de categorie de substanţe poluante prezente la nivelul smogului sunt
peroxiacilnitraţii care rezultă ca urmare a unor reacţii catalizate de lumina
ultravioletă în care sunt implicate pe lângă peroxidul de azot substanţe organice de
sinteză de tipul hidrocarburilor aromatice sau alifatice rezultate mai ales în urma
arderilor incomplete ale carburanţilor lichizi.
Peroxidul de azot (dioxidul de azot) determină modificări ale funcţiei
respiratorii şi în amestec cu ozonul sau diverse pulberi în suspensie are efecte
sinergice. Expunerea pe termen lung conduce la efecte negative şi asupra
funcţionării unor organe interne care uneori pot fi ireversibile.
 181

În general oxizii de azot au un efect pozitiv asupra creşterii şi dezvoltării

plantelor, dacă valorile concentraţiilor din mediu nu depăşesc anumite limite. La
valori ridicate dar nu neapărat toxice s-a observat totuşi o creştere a sensibilităţii
plantelor la atacul unor dăunători precum şi la anumite schimbări ale condiţiilor
mediale cum ar fi scăderea rezistenţei la temperaturi scăzute.

Dioxidul de carbon se găseşte în mod normal în componenţa atmosferei

terestre. Concentraţia actuală a CO2 în aerul atmosferic este estimată la o valoare
medie de aproximativ 325 ppm. Se admite faptul că această concentraţie a crescut
treptat începând mai ales cu sfârşitul secolului 18 ca urmare a creşterii accentuate a
activităţii industriale a societăţii umane, mai ales ca urmare a arderii
combustibililor fosili în diverse sectoare de activitate.
Arderea combustibililor de origine organică este un mod extrem de eficient de
producere a dioxidului de carbon, deoarece, de exemplu, prin arderea unei cantităţi
unitare de carbon (C) se obţine, în urma reacţiilor implicate în oxidarea carbonului,
o cantitate de patru ori mai mare de dioxid de carbon (CO2).
Luând în consideraţie estimarea cantităţii totale de energie produsă pe plan
mondial cifrată la circa 7x109 tone echivalent carbon, din care 90% reprezintă
carbonul din combustibilii fosili, se poate estima o cantitate de patru ori mai mare
pentru dioxidul de carbon emis anual în atmosfera terestră.
Se consideră că în ultimul timp concentraţia acestui gaz în atmosferă creşte cu
o medie anuală de aproximativ 2 ppm. Din această cantitate, un volum de 1,3 ppm
este se pare fixat prin procese biologice (în special prin fotosinteză) sau absorbit de
mediul terestru şi acvatic. Diferenţa de 0,7 ppm se adaugă anual concentraţiei
dioxidului de carbon atmosferic. Un calcul estimativ relativ simplu conduce la
concluzia că, în acest ritm de producere şi eliberare a acestui gaz, concentraţia CO2
din atmosfera Pământului datorată activităţii umane se poate dubla la fiecare două
decenii. Consecinţele acestui proces care implică perturbarea unui ciclu
biogeochimic important cum este circuitul carbonului în natură pot fi dramatice din
punct de vedere ecologic şi cu efecte imprevizibile asupra unor aspecte particulare
sau globale ale desfăşurării vieţii pe planeta noastră. Aceste aspecte vor fi abordate
în capitolele următoare.

Creşterea concentraţiei CO2 în atmosferă poate avea efecte şi asupra mediului

acvatic. Deşi dioxidul de carbon molecular atmosferic nu este foarte solubil în apă
în condiţii normale, majoritatea concentraţiei acestui gaz în apă fiind datorată unor
procese naturale, în anumite condiţii de temperatură şi presiune, prin modificarea
presiunii parţiale, CO2 de origine atmosferică poate conduce la creşterea cantităţii
acestui gaz în apă şi perturbarea sistemului tampon care asigură în mod normal
stabilitatea concentraţiei ionilor de hidrogen şi deci influenţează pH-ul apei.
Aciditatea apei în ecosistemele naturale şi deci valoarea pH-lui depinde în mod
direct de oscilaţia concentraţiei totale de CO2, valoare care include concentraţiile
de dioxid de carbon aflat în formă moleculară, precum şi ale acidului carbonic
(H2CO3), şi ionilor carbonat (CO3--) şi bicarbonat (HCO3-). In mod indirect, pH-ul
182

este influenţat de eficienţa proceselor prin care se fixează dioxidul de carbon din
apă. Dacă presupunem ca rata fixării CO2 este relativ constantă, atunci aciditatea
apei depinde numai de concentraţia totală de dioxid de carbon în apă.
În cazul în care în ecosistemele acvatice există o concentraţie mare de CO2
liber sau sub formă de acid carbonic, atunci concentraţia ionilor de hidrogen (H+)
creşte, deci valoarea pH-ului scade (deoarece valoarea acestuia este proporţională
cu logaritmul negativ din concentraţia ionilor de hidrogen). Dacă în apă
concentraţiile ionilor carbonat şi bicarbonat sunt preponderente, atunci concentraţia
ionilor de hidrogen este mai redusă şi deci valoarea pH-ului creşte spre valori de
alcalinitate.
În mod natural ecosistemele acvatice sunt capabile să regleze valoarea pH-ului
apei printr-o reacţie tampon care stabileşte o relaţie de echilibru între carbonaţi şi
bicarbonaţi, prin fixarea sau eliberarea dioxidului de carbon:

CaCO3 + CO2 + H2O = Ca(HCO3)2

O concentraţie crescută peste limitele uzuale ar putea deregla acest sistem de

echilibrare a pH-ului în mediul acvatic cu consecinţe biologice foarte dificil de
estimat.

Monoxidul de carbon (CO) este unul dintre cei mai importanţi poluanţi
atmosferici, mai ales dacă luăm în consideraţie faptul că în mod normal el intră în
componenţa atmosferei în concentraţii extrem de reduse.
Actualmente se estimează că monoxidul de carbon are concentraţii variabile
între limitele de 0,1 şi 0,2 ppm, cu o medie la nivelul troposferei de aproximativ
0,12 ppm. În anumite areale geografice cum sunt zonele polare sau cele apropiate
de cercul polar de nord concentraţiile CO sunt uneori mult mai reduse, de până la
0,025 ppm (valoare determinată la Polul Nord).
Monoxidul de carbon din atmosfera terestră are atât surse naturale cum sunt
multe procese biologice implicate în descompunerea materiei organice, incendii
naturale în zonele forestiere (care afectează anual pe glob peste 7,2 milioane de
hectare de pădure) sau activitatea vulcanică normală, dar mai ales surse antropice
fiind un rezultat al activităţii umane moderne.
Una din principalele surse de poluare cu monoxid de carbon o constituie
funcţionarea motoarelor cu ardere internă. Experimentele au arătat că ponderea
monoxidului de carbon în totalul gazelor de eşapament ale automobilelor este de
până la 11%.
În principal, o emisie crescută de CO se produce atunci când arderea
combustibililor este incompletă, aşa cum se întâmplă în primele minute de
funcţionare a motoarelor autovehiculelor sau când amestecul de aer şi carburant
este dezechilibrat. S-a observat că aproximativ 80% din emisia de monoxid de
carbon timp de 20 minute a unui motor se produce în primele 2 minute de
funcţionare ale acestuia.
 183

Există desigur şi alte surse de poluare cu monoxid de carbon care conduc la

creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă într-o măsură mai accentuată sau
mai redusă (Tab.19 ).
Monoxidul de carbon nu este distribuit în mod omogen în atmosferă,
concentraţia acestuia fiind variabilă mai ales la altitudini reduse, unde, fiind un gaz
mai greu decât aerul şi în funcţie şi de morfologia reliefului şi abundenţa surselor
de poluare, poate avea o distribuţie diferită.
În zonele rurale sau alte zone nepoluate concentraţia CO poate avea valori de
0,06 până la 0,2 ppm, în timp ce în zonele urbane concentraţia acestuia este extrem
de variabilă de la 1 ppm până la 140 ppm, uneori mult mai ridicată.
În zonele urbane aglomerate se poate înregistra o concentraţie medie de 15-20
ppm, dar în aceleaşi zone, în condiţii locale specifice cum sunt anumite perioade de
trafic intens al automobilelor, pe anumite artere de circulaţie şi în absenţa vântului
s-au înregistrat concentraţii de până la 300 ppm.

Tabel 19. Emisii de monoxid de carbon estimate pentru diferite

combustii la nivel global (Robinson, 1970).

Sursa de poluare Cantităţi de CO

(milioane tone/an)
Arderea combustibililor lichizi 193
Arderea cărbunilor 12
Arderea masei lemnoase 16
Arderea deşeurilor 25
Incendii în zone forestiere 11
Total 257

Considerându-se o emisie totală anuală minimă de monoxid de carbon de 250

milioane tone pe an (deşi valoarea este evident mai mică decât cifra reală) s-a
estimat că anual concentraţia de monoxid de carbon din atmosferă va înregistra o
creştere de circa 0,04 ppm, deşi există estimări referitoare la o valoare mult mai
mare (1 ppp). De asemenea, cercetările au demonstrat că menţinerea CO în
atmosferă se produce pentru o perioadă de timp variabilă de la câteva luni până la 5
ani.
Nu se cunoaşte foarte bine mecanismul prin care este eliminat monoxidul de
carbon din atmosferă. Dacă la altitudini de peste 100 km se poate produce oxidarea
CO la dioxid de carbon, în atmosfera joasă a Pământului acest fenomen nu se
produce la fel de intens şi se presupune că rolul principal fixarea CO îl au o serie
de microorganisme capabile să utilizeze acest gaz ca sursă de energie
(microorganisme chemosintetizatoare).
184

Specii de bacterii specifice solului aparţinând genurilor Bacillus, Clostridium,

Bacterium etc., sunt capabile să utilizeze eficient cantităţi importante de monoxid
de carbon fie oxidându-l la dioxid de carbon, fie utilizând carbonul pentru sinteza
metanului sau a altor substanţe organice specifice metabolismului bacterian. Rolul
important al microorganismelor în eliminarea CO atmosferic este dovedit
experimental. Se estimează ca bacteriile prezente într-un volum de 1m3 pot absorbi
în interval de o oră până la 17 mg monoxid de carbon, la o concentraţie atmosferică
a acestuia de 1cm3 la 1 m3 de aer.
Monoxidul de carbon are efecte dintre cele mai dramatice în funcţie de
cantitatea inhalată mergând până la moarte în cazul intoxicaţiilor severe. La
concentraţii mai reduse are efecte de natură cardiovasculară, neurologică şi
comportamentală, de fibrinoliză etc. Exceptând accidentele industriale sau naturale,
în mod obişnuit atmosfera marilor oraşe are o concentraţie crescută a CO mai ales
ca rezultat al traficului auto intens.

Ozonul (O3) se găseşte în mod natural în componenţa atmosferei formând

datorită concentraţiei crescute un adevărat strat în atmosfera înaltă a Pământului.
Acest strat cunoscut şi sub denumirea de „pătură de ozon” are un important rol
ecologic la nivel global datorită calităţii sale de a ecrana radiaţia din sectorul
ultraviolet al spectrului luminii solare. Se cunoaşte de regulă efectul puternic
antibiotic al radiaţiilor ultraviolete.
Dacă stratul de ozon din stratosferă are efecte pozitive, concentraţiile crescute
de ozon de la nivelele inferioare ale atmosferei sunt nedorite datorită efectului
puternic oxidant al acestui gaz. Concentraţia ozonului în atmosfera respirabilă este
în mod normal destul de redusă fiind variabilă în funcţie de condiţiile geografice
care determină o incidenţă şi o intensitate diferită a radiaţiilor ultraviolete. Astfel,
în zonele aride concentraţia medie a ozonului este de aproximativ 15 ppm, în timp
ce în zonele situate la altitudini mai mari poate ajunge la valori de peste 100 ppm.
Fiind implicat în procesele complexe care dau naştere smogului, alături de
dioxidul de azot, ozonul poate avea local concentraţii crescute care sunt extrem de
nocive atât pentru om şi alte organisme animale cât şi pentru vegetaţie.
Datorită calităţilor sale puternic oxidante ozonul poate reacţiona cu o mare
diversitate de substanţe dar are o afinitate crescută pentru substanţele de natură
organică din constituţia organismelor animale sau vegetale, fapt ce explică
toxicitatea crescută a acestui poluant atmosferic.
Mecanismele prin care ozonul reacţionează cu astfel de substanţe presupun fie
oxidarea aminoacizilor din componenţa unor enzime şi coenzime precum şi a
proteinelor şi lanţurilor peptidice, fie oxidarea acizilor graşi nesaturaţi, rezultând
acizi graşi peroxidici.
Datorită afinităţilor sale oxidative care se manifestă preponderent asupra
proteinelor şi lipidelor, membranele celulelor diferitelor organe sunt extrem de
vulnerabile la acţiunea ozonului. Cercetări recente au demonstrat că expunerea
organismului uman la concentraţii crescute de ozon determină afectarea ochilor,
 185

căilor respiratorii şi procesul de respiraţie în ansamblu. Efectele sunt mai puternic

resimţite de organismele tinere.

Aerosolii care definesc particulele în mod frecvent solide (dar şi lichide,

uneori) aflate în permanenţă în atmosferă, deşi intr-o proporţie mai redusă (circa
10%) decât poluanţii gazoşi, constituie de asemenea un important poluant
atmosferic. Prezenţa aerosolilor în atmosferă poate avea atât cauze naturale cât şi
antropice. În mod natural prezenţa aerosolilor solizi în structura atmosferei terestre
este datorată unor fenomene cum sunt:

- acţiunea vântului asupra ecosistemelor deşertice şi asupra solurilor

degradate care determină furtunile de praf şi ridicarea în atmosferă a unor
cantităţi importante de particule solide de natură silicioasă de dimensiuni
micrometrice ( 0,3μ);
- acţiunea deplasării maselor de aer deasupra ecosistemelor acvatice şi
antrenarea în atmosferă a particulelor lichide de apă marină şi oceanică
cu o compoziţie chimică (salină) diferită de aceea a vaporilor de apă
existenţi în mod normat în atmosferă şi care după evaporarea apei dau
particule cu un diametru de aproximativ 0,3μ;
- fenomenele de vulcanism activ care pot aduce în atmosferă pe lângă
poluanţii gazoşi şi particule solide fine componente ale cenuşii vulcanice;
- incendiile naturale de pădure sau cele din zonele înierbate.

Prezenţa diferitelor tipuri de aerosoli este datorată însă în mod direct sau
indirect şi activităţilor umane, principala sursă fiind reprezentată de combustia
incompletă a diverşilor combustibili dar şi alte activităţi umane. În general,
producerea aerosolilor se realizează în câteva tipuri de activităţi antropice
enumerate în continuare.

- Combustiile în mare măsură incomplete ale cărbunelui, lemnului şi

carburanţilor lichizi în diferite industrii sau ca urmare a arderilor
specifice motoarelor termice. Trebuie precizat faptul că utilizarea
benzinelor cu plumb este una din sursele principale de poluare cu aerosoli
cu o concentraţie mare de plumb.
- Industriile extractive şi cele care produc diverse materiale de construcţii,
cum sunt carierele şi concasoarele de piatră, fabricile de ciment,
şantierele de construcţii etc. sunt de asemenea surse importante de
poluare a atmosferei cu particule solide.
- Activităţile de metalurgie feroasă şi neferoasă ce produc aerosoli bogaţi
în metale ca fier, zinc, plumb, cupru şi aluminiu.

Determinări ale structurii aerosolilor realizate în zonele puternic industrializate

au evidenţiat prezenţa unei mari varietăţi de particule ale unor minerale cum sunt
gipsul, feldspatul, calcitul sau azbestul. Toxicitatea acestor aerosoli este în unele
186

cazuri recunoscută. Se ştie că azbestul, care nu este altceva decât un silicatul

hidratat de magneziu, utilizat frecvent la producţia materialelor refractare poate
provoca grave afecţiuni pulmonare, inclusiv cancer, fiind din acest punct de vedere
mult mai periculos decât alţi silicaţi.
Particulele de dimensiuni care permite sedimentarea lor din componenţa
atmosferei conţin de regulă concentraţii de oxid de fier de până la 20% şi siliciu în
proporţie de 15%. Celelalte procente sunt reprezentate de diverse alte substanţe din
care mai importante sunt oxizii unor metale ca magneziul, vanadiul, molibdenul,
arsenul precum şi metale mai rare dar cu mare potenţial toxic cum sunt seleniul şi
telurul.
Particulele solide din componenţa aerosolilor au diverse dimensiuni. Din acest
punct de vedere, se poate vorbi despre câteva categorii în care pot fi incluse
diferitele particule în funcţie de diametrul acestora.
Particulele mari au un diametru de aproximativ 20 microni sau mai mare,
aflate în straturile inferioare ale atmosferei, dar care pot fi întâlnite şi până la
altitudini de 3 km, care datorită masei lor sedimentează relativ repede, revenind la
nivelul solului, mai mult sau mai puţin aproape de sursele de emisie. Aceste
particule sunt specifice atmosferei din jurul marilor aglomerări urbane sau a
zonelor cu o activitate economică intensă.
Particule fine sunt considerate cele care au dimensiunile maxime situate în
intervalul 0,1-2,5 microni. Valoarea minimă a acestui interval este considerată
limita inferioară de dimensiune a unei particule ce poate reveni la nivelul solului.
Se consideră ca particulele cu dimensiuni inferioare valorii de 0,1 μ nu
sedimentează în condiţii normale datorită acţiunii legilor fizice care permit
anularea gravitaţiei terestre de către acceleraţia particulelor (dinamica browniană).
Totuşi, în cele din urmă şi această categorie de particule va ajunge la nivelul
solului, pe de-o parte datorită precipitaţiilor care le înglobează, dar şi datorită unor
fenomene electrostatice care pot, în anumite condiţii, să favorizeze agregarea
acestor particule în conglomerate de dimensiuni mai mari. Se consideră că
particulele cu dimensiuni mai mici sunt implicate în procesele meteorologice,
contribuind a condensarea vaporilor de apă din atmosferă.
Particulele superfine sau infra-microscopice au dimensiuni ce pot fi situate sub
valoarea de 10 Ǻ, dar care în general au dimensiuni medii de aproximativ 300 Ǻ.
Nu se cunosc foarte multe aspecte referitoare la structura chimică a acestor
particule.
Atât cantitatea cât şi structura aerosolilor sunt variabile în funcţie de altitudinea
sau poziţia geografică. O atmosferă considerată nepoluată are o concentraţie de
aerosoli de aproximativ 10 milioane de particule la 1 metru cub de aer atmosferic.
Numărul particulelor este mult mai mare, de peste 2 miliarde pe metru cub în
zonele puternic poluate. Atmosfera zonelor urbane poate avea concentraţii ale
aerosolilor estimate la valori cuprinse între 0,06 μg şi 0,1 μg pentru un volum de
aer de 1 m3.
Aerosolii solizi care includ particule aflate în suspensie în atmosferă, nu
neapărat toxice, cu diametre de până la 20 microni pot produce prin depunere la
 187

nivelul plămânilor a unei cantităţi suficient de mari pentru a nu mai putea fi

eliminată în mod natural, disfuncţii respiratorii şi apariţia unor afecţiuni cardio-
respiratorii. Efectele poluanţilor atmosferici sunt resimţite şi de alte componente
ale mediului.
Ploaia acidă. Termenul se referă la ceea ce specialiştii numesc depunere acidă.
Ploaia acidă este datorată existenţei substanţelor poluante acide şi are efecte foarte
distructive. Ploaia acidă a intrat în limbajul ştiinţific de specialitate în 1852 când
chimistul englez Robert Agnus a utilizat pentru prima data acest termen. Din acel
moment, ploaia acidă a devenit o problemă intens dezbătută de specialiştii în
protecţia mediului dar şi de alte persoane interesate.
Greu de observat în lipsa unor măsurători directe, ploaia acidă ca fenomen a
suscitat unele controverse ştiinţifice. Unii oameni de ştiinţă au susţinut că
activitatea umană este în principal responsabilă de acidifierea apelor de precipitaţie
în timp ce alţii considerau că fenomenul este datorat în egală măsură unor cauze
naturale. Studii relativ recente au dovedit că principala cauză a producerii ploii
acide o constituie concentraţia crescută în atmosferă a dioxidului de sulf şi oxizilor
de azot. Aceste substanţe sunt eliberate în atmosferă în mod cert ca urmare a unor
procese industriale. De aceea zonele cele mai afectate de ploaia acidă se află pe
teritoriul celor mai industrializate naţiuni din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Cea mai mare parte a cantităţii de dioxid de sulf din atmosferă provine din
arderea combustibililor fosili şi în special a cărbunilor. Se consideră că circa 100 de
milioane de tone de dioxid de sulf provin din arderea cărbunilor, ceea ce înseamnă
aproximativ 70% din emisia totală la nivel global. În 1975 se estima că după 2000
cantitatea de SO2 evacuată ar putea creşte la aproximativ 300 milioane tone. Se
pare însă că reducerea arderii cărbunilor şi utilizarea mai accentuată a
combustibililor lichizi sau gazelor a redus această creştere.
Aciditatea precipitaţiilor rezultă din combinarea dioxidului de sulf în atmosferă
umedă şi prezenţa oxigenului în sulfit şi în cele din urmă în acid sulfuros care în
reacţie cu alte substanţe atmosferice determină apariţia sulfaţilor substanţe cu
caracter de asemenea acid.
Atât dioxidul de sulf cât şi compuşii acestuia au puternice efecte fitotoxice care
în funcţie de timpul de expunere determină efecte biochimice şi fiziologice cum
sunt degradarea clorofilei şi deci deficienţe ale procesului de fotosinteză modifica
activitatea unor enzime etc. Un procent important din pădurile ţărilor
industrializate a fost afectat, se presupune, de căderea ploilor acide.
Precipitaţiile acide pot avea efecte complexe la nivelul ecosistemului. Nu toate
aceste efecte au fost investigate, dar s-a dovedit totuşi că în general ele se referă la
scăderea pH-ului apei şi solului, afectând mai întâi platele şi animalele foarte
sensibile la aciditate crescută sau la prezenţa compuşilor sulfului.
De-a lungul anilor, specialiştii şi oamenii de ştiinţă au observat că unele păduri
cresc mai încet fără să cunoască foarte bine de ce are loc acest fenomen. S-a
remarcat că în aceste păduri arborii cresc mai încet iar frunzele pomilor se
îngălbenesc frecvent şi cad, iar uneori pe întregi zone împădurite copacii mor,
aparent, fără un motiv.
188

În prezent studiile au evidenţiat implicarea în acest fenomen a precipitaţiilor

acide. In Statele Unite ale Americii, de exemplu, s-a dovedit efectul ploilor acide
asupra pădurilor şi solului în numeroase zone, mai ales situate la altitudini ridicate.
Se cunoaşte că de regulă efectul distructiv al ploii acide se adaugă şi potenţează
efectele altor fenomene care conduc la distrugerea pădurilor, cum sunt efectul altor
poluanţi atmosferici, atacul insectelor şi al agenţilor patogeni, seceta sau variaţiile
mari de temperatură. După o perioadă relativ îndelungată de studii şi cercetări care
au adus informaţii legate de chimismul şi biologia plantelor s-a reuşit evidenţierea
proceselor prin care ploaia acidă acţionează asupra solului pădurilor, asupra
arborilor şi a altor plante.
Ploaia acidă cade pe frunzele copacilor şi apoi atinge solul pădurilor. O parte a
precipitaţiilor se scurge şi ajunge până la urmă în diverse ecosisteme acvatice, în
timp ce o anumită cantitate este absorbită pentru un timp la nivelul solului. Solul
poate neutraliza o parte a acidităţii acestor ape prin capacitatea sa de tamponare,
dacă aceasta este semnificativă, sau poate deveni mai acid. Diferenţele dintre
capacitatea diverselor soluri de a neutraliza aciditatea ploilor determină ca la
aproximativ aceeaşi cantitate de precipitaţii acide, efectele să fie uneori foarte
diferite. Această capacitate depinde de textura şi structura fizico-chimică a
solurilor, dar şi de tipul stratului de rocă aflat la baza solului propriu-zis.
Efectul ploii acide nu este în mod normal foarte direct. Ceea ce se întâmplă este
mai întâi legat de slăbirea rezistenţei plantelor, prin degradarea frunzelor, limitarea
cantităţilor de nutrienţi sau expunerea la acţiunea treptată unor substanţe toxice
existente în sol. De asemenea, ploaia acidă poate provoca, prin diverse reacţii
chimice la nivelul solului, eliberarea din compuşii insolubili a unor elemente
chimice toxice pentru plante cum este aluminiul. Această combinaţie de fenomene
care presupun pierderea de nutrienţi din sol şi creşterea toxicităţii datorate
aluminiului poate fi unul din mecanismele cele mai importante prin care ploaia
acidă degradează pădurile.
Totuşi, arborii pot fi afectaţi de ploaia acidă chiar dacă solul are o capacitate
crescută de a contracara aciditatea. Pădurile din regiunile muntoase înalte sunt
frecvent expuse la cantităţi mai mari de substanţe acide deoarece ele sunt adesea
expuse norilor şi ceţei acide care au o aciditate mai mare decât a precipitaţiilor.
Efectele se resimt la nivelul frunzelor prin dereglarea mecanismelor implicate de
fotosinteză.
Ploile acide pot afecta de asemenea şi alte plante într-un mod similar. Deşi
expuse adeseori acţiunii unor alţi poluanţi atmosferici, ca de exemplu nivelul
crescut al concentraţiei ozonului la nivelul solului, culturile agricole nu sunt de
regulă afectate în mod serios, mai ales datorită utilizării îngrăşămintelor agricole
care suplinesc lipsa nutrienţilor şi a aplicării amendamentelor cu caracter alcalin
(mai ales carbonat de calciu).
Se consideră că efectele precipitaţiilor cu caracter acid este mult mai evident în
mediul acvatic reprezentat de ecosisteme lacustre, râuri, mlaştini etc., datorită
faptului că precipitaţiile acide cad direct pe aceste zone acvatice dar ajung aici şi
indirect prin colectarea apelor de precipitaţii de pe arii mult mai întinse.
 189

Majoritatea apelor continentale au un pH cuprins între valorile 6 şi 8 (deşi există în

mod natural şi ape mai acide).
Ploile acide afectează în principal volumele de apă care ele însele, solurile pe
care se află, sau terenurile înconjurătoare au o capacitate redusă de a neutraliza
aciditatea. În aceste zone cu capacitate naturală redusă de tamponare a acidităţii,
ploile acide pot de asemenea să elibereze aluminiul din compuşii solului, care
ajunge astfel în ecosistemele acvatice unde are o acţiune extrem de toxică asupra
multor specii de organisme.
În SUA există numeroase lacuri şi ape curgătoare investigate de Agenţia
Naţională pentru Supravegherea Apelor de Suprafaţă (NSWS) care resimt efectul
acidităţii cronice, adică un pH în mod constant scăzut. Studiile referitoare la
depunerile cu caracter acid realizate asupra unui număr de peste 1000 de lacuri şi
mai multe mii de km de ape curgătoare au reliefat sensibilitatea acestor ecosisteme
la procesul de creştere a acidităţii a apelor. S-a estimat că ploile acide sunt cauzele
principale pentru 75% din lacurile analizate şi 50% din râuri. În zone geografice în
care capacitatea de tampon a solului este redusă, există ecosisteme acvatice care au
un pH al apei mai mic de 5, până la o valoare de pH=4,2 (Little Echo Pond, în
statul New York).
În mediul acvatic, ploaia acidă determină efecte în cascadă care dăunează sau
chiar conduce la dispariţia diferitelor organisme acvatice. Ea poate determina
completa eliminare a unor specii de peşti din biocenoză şi scăderea diversităţii
biologice a ecosistemelor acvatice. S-a observat că pe măsura scăderii pH-ului
apelor, creşte concentraţia aluminiului, fenomene care împreună au un caracter
extrem de toxic pentru peşti. Chiar dacă aceste procese nu determină moartea
peştilor în mod direct, ele pod determina un stres cronic ceea ce determină scăderea
capacităţii de supravieţuire a populaţiilor expuse.
Există unele specii de plante şi animale care au capacitatea de suporta creşterea
acidităţii apelor. Marea majoritate însă sunt sensibile la scăderea pH-ului şi ca o
regulă generală exemplarele tinere sunt de obicei mai sensibile. La o valoare de pH
al apei de aproximativ 5 sunt afectate icrele celor mai multe specii de peşi, astfel
încât eclozarea puietului nu se mai produce, iar la nivele uşor mai scăzute indivizii
adulţi mor. În figura 52 se prezintă nivelurile de aciditate a apei care pot fi tolerate
de diverse organisme acvatice. Se poate observa că batracienii, de exemplu, suportă
ape mai acide decât unele specii de peşti (păstrăv).
190

Figura 52 . Niveluri de aciditate a apei suportate de unele grupe de organisme

acvatice.

Puietul de salmonide este foarte sensibil la acţiunea ploilor acide şi de

asemenea dezvoltarea fitoplanctonului poate fi afectată. Valorile de concentraţie a
dioxidului de sulf în atmosferă nu trebuie să depăşească limita medie anuală de
30μg/m3, în conformitate cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Cercetări recente au reliefat că efectul nociv al dioxidului de sulf este potenţat
de prezenţa dioxidului de azot, mai ales în prezenţa ozonului. Se consideră că
valorile maxime admise pentru concentraţiile acestor substanţe în atmosfera
respirabilă sunt următoarele: 30μg/m3 pentru NO2, 30μg/m3 pentru SO2 şi 60 μg/m3
pentru O3.
Un rol important în creşterea acidităţii apelor de suprafaţă îl are azotul.
Cercetări recente au pus în evidenţă importanţa azotului în procesul de creştere pe
termen lung a acidităţii apelor. Se apreciază că 10-45% din azotul produs în diverse
activităţi umane ajunge în cele din urmă în diferite ecosisteme acvatice incluzând
estuarele şi apele din zonele de coastă ale mărilor şi oceanelor, unde pe alocuri
azotul de provenienţă atmosferică poate reprezenta până la 30%.
Reducerea fenomenului reprezentat de ploile acide sau cel puţin menţinerea lui
sub control este foarte importantă. Dacă tendinţa actuală va rămâne neschimbată se
estimează că în următorii 50 ani rata creşterii acidităţii unor ecosisteme acvatice de
dimensiuni mari va fi mai rapidă cu 50% sau chiar mai mult. Principala modalitate
de a reduce efectul precipitaţiilor acide este scăderea emisiei de dioxid de sulf în
diverse activităţi industriale.
De loc de neglijat sunt şi efectele acestor substanţe precum şi ale altora (azotaţi,
monoxid de carbon, compuşi organici volatili) asupra construcţiilor şi instalaţiilor
de diverse tipuri. Efectele pot merge de la erodarea suprafeţelor construite,
formarea unor cruste nedorite sau modificarea culorii diferitelor materiale de
 191

construcţie, până la corodarea metalelor, mătuirea suprafeţelor şlefuite, degradarea

vopselelor sau altor acoperiri de natură organică.
De asemenea este cunoscut efectul distructiv al acestor poluanţi asupra
izolaţiilor specifice instalaţiilor electrice ceea ce favorizează, de exemplu,
fenomenele de descărcare electrică necontrolată pe izolatoarele instalaţiilor de
înaltă tensiune.
Traficul rutier poate avea un rol important în poluarea aerului mai ales în
aşezările urbane foarte aglomerate cum sunt marile oraşe din ţările puternic
industrializate. În România, dar şi în multe din ţările Europei Centrale şi de Est, cu
câteva excepţii notabile (Bucureşti, în anumite condiţii, Budapesta, Kiev etc.)
gradul de poluare datorat traficului rutier nu este încă o problemă foarte gravă, mai
ales datorită numărului mai redus de autoturisme. Totuşi, datorită tendinţei
semnalate în prezent de creştere a numărului de autoturisme la o mie de locuitori
până la valori care se vor apropia de cele ale ţărilor vest-europene este foarte
posibil ca această sursă de poluare să devină din ce în ce mai importantă.
Poluarea aerului are efecte majore aspra sănătăţii organismului uman.
Statisticile americane arată că aproximativ 50 000 persoane mor anual în Statele
Unite ca urmare a unor afecţiuni în care este implicată poluarea aerului. Cele mai
sensibile persoane sunt cele în vârstă precum şi copii. Datorită numărului relativ
mare de compuşi poluanţi este uneori greu de determinat care anume dintre
poluanţi pot fi incriminaţi pentru anumite afecţiuni respiratorii.
De asemenea, multe îmbolnăviri cauzate de poluanţii atmosferici se manifestă
după o lungă perioadă de expunere şi eventual după acumularea în organism a unei
cantităţi mai mari de toxine, fapt care poate masca adevăratele cauze de
îmbolnăvire. Se cunoaşte totuşi că cele mai multe afecţiuni de genul bronşitelor,
cancerului de plămâni şi boli cardiovasculare pot avea drept cauză aerul poluat.
Având în vedere particularităţile poluării atmosferice legate de dinamica
maselor de aer poluat, fenomen ce poate conduce la o dispersie particulară a
poluanţilor, fie local, fie la distanţe apreciabile de sursa de poluare s-au încercat
diverse metode de studiu ştiinţific şi construirea unor modele care să permită
studiul dispersiei poluanţilor atmosferici.
Au fost realizate numeroase modele capabile să descrie dispersia poluanţilor.
Unele modele sunt simple altele au un grad de complexitate ridicat însă majoritatea
au dezavantajul unor incertitudini privind, fie alegerea parametrilor care să permită
modelarea dispersiei, fie utilizarea celor mai adecvate formule de calcul a
dinamicii. De aceea, validarea oricărui tip de model este extrem de importantă şi se
realizează pe baza comparării măsurătorilor efectuate pe teren cu modul în care
modelele descriu dispersia.
În acest sens se studiază procese referitoare la dispersia poluanţilor sub efectul
factorilor meteorologici, în special datorită deplasării maselor de aer precum şi
aspectul dispersiei dependente de alte procese atmosferice sau de morfologia
specifică a reliefului şi particularităţile sursei de poluare. Teoriile elaborate pentru
studiul acestor procese se referă la teoria gradientului de transfer, teoria statistică
sau a similitudinii difuziei.
192

17.1.3. Efecte globale ale poluării atmosferei

17.1.3.1. Reducerea stratului de ozon

Nu cu mult timp în urmă atât lumea ştiinţifică dar şi opinia publică aflau cu
uimire un fenomen cu potenţiale efecte deosebit de grave asupra mediului la nivel
global sau cel puţin la scară regională, referitor la reducerea concentraţiei ozonului
din starturile superioare ale atmosferei (stratosferă).
Fenomenul a fost observat în emisfera sudică şi a fost descris ca o rarefiere a
ozonului şi apariţia unei „găuri” în pătura de ozon care protejează planeta de
radiaţiile ultraviolete prezente în spectrul luminii solare, situată aproximativ
deasupra continentului antarctic (Fig. 53). Zonele de culoare neagră şi gri închis
situate deasupra Antarcticii delimitează „gaura” de ozon.

Figura 53 . Nivelul ozonului deasupra Antarcticii în primăvara anului 2001 în

unităţi Dobson (DU). Sursa: Agenţia Naţională Americană pentru Administrarea
Oceanelor şi Atmosferei (NOAA), satelitul TOVS.

Se considera “gaură de ozon” zonele care au mai puţin de 220 unităţi Dobson
(DU), conform scării de culoare de la baza figurii. Gaura de ozon reprezintă de fapt
distrugerea pe scară largă a stratului de ozon fenomen care se produce cu o
intensitate mai mare sau mai redusă în fiecare primăvară deasupra continentului
Antarctic. Folosirea termenului de gaură în stratul de ozon este impropriu utilizată,
 193

deoarece în realitate ceea ce se întâmplă este o reducere severă de până la 70% a

concentraţiei ozonului din atmosfera înaltă a Pământului, deasupra Antarcticii.
În prezent evoluţia concentraţiei de ozon este monitorizată de două organizaţii:
Organizaţia Britanică de Supraveghere a Antarcticii (BAS) şi Organizaţia
Mondială pentru Meteorologie (WMO).
În general, se consideră că sunt foarte puţini factori care contribuie la
descompunerea ozonului atmosferic şi că producţia şi utilizarea pe scară largă a
substanţelor cunoscute sub denumirea generică de cloroflorocarbonaţi (CFC) sunt
de departe cele mai implicate în producerea acestui fenomen.
Descoperite încă din 1930 de chimistul american Thomas Midgley, aceste
substanţe sunt utilizate în diferite industrii, sub diferite forme şi au fost extrem de
utile în realizarea unor produse industriale sau de uz comun cum sunt frigiderele,
diferite materiale utilizate ca izolant termic şi diverse variante ale acestora (de
exemplu, spuma plastică).
S-a remarcat destul de târziu dezastrul pe care CFC îl determină în stratosferă,
unde atomii de clor se desprind din CFC şi se leagă de unul din atomii de oxigen
ai moleculelor de ozon. Procesul este continuu datorită instabilităţii compusului
astfel rezultat, fapt ce determină o eficienţă deosebită a distrugerii ozonului de
către atomii de clor. Un singur atom de clor poate distruge prin acest mecanism
peste 100 000 molecule de ozon.
Studiile privind stratul de ozon au fost iniţiate încă din anul 1974 de către
Sherwood Rowland şi Mario Molina care au dovedit că CFC pătrund in atmosferă
şi că 99% din moleculele acestor compuşi ajung până la nivelul stratosferei.
Când în 1984 a fost descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra
Antarcticii, s-a confirmat certitudinea efectului distructiv al CFC asupra ozonului
stratosferic. Chiar dacă producţia substanţelor de tip CFC a fost restrânsă şi chiar
oprită, problema nu a dispărut, deoarece nu există o metodă viabilă pentru
îndepărtarea CFC care mai există în continuare în atmosferă şi continuă, poate la
scară mai redusă distrugerea stratului de ozon.
După ce s-a dovedit în mod ştiinţific impactul CFC asupra concentraţiei
ozonului stratosferic, SUA care erau în mod tradiţional cel mai mare producător pe
plan mondial de astfel de substanţe (Fig 54), au început să reducă din ce în ce mai
mult producţia proprie de CFC precum şi utilizarea acestor compuşi chimici.
Studiile au scos în evidenţă că pe lângă cloroflorocarburi (CFC) alte substanţe
cu efect similar sunt CFC hidrogenate, tetraclorura de carbon, brom-metilul, metil-
cloroformul şi halogenii. Tetraclorura de carbon şi metil-cloroformul sunt solvenţi
cu utilizări esenţiale în anumite industrii.
194

Figura 54 . Impactul producţiei americane de CFC asupra stratului de ozon.

Sursa: Comisia Americană pentru Comerţul Internaţional (USITC).

Clorul şi bromul provin în atmosferă atât din surse naturale cât şi din surse
antropice. Aceste substanţe sau compuşi ai clorului şi bromului rezultaţi în urma
activităţii umane sunt mult mai stabili deoarece sunt insolubili în apă şi sunt greu
de fixat sau neutralizat de celelalte substanţe din componenţa atmosferei. Aceasta
presupune faptul că ei rezistă suficient de mult timp pentru a ajunge în stratosferă
unde sub acţiunea razelor ultraviolete (UV) eliberează clorul sau bromul care
catalizează distrugerea moleculelor de ozon.
Unele substanţe cum sunt HCFC-22 (un cloroflorocarbonat hidrogenat) sau
metil-cloroformul sunt mult mai reactivi în troposferă, astfel încât o cantitate mai
mică din clorul înglobat în ele ajunge în stratosferă unde afectează ozonul. Aţi
compuşi ai clorului şi ai bromului au acelaşi comportament, dar bromul, de
exemplu, odată ajuns în stratosferă este de 40 de ori mai activ în distrugerea
ozonului decât clorul.
De aceea, o atenţie crescută se acordă în ultimul timp brom-metilului ca
substanţă cu un efect foarte important asupra reducerii concentraţiei de ozon
atmosferic. Această substanţă are trei surse majore: este eliberată prin procese
naturale ale solului, arderea biomasei, gazele de ardere evacuate de motoarele cu
combustie internă.
Producţia de substanţe care pot afecta ozonul atmosferic a început să
descrească semnificativ, cel puţin în SUA, din 1988 pentru ca în prezent să atingă
nivele similare cu cele de acum 30 ani. Datorită acordurilor internaţionale pentru
reducerea producţiei şi utilizării acestor substanţe până le eliminarea lor totală,
concentraţia exprimată prin clor echivalent a producţiei mondiale de CFC care a
înregistrat valori maxime în anii 1992 şi 1993 (Fig. 55) este actualmente în
scădere.
 195

Figura 55 . Impactul cumulat al producţiei mondiale de CFC. Sursa: USITC.

Cu toate acestea, determinările efectuate în ultimul timp arată că la nivelul

stratosferei concentraţia clorului este apropiată de valorile maxime înregistrate în
1992 şi 1993, iar concentraţia bromului este încă în creştere.
De aceea se prognozele pe termen scurt şi mediu arată că în acest deceniu
concentraţia ozonului stratosferic va continua să scadă pentru ca numai pe la
mijlocul acestui secol să se poată înregistra o creştere treptată a acestei valori.

Figura 56 . Concentraţia atmosferică a principalelor substanţe implicate în

degradarea stratului de ozon. Sursa: Atmosferic Lifetime,
Global Atmospheric Gaases Experiments.
196

Monitorizarea la nivel mondial a arătat că scăderea concentraţiei ozonului se

produce de cel puţin 20 ani cu o reducere totală la nivel planetar de 3% în zonele
situate la latitudini medii şi 6% la latitudini sudice, cu pierderi cumulate de
aproape 10% pe timpul iernii şi primăverii şi 8% în timpul verii şi toamnei pentru
zonele corespunzătoare Americii de Nord, Europei şi Australiei.
Începând cu ultima parte a anilor 70 “gaura” de ozon s-a format deasupra
Antarcticii în fiecare primăvară australă în lunile septembrie şi octombrie când
66% din ozonul total a fost distrus. Cele mai mici niveluri ale concentraţiei
ozonului au fost înregistrate în anii 1992 şi 1993 (Fig. 56).
Se consideră că aceste valori extrem de scăzute se datorează, ce puţin într-o
oarecare măsură, unei concentraţii mai mari în stratosferă de particule de sulfaţi,
proveniţi de la erupţia vulcanului Pinatubo din Filipine în 1991. Sulfaţii pot
accelera procesul de degradare a ozonului atmosferic de către compuşii clorului şi
bromului.
Utilizarea crescândă a substituenţilor CFC a condus la o creştere a
concentraţiei acestor substanţe în atmosferă. Pentru că aceste substanţe au o
remanenţă mai redusă, impactul lor asupra ozonului este diminuat în comparaţie
cu efectul CFC. Cu toate acestea, o parte din aceşti substituenţi au un impact care
poate potenţa efectul de seră.

Figura 57 . Concentraţia ozonului deasupra Antarcticii, valori medii pentru

luna Octombrie la staţia Halley.

Legătura dintre scăderea concentraţiei ozonului stratosferic şi creşterea

intensităţii radiaţiilor ultraviolete (UV) la suprafaţa Pământului a fost evidenţiată
în ultimii ani prin măsurători simultane ale concentraţiei de ozon şi radiaţiei UV în
 197

Antarctica (Fig. 57) şi zonele sudice ale Americii de Sud în timpul manifestării
sezoniere a “găurii” de ozon. Măsurătorile (Fig.58) arată că în mod cert că atunci
când concentraţia de ozon scade, intensitatea radiaţiei UV creşte.
Mai mult, nivelul ridicat al radiaţiei UV la altitudini medii şi mari observat în
1992 şi 1993 în emisfera nordică a corespuns cu perioada în care s-au înregistrat
cele mai scăzute concentraţii ale ozonului stratosferic. Totuşi, lipsa unei
monitorizări pe termen lung a nivelului radiaţiei UV la suprafaţa Pământului şi
incertitudinea indusă de gradul de acoperire cu nori şi nivelul poluării la altitudini
joase, nu permite o prognoză fără echivoc a evoluţiei intensităţii radiaţiei UV.
Ca o reacţie la pericolul scăderii concentraţiei ozonul stratosferic, naţiunile
lumii au ajuns la un acord global în această privinţă ca urmare a Convenţiei de la
Viena pentru protecţia stratului de ozon, care a intrat în vigoare în 1988, urmată de
Protocolul de la Montreal cu privire la substanţele responsabile de reducerea
stratului de ozon din 1989.
În acest context, peste 180 de ţări un program de reducere şi în final de stopare
a producţiei şi utilizării a unui număr de 8 astfel de substanţe. Protocolul prevede
de asemenea o întârziere în aplicare de 10 ani pentru ţările în curs de dezvoltare
care consumă aceste substanţe în cantitate de mai puţin de 0,3 kg per locuitor.
Acest program al Protocolului de la Montreal a fost accelerat în 1990 şi 1992
când s-au adoptat unele amendamente ca urmare a dovezilor ştiinţifice asupra
scăderii evidente a concentraţiei ozonului într-un ritm mai rapid decât se prevăzuse
anterior.

Figura 58 . Evoluţia concentraţiei de ozon deasupra Antarcticii în perioada

1956-2001 (după J.D. Shanklin, British Antarctic Survey).

Ca parte a efortului de grăbire a ritmului în care se va realiza eliminarea totală

a producţiei şi consumului substanţelor ce provoacă diminuarea stratului de ozon,
198

ţările semnatare au decis să faciliteze în acest scop transferul de tehnologie şi

fonduri de la ţările dezvoltate către statele în curs de dezvoltare. S-a stabilit că în
principiu să înceteze producţia celor mai incriminate substanţe până la 1 ianuarie
1996. Acest fapt a avut s-a repercutat pozitiv asupra evoluţiei concentraţiei clorului
total în atmosferă (Fig. 59 ).
Datorită importanţei stratului de ozon asupra vieţii pe Pământ precum si a
complexităţii proceselor chimice implicate in distrugerea ozonului stratosferic,
monitorizarea evoluţiei stratului de ozon la scară globală trebuie să continue pe o
perioadă foarte îndelungată de timp.
Deşi nu se poate realiza o statistică foarte exactă, se presupune că frecvenţa
apariţiei cancerului datorită expunerii la UV poate fi extrem de mare. Agenţia
Americană de Protecţie a Mediului (EPA) a estimat că cel puţin 60 milioane de
americani născuţi până în anul 2075 vor contracta cancer de piele datorită reducerii
păturii de ozon şi că aproximativ 1 milion dintre aceste persoane vor muri din acest
motiv.
În plus, există cercetări care arată că un strat mai subţire de ozon în stratosferă
va avea ca efect o rată crescută a îmbolnăvirilor de malarie şi alte boli infecţioase.
Se va produce de asemenea o creşterea a afecţiunilor legate de bolile de ochi,
numai în Statele Unite estimându-se o creştere cu 17 milioane a cazurilor de
cataractă.
Mediul în ansamblul său va fi de asemenea afectat negativ de reducerea
startului de ozon. Efectele asupra multor specii de animale vor fi severe ca şi
efectele asupra ciclului de viaţă al plantelor, determinând întreruperi ale lanţurilor
trofice.
Viaţa acvatică va fi afectată la nivel global, estimându-se că numeroase specii
din componenţa fitoplanctonului şi zooplanctonului ar putea să dispară, ceea ce ar
însemna şi dispariţia organismelor de la nivelele trofice superioare.

Figura 59 . Impactul Protocolului de la Montreal asupra concentraţiei clorului

în stratosferă.
 199

Sunt presupuse de asemenea şi efecte grave asupra climatului general al

planetei datorate reducerii concentraţiei ozonului cum ar fi schimbarea regimului
general al circulaţiei atmosferice normale mai exact al regimului vânturilor cu
consecinţe greu de evaluat.
După surpriza descoperirii reducerii stratului de ozon şi studiile aferente acestui
proces se pune pregnant problema găsirii celor mai bune soluţii pentru atenuarea
acestei tendinţe, ceea ce se traduce mai ales prin reducerea până la eliminare
producerii şi utilizării CFC.
Deoarece aceste substanţe sunt utilizate pe scară largă şi implică o mare
varietate de produse, limitarea şi mai ales stoparea utilizării lor la nivel mondial
este extrem de dificilă. În plus, pentru că multe din produsele deja existente care
utilizează CFC sunt încă în uz, va fi foarte dificil dacă nu chiar imposibil de a
elimina toate produsele de acest timp ce sunt folosite în prezent în diferite
domenii.
Problema datorată CFC ar putea fi greu de rezolvat şi datorită faptului că în
prezent există deja mari cantităţi din aceste substanţe în mediu. Se estimează că
CFC existente vor rămâne în atmosferă pentru încă 100 de ani de acum încolo,
chiar dacă producţia acestora va fi complet sistată, ceea ce pare forate puţin
probabil într-un viitor apropiat.
În ciuda acestor dificultăţi s-au iniţiat acţiuni care să conducă la limitarea
utilizării CFC. Protocolul încheiat la Montreal de un număr mare de naţiuni a
condus la acceptarea reducerii utilizării CFC şi a apelat la alte naţiuni să procedeze
asemănător. În 2000 Statele Unite ale Americii şi alte 12 ţări europene au fost de
acord să interzică utilizarea şi producţia CFC. Acest acord cunoscut sub numele de
„Convenţia de la Viena pentru protecţia startului de ozon”, este considerat foarte
important, deoarece statele industrializate sunt responsabile de producţia a 75%
din totalul CFC pe plan mondial.

17.1.3.2. Încălzirea globală

Pe data de 23 iunie 1988, James Hansen, directorul Institutului Goddard la

Agenţia Naţională Spaţială Americană (NASA) a supus atenţiei Comitetului pentru
Energie şi Resurse Naturale din cadrul Senatului american un raport care preciza că
încălzirea globală a planetei este o realitate şi că această tendinţă este într-adevăr
îngrijorătoare. Deşi anterior existau studii şi estimări care afirmau tendinţa
încălzirii climatului general al planetei, aceasta a fost prima luare de poziţie
oficială care a adus problematica încălzirii globale de la nivelul dezbaterilor
ştiinţifice la acela al deciziilor politice.
Fenomenul de încălzire globală, cunoscut de asemenea şi sub denumirea de
efect de seră a ajuns în acest mod mult mai repede în atenţia oamenilor de ştiinţă, a
guvernelor şi opiniei publice din toate ţările lumii.
200

Mulţi specialişti au fost şi sunt în continuare circumspecţi cu privire la un

pericol real de încălzire generală a planetei, considerând că nu există suficiente
dovezi argumentate riguros ştiinţific care să ateste ritmul accelerat al creşterii
globale a temperaturii medii a Pământului. Aceştia consideră că fenomenele
climatice, care se manifestă în prezent cu intensităţi şi frecvenţe deosebite, ar putea
avea alte cauze decât tendinţa de creştere a temperaturii globale.
Totuşi, există ideea şi temerea că de fapt această tendinţă de încălzire a
climatului general se poate produce extrem de rapid, raportat la scara timpului
istoric, astfel încât chiar în decursul acestui secol temperatura medie globală va
creşte cu mai multe grade.
Principalul impediment în realizarea unor modele capabile să descrie şi să
transpună în prognoze credibile evoluţia temperaturii globale rezidă în faptul că
date relativ exacte despre evoluţia climatică există numai pentru o perioadă de timp
ce se referă la ultimii 150 ani.
Iniţial doar un concept, încălzirea globală a devenit una din marile potenţiale
probleme ale omenirii. Vom încerca în continuare să explicăm ce este de fapt
încălzirea globală şi efectul de seră care afectează planeta, deoarece se cunosc în
prezent destul de multe elemente referitoare la aceste probleme.
Pământul este o planetă foarte dinamică ce primeşte căldură de la soare, dar de
fapt, suprafaţa pământului este cea care încălzeşte planeta în ansamblu. Radiaţiile
solare de scurtă lungime de undă sunt reflectate de scoarţa terestră în atmosferă sub
formă de energie termică, adică radiaţii cu o lungime mare de undă. Această
radiaţie este cea care încălzeşte de fapt planeta.
Temperatura Pământului ca şi temperatura oricărei alte planete depinde în
primul rând de cantitatea de energie solară primită, de valoarea energiei reflectată
în spaţiu şi de durata menţinerii acestei energii la nivelul atmosferei.
Pe parcursul ultimelor două milioane de ani schimbările produse în modul în
care planeta a receptat energia solară au determinat perioade (epoci) glaciare pe
parcursul cărora temperatura global a fost în medie cu 50C mai scăzută decât în
prezent, precum şi perioade interglaciare caracterizate de temperaturi similare
celor actuale.
Mai ales vaporii de apă şi dioxidul de carbon care se găsesc în mod natural în
componenţa atmosferei terestre permit planetei să fie mai caldă decât în absenţa
cestor gaze. Atmosfera naturală permite razelor solare să ajungă până la suprafaţa
pământului şi să-l încălzească. Suprafaţa solului eliberează această energie sub
formă de radiaţie infraroşie (IR) care este absorbită de vaporii de apă şi dioxidul de
carbon din atmosferă. Acesta este în principiu mecanismul cunoscut sub numele de
efect de seră. Se consideră că în absenţa acestui proces Pământul ar fi cu
aproximativ 330C mai rece decât este în prezent.
Se consideră că aproximativ 50% din dioxidul de carbon emis în atmosferă la
un moment dat este absorbit foarte repede prin fotosinteza plantelor terestre şi
acvatice. Celelalte 50 procente rămân în atmosferă pe o perioadă de mai multe
decenii. În acest mod creşte concentraţia dioxidului de carbon atmosferic.
 201

Concentraţia medie de dioxid de carbon a crescut de la valoare de 275 ppm

înainte de revoluţia industrială până la 315 ppm în anul 1958, când această
concentraţie a fost pentru prima dată calculată cu precizie, pentru ca în 1999
dioxidul de carbon să fie prezent în atmosferă la o concentraţie de 368 ppm. S-
estimat că această creştere a cantităţii CO2 a condus la creşterea cantităţii de
energie la nivelul solului cu 1,5 W pentru fiecare metru pătrat de suprafaţă terestră.
Aproximativ două treimi din emisia actuală de metan în atmosferă este datorată
activităţilor din zootehnie, culturii orezului, extracţiei cărbunelui, petrolului şi
gazelor naturale precum şi a unor activităţi industriale adiacente. Celelalte procente
provin din surse naturale cum sunt zonele umede şi activitatea unor organisme
(termite). Se estimează că efectul de seră total produs de metan a condus la
creşterea cu 0,5 W a energiei pe fiecare metru pătrat de suprafaţă a planetei.
Intensitatea radiaţiei solare care ajunge la nivelul solului poate fi calculată cu
relaţia:

I = I o ⋅ e − (α a + α s + α d )⋅m

unde:
I = intensitatea radiaţiei solare la altitudine zero (nivelul mării);
I0 = intensitatea radiaţiei solare înainte de intrarea în atmosfera terestră;
αa = coeficientul de absorbţie a radiaţiei de către atmosferă;
αs = coeficientul de reflexie a radiaţiei de către atmosferă;
αd = coeficient de turbiditate care cuantifică absorbţia şi reflexia radiaţiei solare
de către aerosoli;
m = parametru care ia în considerare unghiul de incidenţă a radiaţiei solare.

Atmosfera Pământului în ansamblul ei acţionează ca o imensă seră care

păstrează căldura şi permite Pământului să se menţină cald. Fără acest mecanism
natural Pământul ar fi mult mai rece şi probabil foarte puţin favorabil dezvoltării
vieţii în forma pe care o înţelegem în mod normal.
Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite a arătat că temperatura la
suprafaţa Pământului a crescut cu aproximativ un grad Fahrenheit (0F) în ultimul
secol, cu accelerarea a procesului de încălzire de-a lungul ultimelor două decenii.
Există dovezi ştiinţifice noi şi foarte argumentate că cea mai mare parte a cauzelor
care au condus la acest proces, cel puţin în ultimii 50 ani, pot fi atribuite
activităţilor umane.
Rezultatul acestor activităţi a condus la modificarea compoziţiei chimice a
atmosferei mai ales prin creşterea concentraţiilor gazelor care produc efectul de
seră, în primul rând dioxidul de carbon, metanul şi oxidul de azot. Deşi nu se
cunoaşte cu precizie modul în care climatul planetei este influenţat de prezenţa
acestor gaze, capacitatea lor de a reţine energia calorică a radiaţiei solare incidente
este de necontestat.
Atmosfera Pământului este caracterizată de o dinamică specifică. Energia
solară determină climatul planetei şi încălzeşte suprafaţa Pământului care radiază o
202

parte din această energie înapoi în spaţiu. Gazel cu efect de seră din atmosferă cum
sunt vaporii de apă, CO2, CH4, NO şi în măsură mai redusă altele, captează această
energie şi reţin căldura într-un mod similar cu cel al sticlei sau altor materiale
transparente care acoperă o seră.
Se cunoaşte că fără un astfel de „efect de seră” natural al atmosferei terestre,
temperaturile la suprafaţa Pământului ar fi mult mai scăzute decât sunt în prezent
ceea ce ar determina ca viaţa pe planetă să nu fie posibilă, cel puţin în modul în
care se manifestă actualmente. Totuşi, pot pare unele probleme legate de acest
mecanism de încălzire atunci când creşte concentraţia gazelor răspunzătoare de
efectul de seră.
Se estimează că de la începutul revoluţiei industriale concentraţia atmosferică a
dioxidului de carbon a crescut cu aproape 30%, concentraţia metanului a înregistrat
valori mai mult decât de două ori mai mari decât cele anterioare, iar concentraţia
oxidului de azot a crescut cu circa 15%. Toate aceste creşteri de concentraţie au
condus la mărirea capacităţii atmosferei de a reţine energia termică.
În acest context, creşterea cantităţii de aerosoli, mai ales a sulfaţilor care sunt
un poluant comun al atmosferei actuale, ar putea avea un efect invers, prin
capacitatea de a reflecta radiaţia solară înapoi în spaţiu şi deci răcirea atmosferei.
Acest efect teoretic este se pare mult diminuat atât de concentraţiile relativ scăzute
şi variabile regional ale acestor tipuri de aerosoli cât şi de timpul relativ scurt de
menţinere în atmosferă, aceştia fiind de regulă readuşi la nivelul solului de către
precipitaţii.
Creşterea concentraţiei gazelor care produc efectul de seră este determinată în
principal de utilizarea combustibililor fosili şi de alte activităţi umane. De
asemenea, în mod natural, respiraţia organismelor şi descompunerea materiei
organice eliberează o cantitate importantă de dioxid de carbon. Se presupune că
valoarea acestei cantităţi este de 10 ori mai mare decât CO2 provenit din activităţile
umane. Această emisie naturală a fost în general echilibrată de absorbţia şi fixarea
dioxidului de carbon de către vegetaţia terestră şi cea acvatică.
Acest echilibru care implică eliberarea şi eliminarea naturală a dioxidului de
carbon din atmosferă a fost perturbat de aportul suplimentar de gaze cu efecte de
seră datorat activităţii industriale din ultimele câteva sute de ani. Combustibilii
fosili utilizaţi în diferite activităţi umane sunt consideraţi în ţările industrializate
responsabili pentru aproximativ 98% din emisiile de dioxid de carbon, 24% din
emisiile de metan şi 18% din emisiile de oxid de azot. Extinderea suprafeţelor
agricole, reducerea suprafeţei pădurilor, producţia industrială şi industriile
extractive au avut de asemenea un rol important în creşterea emisiilor acestor gaze.
În 1997 se estima că Statele Unite era responsabilă pentru emisia a aproximativ
o cincime din totalul mondial al producerii gazelor cu efect de seră.
Este destul de dificil de apreciat cu acurateţe valorile emisiilor viitoare de astfel
de gaze deoarece acestea depind de creşterea demografică, dezvoltarea economică
şi politicile ce vor fi adoptate. De aceea au fost elaborate mai multe scenarii bazate
pe diferite interpretări ale acestor factori. Un astfel de scenariu, prevede că, spre
exemplu, în jurul anului 2010, dacă nu se vor elabora şi pune în practică politici
 203

restrictive care să controleze aceste emisii, concentraţia de dioxid de carbon în

atmosferă ar putea fi cu 30-150% mai mare decât nivelul actual.
Majoritatea gazelor care compun atmosfera terestră sunt transparente la
radiaţiile solare şi au un coeficient de absorbţie al acestora extrem de redus sau
chiar nul. Există însă în componenţa atmosferei o serie de substanţe care absorb o
importantă parte a acestor radiaţii, mai ales radiaţiile infraroşii (IR) adică acele
radiaţii care transportă o mare cantitate de energie termică
Efectul de seră se produce datorită existenţei în componenţa aerului atmosferic
a unui număr de patru sau cinci gaze: ozon, vapori de apă, dioxid de azot (NO2),
metan (CH4) şi dioxid de carbon (CO2). Spre exemplu, deşi are o concentraţie
redusă, ozonul atmosferic absoarbe aproximativ 5% din radiaţia solară incidentă.
Cel mai important impact asupra efectului de seră îl are totuşi dioxidul de carbon.
Studiile au arătat că începând de acum 10 mii de ani (ultima glaciaţiune),
concentraţia dioxidului de carbon în atmosferă a cunoscut o creştere continuă,
totuşi această creştere a fost mul mai accentuată în ultimii 150 ani, plecând de la
280 părţi per milion (ppm) până la 360 ppm. Acest fapt a avut o puternică influenţă
asupra creşterii temperaturii globale, fapt cea determinat ca ultimii cei mai calzi 10
ani din toate înregistrările de până acum să fie cuprinşi în intervalul 1980-1998. Cei
mai calzi ani din acest interval au fost anii 1990, 1995, 1997 şi 1998, anul 1998
fiind considerat cel mai cald an înregistrat vreodată, deoarece temperatura globală
anuală a fost mai mare cu 0,66OC decât media globală calculată pentru perioada
1880-1997.
De fapt, în 1998 începând cu luna ianuarie şi până în luna octombrie inclusiv,
mediile lunare globale au fost cele mai mari înregistrate vreodată. Un alt indicator
al creşterii temperaturii este frecvenţa mai mare (de la trei la cinci ani) cu care
fenomenul cunoscut sub denumirea de El Niño s-a produs comparativ cu o
frecvenţă (de la cinci la apte ani) considerată normală.
Înţelegerea problematicii încălzirii globale este strâns legată de evidenţierea
surselor de poluare cu dioxid de carbon. Se cunoaşte faptul că în ultimii douăzeci
de ani s-a produs o creştere a concentraţiei de dioxid de carbon de la o valoare de
340 ppm până la 370 ppm. În acest sens, statistica internaţională arată că în anul
1980 s-au eliberat în atmosferă la nivel global 5,5 miliarde tone CO2, la care s-au
adăugat alte 1,6 miliarde tone provenite din procese naturale. În total, la acea dată
cantitatea totală anulă de dioxid de carbon care intra în atmosfera terestră
reprezenta o imensă valoare de aproape 7,2 miliarde tone de dioxid de carbon.
Se consideră că oceanele pot absorbi şi fixa circa 2 miliarde de tone de CO2, în
timp ce ecosistemele terestre pot prelua (prin fotosinteza plantelor) alte 2 miliarde
tone, ceea ce înseamnă că procesele naturale pot absorbi aproximativ 4 miliarde de
tone, rămânând în atmosferă aproape 3,2 miliarde. Astfel, creşterea globală a
dioxidului de carbon înregistrează o rată de 1,5 ppm în fiecare an. Cantitatea de
dioxid de carbon estimată pentru anul 2035 este de aproximativ 12 miliarde de
tone, ceea ce reprezintă aproape o dublare a acestei valori într-un interval de timp
circa 50 ani.
204

Valoarea medie globală a temperaturii la suprafaţa Pământului a crescut cu 0,5-

0
1,0 F de la sfârşitul secolului 19 până în prezent (Fig. 60 ). Ce mai calzi 10 ani din
secolul 20 s-au înregistrat în ultimii 15 ani ai secolului trecut, recordul fiind
înregistrat în 1998 când s-a observat în emisfera nordică o scădere a suprafeţei
acoperite cu zăpadă şi o reducere a cantităţii de gheaţă specifice Oceanului Arctic.
La nivel global, nivelul oceanelor a crescut în ultimul secol cu 10- 20 cm,
nivelul precipitaţiilor deasupra ecosistemelor terestre a fost mai mare cu 1%, iar
frecvenţa furtunilor şi a ploilor puternice a crescut în anumite zone ale planetei.
Creşterea concentraţiei de gaze cu efect de seră este cea mai probabilă cauză a
ratei accelerate de modificare a climatului global. Specialiştii consideră că
temperatura medie globală la suprafaţa Pământului ar putea creşte cu 0,6-2,50C în
următorii 50 ani şi cu 1,4-5,80C până la sfârşitul acestui secol, cu variaţii regionale
semnificative.
Pe măsura încălzirii climei, evaporaţia apei va creşte şi ca urmare se va
înregistra o creştere semnificativă a nivelului global al precipitaţiilor. Creşterea
cantităţii de vapori de apă din atmosferă ar putea avea un rol în accelerarea şi mai
accentuată a tendinţei de încălzire globală.
Alte efecte estimate sunt scăderea umidităţii solului în multe zone şi creşterea
frecvenţei furtunilor cu precipitaţii abundente, precum şi creşterea nivelului
oceanelor care poate ajunge la valori estimate la peste 0,5 m în unele zone de
coastă.

Figura 60 . Modificarea temperaturii globale în perioada 1880-2000. Sursa:

Centrul Naţional de Date Climatice al SUA.

Calculele privitoare la modificarea climatului local specific zonelor mai

restrânse sunt mult mai dificil de realizat decât cele referitoare la climatul global şi
 205

din acest motiv nu se poate estima cu o precizie acceptabilă dacă acest climat
regional va deveni mult mai variabil.
Clima terestră este rezultatul unui proces dinamic şi s-a modificat în continuu
încă de la formarea planetei. Variaţia temperaturilor şi a regimului precipitaţiilor
este o consecinţă naturală a acestei dinamici. Totuşi există opinia că actualele
modificări produse la nivelul climatului depăşesc ceea ce ar putea fi datorat numai
unui fenomen natural.
Aşa cum s-a modificat în trecut din diferite cauze naturale, clima Pământului se
va modifica în mod natural şi în viitor. Problema care suscită încă dispute este cât
de mult din tendinţa actuală de încălzire globală este datorată cauzelor naturale şi
cât de mult activităţilor umane. Cercetătorii în domeniu nu pot răspunde cu
certitudine acestor întrebări, dar mulţi dintre ei sunt de acord că există noi şi solide
probe că cea mai mare parte a creşterii temperaturii înregistrată în ultimii 50 ani se
datorează activităţii antropice
Sistemul climatului constituit din atmosferă, oceane, zonele acoperite cu
gheţuri, diferite ecosisteme, nori şi alte componente are o variabilitate proprie ce se
manifestă randomizat. Această variabilitate poate conduce la schimbări pe termen
scurt, cum sunt manifestările fenomenului El Niño, sau modificări pe termen mai
lung cum sunt cele produse de modificările în circulaţia curenţilor oceanici.
Fenomene naturale din afara acestui sistem cum sunt activitatea vulcanilor,
schimbări ale activităţii solare şi schimbările de orbită ale Pământului pot de
asemenea să producă modificări ale climatului global.
Spre exemplu, s-a descoperit relativ recent un ciclu de 1800 ani în procesul de
încălzire şi răcire a planetei care este datorat modificării periodice a intensităţii
mareelor oceanice. Această modificare a intensităţii mareice este datorată
schimbărilor graduale ale poziţiei astronomice relative a Soarelui, Lunii şi
Pământului. La o maree puternică, apa mai rece din orizonturile oceanice adânci
este adusă la suprafaţă într-o proporţie mai mare determinând răcirea climatului.
Atunci când se produc numai maree slabe climatul este mai cald. Actualmente,
intensitatea mareelor este în scădere.
Determinarea limitelor variabilităţii naturale ale climatului este foarte
importantă. Dacă cercetătorii ar putea determina intervalul de valori caracteristice
variabilităţii naturale, se consideră că s-ar estima cu mai multă precizie căror cauze
naturale se datorează depăşirea acestor limite.
Măsurătorile directe legate de temperatură şi precipitaţii se realizează în diferite
puncte al planetei începând numai de acum 150 ani. Cu toate acestea, specialiştii au
reuşit să realizeze un tablou al climatului global în ultimele 5 milioane de ani ca
urmare a studiului unor probe indirecte cum sunt gheaţa de adâncime din calotele
polare, inelele anuale de creştere ale arborilor fosili sau cu vârste apreciabile,
urmele de polen conservate sau fosilizate şi sedimentele oceanice.
În urma acestor cercetări s-a evidenţiat că, atât la nivel global cât şi regional,
climatul s-a modificat în timp de o manieră foarte importantă. În perioada de timp
reprezentată de ultimele două milioane de ani, erele glaciare au alternat cu perioade
relativ mai calde după un ciclu cu o durată de mai mult sau mai puţin 100 000 ani.
206

Cercetătorii consideră că aceste schimbări s-au datorat de mici modificări ale

poziţiei axei Pământului la care s-au adăugat modificările distanţei planetei faţă de
Soare.
Se consideră că planeta a avut un climat relativ stabil în ultimii 1 000 ani, cu
două excepţii notabile la această stabilitate cunoscute sub numele de „perioada
caldă medievală”, care a durat din secolul 9 până în secolul 14, şi „mica glaciaţie”
înregistrată între sfârşitul secolului 16 şi începutul secolului 19. Se consideră că
aceste două perioade, la care se adaugă fluctuaţiile de climat pe termen scurt (de
ordinul deceniilor sau de câţiva ani) pot furniza valorile limită pentru ceea ce poate
fi considerat intervalul normal de variaţie a climatului ultimului mileniu.
Recenta încălzire globală semnalată pe parcursul secolului 20 şi mai ales
încălzirea resimţită în ultimii 60 ani, depăşeşte se pare limitele climatului global
stabilite pe criteriile amintite anterior. Având la bază datele înregistrate disponibile
s-a concluzionat astfel că în 2001 că încălzirea emisferei nordice din secolul 20
este probabil mai mare decât orice altă perioadă de încălzire din ultimii 1 000 ani
(Fig. 61). În acelaşi sens se apreciază că anii 1990 au fost cel mai cald deceniu, iar
1998 cel mai cald an din mileniul trecut.

Figura 61. Variaţia temperaturii în emisfera nordică în ultimul mileniu. Sursa:

Agenţia Americană pentru Protecţia Mediului.

Se consideră că cea mai mare parte din încălzirea semnalată în ultimii 50 ani
poate fi atribuită emisiilor antropogene de gaze cu efect de seră. Mai mult, efectul
de seră are efecte cu aspecte distincte asupra climatului, afectând temperatura şi
precipitaţiile într-un mod care diferă de efectele induse de fluctuaţiile intensităţii
radiaţiei solare sau variaţia naturală determinată de alte cauze. Aceste aspecte
determină majoritatea specialiştilor să considere impactul activităţii umane asupra
 207

climatului ca fiind foarte important, cel puţin pentru actuala tendinţă de încălzire
globală şi că această tendinţă se va menţine în continuare.
Consecinţele încălzirii globale pot include multe aspecte pornind de la creşterea
temperaturii, creşterea nivelului oceanelor până la schimbarea condiţiilor de habitat
pentru multe specii de plante şi animale.
Creşterea nivelului marilor şi oceanelor a înregistrat până la 24 cm între 1990 şi
2000 şi se aşteaptă creşteri de până la 4 ori mai mari în acest secol. Creşterea
nivelului apelor marine va avea un uriaş potenţial impact asupra zonelor costiere,
cu posibile inundaţii, fenomene de eroziune şi distrugeri de habitate in zonele
umede ceea ce se va repercuta asupra biocenozelor specifice, în special asupra
populaţiilor de păsări acvatice şi diverselor specii de peşti.
Alt tip de impact al încălzirii globale se referă la schimbări ale ciclurilor
hidrologice, intensificarea unor fenomene meteorologice şi efecte negative asupra
ecosistemelor terestre şi acvatice. Unele zone geografice vor fi afectate de
precipitaţii mai abundente decât în mod normal, în timp ce altele vor deveni mult
mai secetoase. Există de asemenea posibilitatea începerii unui proces accentuat de
topire a calotelor polare.
La fel ca în multe domenii de studiu ştiinţific există unele incertitudini cu
privire la studiul încălzirii globale. Acest fapt nu înseamnă că toate problemele
asociate cu aceste studii sunt în mod egal afectate de incertitudine. Există unele
aspecte bine cunoscute bazate pe fenomene fizice studiate, procese descifrate şi
bine interpretate, dar şi alte aspecte a căror certitudine este aproximativă sau există
numeroase necunoscute.
Ceea ce se cunoaşte în mod cert este că activitatea umană are capacitatea de a
schimba componenţa atmosferei terestre. Creşterea nivelului concentraţiei gazelor
cu efect de seră, cum este dioxidul de carbon, în atmosferă pornind chiar de la
începutul epocii industriale a fost bine studiată şi documentată. Nu există nici o
îndoială că această creştere de concentraţiei CO2 şi a altor gaze cu efect de seră
similar este un rezultat al diferitelor activităţi umane.
De asemenea, se cunoaşte foarte bine că aceste gaze incriminate în procesul
efectului de seră sunt cele care captează energia termică şi determină încălzirea
planetei. Prin creşterea concentraţiilor acestora în atmosferă, activităţile umane
implicate conduc la accentuarea efectului de seră ce se manifestă oricum, în mod
natural, la nivelul planetei. Principalele gaze ce produc efectul de seră emise de om
rămân în atmosferă pentru perioade relativ lungi de timp care se pot măsura în
decenii sau secole.
Tendinţa de încălzire înregistrată de la sfârşitul secolului 19 până în prezent s-a
făcut simţită în emisfera sudică dar şi în emisfera nordică, precum şi la nivelul
oceanelor. Confirmarea încălzirii globale în secolul 20 este dată de topirea
gheţarilor, descreşterea suprafeţei acoperite cu zăpadă în emisfera nordică şi chiar
de încălzirea unor zone din subsolul scoarţei terestre.
Ceea ce este probabil dar nu încă o certitudine ştiinţifică se referă la în ce
măsură activitatea umană ce a determinat acumularea de gaze din epoca post-
industrială şi produce în continuare emisii de astfel de gaze este responsabilă
208

pentru tendinţa de încălzire globală semnalată în prezent. Determinarea ponderii

emisiei umane de astfel de gaze în procesul de încălzire globală este destul de
dificil de realizat, datorită intervenţiei alţi factori, atât naturali cât şi antropici care
afectează temperatura planetei.
Înţelegerea ştiinţifică a modului de acţiune a acestor factori suplimentari, dintre
care cei mai importanţi se referă la modificările în intensitatea radiaţiei solare,
variaţiile climatice naturale şi efectul de răcire a climei datorat poluanţilor sub
formă de aerosoli este încă incompletă.
Se acceptă de regulă ideea că există o influenţă de natură antropică asupra
climatului şi că tendinţa certă de încălzire globală nu poate fi pusă în întregime
numai pe seama proceselor naturale. Mai exact, specialiştii consideră că majorarea
nivelului concentraţiei gazelor cu efect de seră în atmosferă contribuie la încălzirea
globală, aşa cum se prevedea, dar cuantificarea acestui aport este dificil de
determinat la momentul actual.
Atâta timp cât cantitatea de gaze cu efect de seră din atmosfera terestră va
continua să crească, oamenii de ştiinţă apreciază că şi temperatura medie globală
va continua să crească în consecinţă. Incertitudinea se referă doar la cât de repede
şi cât de mult va creşte această valoare a temperaturii. Studiile recente prognozează
o creştere a încălzirii globale într-un interval destul de mare de valori (1,4-5,8oC)
tocmai datorită incertitudinilor amintite.
Ceea ce nu se cunoaşte încă este cât de mare poate fi riscul încălzirii globale
asupra umanităţii. Specialiştii au ajuns la concluzia că cele mai vulnerabile la
schimbarea preconizată de climă ar putea fi sănătatea oamenilor, agricultura,
pădurile, diferite ecosisteme naturale şi zonele marine şi oceanice de coastă. Totuşi,
estimarea exactă a impactului încălzirii globale pe parcursul secolului 21 rămâne
foarte dificil de realizat.
Cercetătorii consideră mai credibile estimările globale referitoare la creşterea
temperaturii, modificarea regimului precipitaţiilor, creşterea medie a nivelului
oceanelor, şi sunt mai puţini încrezători în ceea ce priveşte estimarea la o scară mai
redusă, regională cum ar fi modificarea regimului temperaturilor şi precipitaţiilor
locale, alte schimbări de factură meteorologică şi modificarea umidităţii solului.
Aceasta se datorează faptului că modelele pe computer utilizate pentru prognoza
climatului global sunt încă insuficient pregătite pentru a simula schimbări ale
climatului la scară mai redusă (regional sau local).
Unele dintre cele mai mari incertitudini sunt legate de evenimentele care ar
conduce la un risc foarte mare pentru societăţile umane. Este foarte posibil ca un
climat mai cald să determine furtuni puternice şi uragane mult mai intense şi mai
frecvente. Studii preliminare arată că odată formate aceste fenomene atmosferice
vor fi mai puternice dacă temperatura oceanelor va vi mai mare ca urmare a
încălzirii globale.
Se acordă din ce în ce mai multă atenţie posibilei legături dintre fenomenele El
Niño, care presupune încălzirea periodică a apelor ecuatoriale ale Oceanului
Pacific şi încălzirea globală. Există temerea că acumularea gazelor cu efect de seră
poate încălzi apele Pacificului până la o valoare care poate determina ca El Niño să
 209

se producă mai frecvent şi cu mai mare intensitate. Nici în acest caz nu există
suficiente probe ştiinţifice pentru a se formula o concluzie credibilă.
În concluzie, principalele incertitudini se referă la cât de mult se va încălzi
clima planetei, cât de repede se va realiza această încălzire şi care sunt efectele
potenţiale negative sau, dacă va fi cazul, pozitive ale procesului de încălzire
globală.
Soluţiile potenţiale pentru evitarea efectelor încălzirii globale au format
obiectul unor dezbateri internaţionale. În 1997 naţiunile lumii au participat la
lucrările Conferinţei de la Kyoto unde s-a lansat ideea reducerii emisiei de gaze
implicate în producerea efectului de seră la nivelul anului 1990, până în anii 2008-
2012. Statele puternic industrializate au fost în principiu de acord cu reducerea
emisiilor acestor gaze, dar cu unele diferenţe: Statele Unite ale Americii, 7%,
Uniunea Europeană, 8%, Japonia 6% şi alte 21 de state au fost de acord cu reduceri
similare. Problema a fost reprezentată de faptul că multe state nu au ratificat până
la urmă acordul.
Daca statele cele mai tehnologizate nu vor fi interesate in mod profund în
această problematică (SUA şi Rusia nu au ratificat acordul) este foarte probabil ca
rezultatul Conferinţei de Kyoto precum şi ale altor manifestări pe această temă, să
devină aproape nul.

17.2. Degradarea solului

Prin sol se înţelege de regulă stratul (pătura) subţire (de aproximativ 25-30cm)
de pământ de la suprafaţa scoarţei terestre care are anumite proprietăţi fizice şi
chimice care facilitează producţia biomasei vegetale. Fiind expus diferitelor
procese naturale care implică acţiunea vântului (eoliană), a apei (hidrică) şi a
activităţilor umane (antropică), în anumite condiţii, solul îşi poate pierde calităţile
caracteristice, degradându-se.
Dacă procesul de formare a solului este foarte complex şi îndelungat,
degradarea acestuia se poate produce relativ mai repede în funcţie de intensitatea
acţiunii unor factori care ţin de modificarea condiţiilor climatice locale sau
regionale, catastrofe naturale, activitatea umană sau o combinaţie a cestor factori,
care presupune mai ales extinderea suprafeţelor agricole şi în consecinţă
modificarea texturii naturale a solului (mai rezistentă la acţiunea factorilor
naturali), fapt ce accelerează procesele naturale de erodare.

17.2.1. Eroziunea solului

Eroziunea solului datorată acţiunii vântului este mult mai evidentă în biomii
de tip stepă, deoarece solurile acestor zone geografice au o textură mai fragilă,
nisipoasă sau determinată de particule mai fine de origine aluvionară. Astfel de
soluri sunt caracteristice unor regiuni vaste din Asia şi America de Nord (zonele
sud-vestice).
210

În cazul unor perioade de secetă îndelungate, datorită scăderii umidităţii

solului, textura acestuia devine mai fragilă, fapt ce favorizează îndepărtarea solului
sub formă de praf în perioade cu activitate eoliană crescută. Astfel, suprafeţe
importante, uneori de ordinul a sute de mii de km2 sunt afectate profund, până la
adâncimi de 25cm, fapt ce presupune uneori îndepărtarea totală a solului şi
dezvelirea rocii de bază a scoarţei terestre.
Eroziunea solului datorată acţiunii apei este un fenomen cu o frecvenţă destul
de ridicată ce se produce într-o mare diversitate de ecosisteme. Acest tip de
eroziune se poate produce în mod natural, ca urmare a modificării locale a
regimului precipitaţiilor, dar în mod frecvent, această degradare a solului este
atribuită acţiunii conjugate a activităţii umane şi a factorilor naturali.
Se consideră că una din cauzele de bază care determină eroziunea hidrică a
solului, mai ales în zonele cu relief relativ accidentat, este defrişarea pădurilor din
zonele respective, fapt ce determină anularea efectului de atenuare a acţiunii
precipitaţiilor pe care îl asigură ecosistemele forestiere, pădurea în general.
S-a demonstrat că fenomenul de eroziune hidrică nu se manifestă în zonele
împădurite sau cele acoperite cu un strat suficient de stabil de vegetaţie ierboasă.
Explicaţia constă în faptul că vegetaţia atenuează efectul cinetic al precipitaţiilor
care ajung la nivelul solului şi astfel acţiunea mecanică a picăturilor de ploaie este
mult diminuată.
În zonele împădurite, vegetaţia moartă aflată în descompunere (frunze etc.) dar
şi vegetaţia specifică solului pădurilor (ai ales stratul de muşchi şi alte vegetale
specifice) sunt capabile să absoarbă importante cantităţi de apă pentru o perioadă
de timp suficient de îndelungată, ceea ce nu permite formarea rapidă a torentelor
caracteristice acestor zone, în cazul precipitaţiilor abundente. Determinările au
evidenţiat acest efect de atenuare prin valori cantitative. Astfel s-a estimat că 1 kg
de muşchi de pădure uscat poate reţine aproximativ 5 l apă, iar pe scară largă 1 ha
de pădure poate „înmagazina” 400 m3 apă de ploaie în chiar în cazul în care
volumul precipitaţiilor este foarte mare, iar ploile sunt violente. Apa reţinută de
stratul vegetal reintră treptat în circuitul natural, atenuându-se sau chiar
eliminându-se astfel efectul eroziv asupra solului unor zone mult mai extinse,
precum şi fenomene de genul inundaţiilor sau alunecărilor de teren produse de
supra-saturarea hidrică a anumitor categorii de sol.
Cifrele statistice arată că în secolul trecut au fost afectate într-un fel sau altul de
eroziune o suprafaţă agricolă de aproximativ 20 milioane km2 ceea ce reprezintă
28% din totalul mondial al suprafeţelor cultivate.
Pe plan naţional se estimează că suprafaţa solurilor afectate de eroziune într-un
grad mai mare sau mai redus este de circa 7 milioane hectare. Zonele cele mai
afectate sunt situate în centrul Podişului Transilvaniei, în Podişul Bârladului şi
diferite zone ale dealurilor subcarpatice de curbură.
Datorită faptului că eroziunea solului este un proces fizic, există o anumită
asemănare între acest proces şi alte procese fizice ce implica degradarea unor
materiale, cum este coroziunea. Eroziunea solului este însă un proces mai complex,
deoarece materialul solid, antrenat mai ales de apă, conţine şi diverse substanţe
 211

chimice cu caracter poluant care se pot acumula în diverse zone (de exemplu, lacuri
de acumulare). De asemenea solurile erodate prezintă un chimism diferit de ce al
solurilor neafectate de eroziune.
Eroziunea solurilor cu folosinţă agricolă este un fenomen continuu ce are
intensităţi diferite în funcţie de evoluţia unor factori climatici dar şi de modul de
exploatare. Aplicarea unor măsuri adecvate cu caracter ameliorativ cum sunt cele
agrotehnice, hidrotehnice şi silvice pot determina atât reducerea efectului eroziunii
cât şi menţinerea unei fertilităţi agricole acceptabile.
Datorită acestor măsuri se poate menţine gradul de eroziune a solurilor în limite
acceptabile, deoarece refacerea naturală a solului se produce într-un ritm
asemănător celui al degradării acestuia.
Se consideră că gradul eroziune a solurilor este acceptabil în anumite limite,
diferite pentru diverse zone geografice, pornind de la o valoare de 0,4 ha până la 15
ha anual. În cazul României limita maximă acceptabilă pentru procesul de eroziune
a solului este de aproximative 5-6 ha pe an ( Rojanschi, 1997).
În scopul aprecierii gradului de eroziune a solului se utilizează o serie de
indicatori de stare, starea reprezentând gradul de modificare a profilului de sol ca
urmare a eroziunii. În România se utilizează 5 clase de eroziune pentru a descrie
starea solurilor ca urmare a eroziunii de suprafaţă (Canarache şi colab., 1987).
Indicatorii pentru eroziunea de suprafaţă se calculează după următoarele
relaţii:

1. Starea de eroziune a versanţilor (Ev ):

Se
Ev = ⋅ 100
Sp
în care:

Se- suprafaţa solurilor erodate;

Sp- suprafaţa terenurilor în pantă ce prezintă pericol potenţial de roziune.

2. Starea de eroziune pe clase de eroziune (Ec):

Sc
Ec = ⋅ 100
St
în care:

Sc- suprafaţa solurilor erodate care aparţin unei anumite clase de eroziune;
St- suprafaţa totală a solurilor erodate.

3. Starea de eroziune a unei anumite zone (Ez):

212

Se
Ez = ⋅ 100
S tot

Se- suprafaţa de soluri erodate ditr-o anumită zonă (teritoriu);

Stot- suprafaţa totală a zonei (teritoriului).

Indicatorii de stare referitori la eroziunea în adâncime evaluează procesul

de erodare a solului în adâncime, un proces cu derulare relativ liniară, cu efecte
mai ales asupra reţelei hidrografice, dar şi asupra diferitelor categorii de
terenuri. Pentru determinarea gradului de eroziune în adâncime se utilizează
următorii indicatori de stare:

1. Starea de eroziune în adâncime a unei reţele hidrografice (Eh) :

Le
Eh = ⋅ 100
Ltot

în care:

Le- lungimea reţelei hidrografice cu scurgere intermitentă sau efemeră cu o

eroziune activă a albiei sau malurilor;
Ltot- lungimea totală a reţelei hidrografice aparţinând aceleiaşi categorii.

2. Gradul de afectare prin eroziune de adâncime a suprafeţei unei zone

(Ge):

So
Ge = ⋅ 100
St

în care:

So- suprafaţa ocupată cu terenuri erodate în adâncime;

St- suprafaţa totală a terenurilor în pantă.

În mod similar se pot utiliza diferiţi indicatori care pot cuantifica starea de
degradare a unor zone, datorată alunecărilor de teren. Aceşti indicatori se
calculează pa baza unor raporturi între suprafaţa afectată de alunecări şi suprafaţa
totală a terenului în pantă. Estimarea eroziunii geologice se poate realiza utilizând
indicatori ce se calculează în mod similar.
Impactul eroziunii hidrice a solurilor asupra terenurilor agricole sau al
ecosistemelor naturale se resimte la nivelul capacităţii de producţie acestora, prin
capacitate de producţie înţelegându-se în sens larg capacitatea ecosistemelor de a
 213

acumula energie sub formă de biomasă. Cu alte cuvinte, eroziunea solului unui
anumit biotop influenţează în final producţia biologică realizată la nivelul
întregului ecosistem.
Există diverse metode de estimare a productivităţii biologice, o parte dintre
acestea fiind abordate în capitolele anterioare. In continuare vom aminti principalii
indicatori care iau în considerare influenţa solurilor degradate asupra producţiei
biologice.
Un indicator de impact al eroziunii de suprafaţă asupra capacităţii de
producţie a solurilor erodate poate fi considerată valoarea medie, exprimată în
kg/ha, anual pentru 1 cm de sol erodat. Calcule efectuate pe unele soluri din
România (Moţoc, 1982) arată că, spre exemplu, pentru terenurile cultivate cu grâu,
1 cm de sol erodat determină o reducere anuală a producţiei de 35-80 kg/ha.
Exprimarea productivităţii solurilor (Pierce şi colab., 1983) se poate realiza şi
prin intermediul unor indici de genul indexului de productivitate (P1):

P1 = Ui ⋅ Gvi ⋅ Phi

în care:

Ui- parametru de suficienţă a prezenţei apei utile;

Gvi - parametru de suficienţă a densităţii aparente;
Phi- parametru de suficienţă a acidităţii solului.

Parametrii de suficienţă au valori cuprinse între 1 şi 0 şi trebuie stabiliţi pentru

fiecare specie de plantă, ţinând cont atât de textura solului cât şi de tipul şi mărimea
sistemului radicular al plantei.
O altă categorie interesantă de indicatori este aceea care cuantifică riscul
apariţiei eroziunii solului. De regulă se consideră risc natural probabilitatea ca un
eveniment produs de fluctuaţia factorilor biotopului să producă victime, pagube sau
să afecteze diverse activităţi umane. Principalii indicatori de risc pentru eroziunea
solului sunt prezentaţi în continuare.
Rata eroziunii de suprafaţă se poate exprima fie ca o valoare medie multianuală
în tone/ha pe an, fie în aceleaşi unităţi de măsură cu probabilităţi de 0,1 sau 0,05
sau 0,02.
Riscul potenţial de eroziune (Er) se poate estima cu relaţia:

E r = K ⋅ S ⋅ L0,3 ⋅ i 1, 4

în care:

K- factor de risc climatic ce şine cont de acţiunea precipitaţiilor;

S- factor de risc pedologic ce ţine cont de erodabilitatea solului;
214

L0,3·i1,4- factor de risc al reliefului ce ia în consideraţie lungimea (L) şi panta

terenului (i).

Formula este aplicabilă atunci când solul nu este acoperit de vegetaţie şi nu

există lucrări agrotehnice. Eroziunea poate fi estimată şi prin raportare la
evenimente singulare sau de durată scurtă.
Riscul efectiv (Eef)de eroziune se poate determina cu relaţia:

E ef = K ⋅ S ⋅ L0,3 ⋅ i 1, 4 ⋅ C ⋅ C s

În acest caz, spre deosebire de relaţia anterioară, se aplică nişte coeficienţi de

corecţie care ţin cont de tipul de vegetaţie (C) şi existenţa unor lucrări de amenajare
a solului (Cs).
Gradul de vulnerabilitate (V)a unei zone la procesul de eroziune a solului se
determină prin relaţia:

Eef
V = ⋅ 100
Er

în care:

Eef - risc efectiv de eroziune;

Er- risc potenţial de erpziune.

Prin eroziune admisibilă a solului se înţelege cantitatea de sol afectată de

eroziune care nu este implicată în modificarea substanţială a productivităţii
biologice a terenului. Valoarea eroziunii admisibile este variabilă în raport cu
speciile de plante (în special cu sistemul radicular al acestora) şi adâncimea solului
ce poate fie utilizat de rădăcinile plantelor. Eroziunea admisibilă ia valori în
intervalul 2t-11t/ha anual. Sensibilitatea la eroziune a unor terenuri poate fi
estimată prin raportul dintre eroziunea efectivă şi eroziunea admisibilă.
Activitatea de combatere a eroziunii solurilor agricole presupune unele măsuri
specifice din care cele mai importante sunt următoarele:

- protecţia solului prin culturi agricole specifice care au ca scop

acoperirea eficientă a solului cu plante de tipul ierburilor perene sau a
cerealelor păioase, îmbogăţirea solului cu resturi vegetale, lucrări
agrotehnice specifice combaterii eroziunii etc.;
- controlul scurgerii apei de pe terenurile în pantă prin metode
care presupun colectare apei de precipitaţie în canale şi evacuarea cesteia
în cursurile naturale apropiate;
 215

- evitarea eroziunii în adâncime a solului prin metode de

evacuare a apelor în exces din bazinele de recepţie şi de regularizare a
anumitor cursuri de apă.

Aceste lucrări cu caracter agrotehnic nu sunt foarte dificil de aplicat şi nu

presupun costuri exorbitante, dar aplicarea lor trebuie să fie bine fundamentată din
punct de vedere ştiinţific ţinând cont de studiile de factură ecologică ce vor stabili
limitele implicării activităţii umane în acest domeniu.

17.2.2. Poluarea solului

Practicarea agriculturii moderne care presupune culturi intensive a determinat

utilizarea pe scară largă a substanţelor da natură artificială, atât îngrăşăminte
chimice cât şi erbicide şi insecticide. Aceste substanţe, chiar utilizate în mod
raţional, dar mai ales atunci când sunt folosite în mod abuziv, conduc la o poluare a
solului, proces care poate fi mai lent sau mai accelerat, în funcţie de condiţiile
particulare.
Îngrăşămintele chimice cele mai utilizate sunt de regulă azotatul de amoniu,
azotatul de calciu, sulfatul de amoniu, ureea, superfosfaţii şi clorura de potasiu.
Toate acestea sunt utilizate în diferite proporţii în scopul obţinerii unor producţii
agricole mai mari. Utilizarea unor astfel de substanţe în stare pură şi pe baza unor
studii ştiinţifice riguroase care să determine cu precizie cantităţile necesare pentru
obţinerea unor recolte adecvate este esenţială pentru o agricultură eficientă şi
nepoluantă.
Din păcate, chiar utilizarea raţională a acestor îngrăşăminte chimice poate
determina pe o perioadă îndelungată de timp apariţia poluării datorită faptului că
majoritatea îngrăşămintelor de sinteză nu sunt substanţe cu un grad de puritate
foarte mare. Din raţiuni ce ţin de costurile tehnologice implicate de producerea lor,
unele produse comerciale conţin, chiar dacă în cantitate redusă, unele substanţe cu
caracter poluant (Tab 20. ). În aceste îngrăşăminte pot exista în concentraţii reduse
(chiar sub formă de urme) sau mai mari elemente chimice cu potenţial toxic cum
sunt arsenul, cadmiul, cobaltul, plumbul, zincul, cuprul etc.

Tabel 20 . Principalele elemente chimice cu potenţial toxic aflate în

componenţa îngrăşămintelor chimice (după Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

Concentraţia în
Element chimic îngrăşămintele chimice
(ppm)
Arsen până la 2,2
Seleniu până la 4,5
Cobalt până la 9,0
Nichel 7-32
216

Cupru 4-79
Plumb 7-92
Vanadiu 20-80
Cadmiu 50-170
Crom 60-243
Zinc 50-1430

Ca urmare a utilizării în exces a îngrăşămintelor chimice s-a demonstrat în

urma unor analize chimice că unele plante de cultură au tendinţa de a acumula la
nivelul ţesuturilor cantităţi mai mari de substanţe conţinute de îngrăşăminte decât
în mod normal. Astfel, concentraţia azotului în plante, de exemplu, poate creşte de
câteva ori. Multe din legumele de cultură pot acumula o cantitate mai mare de
nitraţi de până la 3,5 g nitraţi la un kilogram de masă vegetală.
O concentraţie mai mare de nitraţi nu este o problemă în sine. Ceea ce este
notabil se referă la comportamentul acestor substanţe în condiţii specifice. Astfel,
procesele de conservare a plantelor cu conţinut ridicat de nitraţi sau unele procese
ce presupun acţiunea unor bacterii asupra acestora, pot conduce la reacţii chimice
ce presupun reducerea nitraţilor la nitriţi, compuşi chimici cu caracter toxic
pronunţat, sau ca urmare a proceselor de digestie, pot rezulta substanţe cu caracter
cert cancerigen de tipul nitrosaminelor.
Utilizarea substanţelor pesticide în agricultura modernă reprezintă una din
cauzele majore ale unui tip specific de poluare a solului încă de la mijlocul
secolului trecut când a început utilizarea pe scară largă a primelor insecticide de
sinteză organo-clorurate de tipul DDT ( diclor-difenil-triclor-etan) şi HCH (hexa-
clor-ciclo-hexan).
Actualmente numai în pe continentul european se utilizează mai mult de 400 de
compuşi organici de sinteză în scop fitosanitar, iar in SUA peste 900 de compuşi
activi care stau la baza fabricării unui număr de peste 60 000 de produse
comerciale.
Principalele substanţe insecticide de sinteză sunt cuprinse în câteva grupe
importante cum sunt: insecticidele organo-clorurate, esterii fosforici (insecticidele
organo-fosforice) şi carbamaţii.
Insecticidele organo-clorurate sunt derivaţi obţinuţi prin procesul de clorurare
a unor hidrocarburi. Cele mai cunoscute astfel de substanţe sunt DDT, derivaţii
cloruraţi ai ciclodienelor (aldrine, dieldrine, endrine etc.) şi HCH al cărui izomer
mai frecvent utilizat este lindanul (γ- HCH). Principala caracteristică a acestor
substanţe este slaba lor solubilitate în apă ceea ce le conferă o stabilitate crescută şi
determină ca timpul lor de remanenţă în sol să fie foarte mare (de ordinul anilor sau
chiar al deceniilor).
Insecticidele organo-fosforice sunt reprezentate de esteri ai unor alcooli cu
acizi fosforici (acidul orto-fosforic sau acidul thiofosforic). Unul din compuşii
activi cei mai utilizaţi este thiofosfatul de dietil, dar există o mare varietate de
produse comerciale de genul falosan, diazinon, fosdrin, endotion etc. estimată la
 217

peste 50 000 de tipuri. Aceste substanţe sunt de obicei mai selective în privinţa
gradului de toxicitate şi au o remanenţă redusă în mediu.
Insecticidele de tipul carbamaţilor sunt în mare măsură derivaţi ai acidului N-
metil-carbamic. Cei mai cunoscuţi fiind produsele de tipul carbaril şi sevin.
Toate tipurile de insecticide amintite anterior sunt extrem de eficiente,
acţionând asupra insectelor fie prin contact direct (deoarece pătrund uşor în corpul
insectelor) sau prin inhalarea vaporilor toxici, fie indirect prin ingerarea vegetaţiei
pe care s-a aplicat insecticidul.
Substanţele erbicide utilizate pentru protecţia culturilor agricole sunt de
asemenea diversificate. Dacă mai de mult se utilizau mai ales cloratul de sodiu şi
diverşi derivaţi arsenicaţi, actualmente se utilizează mai ales unii derivaţi ai
acidului fenoxiacetic şi triazinele (simazină şi aminotriazol).
Indiferent de tipul de pesticide utilizate, acestea sunt susceptibile de a provoca
schimbări majore la nivelul întregului ecosistem datorită următoarelor aspecte
specifice:

- toxicitatea lor are în majoritatea cazurilor un spectru larg, afectând într-un

mod sau altul şi alte specii de animale sau plante, nu numai speciile
„ţintă”;
- au o toxicitate ridicată şi asupra animalelor homeoterme;
- pesticidele sunt utilizate pentru distrugerea unui foarte mic număr de
dăunători, dar au efecte adverse asupra multor altor organisme,
- de multe ori cantităţile de pesticide utilizate sunt mai mari decât dozele
necesare şi suficiente pentru exterminarea dăunătorilor;
- sunt dispersate pe suprafeţe foarte mari în diferite tipuri de ecosisteme;
- persistenţa la nivelul ecosistemelor (mai ales în sol) poate fi foarte
îndelungată.

Măsurile de protecţie a solului presupun activităţi specifice legate atât de

prevenirea şi combaterea poluării propriu zise cât şi de evitarea degradării solului şi
refacerea calităţilor acestuia, cunoscute sub denumirea de activităţi de
îmbunătăţiri funciare.
Activităţile de îmbunătăţiri funciare presupun intervenţii tehnice specifice ce
urmăresc valorificarea productivităţii agricole a solurilor, creşterea fertilităţii
solului terenurilor cu productivitate redusă, prevenirea şi atenuarea unor procese
naturale care conduc la degradarea solului şi modificarea calităţilor lui agricole.
Îmbunătăţirile funciare au un rol foarte important atât în ceea ce priveşte direct
activitatea de agricultură cât şi în mod indirect, datorită faptului că recuperarea
unor terenuri agricole degradate reduce presiunea asupra altor tipuri de ecosisteme
terestre datorată necesităţii crescânde a extinderii terenurilor exploatate în scop
agricol.
În funcţie de principalele cerinţe ale agriculturii moderne, lucrările funciare au
următoarele obiective specifice:
218

- eliminarea deficitului de umiditate al solului;

- prevenirea excesului de umiditate ce se poate realiza prin regularizarea
unor cursuri de apă, desecări, drenaje şi îndiguiri;
- prevenirea eroziunii solului caracteristic terenurilor în pantă prin
amenajări specifice,
- creşterea fertilităţii solurilor şi introducerea în categoria terenurilor
agricole a unor suprafeţe slab productive prin acţiuni care presupun
ameliorarea solurilor sărăturate şi acide şi modelarea unor suprafeţe cu
potenţial agricol.

17.3. Calitatea apelor

Apele de suprafaţă (râuri, lacuri etc.) sunt principalele surse de apă pentru
activităţile umane. În România, de exemplu, cursurile de apă permanente au o
lungime de 115000 km, ceea ce raportat la suprafaţa ţării, reprezintă o densitate
medie de circa 0,5 km/km2, cu un debit mediu specific de 4,51 l/s şi km2. Pentru
toate râurile naţionale debitul mediu este de 1070 m3/s. La acesta se adaugă debitul
mediu al Dunării, care, la Tulcea are o valoare medie anuală de 6330 m3/s.
Volumul mediu multianual al râurilor interioare este 33,6 miliarde m3. Dunărea are
un volum mediu anual de 200 miliarde m3 (Teodorescu et al., 1973).
Apele subterane din România sunt evaluate la un potenţial disponibil de
aproximativ 380 m3/s ape freatice şi 80m3/s ape de adâncime, fiind estimate la un
volum anual de 6-11 miliarde m3.
Apele meteorice pot fi o sursă importantă de apă în perioadele secetoase
caracteristice anumitor zone. Acumularea acestor ape datorită topirii zăpezii sau în
sezoanele cu precipitaţii permite asigurarea unui minim de necesar de apă, pentru
uz casnic, în zone lipsite de alte surse de apă, cum este în România bazinul Vedea-
Teleorman.
Calitatea apei este dată de caracteristicile fizico-chimice şi biologice şi este
variabilă în funcţie de caracteristicile zonale şi de mineralogie, timp de contact,
temperatură etc. Totuşi, dacă se iau în considerare aceleaşi tipuri de surse de apă,
toate apele curgătoare, apele lacurilor şi apele subterane au caracteristici specifice.
În tabelul 21 se prezintă limitele admisibile ale principalilor parametri de calitate a
apei, precum şi intervalele de valori considerate optime pentru peşti, organisme ce
pot fi considerate indicatori biologici acceptabili pentru calitatea anumitor categorii
de ape.
Apa râurilor şi fluviilor este caracterizată de regulă printr-un grad de
mineralizare relativ redus, concentraţia totală a sărurilor solvite nefiind mai mare
de 400 mg/l. Principalele săruri dizolvate sunt carbonaţi, bicarbonaţi, cloruri,
sulfaţi şi alte săruri de potasiu calciu şi magneziu, care determină o duritate totală a
apei, de obicei sub 15 grade. Concentraţia ionilor de hidrogen determină un pH de
6,8-7,8. Concentraţia oxigenului solvit este de regulă de 4-14 mg/l, iar dioxidul de
carbon are valori mai mici de 10 mg/l. Încărcarea acestor ape cu substanţă organică
 219

şi diverse suspensii este variabilă în funcţie de particularităţile meteo-climaterice,

fiind mai importantă în sezoanele cu precipitaţii mai importante.

Tabel 21 . Limitele admisibile pentru principalii parametri de calitate a apei şi

valorile optime pentru ihtiofaună (după Ciolac, 1998).

Valori Valori optime

Parametru de calitate admisibile pentru
conform ihtiofaună
STAS
4706/88
Concentraţia ionilor de H 6,5-8,5 7,0-7,8
(pH)
Duritate totală (0D) 8-20 12-18
Azotaţi (mg NO3-/l) 10 2,5-3
Azotiţi (mg NO2-/l) 1 0-0,005
Fosfaţi (mg PO43-/l) 3 0,5-1,5
Cloruri (mg Cl-/l) 250 6-15
Calciu (mg Ca2+/l) 150 80-120
Magneziu (mg Mg2+/l) 50 10-30
Substanţă organică (mg 10 35-50
KMnO4/l)
Amoniac (mg NH4+/l) 0,05-2 0,5-1
Fier total (mg Fe/l) 0-1 0,2-0,5
Reziduu fix (mg/l) 750 80-200
Oxigen solvit (mg O2/l) 4-14 7-12

Apa lacurilor are parametri diferiţi de cei ai apelor curgătoare datorită în

principal caracterului stagnat care presupune acţiunea unor factori deosebiţi cum
sunt o insolaţie mai accentuată, stratificare termică şi chimică etc.
Conţinutul în substanţe organice, concentrarea nutrienţilor şi lipsa unei
circulaţii maselor de apă determină condiţii favorabile dezvoltării unei biomase
complexe. Toate aceste aspecte determină caracteristicile diferite ale apelor
stagnante.
Apa subterană are de regulă un grad mai ridicat de mineralizare, peste 400
mg/l, cu o duritate totală de 10-20 grade germane şi un pH de 6,5-7.
Concentraţia de oxigen solvit este mai redusă, de maximum 3 mg/l şi, în
funcţie de compoziţia rocilor, apa subterană are concentraţii mai importante de fier,
mangan, sulfuri sau hidrogen sulfurat etc. Indicatorii de calitate pentru diferite
categorii de ape, comparativ cu apa distilată sunt prezentaţi în tabelul 22.
220

Tabel 22 . Valori ale parametrilor fizico-chimici pentru diferite categorii de

ape (modificat după Rojanschi et al., 1997).

Apă Apă Apă Apă Apă Apă

Indicatorul disti- râu lac subte- pota- mine-
lată rană bilă rală
Turbiditate (0 SiO2) 0 190 3,5 0,7 0 4
pH 5,6 7,85 6,95 7,7 7,7 5,8
Reziduu fix (mg/l) 15 325 124 429 235 2030
Duritate totală (gr.) 0 11,65 4,7 11,96 8,4 54,1
Oxigen solvit (mg/l) 1,8 8,96 9,96 1,16 7,2 -
Oxidabilitate 1,58 48,33 28,77 15,24 5,69 8,8
(mg KMnO4/l)
CCO (mg O2/l) 1,3 26,8 9,06 4,04 2,4 9,7
CBO5 (mg O2/l) 8,69 4,96 3,83 0,9 1,2 -
CO2 (mg/l) 0 0 7,37 8,8 6,6 2970
Ca2+ (mg/l) 0 56 21 39 48 242
Mg2+ (mg/l) 0 17 8 28 7 88
Na+ + K+ (mg/l) 6 44 12 99 30 455
Fe2+ (mg/l) 0 0 0 0,72 0 0,01
Fier total (mg/l) 0 0,5 0,6 0,835 0,031 0,021
Cl- (mg/l) 4 46 8 11 37 365
SO42- (mg/l) 0 60 19 6 50 5
CO32- (mg/l) 0 7 0 0 0 0
NH4+ (mg/l) 0,019 0,296 0,469 6 0,051 0,116
NO2- (mg/l) 0,003 0,03 0,01 0,004 0 0,016
NO3- (mg/l) 0 4,761 0,332 0,455 2,082 0,044
N mineral total (mg/l) 0,016 1,314 0,443 5,125 0,51 0,105
PO43+ (mg/l) 0,09 4,468 0,01 0,25 0,034 0
P total (mg/l) 0,037 0,66 0,023 0,36 0,013 0
SiO2 (mg/l) 0,14 0,9 0,6 1,56 1,5 2,1
H2S (mg/l) 0 0 0 3,2 0 0
Fenoli 0 0,007 0 0 0,0086 0

17.3.1. Poluarea apelor continentale

Poluarea apelor la nivel global a cunoscut o creştere semnificativă mai ales în

ultimele decenii, ca urmare a creşterii numărului de locuitori ai planetei, dezvoltării
sociale şi industriale, corelate cu lipsa unor măsuri adecvate de protecţie a
diferitelor categorii de ape. Din acest motiv, uneori poluarea apelor, mai ales în
 221

zonele cu deficit hidrologic, nu mai este numai o problematică legată strict de

protecţia mediului, având implicaţii sociale, economice şi chiar politice. Din acest
punct de vedere, poluarea surselor de apă potabilă sau cu folosinţă agricolă şi
degradarea cestor categorii de ape este un aspect stringent a vieţii contemporane.
Sursele de poluare a apelor pot fi clasificate în mai multe moduri. Există surse
de poluare naturală a apelor, aşa cum există surse antropice (artificiale). În cadrul
ultimei categorii, se poate aminti de surse de poluare organizate, al căror efect
poluant este facilitat de existenţa unor instalaţii construite specia pentru evacuarea
apelor uzate din localităţile urbane, diverse industrii, zootehnie etc., precum şi de
surse neorganizate care determină, de exemplu, poluarea apelor din zonele rurale
locuite sau localităţile fără sisteme de canalizare şi drenaj al apelor uzate.
În funcţie de perioada de timp activă a diverselor surse de poluare, se pot
aminti:
- surse de poluare permanente;
- surse de poluare cu funcţionare intermitentă sau sezonală;
- surse de poluare accidentală.
Poluarea naturală a apelor se produce mai ales dacă există condiţiile mediale
favorizate. Dintre acestea, cele mai importante sunt prezentate în continuare.
- Prezenţa rocilor mai mult sau mai puţin solubile constituite din
minerale care solvite de ape contribuie la creşterea concentraţiei
diferitelor elemente chimice.
- Prezenţa solurilor instabile, mai ales cele afectate de eroziune,
determină creşterea cantităţilor de material în suspensie în diferite
categorii de ape curgătoare.
- Prezenţa vegetaţiei în exces poate conduce la creşterea
cantităţilor de substanţă organică în suspensie.
Poluarea artificială se datorează mai ales apelor uzate din industrie,
agricultură sau menajere dar şi accidentelor din diferite industrii sau
transporturi. Apele uzate sunt incluse în câteva categorii, în funcţie de
provenienţa lor:
- ape menajere provenite din centrele urbane sau aşezările rurale
ca rezultat al consumului de apă pentru necesităţi igienico-sanitare şi alte
activităţi specifice;
- ape uzate provenite din activităţile publice specifice
aglomeraţiilor urbane;
- ape uzate industriale rezultate în urma consumului de apă în
diferite tehnologii specifice unor industrii diverse;
- ape uzate ca urmare a activităţilor zootehnice,
- ape de precipitaţie contaminate ca urmare a poluării atmosferei
şi solului.
Poluarea apelor poate fi produsă şi de către deşeurile toxice sau de reziduurile
contaminante nedepozitate sau depozitate necorespunzător şi care pot fi spălate sau
antrenate de apele precipitaţie.
222

O problematică foarte actuală este monitorizarea calităţii apelor curgătoare

utilizate ca surse de apă pentru alimentarea zonelor urbane sau rurale cu apă
potabilă. Un exemplu, interesant în acest sens îl oferă fluviul Dunărea. Calitatea
apelor Dunării este foarte importantă nu numai din punct de vedere strict ecologic,
dar şi din punct de vedere socio-economic şi politic, deoarece Dunărea, al doilea
fluviu ca mărime în Europa traversează mai multe industrializate, cu densitate a
populaţiei ridicată şi are un bazin hidrografic foarte întins (aproximativ 817 000
km2). Asociaţia Internaţională pentru Cercetarea Dunării (IAD) a realizat în 1995 o
estimarea calităţii apelor Dunării şi a afluenţilor acestui fluviu pornind de la date
statistice privitoare la calitatea apelor înregistrate începând cu anul 1960, sub forma
unui hărţi de calitate a apei (Fig. 62). Clasificarea calităţii apelor curgătoare aleasă
ia în considerare diferite aspecte (biologic, ecologic, fizico-chimic) dar mai ales
contaminarea apei cu poluanţi de natură organică care sunt biodegradabili prin
oxidare (Tab. 23). Deşi selectarea parametrilor biologici luaţi în considerare,
precum şi metodele de determinare a unor indicatori de calitate nu sunt în
întregime standardizate această analiză oferă avantajul unei imagini generale
asupra calităţii apelor curgătoare din bazinul hidrografic al Dunării.

Tabel 23 . Clasele de calitate ale apelor curgătoare (modificat după IAD,

2000).

Nr. Clasa Descrierea Observaţii

crt. de clasei de
calitate calitate a apei
Ape curate, cu oxigen solvit
permanent aproape de saturaţie;
nivel scăzut de nutrienţi,
bacterii; densitate moderată de
1 (C) I Nepoluată spre foarte slab alge, briofite, viermi plaţi şi
poluată (oligosaprobă) larve de insecte; apă rece în
sezonul de vară, acceptabilă
pentru reproducerea
salmonidelor.
Ape cu conţinut scăzut de
nutrienţi anorganici, fără un
consum semnificativ de oxigen
(încărcare organică); foarte
2 (C) I-II Uşor poluată (oligosaprobă dens populată cu o diversitate
spre beta-mezosaprobă) mare de specii; apă rece în
sezonul de vară, acceptabilă
pentru reproducerea
salmonidelor.
Ape cu poluare moderată şi
bine oxigenate; foarte dens
 223

populată cu o diversitate mare

de specii (alge, reptile, moluşte,
3 (C) II Moderat poluată (beta- larve de insecte); plante
mezosaprobă) acvatice prezente pe arii
întinse; diversitate mare a
speciilor de peşti.
Ape în care încărcarea cu
substanţe organice poate crea
concentraţii critice ale
oxigenului solvit; posibile
4 (C) II-III Critic poluată (beta- anoxii manifestate la peşti;
mezosaprobă spre alfa- număr scăzut de macrofite,
mezosaprobă) tendinţa creşterii explozive a
numărului unor anumite specii
de plante sau animale.
Ape cu poluare organică mare;
cu conţinut scăzut de oxigen
solvit, uneori impropriu pentru
unele organisme acavtice,
5 (C) III Puternic poluată (alfa- concentraţie mare de bacterii şi
mezosaprobă) ciliate specifice apelor poluate
organic; vegetaţie acvatică rară.
Ape cu condiţii de viaţă foarte
restrictive pentru organismele
acvatice superioare; poluarea
organică foarte mare determină
foarte frecvent fenomenul de
6 (C) III-IV Foarte puternic poluată anoxie; turbiditate crescută;
(alfa-mezosaprobă spre depozite sapropelice frecvente,
polisaprobă) populaţii dense de larve de
chironomide şi viermi
ologocheţi.
Ape cu încărcare excesivă de
substanţe organice, anoxice;
depozite sapropelice extinse
populate de bacterii, flagelate şi
ciliate; adeseori absenţa totală a
7 (C) IV Excesiv poluată oxigenului nu permite decât
(polisaprobă) local şi temporar supravieţuirea
organismelor acvatice altele
decât cele menţionate anterior.

Acest studiu arată că pe cursul superior al Dunării aportul de nutrienţi este încă
destul de ridicat, fapt ce determină încadrarea acestor ape mai ales în clasa de
224

calitate (C) C II-III sau chiar în C III. În Germania (Bavaria) deversările datorate
afluenţilor cresc datorită unor afluenţi ca Iller, Lech, Isar şi Inn care se încadrează
în C II datorită mai ales măsurilor de îmbunătăţire a calităţii apei luate în ultimul
timp. Calitatea apei scade totuşi local spre clasa II-III în zona Linz şi Viena.
Cursul mediu al Dunării considerat ca începând cu locul de vărsare al râului
Enns, este încadrat în general în C II, deşi în aval de Viena, râul March aportează
ape cu o calitate mai redusă (C II-III). În aval de Bratislava Dunărea primeşte
cantităţi mai mari de ape poluate ceea ce determină scăderea calităţii apei la C II-III
pe cea mai mare parte a acestui sector.
Cursul inferior, considerat de la gura râului Timok în aval primeşte mari
cantităţi de ape neepurate în prealabil prin intermediul majorităţii afluenţilor.
Totuşi, datorită debitelor destul de mari ale apelor Dunării şi o viteză a curentului
apei de aproximativ 1m/s capacitatea de autopurificare a fluviului rămâne destul de
ridicată. Acest fapt determină ca cea mai mare parte a acestui sector să conţină ape
din clasele de calitate C II şi C II-III, cu unele excepţii şi situaţii locale notabile,
datorate afluenţilor excesiv poluaţi şi deversărilor caracteristice aglomerărilor
urbane şi centrelor industriale, fapt ce determină deteriorarea locală a calităţii apei
până la C IV, calitate scăzută ce se menţine de regulă pe sectoare din aval lungi de
10-40 km.
Marii afluenţi ai Dunării din România şi Bulgaria aportează cantităţi mari,
uneori excesive de poluanţi de natură organică fapt ce determină deteriorarea cel
puţin locală a calităţii apei Dunării. Calitatea apei principalelor râuri care
deversează astfel de poluanţi este încadrată în următoarele clase de calitate: Lom
(C IV), Ogosta (C IV), Jiu (C IV), Iskar (C III), Vit (C III), Olt (C IV), Osam (C
IV), Jentra (C III), Argeş (C IV), Ialomiţa (C III) Siret (C III) şi Prut (C III). Se
consideră că printre alţi afluenţi, râurile Siret şi Prut sunt responsabile pentru
tendinţa de scăderea calităţii apei braţului Chilia din Delta Dunării spre clasa de
calitate C II-III cu o tendinţă accentuată uneori spre clasa C III.
Deşi Delta Dunării are mai ales ape situate în clasa de calitate II-III, volumul
apelor poluate vehiculate care ajunge în Marea Neagră poate influenţa pe termen
lung ecosistemele marine specifice. Măsurile specifice (implicând un volum ridicat
de investiţii financiare) luate în ultimele decenii pentru creşterea calităţii apei
Dunării în sectorul superior, au condus la realizarea obiectivelor propuse şi anume
asigurarea unor habitate relativ bune pentru biocenozele acvatice, caracteristice
clasei de calitate C II (cu unele excepţii locale).
Pe cursurile mediu şi inferior ale Dunării este necesară încă aplicarea măsuri
energice care să conducă la scăderea aportului de ape poluate de către afluenţi,
măsuri care presupun mai ales epurarea prealabilă a apelor uzate industriale şi
menajere.
Figura 62. Harta calităţii apei Dunării şi a afluenţilor (după IAD, 2000).
226

În afară de substanţe gazoase sau diferite tipuri de particule toxice, activităţile

umane produc şi permit acumularea în mediu a unei game diverse de deşeuri,
multe dintre ele cu potenţial toxic atât pentru om cât şi pentru funcţionarea
ecosistemelor.
Pe măsură ce cantităţile de astfel de deşeuri cresc, efectele acestora sunt din ce
în ce mai importante şi în acelaşi timp o serie de industrii implicate în producerea
acestora nu iau măsurile corespunzătoare fie pentru limitarea producerii lor, fie
pentru depozitarea lor corespunzătoare.
De regulă industriile sau activităţile ce implică producţia deşeurilor încearcă să
evite costurile suplimentare legate de reducerea, neutralizarea, prelucrarea sau
depozitarea lor eficientă, această atitudine conducând la acumularea unor deşeuri
toxice în zone care pot avea un impact sporit asupra unor ecosisteme dar şi asupra
sănătăţii umane.
Anual sunt citate din ce în ce mai multe cazuri privitoare la efectul deversării
sau depozitării deşeurilor asupra sănătăţii oamenilor. Se estimează că un număr de
peste 80 000 de substanţe chimice cu potenţial toxic sunt utilizate în prezent în
diferite industrii şi că anual alte 1 500 de astfel de substanţe sunt descoperite şi
intră în diferite procese tehnologice.
Având în vedere numărul mare de astfel de substanţe este dificil de studiat
efectele pe care fiecare dintre ele separat sau în anumite combinaţii le pot avea atât
supra mediului cât şi asupra fiinţelor umane, fapt ce determină o posibilitate
redusă a restricţionării prin măsuri legislative a utilizării acestora.
În ciuda dificultăţilor implicate de atenuarea efectelor deşeurilor, au fost
sugerate şi uneori utilizate cu succes unele metode ce pot reduce atât cantitatea de
deşeuri produse cât şi nocivitatea acestora. Astfel, ca şi in cazul altor tipuri de
poluanţi, se pot controla cantităţile de deşeuri eliminate de fiecare tip de activitate.
Se pot lua măsuri legislative care să impună modul adecvat de depozitare a
acestora precum şi cantităţile maxime de deşeuri ce pot rezulta în diverse industrii.
Chiar în cazul în care unele deşeuri toxice au fost eliberate în mediu în mod
deliberat sau accidental se pot lua măsuri de tratare, de obicei chimică, care să
reducă potenţialul lor toxic sau să le neutralizeze.
Mulţi specialişti sunt de părere că producţia deşeurilor poate fi redusă
semnificativ (cu cel puţin 30%) în cazul utilizării eficiente a unor metode şi
tehnologii actuale şi multe ţări europene sunt preocupate de găsirea celor mai bune
soluţii la problema reducerii deşeurilor eliminate în mediu.

17.3.2. Poluarea apelor marine şi oceanice

Multe substanţe şi materii rezultate ale activităţii umane de tip urban, industrial
şi agricol ajung în mediul marin mai repede sau mai încet, mai mult sau mai puţin
degradate, în cantităţi mai reduse sau mai mari în funcţie de specificul zonelor
 227

poluante. În general, se pot distinge cinci categorii de aporturi de astfel de

substanţe.

1. Substanţe sub formă solidă care alcătuiesc materiile în

suspensie precum şi microdeşeuri care dacă au o densitate redusă pot pluti
şi eşua în zona plajelor.
2. Materii organice şi nutritive de genul celor azotate şi fosforate
precum şi alte substanţe naturale oxidabile.
3. Microorganisme patogene: bacterii, virusuri, fungi.
4. Metale grele cum sunt mercurul, cadmiul, plumbul.
5. Substanţe chimice toxice cu efecte mutagene şi teratogene,
categorie în care se pot include diverse substanţe organice şi organo-
metalice de sinteză şi substanţe radioactive.

Aporturile de substanţe poluante de pe continent sunt favorizate de capacitatea

de transport a apelor curgătoare (râuri, fluvii) şi sunt una din cauzele principale ale
poluării apei marine cu importante cantităţi de materii organice şi minerale,
substanţe fosfatice şi azotate şi într-o măsură mai redusă, metale grele, pesticide,
diverşi compuşi industriali (de exemplu, bifenilii policloruraţi), precum şi alte
substanţe sintetice al căror efect ecologic este puţin sau de loc cunoscut în prezent.
Un mare număr de substanţe contaminante se afla absorbite pe particulele solide în
suspensie care, transportate de apele curgătoare, se depun mai ales în avalul
fluviilor, în zona deltelor şi estuarelor.
Un interes deosebit este reprezentat de prezenţa pesticidelor (organo-clorurate,
organo-fosforice şi organo-metalice), substanţe cu potenţial toxic foarte pronunţat.
Statisticile arată că în ceea ce priveşte consumul de pesticide în diverse activităţi,
dar mai ales în agricultură, Franţa ocupă primul loc pe plan mondial, utilizând
cantităţi importante şi într-o gamă foarte diversificată cuprinzând peste 450 de
materii active omologate care se regăsesc în componenţa a peste 3500 de produse
comerciale.
Apele uzate eliminate în zonele litorale direct apa marină prin sistemele de
canalizare reprezintă o altă sursă importantă de poluare locală, mai ales dacă
staţiile epurare aferente au o capacitate redusă , sunt neperformante sau lipsesc aşa
cum se întâmplă de multe ori. Pentru Europa, cantităţile medii de materii şi
substanţe contaminante la nivelul anilor 90 sunt prezentate în tabelul 24.

Tabel 24 . Cantităţi medii de materii şi substanţe poluante eliminate annual în

ape la nivel european.

Categoria de materii sau substanţe Cantităţi deversate

pe locuitor
Ape menajere 300 kg
Materii în suspensie din apele uzate 30 kg
Materii organice (consumul biochimic de
228

oxigen necesar oxidării: CBO) 20 kg

Azot (din care 50% sub formă amoniacală) 4 kg
Fosfor (din care 50% sub formă de fosfat 1 kg
solvit)
Detergenţi (exprimaţi în substanţă activă) 1 kg
Hidrocarburi totale 20 g
Pesticide 0,5 g

Contaminarea apelor cu germenii patogeni prezenţi mai ales în apele fecaloid-

menajere poate reprezenta un pericol pentru sănătatea umană dacă ţinem cont de
concentraţia acestor organisme (Tab. 25) în materia organică poluantă.

Tabel 25 . Cantitatea de bacterii patogene din apele fecaloid-menajere.

Sursa poluării E. Coli Streptococi

(milioane germeni/g) (milioane germeni/g)
Populaţia umană 13 3
Taurine 0,33 1,3
Zootehnie Porcine 3,3 84
Ovine 16 38

Aporturile atmosferice (recăderile atmosferice) reprezintă de asemenea o sursă

de poluare a ecosistemelor acvatice. Gazele şi particulele atmosferice (aerosolii)
provenite fie din surse naturale, fie din zonele industrializate sunt vehiculate de
vânt şi pot polua bazinele acvatice.
S-a constatat că importante cantităţi de astfel de poluanţi ajung în mări şi
oceane fie sub formă uscată fie antrenate de precipitaţii. Pe aceeaşi cale pot
pătrunde în mediul acvatic şi importante cantităţi de nutrienţi.
Calcule efectuate pe baza unor modele matematice au evidenţiat, de exemplu,
că în Marea Nordului, pe o suprafaţă de aproximativ 525 000 km2 se depun astfel
anual 400 000 tone azot. Recăderile atmosferice de metale grele în câteva zone din
Europa sunt prezentate din punct de vedere cantitativ in tabelul 26.

Tabel 26. Recăderi atmosferice globale în câteva zone din nordul Europei
(valorile reprezintă kg-km2 anual).

Zona Fier Plumb Cupru Cadmiu

Marea Nordului 195 11 10,5 -
Germania 110-550 12-58 - 0,4-1,5
Marea Mânecii 211-587 5,6-13,6 6,1-16,2 0,3-1,4
Sudul Mării Nordului 129,5 10 15,8 1,2
 229

Marea dificultate în obţinerea unor date mai complete referitoare la aporturile

atmosferice la poluarea ecosistemelor acvatice rezidă în dificultatea obţinerii şi
interpretării datelor cantitative şi de asemenea, în unele cazuri, de dificultatea de a
distinge aporturile naturale de cele datorate activităţii umane.
Aporturile de substanţe poluante datorate navigaţiei reprezintă deversări de
materiale solide şi lichide de la bordul navelor, o practică întâlnită la majoritatea
flotelor. În unele cazuri, aceste deversări sunt reglementate parţial, aşa cum se
întâmplă în cazul navigaţiei în Atlanticul de Nord, unde prin Convenţia de la Oslo
se interzice deversarea de poluanţi foarte nocivi (mercur, compuşi ai plumbului
etc.).
Poluanţii produşi de navele comerciale se pot încadra în trei grupe:
- deversări de substanţe uleioase, mai ales de către navele petroliere;
- deversări de substanţe uleioase rezultate din vidanjarea calelor precum
şi altor substanţe lichide;
- deversări de ape menajere şi uzate.
Aportul de petrol şi produse petroliere reprezintă însă principala cauză a
poluării marine şi oceanice, mai ales datorită accidentelor petroliere fie în extracţie,
dar mai ales ca urmare a accidentelor din transportul acestor produse.

O mai mare atenţie asupra fenomenului poluării ecosistemelor acvatice a

început să fie acordată atât de specialişti, de opinia publică cât şi de instituţii
guvernamentale şi organizaţii neguvernamentale, începând din 1989 când datorită
poluării cu petrol produsă de eşuarea vasului Exxon Valdez, s-a mediatizat pe plan
mondial efectul devastator al poluării apei. „Exxon Valdez” (Fig. 63) a fost un vas
petrolier aparţinând Concernului „Exxon” care a deversat accidental petrolul pe
care îl transporta în apropiere de Alaska, distrugând ecosistemul natural şi
determinând moartea a numeroase specii de animale. Acest eveniment a fost
considerat cea mai mare poluare accidentală din istoria SUA.
Pe data de 24 martie 1989 petrolierul care transporta 190 milioane litri petrol
(1,2 milioane barili) loveşte un recif şi prin spărtura produsă în corpul navei se
deversează în apă 42 milioane de litri de petrol, adică aproximativ 22% din
cantitatea totală transportată de navă. Petrolul s-a răspândit rapid pe suprafaţa apei,
acoperind în final o suprafaţă de 4 600 km2 şi afectând 5 100 km de coastă. Efectul
a fost imens determinând moarte unui număr estimat de 100 000-600 000 păsări,
peste 5 500 pinipede şi 22 balene. Alte animale au fost afectate în mod indirect prin
consumul peştelui şi a altor organisme marine afectate de poluarea cu petrol.
Intervenţia echipelor de neutralizare a petrolului deversat s-a produs cu
întârziere şi a avut un efect limitat ca urmare a suprafeţei foarte mari afectate.
Chiar dacă firma „Exxon” a fost amendată şi obligată să elimine petrolul scurs,
operaţiune care a costat peste 4 miliarde dolari, efectele acestei poluări accidentale
asupra ecosistemului sunt irecuperabile.
230

Figura 63 . Scurgerea de petrol de pe „Exxon Valdez” (Foto: P. William).

Totuşi, accidentul produs de „Exxon Valdez”, datorită mediatizării globale a

avut rolul de a atrage atenţia asupra faptului că poluarea apelor este o problemă
foarte importantă a societăţii moderne. De fapt, întreaga cantitate de petrol
deversată de „Exxon Valdez” a reprezentat numai 5% din totalul cantităţilor de
produse petroliere deversate în 1989, iar petrolul este numai unul din numeroşii
poluanţi ai apelor. Se estimează că anual peste 7 miliarde de diferite reziduuri sunt
deversate în oceanele lumii.
Problemele poluării apelor depind şi de legislaţia legată de acest aspect
deoarece, în multe ţări nu este ilegală deversarea diferitelor deşeuri (uneori chiar a
unor poluanţi în mod cert toxici) în apă. Aproximativ 50% din deşeuri sunt
deversate în apă la nivel mondial fără nici un fel de epurare. Chiar dacă un anumit
grad de epurare este aplicat asupra anumitor tipuri de deversări cum sunt cele
menajere, totuşi anumite tipuri de poluant ajung în mediul natural unde se pot
acumula până la niveluri periculoase pentru biocenoză.
Efectele poluării apelor sunt foarte variate fiind dependente de tipul poluanţilor
şi locul de deversare. În general ecosistemele acvatice situate în apropierea zonelor
urbane au un grad de poluare mult mai ridicat decât zonele rurale.
Produsele petroliere includ o gamă largă de substanţe care au la bază
hidrocarburile naturale şi o serie de substanţe petroliere rafinate, fiecare având însă
compoziţii chimice diferite. Aşa se explică de ce petrolul brut şi produsele obţinute
prin rafinarea acestuia au proprietăţi distincte în cazul poluării ecosistemelor şi
asupra omului. De exemplu, produsele petroliere foarte rafinate cum sunt benzinele
şi kerosenul se răspândesc rapid la suprafaţa apelor şi penetrează solul mult mai
repede. Pericolul intoxicării şi al incendiului este mai mare, dar aceste produse se
evaporă repede şi au puţine reziduuri remanente. Produsele petroliere mai puţin
rafinate, precum şi petrolul brut sunt mult mai persistente şi eliminarea lor din
mediu este dificilă.
 231

Rata cu care fiecare astfel de produs se împrăştie în mediul acvatic determină

în mare măsură şi amploarea efectelor asupra mediului. Majoritatea acestor
produse au tendinţa de a se răspândi în plan orizontal formând o peliculă uleioasă
la suprafaţa apei (engl.: slick). Factorii care determină această proprietate de
răspândire în apă a produselor petroliere sunt următorii:

-Tensiunea de suprafaţă care este mărimea atracţiei dintre moleculele de la

suprafaţa lichidului. Cu cât produsul petrolier lichid are o valoare mai mare a
acestei tensiuni, cu atât răspândirea lichidului în apă este mai redusă. Dacă valoare
acestei tensiuni este mai redusă, atunci poluantul se va răspândi la suprafaţa apei
chiar în lipsa acţiunii unor factori fizici cum sunt vântul sau curentul apei. Datorită
faptului că temperaturile ridicate reduc valoare tensiunii de suprafaţă, aceşti
poluanţi se răspândesc mai rapid in apele mai calde decât în cazul temperaturilor
scăzute.
- Greutatea specifică reprezintă densitatea substanţei comparată cu densitatea apei.
Deoarece cele mai multe produse petroliere sunt mai uşoare decât apa ele rămân la
suprafaţă.
- Vâscozitatea reprezintă măsura rezistenţei lichidului la curgere. Cu cât
vâscozitatea poluantului este mai mare, cu atât tendinţa lui de dispersare este mai
redusă.

Există o serie de substanţe care nu au la bază petrolul brut, cum sunt uleiurile
sintetice, lichidele siliconice, răşinile, şi uleiurile animale şi vegetale care pot avea
proprietăţi similare (sau chiar mai accentuate, de exemplu, uleiurile ne-petroliere
au o persistenţă mai mare în mediu) cu ale produselor petroliere atunci când devin
substanţe poluante.
Ca şi produsele petroliere, aceste substanţe pot avea afecte adverse asupra
mediului atât imediate cât şi pe termen lung. De exemplu, pot conduce la reducere
cantităţii de oxigen solvit în apă, pot afecta penajul păsărilor acvatice, precum şi
ouăle şi embrionii acestora. Alte specii pot ingera aceste produse direct sau indirect
prin consumul unor organisme acvatice afectate. Alte efecte adverse ale poluanţilor
de acest tip sunt, deshidratarea, moartea prin înfometare sau sufocare şi creşterea
mortalităţii datorită prădătorilor.
Efectele poluării cu produse petroliere se resimt pe o suprafaţă extinsă datorită
dispersiei acestora la suprafaţa apei, proces accentuat de elementele climatice. In
timp, aceste produse îşi schimbă şi proprietăţile fizico-chimice, fapt ce conduce la
un grad mai mare de impact atât la suprafaţa apei cât şi asupra unei game largi de
organisme primar acvatice componente ale unor complexe lanţuri trofice.
Unele organisme pot fi profund afectate (efecte acute) sau pot muri (efecte
letale) foarte repede după contactul cu substanţele poluante. Există însă şi efecte
toxice ne-letale care se manifestă de o manieră mult mai complexă şi durează de
multe ori o perioadă mai îndelungată. De exemplu, biocenozele acvatice din
ecosisteme de tipul recifelor şi cele situate în zona ţărmului au un risc mai mare de
a fi afectate fie acut fie pe termen lung datorită expunerii mai îndelungate al
232

acţiunea substanţelor toxice care se menţin mai mult în apele puţin adânci sau la
nivelul plajelor.
Zonele situate de-a lungul ţărmului pot fi foarte diferite atât în ceea ce priveşte
morfometria şi structura lor. Aceste elemente vor determina efectele potenţiale ale
poluării. Produsele petroliere au tendinţa de a se concentra în zona bentală, la
nivelul mâlului şi a adera la suprafaţa pietrelor, pietrişului şi nisipului plajelor şi de
a se acumula în straturile inferioare ale sedimentelor. Poluantul care aderă la
suprafaţa obiectelor aflate în coloana de apă şi este expus acţiunii luminii solare şi
valurilor se degradează mai repede şi, în timp, devine mai puţin nociv decât în
cazul în care se concentrează în nisip şi mâl când este mai dificilă degradarea lui
naturală sau intervenţia umană în scopul neutralizării.
Procesele naturale de genul evaporaţiei, oxidării şi biodegradării pot neutraliza
o parte a toxicităţii poluantului. De asemenea, metode fizice cum sunt utilizarea
unor materiale absorbante, spălarea sub presiune, îndepărtarea porţiunilor de
substrat afectate pot fi aplicate pentru a susţine procesul natural de eliminare a
poluanţilor de acest tip.
Există numeroase tipuri de habitate marine care au o sensibilitate diferită la
efectele nocive ale contaminării cu produse petroliere. Unele pot habitate şi
populaţii naturale pot să revină relativ repede la o stare normală de funcţionare, în
timp ce altele pot fi afectate perioade mai lungi, de ordinul anilor.
Ecosistemele marine au la bază inter-relaţii complexe între speciile de plante şi
animale şi biotopul specific. Degradarea mediului fizico-chimic (biotop) conduce
la efecte asupra uneia sau mai multor specii dintr-un lanţ trofic, ceea ce poate
conduce la efecte indirecte asupra altor specii care constituie verigi superioare a ale
lanţurilor trofice.
Produsele petroliere şi ne-petroliere cu proprietăţi similare care poluează apele
dulci (râuri, lacuri etc.) au adesea un efect mult mai accentuat asupra mediului.
Poluarea acestor categorii de ape are un impact mai important atât asupra mediului
cât şi asupra sănătăţii umane, deoarece aceste ape sunt utilizate ca sursă de apă sau
hrănire pentru o mare diversitate de specii, sau ca sursă de apă potabilă pentru
populaţiile umane.
Aceste tipuri de poluanţi au capacitatea potenţială de a contamina fiecare nivel
al lanţului trofic. Astfel, poate fi contaminat planctonul care include alge, icrele
peştilor, larvele unor organisme nevertebrate etc. Ihtiofauna care consumă aceste
organisme poate fie de asemenea contaminată. Consumatorii de ordin superior,
incluzând oamenii pot fi afectaţi prin consumul organismelor acvatice contaminate.
Poate fi afectată, de asemenea, germinaţia şi creşterea plantelor acvatice cu efecte
importante asupra productivităţii primare a ecosistemelor acvatice.
Efectele poluării depind şi de biologia şi etologia speciilor acvatice din
ecosistemele afectate. Astfel, organismele acvatice (balene, diferite specii de peşti
etc.) care pot evita apelor poluate sunt mai puţin afectate. Animalele acvatice care
în general trăiesc în zonele litorale sau în apropierea lor (reptile, mamifere marine)
pot fi afectate mai ales prin consumul altor organisme contaminate.
 233

Poluarea cu petrol şi unele operaţiuni de îndepărtare a substanţelor poluante pot

afecta diferite tipuri de habitate acvatice în diverse moduri.

- Recifele coraligene sunt ecosisteme complexe cu o

productivitate biologică foarte mare şi constituie adesea locurile preferate
pentru activităţi turistice şi recreaţionale. Atât aceste biotopuri cât şi
biocenozele aferente pot fi grav afectate prin expunerea substanţelor
toxice conţinute de produsele petroliere, uneori cu efecte iremediabile.
- - Nisipul şi pietrişul plajelor sunt în mod normal curăţate de
produsele petroliere poluante prin diverse tehnici. Mareele asigură o
îndepărtare mai rapidă a poluanţilor, dar în zonele sau perioadele cu efect
mareic redus, o serie de organisme specifice zonei de ecoton pot fi
puternic afectate.
- Zonele cu maree redusă au de regulă o bogată floră şi faună.
Dacă în aceste zone, poluantul se acumulează la nivelul bentalului,
efectele ecologice pot fi mai îndelungate decât în alte zone.
- Zonele lagunare cu ape puţin adânci, caracteristice zonelor reci
şi temperate, în care există ecosisteme mlăştinoase ce conţin o varietate
mare de plante şi animale pot fi afectate mai accentuat.
- Zonele mangroviere situate în zonele tropicale sunt de
asemenea ecosisteme extrem de complexe. Vegetaţia specifică poate fi
afectată pe termen lung de poluarea cu petrol, cunoscându-se ritmul lent
de creştere al mangrovelor.

Efectele poluării cu produse petroliere asupra păsărilor şi mamiferelor se

datorează mai ales contactului fizic şi contaminării toxice.
Contactul fizic presupune intrarea poluantului în contact cu blana sau penele
animalelor. Acest fapt determină pierderea proprietăţilor izolatoare ale acestor
organe şi riscul apariţiei hipotermiei, uneori cu efecte letale. Este afectată de
asemenea capacitatea de zbor sau înot pentru diferite specii de păsări.
Contaminarea toxică se produce prin ingestia poluantului sau inhalarea
vaporilor toxici produşi de acesta. Vaporii de petrol sau alte produse similare
produc perturbări ale funcţionării unor organe sau sisteme cu sunt sistemul nervos
central, ficatul şi plămânii. Ingestia acestor substanţe poluante poate reduce
capacitatea de digestie a hranei prin efectele adverse asupra celulelor tractului
intestinal. Unele studii ştiinţifice au pus în evidenţă efecte pe termen lung asupra
sistemului reproductiv al unor animale care au fost expuse poluării cu substanţe
petroliere.
Metodele de combatere a poluării cu substanţe petroliere destinate controlului
dispersiei şi minimalizării impactului acestor poluanţi asupra mediului şi sănătăţii
umane sunt diverse. Importantă este mai ales alegerea adecvată a acestora în
funcţie de tipul poluantului şi caracteristicile zonei poluate. Multe din tehnicile şi
echipamentele utilizate sunt afectate de condiţiile mediale ale zonei poluate
(curenţi, valuri, intensitatea vântului).
234

Metodele de control şi recuperare a poluantului sunt în general primele

utilizate. Echipamentele specifice includ o serie de bariere flotante menite (Fig.64 )
să împiedice dispersia rapidă a poluantului, utilaje sau nave special proiectate
pentru colectarea poluantului (engl.: skimmers) cât şi anumite materiale naturale
sau sintetice absorbante. De asemenea se utilizează containere speciale pentru
depozitarea tranzitorie a poluantului (Fig. 65).

Figura 64 . Amplasarea barierelor flotante pentru reducerea dispersie

petrolului la suprafaţa. Sursa: EPA.

Materialele absorbante utilizate sunt insolubile şi au capacitatea de a recupera

poluantul lichid fie prin absorbţie, fie prin adsorbţie, fie prin ambele procese şi pot
avea o capacitate de reţinere a poluantului de până la 50%. Pentru a fi eficiente
aceste materiale trebuie să fie oleofile (să reţină substanţele uleioase) şi în acelaşi
timp hidrofobe (să nu reţină apa), insolubile în apă în procent de cel puţin 70%.

Figura 65 . Depozitarea tranzitorie a poluantului recuperat. Sursa: EPA.

 235

Din punct de vedere al originii lor aceste materiale pot fi incluse în trei
categorii de bază: naturale organice, naturale anorganice şi sintetice.
Cele natural-organice pot absorbi o cantitate de poluant de la 3 la 15 ori mai
mare decât masa lor, dar o parte dintre ele au dezavantajul că absorb şi o cantitate
de apa ceea ce determină scufundarea mai rapidă a acestora, ceea ce împiedică în
mare măsura colectarea lor.
Materialele absorbante anorganice sunt argila, tuful vulcanic, cenuşa vulcanică,
vata de sticlă şi nisipul. Acestea au capacitatea de a absorbi cantităţi de poluant mai
mari de 4-20 ori decât masa proprie. In plus, aceste materiale sunt relativ ieftine,
uşor de procurat şi disponibile în cantităţi mari. Ele nu sunt utilizate pentru
eliminarea poluantului de pe suprafaţa apei având o densitate mai mare decât a
apei.
Absorbanţii sintetici includ o serie de materiale similare cu materialele plastice
cum sunt poliuretanul, polietilena şi propilena care pot absorbi produsele petroliere
care poluează suprafaţa apei. Alte materiale de acest gen sunt unele tipuri de
polimeri şi cauciucuri. Cei mai mulţi absorbanţi sintetici pot fixa cantităţi de
poluanţi de până la 70 de ori masa lor.
Metodele chimice şi biologice sunt utilizate în asociaţie cu metodele mecanice.
Se pot folosi unele substanţe care fie dispersează poluantul, fie asigură aglutinarea
(conglomerarea) acestuia. Aceste metode sunt foarte utile în tentativa de a
împiedica poluarea coastelor, zonelor lagunare şi zonelor umede sau alte
ecosisteme sensibile. În aceleaşi zone, unii agenţi biologici utilizaţi dau
posibilitatea eliminării mai rapide a substanţelor poluante. Există un interes special
pentru cercetarea care poate descoperi tehnici noi şi mai adecvate eliminării
impactului acestui tip de poluare.
Substanţele dispersante sau agenţii de dispersie sunt substanţe chimice care
conţin surfactanţi (componente de bază ale detergenţilor) sau solvenţi care
acţionează asupra poluanţilor de natură petrolieră separându-i în picături mici care
dispersate în apă sunt mai uşor degradate biologic sau fizic. Sunt utilizaţi mai ales
pentru îndepărtarea poluantului de pe suprafaţa apei. Factorii de mediu cum sunt
temperatura şi salinitatea apei precum şi acţiunea vântului influenţează eficacitatea
aplicării substanţelor dispersante. Studiile au arătat că cei mai mulţi agenţi
dispersanţi acţionează cel mai bine la salinitatea medie a apei de mare (35o/oo) şi în
ape mai calde. De regulă, aceste substanţe dispersante nu se utilizează in
ecosistemele acvatice continentale decât în cazuri speciale, după luarea unor
măsuri care să asigure protecţia umană.
Agenţii biologici sunt fie compuşi chimici care stimulează activitatea de
descompunerea a poluantului de către unele unor microorganisme fie
microorganisme care accelerează procesul de biodegradare naturală. Tehnologiile
de bioremediere se referă la acţiunile de dispersie în mediul poluat a unor
fertilizatori sau organisme microscopice (bacterii şi fungi) care cresc rata
descompunerii naturale a poluantului. Se utilizează mai frecvent două tehnologii de
bioremediere: fertilizarea şi însămânţarea. Fertilizarea presupune dispersia unor
236

substanţe nutritive pentru microorganismele din flora naturală bazate pe azot şi

fosfor ceea ce determină mărirea ritmului de creştere a populaţiilor de
microorganisme şi deci o acţiune mai rapidă asupra poluantului. Însămânţarea este
operaţia de eliberare a unor culturi de microorganisme în mediul poluat în care
există deja în mod natural microorganismele capabile să descompună produsele
petroliere.
Metodele fizice sunt utilizate mai ales pentru curăţarea zonelor costiere.
Procese naturale cum sunt oxidarea, evaporarea şi biodegradarea pot fi
caracteristice pentru începutul procesului de eliminare a poluantului, dar ele sunt de
obicei prea lente pentru revenirea la o stare normală a mediului. Metodele fizice ce
presupun îndepărtarea reziduurilor remanente, utilizarea unor materiale absorbante,
spălarea cu lichide sub presiune şi îndepărtarea stratului de sol afectat pot grăbi
procesul natural de decontaminare (Fig. 66). O metodă utilă pentru reducerea
impactului unei astfel de poluări poate fi aceea de a încerca îndepărtarea păsărilor
şi altor animale din zona afectată prin diferite mijloace tehnice.

Figura 66 . Îndepărtarea petrolului de pe plajele poluate. Sursa: EPA.

Procesele naturale cele mai importante prin care se realizează epurarea naturală
a apelor poluate cu produse petroliere sau similare includ conglomerarea,
evaporarea, oxidarea, biodegradarea şi emulsifierea.
Conglomerarea presupune o serie de modificări chimice şi fizice ale
poluantului de natură petrolieră care determină îngreunarea acestuia şi în cele din
urmă scufundarea lui în apă.
Evaporarea este un proces ce se produce când substanţele mai volatile din
componenţa poluantului trec în starea de vapori şi se dispersează în atmosferă.
Acest proces determină ca poluantul să devină mai greu şi facilitează scufundarea
acestuia. Produsele petroliere de genul benzinelor care conţin mult mai multe astfel
de substanţe volatile se pot evapora complet într-un interval relativ scurt de timp
ceea ce reduce în mod semnificativ efectele adverse. De obicei produsele petroliere
 237

mai „grele”, mai vâscoase au un impact fizic şi chimic mult mai accentuat asupra
mediului.
Oxidarea se produce ca urmare a contactului poluantului cu apa şi oxigenul
rezultând componenţi solubili în apă. Acest proces poate conduce la aglutinarea
poluantului şi formarea unor particule mai dense ce se pot sedimenta.
Biodegradarea se produce ca urmare a acţiunii unor microorganisme de tipul
bacteriilor petrol-oxidante. De regulă este necesară o gamă larga de organisme
pentru o reducere semnificativă a cantităţii de poluant. De regulă, procesul de
biodegradare este accelerat prin adăugarea de nutrienţi cum sunt azotul şi fosforul.
Biodegradarea este mai eficientă în zonele geografice mai calde sau în sezoanele
calde.
Emulsifiererea este procesul care permite formarea unui amestec de mici
picături de poluant şi apă. Emulsifierea este datorată acţiunii vântului şi accelerează
procesul de sedimentare a poluantului, ceea ce poate crea falsa impresie a
dispariţiei acestuia şi deci şi a pericolului pe care îl reprezintă acesta pentru mediu.
Cea mai mare problemă legată de poluare apelor este faptul că aceasta
afectează direct sau indirect populaţiile de organisme acvatice. De asemenea,
poluarea afectează lanţurile trofice naturale, producând perturbări în funcţionarea
biocenozelor.
Unii poluanţi cum este plumbul se acumulează treptat la nivelul diferitelor
verigi trofice (pe parcursul lanţului trofic) şi ajung la valori toxice sau letale la
nivelul consumatorilor de diferite ordine. Acest fapt se poate repercuta şi asupra
sănătăţii oamenilor. S-a observat că uneori consumul unor organisme acvatice
intoxicate cu diverse substanţe poate conduce la apariţia unor forme de hepatită.

17.4. Poluarea radioactivă

Radiaţia nu poate fi eliminată din mediu. Riscul expunerii la radiaţie poate fi

însă controlat prin evitare zonelor radioactive şi controlul expunerii la radiaţie. De
obicei când se vorbeşte de radiaţie se iau în considerare surse cum sunt centralele
electrice nucleare, armele atomice sau aparatura medicală care utilizează surse de
radiaţii. Există însă şi alte surse cum sunt cuptoarele cu microunde, telefoanele
celulare, radarele, liniile de înaltă tensiune şi chiar radiaţia solară.
Ne vom referi totuşi la principalele surse de radiaţie şi anume la cele
reprezentate de centralele nucleare, armele nucleare şi sursele utilizate în scopuri
medicale, deoarece acestea produc radiaţii cu suficient de înaltă energie pentru a
rupe legăturile chimice ale unor substanţe, fapt pentru care sunt denumite şi
radiaţii ionizante.
Radioactivitatea reprezintă proprietatea unor atomi de a elibera în mod spontan
energie sub formă de particule sau unde. Bilanţul energetic al nucleului unui atom
determină dacă un nucleu este stabil sau instabil. Atomii se găsesc în natură fie în
stare stabilă fie în stare instabilă.
238

Un atom este stabil dacă forţele dintre particulele care caracterizează nucleul se
află în echilibru. Atomul devine instabil dacă aceste forţe se dezechilibrează ca
urmare a unui exces energetic intern, fie a unui exces de neutroni, fie de protoni.
Un atom radioactiv va avea tendinţa de a deveni stabil eliberând o parte din
nucleonii specifici (protoni sau neutroni), precum şi alte particule, sau eliberând
energia în alt mod decât sub formă de particule.
Atomii instabili pot deveni stabili pe măsură ce nucleul emite radiaţii sau se
dezintegrează. Astfel, atomul radioactiv sau radionuclidul se transformă într-un
nuclid diferit. Acest proces poartă numele de dezintegrare radioactivă şi continuă
până când forţele de la nivelul nucleului se echilibrrează.. De exemplu, prin
dezintegrarea nucleului, un atom va deveni un izotop diferit al aceluiaşi element
chimic dacă eliberează neutroni sau un element diferit dacă pierde protoni.
De multe ori, dacă un radionuclid se dezintegrează, produsul acestui proces
este de asemenea radioactiv. Acest fapt este valabil pentru cele mai multe materiale
radioactive naturale precum şi pentru multe produse de fisiune nucleară. Pentru a
deveni stabile aceste particule trebuie să parcurgă mai multe etape de transformare
în alţi nuclizi, eliberând de fiecare dată energie sub formă de particule sau unde.
Această serie de transformări cu eliberare de energie este caracteristică
radionuclizilor şi se numeşte lanţ de dezintegrare.
Radionuclizii rămân radioactivi o perioadă diferită de timp în funcţie de timpul
de material radioactiv, caracterizat de rata dezintegrării. Această rată se mai
numeste şi perioadă de înjumătăţire a radionuclizilor radioactivi şi reprezintă de
fapt timpul necesar pentru dezintegrarea a 50% din numărul de atomi radioactivi
iniţiali.
Diferenţa dintre radiaţie şi radioactivitate constă în faptul că radiaţia reprezintă
energia sau particulele eliberate în timpul dezintegrării radioactive, în timp ce
radioactivitatea unui material se referă la rata cu care acesta emite radiaţie.
Numărul de dezintegrări pe unitate de timp (secunde, minute sau ore) defineşte cât
de activ este un material şi se exprimă în curie ( 1 curi reprezintă 37 miliarde
dezintegrări pe secundă). Radiaţia ionizantă poate fi sub formă de particule sau
unde, fapt ce determină un comportament diferit în fiecare caz.
Particulele α sunt un tip de radiaţie ionizantă emisă de nucleele unor atomi
instabili. Ele sunt fragmente subatomice relativ mari şi sunt formate din doi protoni
şi doi neutroni. Au fost descoperite încă din 1899 de către fizicianul englez Ernest
Rutherford în cadrul unor experimente cu uraniu.
O particulă α este identică cu un nucleu de heliu având 2 protoni şi 2 neutroni
şi este o particulă relativ „grea”, cu energie înaltă. Viteza în aer a unei particule α
este de aproximativ 1/20 din viteza luminii depinzând de energia individuală a
fiecărei particule.
Emisia de particule α se produce când raportul dintre neutroni şi protoni în
nucleu este prea scăzut şi anumiţi atomi se reechilibrează energetic prin emisie de
particule. De exemplu, poloniul 210 are 126 neutroni şi 84 protoni, ceea ce
reprezintă un raport de 1,5 la 1. În urma emisiei de particule α raportul devine 1,51
la 1 (124 neutroni şi 82 protoni). Atomii care emit particule α sunt atomi foarte
 239

mari (au un număr atomic ridicat) şi, cu foarte puţine excepţii, au un număr atomic
de cel puţin 82. Există multe elemente radioactive care emit radiaţii α, atât naturale
cât şi realizate de om, cum sunt: americiu-241(număr atomic, A=95), plutoniu-236
(A=94), uraniu-238 (A=92), toriu-232 (A=90), radiu-226 (A=88), radon-222
(A=86) şi poloniu-210 (A=84).
Radiaţia α este utilizată în câteva procese industriale sau activităţi medicale. De
exemplu, radiu-226 poate fi utilizat în tratamentul cancerului, prin introducerea
unor cantităţi infime în masa tumorilor. Poloniul-210 poate fi utilizat eliminarea
electricităţii statice în industria hârtiei şi în alte activităţi industriale. Datorită
încărcării electrice pozitive particulele α atrag electronii şi deci reduc încărcarea cu
electricitate statică. Detectoarele de fum utilizează emisia de particule α a
americiului-241 pentru a crea curent electric.
Emisia de particule α se produce în mod natural în mediu datorată unor
elemente chimice cum sunt uraniu-238, radiu-226 şi alţi izotopi ai uraniului. Aceste
elemente chimice sunt prezente în cantităţi variabile în diverse roci, soluri şi ape.
Totuşi, activitatea umană creează materiale cu potenţial pericol pentru oameni
şi pentru contaminarea diferitelor medii. De exemplu, exploatarea minieră a
uraniului determină apariţia unor reziduuri cu o concentraţie ridicată de uraniu şi
radiu care purtate de vânt pot ajunge atât pe sol cât şi în mediul acvatic. Un alt
exemplu poate fi extracţia şi prelucrarea fosfaţilor care utilizează cantităţi
importante de fosfogips, un material în care în mod natural este concentrat radiu.
În mod normal, particulele α nu au o remanenţă foarte mare în mediu, ele
pierzându-şi rapid energia şi deoarece nu sunt reactive, prin captarea de electroni
liberi se transformă în heliu. De asemenea, ele nu au o putere mare de penetrare
pentru cele mai multe materiale. De exemplu, o foaie de hârtie sau stratul exterior
al epidermei umane sunt suficiente pentru a stopa pătrunderea acestora. Efectele
asupra sănătăţii umane depind în mare măsură de modul de expunere la aceste
radiaţii.
Datorită puterii reduse de penetrare, expunerea externă nu este de regulă
periculoasă. Inhalarea acestor particule însă şi intrarea lor în circuitul sanguin poate
produce efecte biologice care conduc la riscul apariţiei cancerului, mai ales al
cancerului la plămâni. Cel mai mare pericol pentru majoritatea oamenilor îl
reprezintă inhalarea radonului sau a izotopilor acestuia dintre care cei mai mulţi
emit o puternică radiaţie α.

Particulele β sunt particule subatomice emise de nucleele unor atomi

radioactivi. Ele pot fi considerate ca echivalente ale electronilor, diferenţa constând
în faptul că spre deosebire de electroni, care există în afara nucleului, particulele β
au originea în interiorul nucleului. Particulele β au fost descoperite în 1900 de către
Henri Becquerel, care a arătat că aceste sunt identice cu electronii, particule
atomice care erau atunci recent descoperite de către Joseph John Thompson.
Particulele β au o sarcină electrică de -1 şi masa de a 549 milioana parte din
unitatea masei atomice (unitate care reprezintă 1/2000 din masa protonului sau
neutronului). Viteza particulelor β depinde decât de multă energie au individual şi
240

este variabilă într-un interval destul de larg de valori. Deşi sunt emise de către
atomi care sunt radioactivi, aceste particule nu sunt radioactive. Ceea ce determină
efectul lor nociv asupra celulelor organismelor vii este energia lor sub forma
vitezei cu care sunt emise, deoarece această energie este capabilă să rupă diverse
legături chimice cu formare de ioni.
Emisia de particule β se produce atunci când raportul dintre neutroni şi protoni
la nivelul nucleului este prea ridicat. Specialiştii consideră că un neutron aflat în
exces se transformă într-un proton şi un electron. Protonul astfel format rămâne în
nucleu în timp ce electronul este emis cu o mare energie. Acest proces conduce la
scăderea cu un neutron şi creşterea cu un proton a numărului total de nucleoni.
Pentru că numărul de protoni din nucleul atomic determină timpul de element
chimic, conversia unui neutron într-un proton determină transformarea
radionuclidului într-un element diferit.
Adeseori emisia de particule β este însoţită de emisia de raze γ deoarece atunci
când emisia de particule β nu eliberează tot excesul energetic, nucleul eliberează
surplusul de energie sub forma fotonilor γ. Un exemplu, de emisie a radiaţiei β îl
reprezintă tecneţiu-99 care are prea mulţi neutroni pentru a fi stabil. Se consideră
că un neutron se transformă în proton şi o particulă β pe care nucleul o emite
împreună cu o cantitate de radiaţie γ. Noul atom format are acelaşi număr atomic,
dar numărul de protoni creşte la 44, devenind astfel un atom de ruteniu. Alte surse
de radiaţii β sunt reprezentate de fosfor-31, tritiu (H-3), carbon-14, cobalt-60,
stronţiu-90, plumb-210, cesiu-137, iod-120 şi iod-131.
Emisia de radiaţii β are numeroase utilizări, mai ales în domeniul medical, sub
forma unor metode de diagnosticare şi tratament:

- Iodul-131 este util în tratamentul maladiilor endocrine, mai ales

provocate de glanda tiroidă, cum sunt cancerul tiroidian şi ale maladii
grave ca hipertiriodismul.
- Fosforul-32 este frecvent utilizat în studiile de biologie moleculară şi
cercetările genetice.
- Stronţiul-90 este utilizat ca element de contrast (radioactiv) în
medicină sau cercetările din agricultură.
- Tritiul este folosit în diverse cercetări ştiinţifice şi în studiul
metabolismului unor medicamente noi, precum şi la obţinerea materialelor
luminiscente.
- Carbonul-14 reprezintă un instrument foarte utilizat în datarea
materialelor de natură organică cu o vârstă de până la 30 000 ani.
- Alte elemente care produc radiaţii β sunt utilizate la construcţia unor
variate echipamente industriale care pot determina calitatea suprafeţei unor
materiale, exploatând capacitatea redusă de penetrare a cestui tip de
radiaţie.

În mediul natural particulele β pot străbate o distanţă de ordinul metrilor în

atmosferă deschisă dar sunt uşor stopate de materialele solide. Atunci când o
 241

particulă β îşi pierde energia iniţială ea se comportă ca oricare electron liber, care
este captat de un ion pozitiv.
Există atât radionuclizi naturali cât şi de sinteză capabili de emisie de radiaţie
β. Potasiu-40 şi carbon-14 care emit o radiaţie β salbă se găsesc în mod natural în
corpul organismelor. Cele mai periculoase pentru sănătatea umană sunt materialele
sau elementele chimice care au emisii puternice de radiaţii β. Utilizarea acestor
materiale necesită o atenţie deosebită atât în ceea ce priveşte beneficiile cît şi
potenţialul lor nociv.

- Principalele surse de radiaţii β utilizate în domeniul medical pentru

diagnostic şi tratament sunt P-32 şi I-131. Persoanele care au fost tratate cu
iod radioactiv, de exemplu, vor deveni surse de emisie a particulelor β,
ceea ce necesită un comportament adecvat care să protejeze persoanele cu
care intră în contact de expunere la aceste radiaţii.
- Iodul radioactiv poate ajunge în mediu datorită accidentelor la
reactoarele nucleare şi poate pătrunde în lanţul trofic.
- Instrumentele industriale care conţin materiale concentrate cu emisie
de astfel de radiaţii trebuie menţinute în condiţii sigure de depozitare şi de
utilizare.

Unul dintre elementele chimice cu o mare capacitate de emisie a radiaţiei β a

fost stronţiu-90, care, mai ales ca urmare a testelor nucleare din perioada 1950-
1970, a avut o largă răspândire în mediu. Unele teste legate de această activitate pot
elibera în mediu cesiu-137, care emite particule β dar şi mai nocivele radiaţii γ.
Expunerea directă la radiaţiile β deoarece emisiile puternice pot afecta sau
chiar arde pielea. Totuşi, pericolul cel mai mare îl reprezintă inhalarea sau
ingerarea acestor particule, deoarece pot produce efecte nocive la nivelul celulelor
organismului. Deoarece particulele β sunt mult mai mici decât particulele α ele
pătrund mai adânc în ţesuturile organismelor vii şi au un efect distructiv mai
accentuat.
Efectele asupra sănătăţii umane pot fi de natură acută sau cronică. Expunerile
acute la astfel de radiaţii sunt mai puţin frecvente şi sunt determinate de regulă de
accidente sau contactul cu surse puternice cum sunt aparate sau instrumente
medicale sau industriale abandonate în spaţii improprii. Efectele cronice, mult mai
frecvente, sunt un rezultat al expunerii repetate la niveluri joase de radiaţii β pe un
interval de timp îndelungat (5-30 ani).
Principalul efect îl reprezintă apariţia cancerului care depinde de doza de
iradiere şi de sensibilitatea unor organe sau ţesuturi. Unele materiale radioactive,
cum este carbon-14 afectează întreg organismul, altele se acumulează la nivelul
unor organe specifice şi determină expunerea cronică. De exemplu, iodul-131 se
concentrează la nivelul glandei tiroide şi poate determina apariţia cancerului
tiroidian precum şi a altor afecţiuni grave, pe când stronţiu-90 se acumulează la
nivelul dinţilor şi oaselor.
242

Există teste care pot evidenţia prezenţa în organism a radionuclizilor capabili

de radiaţie β, dar aceste pot fi efectuate numai în laboratoare specializate, de aceea
cea mai simplă şi sigură măsură de protecţie este evitarea contaminării fie prin
echipamente speciale de protecţie fie prin evitarea intrării în contact cu sursele de
radiaţie.

Radiaţiile γ reprezintă un tip de energie electromagnetică datorată emisiei de

fotoni. Fotonii γ (razele sau radiaţiile γ) sunt cei mai energetici fotoni din spectrul
electromagnetic şi sunt emişi de nucleele unor atomi radioactivi (instabili). Acest
tip de radiaţie a fost descoperit de fizicianul francez Henri Bequerel în 1896, când a
observat că minereurile uranifere pot influenţa plăcile fotografice sensibile chiar
dacă acestea sunt protejate de un strat gros de hârtie. Pentru că doar cu puţin timp
înainte Roentgen descoperise razele x, fizicianul francez a tras concluzia că uraniul
emite radiaţii invizibile similare razelor x. În realitate el a descoperit radiaţia γ
emisă de radiu-226, izotop care face parte din lanţul de degradare a uraniului, pe
care a numit-o atunci „fosforescenţă metalică”.
Radiaţia γ este o radiaţie ionizantă cu o foarte mare energie, deoarece fotonii γ
au de aproximativ 10 000 de ori mai multă energie decât fotonii din spectrul vizibil
al radiaţiei electromagnetice. Fotonii γ nu au masă şi nici încărcare electrică şi sunt
de fapt energie electromagnetică pură.
Datorită energiei foarte mari, fotonii γ se deplasează cu viteza luminii şi pot fi
activi pe distanţe de mii de metri în atmosferă până când îşi pierd energia. Ei pot
penetra prin multe tipuri de materiale, incluzând ţesuturile organismelor vii, dar
penetrează mai greu materialele foarte dense cum sunt cele din plumb, fapt ce
permite utilizarea acestuia pentru a încetini sau stopa aceste radiaţii. Lungimea lor
de undă este de ordinul de mărime al nanometrilor, fiind cuprinsă între 3/100 până
la 3/1000 dintr-un nanometru.
Împreună cu razele x, lumina vizibilă, radiaţiile infra-roşii şi radiaţiile ultra-
violete, radiaţia γ este componentă a spectrului electromagnetic. Deşi atât razele x
cât şi razele γ produc efecte la fel de nocive, ele au origini diferite: originea
radiaţiei γ se află la nivelul nucleului, în timp ce razele x sunt datorate câmpului de
electroni care înconjoară nucleul atomului. Emisia de radiaţie γ se produce atunci
când nucleul unui atom radioactiv are prea multă energie şi adeseori se produce
după emisia de particule β.
Un exemplu de element chimic capabil de emisie de radiaţie γ este cesiu-137,
la nivelul căruia se consideră că un neutron se transformă într-un proton cu emisie
de particule β. Protonul astfel rezultat transformă cesiul-137 în bariu-137 al cărui
nucleu emite de asemenea particule β, dar a cărui energie este încă destul de mare
şi astfel, pentru a deveni mai stabil, emite fotoni γ, adică radiaţie γ.
Radionuclizii capabili de radiaţie γ sunt utilizaţi pe scară largă drept surse de
radiaţie, deoarece, datorită puterii mari de penetrare au o gamă extinsă de aplicaţii.
Deşi razele γ penetrează multe materiale ele nu le transformă în materiale
radioactive. Printre cele mai utilizate surse de radiaţie γ se numără: cobalt-60,
cesiu-137 şi tecneţiu-99m.
 243

Cesiu-137 este utilizat pentru:

- tratamentul cancerului;
- măsurarea şi controlul fluxurilor de lichid în cadrul a numeroase
procese industriale;
- investigarea depozitelor subterane de petrol;
- măsurarea densităţii solului pentru evaluarea locurilor de construcţie;
- asigurarea unor măsurători exacte activităţile de ambalare a diverselor
bunuri de consum (alimente, medicamente etc.)
Cobalt-60 este utilizat la:
- sterilizarea unor echipamente în spitale;
- pasteurizarea unor produse alimentare;
- tratamentul cancerului;
- măsurarea porozităţii metalelor.
Tecneţiu-99m ( izotopul rezultat după înjumătăţirea Tc-99) este cel mai utilizat
izotop radioactiv în studii de diagnostic medical, sub forma unor produse chimice
diverse, pentru cercetarea şi evidenţiere unor organe interne sau a circuitului
sanguin.
În industrie, radiaţia γ produsă de cobalt-60 sau cesiu-137 poate îmbunătăţi
caracteristicile fizice ale unor materiale: creşte durabilitatea materialelor compozite
din lemn şi plastic. Alte procese industriale ca radiografia industrială, utilizează
radiaţia γ pentru controlul calităţii unor materiale, piese sau componente ale unor
agregate complexe (de exemplu, turbinele motoarelor cu reacţie).
Pentru oameni, sursa primară de expunere la radiaţia γ este expunerea la
radionuclizii naturali, mai ales potasiu-40, care se găseşte în sol şi ape, precum şi
alimentele de natură vegetală cu un conţinut mărit de potasiu (de exemplu,
bananele), dar şi radiu. Totuşi principale sursă de creştere a iradierii cu raze γ o
reprezintă dezvoltarea medicinii nucleare, precum şi unii radionuclizi de sinteză
care emit raze γ.
Cele mai multe expuneri la acţiunea radiaţiei γ sunt cele externe. Cele mai
multe raze γ ca şi razele x pot să penetreze o distanţă de mai mulţi metri în aer şi
distanţe de ordinul centimetrilor la nivelul ţesuturilor organismelor vii. Multe
dintre ele au suficientă energie să penetreze întreg organismul, fapt ce favorizează,
de exemplu, utilizarea pe scară largă a razelor x în obţinerea radiografiilor pentru
diverse proceduri medicale. De asemene, radionuclizii responsabili de emisia de
radiaţii γ sau x, pot fi inhalaţi sub diverse forme.
Indiferent de modul de contaminare însă, expunerea la aceste tipuri de radiaţii
este periculoasă deoarece razele γ, de exemplu, pot penetra în mai mare măsură
organismul, decât particulele α sau particulele β. Razele γ nu ionizează în mod
direct atomii de la nivelul celulelor organismului, dar ele transferă energie
particulelor atomice de la acest nivel, cum sunt electronii, care astfel energizante
interacţionează cu ionii materiei organice în acelaşi mod ca particulele α sau β.
Principala modalitate de a evita iradierea cu raze γ sau x este utilizarea unui
echipament adecvat în apropierea surselor de radiaţie şi evitarea radiografiilor
medicale repetate.
244

17.5. Poluarea biologică

Fiecare specie de plantă, animal sau microorganism are un habitat nativ, în care
există de o perioadă îndelungată de timp, caracterizat de anumite valori ale
parametrilor ce caracterizează ecosistemele respective. Pe parcursul unor intervale
mari de timp, aceste elemente precum şi alţi factori fizici şi biologici condiţionează
distribuţia acestor specii în mediul natural.
O specie nativă sau indigenă (autohtonă) este aceea care trăieşte în mod
obişnuit într-o anumită zonă, anumit ecosistem şi habitat fără ca acest fapt să
presupună intervenţia directă sau indirectă a omului. Termenul de specie endemică
este utilizat de obicei pentru a descrie populaţii de organisme native care au o
distribuţie relativ restrânsă şi sunt adaptate strict unor anumite condiţii (speciale)
de mediu (Kartesz şi Morse, 1997).
O specie străină, alohtonă, exotică sau introdusă este denumită astfel atunci
când aceasta ajunge în mod artificial în zone situate dincolo de aria lor naturală,
istorică de răspândire. Uneori, o specie străină este considerată ca atare chiar dacă
nu provine de pe alte continente, sau din zone situate la distanţe geografice foarte
mari. De exemplu, Robinia pseudoacacia, o plantă utilizată pentru realizarea de
garduri vii, fixarea solului sau în scop decorativ, datorită robusteţii sale şi creşterii
rapide, este nativă în zona sudică a munţilor Apalaşi din estul SUA. Răspândirea ei
pe areale largi in SUA este considerată invazivă, sau cel puţin această specie este
inclusă pe lista speciilor exotice, datorită faptului că habitatul ei istoric se limitează
la zona amintită anterior.
Speciile străine (alohtone) invazive sunt acele specii de animale şi plante care
sunt introduse în mod deliberat (intenţionat) sau accidental (neintenţionat) în
ecosisteme diferite de cele native, specifice şi care au abilitatea de invada noile
habitate în defavoare speciilor autohtone. Aceste specii sunt răspândite la scară
geografică largă şi pot fi întâlnite în toate tipurile de ecosisteme. Cele mai multe
astfel de specii care afectează ecosistemele terestre aparţin unor grupuri de
organisme vii cum sunt plantele, mamiferele şi insectele. Ameninţarea pe care
aceste specii o reprezintă pentru biodiversitate la nivel global este considerată ca
ocupând locul secund, după pericolul reprezentat de pierderea sau degradarea
habitatului.
O specie invazivă este considerată aceea care are o creştere şi o distribuţie
spaţială rapidă şi care în unele cazuri ocupă spaţii foarte mari. Datorită faptului că
factorii biotopului sau caracteristici locale ale structurii biocenozei în care erau
integrate nu mai acţionează similar în noile condiţii de viaţă, speciile introduse pot
deveni invazive ca urmare a unei creşteri numerice rapide şi necontrolate în noul
mediu. Acest fapt se repercutează negativ asupra unor specii de plante şi animale
autohtone care nu au timp să-şi dezvolte măsuri de apărare adecvate.
În perioada actuală invazia biologică se manifestă pe scară largă şi se
presupune că se va amplifica rapid datorită schimbărilor la nivel mondial
 245

determinate de globalizarea pieţelor, creşterea comerţului mondial, a transporturilor

şi turismului.
Speciile străine invazive pot determina impacturi semnificative asupra
mediului, dar şi din punct de vedere socio-economic, atât sub aspectul genetic al
speciilor cât şi la nivelul biocenozei diferitelor ecosisteme, fapt ce determină un
cost crescut al managementului acestei problematici nu numai sub aspectul
prevenirii, controlului şi ameliorării fenomenului, dar şi costuri indirecte datorate
impactului acţiunilor de reconstrucţie ecologică.
Invazia speciilor străine este considerată una dintre cele mai mari ameninţări
asupra ecosistemelor naturale. Acestea afectează ecosistemele naturale, înlocuind
speciile native şi degradând diversitatea biologică a anumitor zone. Spre exemplu,
plantele străine invazive pot reduce cantităţile de lumină, apă, săruri minerale şi
spaţiul disponibil pentru speciile autohtone, pot altera caracteristicile hidrologice,
compoziţia chimică a solului, capacitatea de retenţiei a apei din sol şi contribui la
eroziune accelerată a acestuia (Randall şi Marinelli, 1996).
Unele plante exotice sunt capabile să hibrideze specii native modificând astfel
structura lor genetică, altele pot răspândi organisme patogene (de exemplu, bacteria
care decolorează frunzele, Xylella fastidiosa) ce pot afectata atât plantele străine cât
şi cele autohtone (McElrone et al., 1999).
Westbrooks (1991), referindu-se la fenomenul de introducerea speciilor
exotice în alte ecosisteme, îl consideră o adevărată poluare biologică şi datorită
faptului că în unele cazuri speciile invazive determină reducerea populaţiilor native
şi uneori speciile considerate rare sunt ameninţate cu extincţia. În SUA se
estimează că 42% din speciile native în pericol de dispariţie datorează această stare
speciilor invazive (Westbrooks, 1998), care numără aproximativ 4000 de specii de
plante exotice şi 500 specii de animale exotice, dintre care aproape 1000 pot afecta
flora şi fauna nativă, datorită caracteristicilor lor invazive (Kartesz şi Morse
1997).
Câteva din aspectele ecologice cele mai importante ale impactului speciilor
invazive sunt următoarele:

- reducerea biodiversităţii;
- pierderea treptată a habitatului caracteristic speciilor în pericol de dispariţie
sau ameninţate cu dispariţia;
- restrângerea habitatului pentru alte specii native;
- reducerea surselor de hrană pentru flora şi fauna autohtonă;
- modificarea proceselor ecologice naturale (succesiunea fitocenozelor);
- modificarea unor lanţuri trofice;
- creşterea incidenţei unor agenţi patogeni şi apariţia unor boli exotice;
- eliminarea unor specii native.

Cele mai cunoscute exemple actuale de acest gen, atât sub aspect economic şi
social dar şi sub aspectul impactului asupra mediului se referă la pierderile de
aproape un miliard de dolari din pomicultura filipineză ca urmare a invaziei
246

melcului care afectează plantaţiile de pomi fructiferi, invaziile unor plante acvatice
ca Eichornia crassipes (irisul de apă) şi Pistia sp. (lăptuca de apă). Numai statele
africane cheltuiesc anual 60 milioane de dolari pentru controlul acestor specii.
Ca urmare a transporturilor internaţionale s-a introdus atât în America de Nord
cât şi în America de Sud şi în Africa o specie de ţânţar („ţânţarul tigru asiatic”) ce
este responsabil pentru transmiterea maladiei cunoscută sub numele de febra
dengue. Exporturile masive de carne din diferite zone au crescut riscul infectării cu
bacteria Escherichia coli.
Crabul verde european (Carcinus maenas) trăieşte în mod normal pe coastele
Mării Nordului şi Mării Baltice şi este specializat în hrănirea cu bivalve. Această
specie consumă însă şi multe alte organisme ceea ce-l face un potenţial competitor
la resursele de hrană pentru multe specii native de peşti şi păsări acvatice. Crabul
verde a invadat deja numeroase biocenoze din afara arealului nativ, incluzând
Africa de Sud, Australia şi ambele coaste ale Americii de Nord unde este
răspunzător pentru colapsul unor pescării specializate în cultura midiilor.
Îngrijorător este faptul că în prezent este semnalat şi în Oceanul Pacific, fiind
pentru prima dată identificat în Golful San Francisco în1989 pentru ca apoi să
invadeze şi alte zone: Goful Monterey, Golful Huboldt, Coasta Californiei şi mai
multe estuare ale fluviului Oregon. În afara faptului că este un prădător ce
afectează puternic populaţiile de peşti, midii, stridii şi alte specii locale de crabi,
crabul verde european este şi gazdă intermediară pentru o specie de vierme marin
care poate afecta sănătatea unor specii de păsări acvatice.
Gradul de invazivitate este sporit de câteva caracteristici biologice specifice
cum sunt: suportă o diversitate mare de condiţii ale habitatului (temperatură şi
salinitate diverse), poate depune până la 200 000 de ouă la o singură reproducere şi
în anumite condiţii poate supravieţui pe uscat până la 60 de zile.
Un exemplu de specie acvatică invazivă îl constituie şi Dreissena polymorpha
(engl. zebra musel). Acest lamelibranhiat (Fig. 67) este o specie nativă
caracteristică bazinului Ponto-Caspic şi Mării Aral şi a fost introdusă neintenţionat,
cel mai probabil, ca urmare a traficului naval, în multe ecosisteme europene.

Figura 67. Dreissena

polymorpha.

În anii 80 s-a observat prezenţa acestei specii în Golful Finalandei, pentru ca

începând din 1994 să fie prezentă în Irlanda (McCarthy, 1997). În America de
Nord a fost semnalată în 1988, pentru ca în 1999 să fie întâlnită şi în fluviul
 247

Missouri fapt ce a condus la un impact asupra ecosistemelor invadate considerat

catastrofic prin: modificarea habitatelor, eliminarea unei mai cantităţi de seston
care a condus la creşterea transparenţei apei, depunerea de material anorganic
constituit de valvele organismelor moarte, scăderea concentraţiei de oxigen solvit,
reducerea cantităţii de fitoplancton şi creşterea cantităţilor de nutrienţi datorită
excreţiei (Karataev et al., 1994; Effler et al., 1996; Beeton, 1991; Cotner, et
al.,1993; Fahnenstiel et al., 1995).
Există de asemenea numeroase alte exemple privind introducere accidentală
sau intenţionată de specii străine. În România, de exemplu, cele mai cunoscute
specii de plante acvatice sunt ciuma apei (Helodea canadense) originară din
America de Nord care a populat diferite ecosisteme acvatice stagnante, inclusiv în
ghioluri din Delta Dunării (Botbariuc şi Vădineanu, 1982).
Cu mai bine de 50 de ani în urmă, în Delta Dunării a fost introdusă o specie de
trestie, în scopul creşterii cantităţii de stuf utilizat în producţia celulozei şi hârtiei
dar şi în diverse alte scopuri (produse artizanale).
Trestia gigantică sau trestia italiană, cum mai este denumită Arundo donax
(Fig. 68), deşi este o specie nativă caracteristică Indiei, nu a „invadat” aşa cum se
aştepta probabil, Delta Dunării sau ecosistemele similare, datorită condiţiilor locale
specifice, în special datorită temperaturilor scăzute din sezonul rece. În alte zone
însă, acolo unde condiţiile mediale
au fost favorabile dezvoltarea acestei
specii a fost explozivă cu impact
ecologic foarte important.

Figura 68. Arundo donax L. (Sursa:

Randall, J.M., Davis, CA).

În SUA, această specie a fost

introdusă în anii 1980 în California şi
s-a răspândit în ecosistemele acvatice
din zonele mai calde fiind acum
utilizată ca plantă ornamentală sau
pentru controlul eroziunii canalelor.
Datorită creşterii rapide înregistrate în
unele zone şi sistemului de reproducere vegetativ, această plantă poate invada rapid
unele zone în care nu este dorită prezenţa ei şi crea o presiune semnificativă asupra
speciilor native de plante (Hoshovsky, 1996).
În ceea ce priveşte Marea Neagră, în 1942 este semnalat în zona Novorossisk o
specie nouă de gasteropod de talie mare. Această specie era Rapana thomasiana,
originară din Marea Japoniei şi introdusă accidental, se presupune, prin transportul
ouălor ataşate de corpul navelor maritime. Rapana este o specie răpitoare ce se
hrăneşte cu diferite specii de stridii şi midii care s-a adaptat foarte bine noilor
248

condiţii de viaţă şi s-a răspândit practic în majoritatea zonelor, cu excepţia celor cu

o salinitate mai redusă, distrugând bancurile de stridii din zona caucaziană a Mării
Negre (1950) şi atacând aglomerările de midii de pe coastele sudice ale Crimeei şi
din zonele litorale ale României şi Bulgariei pentru ca în 1970 să fie prezentă în
Marea Marmara.
Limitarea creşterii populaţiilor de rapana s-a realizat destul de încet, mai întâi
datorită interesului comercial pentru cochiliile acestui melc şi mai apoi, începând
mai ales cu anul 1980, datorită cererii pentru consum alimentar pe unele pieţe
internaţionale. Din acest motiv, în unele zone (Turcia şi Bulgaria) populaţiile de
rapana au scăzut semnificativ, fără însă să conducă la eliminarea totală a acestei
specii. Acesta este unul din foarte puţinele cazuri în care o specie invazivă a fost
controlată relativ eficient de intervenţia umană (Zairsev et al., 1988).
Un exemplu relativ mai recent de prezenţă a unei specii străine în Marea
Neagră este cel privitor la ctenoforul de dimensiuni reduse (10-11 cm) Mnemiopsis
leidyi descoperit în 1982 în zona sudică a peninsulei Crimea şi mai târziu semnalat
în nord-vestul Mării Negre.
La sfârşitul anilor 80 biomasa acestei specii în Marea Neagră era deja estimată
la o valoare de 1 miliard de tone. Mnemiopsis este un prădător activ ce se hrăneşte
cu zooplancton, mai ales crustacee, dar şi cu icrele unor specii pelagice de peşti şi
larvele acestora.
Atunci când la sfârşitul anilor 80 s-a înregistrat un declin evident al
populaţiilor de hamsie (Engraulis engrasicolus) s-a considerat că principalul motiv
a fost prezenţa acestui ctenofor, pe deoparte datorită faptului că era un concurent
notabil la hrana de bază a acestei specii pelagice de peşte, precum şi prin consumul
de icre şi de puiet de peşte (Zairsev et al., 1988).
În scopul combaterii acestei specii şi reducerii impactului altor specii invazive
asupra ecosistemului Mării Negre s-au propus diverse măsuri care includ creşterea
influenţei speciilor care se pot hrăni cu Mnemiopsis cun este stavridul de Marea
Neagră, monitorizarea altor specii oportuniste care ar putea intra în acest
ecosistem, precum dezvoltarea unui sistem care să permită controlul evacuării de
ape uzate şi de balast de la bordul navelor comerciale.
Mnemiopsis rămâne cel mai reprezentativ exemplu al impactului devastator pe
care îl poate avea o specie exotică invazivă asupra ecosistemului Mării Negre.
Deşi, declinul stocurilor de peşti pelagici din Marea Neagră nu poate fi pus numai
pe seama prezenţei acestui ctenofor, totuşi acest fapt dovedeşte că diversitatea
biologică este foarte fragilă şi modificarea bruscă echilibrului ecologic stabilit în
diferite ecosisteme de-a lungul a mii de ani de evoluţie poate avea consecinţe
devastatoare.
Datorită problemelor legate de speciile invazive la nivel global, în 2001
Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBD) a Programului Naţiunilor Unite
pentru Mediu (UNEP) a semnat un Memorandum de Cooperare cu Programul
Global pentru Speciile Invazive (GISP) în scopul dezvoltării unei iniţiative pilot pe
această problematică, care va include diseminarea informaţiilor asupra speciilor
invazive către guverne şi alte organisme interesate şi informarea publicului larg,
 249

colaborarea în elaborarea şi dezvoltarea programelor pentru prevenirea, eliminarea

şi managementul speciilor invazive.

17.6. Indicatori biologici ai calităţii mediului şi monitorizarea biologică

Unele specii de plante şi animale pot fi utilizate pentru a monitoriza dinamica

acumulării unor substanţe în mediul în care acestea trăiesc, precum şi efectele
biologice ale acestora în ecosistemele respective. Aceste specii, care constituie
adevăraţi indicatori biologici, pot indica efectele degradării habitatelor şi modul de
acţiune al diverselor scheme de management adecvat conservării sau protecţiei
anumitor componenţi structurali ai biocenozelor.
Efectul unor anumite substanţe poluante cu potenţial toxic asupra mediului, sub
aspect biologic, nu este întotdeauna cunoscut. Studiile fizico-chimice pot să ofere o
imagine cantitativă asupra diverselor substanţe care sunt dispersate în mediu şi
uneori indicaţii asupra toxicităţii lor asupra organismului uman, însă numai
monitorizarea biologică pot să confere o imagine asupra efectelor acestora asupra
organismelor. Din acest punct de vedere, organismele vii sunt foarte importante
pentru reliefarea efectelor poluării, deoarece prezintă unele avantaje suplimentare
în comparaţie cu analizele fizico-chimice, pe care le vom prezenta în continuare.
Organismele vii pot „înregistra” continuu modificările fizice şi chimice
survenite în mediul lor de viaţă, prin acumularea în timp a unor informaţii ce se
regăsesc la nivelul diferitelor organe sau ţesuturi ale acestora. Uneori aceste
informaţii sunt mai uşor de obţinut astfel decât prin metode şi măsurători
convenţionale, dar în unele cazuri aceleaşi organisme pot distorsiona sau ascunde
unele aspecte chimice legate de substanţele pe care le metabolizează. Acest fapt
presupune pe de-o parte cunoaşterea detaliată a biologiei şi fiziologiei, precum şi
alegerea celor mai potrivite specii în acest scop.
Indicatorii biologici pot avea o senzitivitate crescută în activitatea de
monitorizare, deoarece multe specii sunt capabile să concentreze diverse substanţe
în ţesuturile lor şi astfel să amplifice semnalarea unor substanţe aflate în mediu în
cantităţi reduse. Astfel, pesticidele liposolubile se concentrează treptat în
depozitele de grăsime ale corpului organismelor. Unele insecte polenizatoare pot
concentra polen şi nectar din diferite surse situate în apropiere, fapt ce permite ca
studiul polenului, de exemplu, să ofere o imagine mai completă a distribuţiei unor
substanţe poluante şi într-un mod mai eficient decât prin intermediul analizelor
chimice (Bromenshenk et al., 1985).
Utilizarea organismelor ca indicatori biologici conferă şi avantajul obţinerii de
informaţii despre efectele unor mixturi de substanţe poluante. Prin observarea
comportamentului organismelor, a creşterii şi reproducerii se pot determina
efectele acestor combinaţii de substanţe potenţial nocive, chiar dacă natura unora
nu este pe deplin cunoscută.
Un alt aspect interesant se referă la faptul că organismele pot oferi informaţii
despre efectul poluanţilor în condiţii naturale de mediu, nu în condiţii de laborator,
250

unde efectele pot fi diferite. Se cunoaşte faptul că unele caracteristici fizico-

chimice ale biotopului pot intensifica sau atenua modul de acţiune a unor substanţe
poluante.
Speciile sau grupurile de specii de organisme care sunt utilizate în
monitorizarea condiţiilor de mediu particulare sunt alese în funcţie de viteza de
răspuns la acţiunea factorului poluant sau pe baza sensibilităţii lor la modificarea
factorilor de mediu (Cairns, 1977).
De fiecare dată metoda sau sistemul de monitorizare a anumitor factori trebuie
alese în funcţie de obiectivul propus, de nivelul de cunoştinţe atins în domeniu şi
de posibilitatea şi determinarea de a acţiona pe baza rezultatelor obţinute.
Caracteristicile bio-ecologice al organismelor avute în vedere ca potenţiali bio-
indicatori vor influenţa în mod decisiv utilitatea acestora în diferite tipuri de
monitorizări biologice. Unele organisme, în special cele cu o durată scurtă de viaţă
şi un ritm rapid de creştere şi dezvoltare, vor răspunde rapid schimbărilor mediale,
în timp ce altele, cele cu longevitate naturală mare, pot reacţiona după un timp mai
îndelungat de ordinul anilor sau deceniilor. În general speciile cu o rată a
metabolismului mai ridicată sunt mai sensibile la prezenţa unor substanţe
contaminante decât cele cu un metabolism mai lent, iar speciile mai puţin mobile
sunt expuse o perioadă mai mare de timp la acţiunea poluanţilor decât speciile care
au o mobilitate crescută.
Chiar în cadrul aceloraşi categorii, unele specii pot fi indicatori mai buni decât
altele. Se cunoaşte faptul că unele componente toxice ale smogului fotochimic au
rămas necunoscute până când au fost evidenţiate de studiile efectuate asupra unor
plante. Astfel, studiul leziunilor observate la fasole, spanac şi struguri au indicat în
anii 1950 prezenţa ozonului în smog, modul în care iarba a fost afectată a indicat
prezenţa peroxi-acetil-nitratului etc. (Middleton, 1956; Bobrov, 1955; Weinstein et
al., 1970).
Plantele terestre simple cum sunt muşchii şi licenii sunt adeseori mult mai
sensibile la acţiune poluanţilor atmosferici decât plantele vasculare datorită
modului de absorbţie a nutrienţilor, fapt ce determină concentrarea substanţelor
poluante şi deci efecte vizibile mult mai rapid, chiar dacă, în comparaţie cu alte
plate acestea nu sunt extrem de sensibile (Lawrey et al., 1979).
Algele microscopice pot fi buni indicatori biologici ai poluării unor ecosisteme
acvatice, datorită unor caracteristici specifice ale acestora. Spre exemplu,
fenomenul de eutrofizare poate fi estimat pe baza creşterii biomasei algale a unor
specii din genurile Spirogyra, Cladophora, Oedogonium, Oscillatoria etc., iar
algele silicioase (Diatomeae) au capacitatea de a concentra de mai multe mii de ori
metale grele şi substanţe radioactive din apă.
Unele animale inferioare cum sunt moluştele din genurile Mytilus, Ostrea,
Crassostrea (în ape sărate sau slamastre) şi Anodonta sau unele crustacee
inferioare ca Daphnia magna (în apele dulci) pot fi utilizate pentru realizarea unor
”reţele” de monitorizare a diferitelor categorii de ape datorită capacităţii de a
depozita la nivelul cochiliilor o serie de poluanţi, precum de a reţine la nivelul altor
ţesuturi metale, pesticide şi hidrocarburi.
 251

Posibilitatea utilizării unor astfel de organisme ca indicatori biologici în

monitorizarea calităţii mediului şi identificarea schimbărilor survenite se dovedeşte
extrem de utilă în condiţiile în care relaţiile de ordin funcţional dintre factorii
perturbatori şi tipul de răspuns al speciilor sunt foarte bine studiate şi înţelese.
Uneori, chiar în lipsa unor date ştiinţifice riguroase, evenimente cum sunt
reducerea numerică sau dispariţia unor populaţii caracteristice unor ecosisteme pot
fi indicatori ai modificărilor mediale. Totuşi, în aceste cazuri, aceste fenomene
trebuie tratate într-un mod precaut, deoarece există posibilitatea ca unele specii
considerate tipice unor anumite biotopuri, pot lipsi din ecosistemele caracteristice
din motive diferite.
În general, principalele aspecte care trebuie să stea la baza alegerii unor
organisme pentru monitorizarea particulară a unor ecosisteme se referă la:

- alegerea unor organisme adecvate scopului propus; de exemplu,

animalele carnivore, mai ales, prezintă avantajul că de regulă
concentrează la nivelul organismului lor cantităţi importante de poluanţi,
cum sunt pesticidele lipo-solubile persistente; aceste specii au habitate
destul de întinse ca suprafaţă, ceea ce determină expunerea lor la
eventualii poluanţi distribuiţi neuniform, mai dificil de evaluat prin late
mijloace (staţii de monitorizare);
- păsările, mai ales speciile acvatice marine sunt valoroase pentru o astfel
de monitorizare, deoarece acoperă de asemenea distanţe mari între
locurile de cuibărit şi zonele de hrănire; o bună cunoaştere a bio-ecologiei
unor astfel de specii ajută la determinarea localizării surselor de poluare
sau a zonelor contaminate cu substanţe toxice; în plus, la aceste populaţii
este relativ uşor de determinat distribuţia şi abundenţa relativă, fapt ce
facilitează studiul indirect al populaţiilor de peşti sau nevertebrate
acvatice din spectrul nutritiv al păsărilor, dificil de realizat prin metode
directe; un exemplu edificator, îl reprezintă utilizarea unei specii de
pescăruş care se hrăneşte preponderent cu hering, pentru identificarea mai
multor substanţe poluante din apă, inclusiv a substanţelor organo-
clorurate (Mineau et al., 1984);
- insectele, în special lepidopterele, care pot înregistra relativ rapid
modificări genetice induse de modificările mediale;
- peştii, mai ales cei care au un ciclu de dezvoltare redus, puietul unor
specii, stadiile de dezvoltare sau speciile care prezintă o sensibilitate
crescută faţa schimbările mediale, etc.

Rezultatele unei astfel de activităţi de monitorizare sunt dificil sau imposibil de

evaluat dacă organismele utilizate ca indicatori biologici nu sunt bine cunoscute,
ceea ce poate conduce uneori la erori în aprecierea schimbărilor de mediu şi a
amplitudinii acestora. Din acest motiv, colaborarea cu specialiştii în biologia şi
taxonomia unor specii utile din acest punct de vedere este de preferat.
252

17.7. Supraexploaterea resurselor biologice

17.7.1. Defrişarea pădurilor

Pădurile care încă mai ocupă suprafeţe importante ale planetei sunt ecosisteme
importante atât pentru om cât şi din punct de vedere strict ecologic. Pentru oameni
pădurea are valenţe estetice, recreaţionale, economice. Lemnul, precum şi alte
produse ale pădurii au atât o importanţă economică locală cât şi mondială. Se
estimează că o treime din populaţia lumii este dependentă în continuare de lemn ca
sursă importantă de energie (Dudley et. al., 1995). În ţări africane precum
Camerun, Coasta de Fildeş Ghana şi Liberia biocenozele caracteristice pădurii
furnizează populaţiei 70-90% din totalul proteinei animale consumate (FAO,
1993).
Unul din principalele avantaje ale prezenţei pădurii se referă la reducerea
riscului eroziunii solului, alunecărilor de teren, inundaţiilor şi avalanşelor. De
asemenea, pădurea are un rol important în regimul precipitaţiilor locale, previne
desertificarea (apariţia deşertului), poate afecta favorabil climatul şi este o sursă
importantă de oxigen, precum şi un fixator de dioxid de carbon (Anderson, 1990).
Diversitatea biologică a pădurilor (mai ales a pădurilor umede) este deosebit de
ridicată, considerându-se că acestea deţin jumătate din totalul speciilor de pe
planetă.
Modul în care a fost şi este exploatată pădurea, mai ales despăduririle excesive
a condus la reducerea substanţială a suprafeţelor împădurite la nivel mondial.
Numai în 1995, în ţări cu suprafeţe împădurite extinse au fost defrişate imense
suprafeţe (aproximativ 1,1 milioane hectare în Brazilia, 0,99 milioane hectare
Canada). Datele statistice pentru perioade mai îndelungate de timp sunt de
asemenea semnificative. Spre exemplu, SUA mai are aproximativ 1-2% din
suprafaţa iniţial împădurită, Europa mai puţin de 50%, iar datele statistice arată că
la nivel mondial, 80% din pădurile planetei au fost deja distruse (Hatch, 1997).
Despădurirea, înţelegând prin acest termen, defrişarea unor mari suprafeţe de
pădure (Fig. 69), fie ca urmare a exploatării lemnului, fie datorită incendiilor de
pădure provocate sau naturale, poate determina intensificarea unor fenomene
climatice naturale, cum sunt frecvenţa inundaţiilor masive, seceta excesivă,
perioadele foarte reci în sezonul de iarnă. Se estimează că despădurirea masivă va
fi cauza unei creşteri accentuate a efectului de seră la nivel global în proporţie de
50% în perioada 1990-2025.
De asemenea, reducerea suprafeţei pădurilor şi schimbările mediale provocate
de acest proces, pot determina efecte indirecte asupra unor numeroase specii de
arbori, efecte ce se pot manifesta în sensul unei rezistenţe mai scăzute la atacul
insectelor fitofage şi al agenţilor patogeni, la poluare sau acţiunea focului (FAO,
1993).
 253

Figura 69 . Imagini generale ale zonelor afectate de defrişări masive (Sursa:

WEB, Geocites).

Pădurile au de asemenea un rol important în funcţionarea pescăriilor,

modificând în mod direct sau indirect habitatele acvatice precum şi regimul
hidrografic al cursurilor de apă fapt ce poate determina scăderea stocurilor de peşti
atât în zonele afectate cât şi în aval.
Cauzele (dar şi efectele) defrişării pădurilor, sunt variate şi depind de
condiţiile economico sociale specifice fiecărei zone climatice. În zonele tropicale,
obţinerea de terenuri suplimentare pentru culturi agricole şi păşuni pentru creşterea
animalelor sunt principalele cauze ale despăduririlor masive. Construcţia unor căi
de acces facilitează de asemenea accelerarea despădurii. De asemenea, migrarea
populaţiei spre zonele specifice pădurilor tropicale, ca rezultat al creşterii
populaţiei, sărăciei şi a altor aspecte sociale, determină un adevărat asalt al
oamenilor asupra pădurilor.
Ritmul alert în care se reduce suprafaţa acestor păduri pune sub semnul
întrebării existenţa lor viitoare. Unii specialişti consideră că defrişarea pădurilor
umede din zonele tropicale şi ecuatoriale poate reprezenta „cea mai mare extincţie
înregistrată de la dispariţia dinozaurilor” (Wilson, 1992). Cele mai afectate zone
sunt situate în bazinul Amazonului, Indonezia, Zair, Papua-Noua Guinee,
Malaiezia, Filipine, Peru, Columbia, Bolivia şi Venezuela.
În funcţie de diferite estimări se consideră că anual sunt defrişate peste 20
milioane hectare de pădure umedă. ONU consideră că această cifră este de
aproximativ 9 milioane de hectare, în timp ce alte organizaţii a World Wildlife
Fund (WWF) sunt de părere că în fiecare minut sunt arse sau tăiate suprafeţe de
pădure de aproximativ 10 până la 23 hectare.
În regiunile temperate, cum sunt cele din America de Nord şi Europa,
principala cauză a despăduririlor masive este determinată mai ales de economia
forestieră şi de cererea crescută de piaţă pentru produsele din lemn şi nu neapărat
de creşterea populaţiei.
254

Defrişarea determină numai în anumite cazuri pierderi substanţiale imediate ale

nutrienţilor solului astfel încât alţi arbori să nu mai poată creşte pe acele soluri. În
cele mai multe cazuri reîmpădurirea nu este decât o problemă de management
forestier, dar rămâne problema ratei de creştere a arborilor, acre este importantă
atât sub aspect economic, precum şi sub aspectele impactului de mediu cum sunt
cele referitoare la eroziunea solului despădurit, menţinerea umidităţii solului,
degradarea habitatelor unor specii de animale şi plante specifice ecosistemelor
forestiere (Farnworth et al., 1981).
Unele studii au reliefat mecanismele care permit reducerea nutrienţilor în
zonele defrişate. Se consideră că activitatea bacteriilor nitrificatoare creşte datorită
creşterii de temperatură la nivelul solului după defrişare, scăderii efectului
alelopatic asupra bacteriilor datorat activităţii rădăcinilor şi altor factori. Aceste
procese determină ca amoniul rezultat în urma mineralizării substanţei organice să
fie oxidat la nitraţi care împreună cu alţi nutrienţi sub formă de cationi să fie rapid
îndepărtaţi din straturile superficiale ale solului (Borman et al., 1979).
În general, despădurirea determină scădere nurienţilor din sol prin: creşterea
volumului de apă care circulă la nivelul solului, reducerea suprafeţei rădăcinilor
capabile să reţină substanţele minerale şi mineralizarea mai rapidă a substanţelor
organice.
Un efect important al defrişărilor efectuate în zonele montane sau deluroase
este reprezentat de eroziunea accelerată a solului, ca urmare a expunerii directe a
solului la acţiunea precipitaţiilor, fapt ce determină reducerea stării gregare a
texturii acestuia, creşterea impermeabilităţii şi antrenarea facilă de către apele de
precipitaţie.

17.7.2. Pescuitul excesiv (supra-pescuitul)

Pescuitul excesiv sau supra-pescuitul are o istorie îndelungată care cuprinde

câteva sute de ani şi este considerat una din cauzele principale ale descreşterii
stocurilor de peşti şi alte organisme acvatice şi în mod cert principala cauză a
„colapsului” ecosistemelor marine costiere în ultimul timp.
Până acum cercetătorii şi specialiştii în domeniu conectau cauzal declinul
global al ecosistemelor marine costiere aproape exclusiv de impactul recent al
poluării, creşterea concentraţiei de nutrienţi (eutrofizare) şi modificarea climatului.
Starea actuală a acestor tipuri de ecosisteme poate fi considerată ca fiind modificată
dramatic, dacă ţinem cont de informaţiile şi observaţiile referitoare la recifele
coraligene distruse, populaţiile de mamifere marine din ce în ce mai reduse,
declinul stocurilor de peşti şi a altor organisme acvatice (inclusiv plante), creşterea
în amploare a speciilor străine invazive, „exploziile” algale şi din ce în ce mai
frecvente şi mai virulente manifestări ale diverselor îmbolnăviri ale organismelor
acvatice.
 255

Studii asupra sedimentelor marine cu o vârstă de 125 000 ani comparate cu

analiza arheologică a aşezărilor umane de acum 10 000 ani, precum şi cu statistici
comerciale europene referitoare la pescuit şi comerţul cu produse pescăreşti,
începând cu secolul al XV-lea până în prezent, au conturat o imagine asupra
impactului uman asupra acestor ecosisteme marine, care a confirmat faptul că
supra-pescuitul a precedat de fiecare dată declinul diferitelor biocenoze marine şi
oceanice (Mayell, 2001).
Extragerea în cantităţi foarte mari de vieţuitoare marine aparţinând unor specii
dominante în biocenozele marine are un efect profund asupra complexelor lanţuri
trofice caracteristice acestor ecosisteme, care în unele cazuri determină dispariţia
biocenozelor specifice.
Se consideră că scăderea populaţiilor acestor specii prin supra-pescuit va avea
un efect domino cu un impact ce va fi resimţit chiar pe parcursul unor zeci sau
chiar sute de ani în viitor.
În anii 90 creşterea flotelor de pescuit la nivel mondial a continuat să se
manifeste, deşi recomandările unor specialişti în domeniul protecţiei stocurilor de
peşte şi alte organisme acvatice, prevăd că o eventuală refacere a acestora
presupune reducerea cu 50% a mărimii actuale a flotei mondiale de pescuit
oceanic. Sesiunea Comitetului FAO pentru pescării, a adoptat încă din 1995, la
Roma, Consensul asupra pescăriei mondiale, care a reliefat faptul că supra-
pescuitul în general şi capacitatea foarte mare (supra-capacitatea) flotelor de
pescuit în particular ameninţă bioresursele acvatice atât actualmente cât şi pentru
generaţiile viitoare.
FAO (1995) estimează că 69% din principalele pescării ale lumii sunt
exploatate la nivelul maxim de suportabilitate, supra-exploatate sau distruse în timp
ce anual aproximativ 27 milioane tone de organisme acvatice capturate în timpul
pescuitului şi considerate nevaloroase sunt distruse şi aruncate înapoi în mare, ca
urmare a utilizării unor metode de pescuit neselectiv.
Deşi recomandările FAO referitoare la o abordare precaută a acestei
problematici care ar trebui să conducă la scăderea cantităţilor totale pescuite,
pentru a permite refacerea stocurilor, la sfârşitul anilor 90 capturile totale se cifrau
la aproximativ 85 milioane tone, cu o creştere de 15 milioane tone faţă de anul
1995.
Raportul FAO pe 1995 estima capacitatea totală brută a flotelor de pescuit la
nivel mondial la 26 milioane tone, cu o distribuţie pe continente după cum
urmează: Asia 42%, fosta URSS 30%, Europa 12%, America de Nord 10%, Africa
3% şi Oceania 0,5%. Între 1992 şi 1997 această capacitate înregistra în continuare
o creştere de circa 3% (720 000 t). Mai mult de 82,2% din creşterea de capacitate
a vaselor de pescuit în perioada 1991-1995 (Tab. 27) a fost datorată numai flotelor
aparţinând la 14 state ale lumii.
256

Tabel 27 . Statele cu creşterea cea mai importantă a flotei de pescuit în

perioada 1991-1995 (după Greenpeace International, 2000) .

Nr. Număr de Creştere

crt. Ţara vase cumulativă
(%)
1 Japonia 297 19,2
2 Uniunea Europeană 248 35,2
3 Honduras 153 45,1
4 Rusia 125 53,1
5 Peru 109 60,2
6 Fosta URSS (fără Rusia) 81 65,4
7 Chile 46 68,4
8 Liberia 42 71,1
9 Maroc 37 73,5
10 China 32 75,5
11 Argentina 31 77,5
12 Iran 26 79,2
13 Korea de Sud 24 80,8
14 SUA 23 82,2

Având în vedere faptul că oceanul planetar are un rol esenţial în desfăşurarea

unor procese globale cum sunt reglarea climatului şi circuitul nutrienţilor, că
reprezintă o sursă vitală de produse alimentare sau medicale şi are valenţe
culturale, turistice şi recreaţionale deosebite, problematica degradării unor
ecosisteme acvatice complexe, de mari dimensiuni prin supra-exploatarea
resurselor este extrem de actuală.
Se recunoaşte faptul că diversitatea biologică a oceanelor şi mărilor lumii a fost
şi este în continuare redusă datorită exploatării excesive a peştilor şi a altor specii
acvatice. Cele mai multe specii considerate importante din punct de vedere
comercial, precum şi multe alte specii asociate acestora sunt în declin sau
ameninţate cu dispariţia. De asemenea, multe ecosisteme marine sau situate în
apropierea coastelor, care includ habitate vitale pentru reproducerea speciilor
acvatice sunt în proces de degradare ca urmare a diverselor activităţi umane.
Din aceste motive, aplicarea unor principii adecvate de management al
pescăriilor marine şi oceanice este esenţială pentru reducerea riscului degradării
ecosistemelor specifice şi refacerea numerică a populaţiilor naturale aflate în
declin. Un astfel de principiu se referă la minimalizarea impactului pescăriilor ale
cărui obiective din punct de vedere al managementului trebuie să reducă impactul
acestor activităţi asupra mediului astfel încât. Principalele obiective urmărite în
acest scop sunt prezentate în continuare.
 257

- Pentru a reduce substanţial riscul unor modificări ireversibile, intensitatea

pescuitului nu trebuie să degradeze caracteristicile de bază ale
ecosistemului. Pentru realizarea acestui obiectiv, stocurile de organisme
acvatice vizate de activitatea de pescuit trebuie menţinute la un nivel cît
mai ridicat.
- Exploatarea prin pescuit nu trebuie să pericliteze capacitatea speciilor de
a suporta fluctuaţii ale condiţiilor de mediu naturale sau induse de
activitatea umană.
- Pescuitul sau activităţile similare nu trebuie să pună în pericol nici o
specie sau populaţie naturală şi nici posibilitatea refacerii speciilor aflate
în pericol sau ameninţate cu dispariţia.
- Pescuitul trebuie prohibit în zonele sensibile, acolo unde există pericolul
ameninţării biodiversităţii, productivităţii sau caracteristicilor structurale
şi funcţionale ale ecosistemelor.
- Trebuie eliminată practicarea pescuitului neselectiv care conduce la
pierderi colaterale nejustificate constând în alte organisme acvatice
nevizate de activitatea de pescuit..
- Impactul distructiv al activităţilor legate de pescuit asupra habitatelor şi
ecosistemelor marine cum sunt recifele coraligene, zonele cu vegetaţie
submersă, bentalul şi populaţiile de organisme bentonice, trebuie
eliminat.
- Trebuie prevenite şi controlate activităţile care presupun introducerea
intenţionată sau accidentală a speciilor străine cu potenţial invaziv sau a
speciilor modificate genetic.

Pentru a se compensa la nivel global efectele, de regulă puţin studiate şi

cunoscute, ale acestui tip de activitate asupra proceselor complexe caracteristice
funcţionării ecosistemelor acvatice, managementul acestor activităţi trebuie să se
bazeze pe principiul precauţiei.

- Abordarea precaută e exploatării stocurilor trebuie avută permanent în

vedere, chiar dacă stocurile sunt abundente. Luarea unor măsuri de
precauţie atunci când stocurile sunt reduse nu mai însemnă respectarea
acestui principiu ci doar o reacţie de moment.
- Managementul pescăriilor cu respectarea principiului precauţiei trebuie să
presupună studiul ecosistemului şi estimarea impactului pescuitului, cu
alte cuvinte trebuie astfel conceput încât să evidenţieze efectele asupra
ecosistemului ca întreg şi nu numai efectele asupra speciilor vizate pentru
valorificare.
- Creşterea responsabilităţii tuturor celor implicaţi în exploatarea cestor
resurse, inclusiv a instituţiilor publice care se ocupă cu conservarea şi
managementul este fundamentală pentru reducerea riscului unui impact
sever al activităţilor de pescuit.
258

- Nici o activitate din domeniul pescăresc nu trebuie declanşată sau extinsă

până când nu se verifică impactul acesteia pe baze ştiinţifice şi proceduri
de management dinamic cu obiective şi măsuri de protecţie bine stabilite.
- Precauţia trebuie să fie cu atât mai mare, cu cât certitudinea datelor
ştiinţifice este mai redusă. În cazul în care datele ştiinţifice sau alte
informaţii de acest gen sunt inadecvate pentru determinarea impactului
posibil al activităţilor de pescuit sau similare asupra populaţiilor şi
ecosistemelor din care acestea fac parte, efortul de pescuit trebuie
restricţionat la cel mai scăzut procent al biomasei estimate pentru
ecosistem. Dacă nu există estimări credibile ale biomasei unei specii
vizate de activitatea de pescuit, nu trebuie permis pescuitul.
- Înainte de introducerea oricărei metode sau unelte noi de pescuit trebuie
demonstrat riguros că noile metode sau unelte nu au un impact negativ
deosebit asupra speciilor vizate sau a speciilor asociate în biocenoză sau
asupra habitatelor acestora. Metodele şi uneltele de pescuit aflate în uzul
curent trebuie să fie de asemenea subiectul unor astfel de estimări ale
impactului.
- În pescăriile în care supra-exploatarea a diminuat sever stocurile de
reproducători sau a degradat substanţial ecosistemele trebuie impus un
moratoriu asupra capturării speciilor vizate pentru a permite refacerea
stocurilor.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)

consideră că 69% din speciile de peşti marini şi oceanici vizate de pescuitul
comercial sunt exploatate la maximum, 44% sunt foarte exploatate, 16% supra-
exploatate, 6% au fost exploatate aproape în totalitate sau se află într-un stadiu de
refacere lentă ca urmare a supra-pescuitului.
Statisticile arată că nivelul capturilor în 30 din cele mai mari 40 areale marine
tradiţionale în pescuitul oceanic şi marin au înregistrat un declin major, considerat
catastrofic în unele cazuri particulare. Spre exemplu, capturile din pescuitul codului
de Atlantic au scăzut de la o valoare de 4 milioane tone în 1960 la puţin peste 1
milion tone la mijlocul anilor 1990. Un alt exemplu din Atlanticul de Nord se
referă la stocurile de hering care au scăzut de la o biomasă estimată în 1950 la 10
milioane tone, când a fost considerată cea mai mare populaţie de peşti din oceanul
planetar, la un nivel de cel mult 100 000 t în 1970. Supra-pescuitul a fost atât de
masiv încât numai după mai mult de 15 ani (în 1986) heringul a reapărut în Marea
Norvegiei dar în cantităţi care nu mai permite un pescuit comercial rentabil.
Datorită faptului că ecosistemele acvatice, şi în special cele marine şi oceanice
sunt în mare măsură interconectate, orice modificare survenită într-unul sau mai
multe ecosisteme determină şi afectarea altor ecosisteme. Dacă o anumită specie
este supra-exploatată nu este afectată numai populaţia vizată ci întregul ecosistem
în care această specie ocupă o nişă ecologică şi de asemenea sunt afectate şi alte
comunităţi de organisme acvatice.
 259

În cazurile extreme, speciile concurente unei specii supra-exploatate prin

pescuit profită de avantajul reducerii densităţii speciei pescuite şi împiedică
refacerea naturală a acestei specii. Un exemplu în acest sens este zona de est a
Mării Bering situată între Rusia şi Alaska unde pescuitul excesiv a unor specii de
peşti bentale, cum sunt barbunul şi halibutul de Groenlanda, care a condus la
scăderea acestor populaţii cu procente de 35-40%, a determinat creşterea explozivă
cu 450-600% a populaţiilor altor specii de peşti, mai ales rechini plaţi (cu o valoare
comercială redusă).
Scara imensă, din punct de vedere spaţial şi cantitativ, la care se realizează
pescuitul modern pune în actualitate şi probleme critice legate de evoluţia speciilor.
Speciile de organisme acvatice intens exploatate pot determina schimbări
dramatice în componenţa pe clase de vârstă a populaţiilor, determinând o creştere
mai rapidă a indivizilor care devin maturi din punct de vedere sexual mai devreme,
dar care au o perioadă mai redusă de reproducere şi o talie mai redusă la vârsta
maturităţii.
În populaţiile de peşti supra-exploatate cum sunt cele din Marea Nordului, mai
multe specii, cum sunt eglefinul (Melanogrammus aeglefinus, o specie
asemănătoare cu codul) şi codul, au o mortalitate datorată pescuitului mult mai
mare decât mortalitatea naturală, fapt ce determină ca supra-pescuitul să devină
factorul dominant în procesul natural al evoluţiei acestor specii. Pescuitul poate
reduce, de asemenea, diversitatea genetică atunci când numărul indivizilor dintr-o
anumită populaţie devine foarte scăzut, datorită fenomenului de cosanguinizare.
Efectul pescuitului excesiv determină modificări în populaţiile speciilor
prădătoare care au ca sursă de hrană speciile de peşti exploatate comercial şi care
constituie vergi verigi importate ale lanţurilor trofice. Multe alte specii de
vieţuitoare marine sunt ameninţate în acest mod, indirect (rechini, pinipede, delfini,
balene, păsări acvatice, broaşte ţestoase etc.).
Se consideră că unele specii de păsări acvatice cu valoare, cel puţin simbolică,
cu este albatrosul sunt pe cale de dispariţie. Scăderea numerică a populaţiilor unor
păsări acvatice precum şi a unor mamifere marine a fost de multe ori asociată cu
micşorarea stocurilor de peşti şi deci scăderea disponibilităţii resurselor de hrană
pentru acestea.
Reducerea resurselor de hrană prin supra-exploatare, nu este singurul risc, de
asemenea, un număr crescut de alte organisme acvatice devin accidental victime
ale activităţii de pescuit sau mor ca urmare a pescuitului neselectiv sau al
interacţiunii cu navele şi uneltele de pescuit.
Una din cele mai cunoscute situaţii legate de această problematică este
pescuitul tonului cu plasa pungă în zona tropicală a Pacificului de est (Mexic şi
America Centrală). Din cauza unui comportament neexplicat până în prezent,
„tonul cu înotătoare galbene” se deplasează sub cârdurile de delfini şi alte specii de
animale marine (balene) în timpul migraţiei către largul oceanului. Utilizând plase
lungi de până la 2 000 m flotele de pescuit capturează de multe ori în mod deliberat
şi aceste organisme acvatice pentru a fi sigure de captura de ton.
260

În SUA s-a estimat că din 1959, când flota americană de pescuit a introdus
această metodă de pescuit, au dispărut din acest motiv 7 milioane de delfini, iar
datorită faptului că flotele de pescuit nu au fost eficient controlate, multe populaţii
de delfini s-au redus în mod dramatic până în anii 1970. Nu există date complete
despre delfinii şi alte organisme acvatice ucise similar în pescuitul tonului sau altor
specii de peşti în alte zone din oceanele Pacific, Atlantic şi Indian.
Un aspect foarte important este cel al exceselor legate de exploatare
bioresurselor acvatice din cauza unui management deficitar al activităţilor de
pescuit. Câteva exemple pot fi edificatoare din acest punct de vedere. În 1993,
estimările arătau că 350 milioane kg de peşte au fost capturate în zona Pacificului
de nord est şi apoi aruncate deoarece nu îndeplinea cerinţele privind specia şi
dimensiunea de comercializare. În unele zone, şi pentru unele specii, din aceste
motive, cantităţile pescuite care îndeplinesc condiţiile de comercializare sunt egale
cu cele aruncate deoarece nu îndeplinesc criteriile cerute de piaţă. Similare sunt
înregistrate şi în Marea Nordului în pescuitul codului.
Una din activităţile cu cel mai mare impact distructiv asupra ecosistemelor
acvatice, dar mai ales a celor din apele tropicale o reprezintă pescuitul unor
crustacee (creveţi şi unele specii de languste). Se estimează că în acest pescuit
specializat sunt distruse anual 11 milioane tone de peşti capturaţi accidental,
datorită faptului că până la 90% din captură o reprezintă alte specii de organisme
acvatice (care sunt de obicei aruncate ca deşeuri) şi numai 10% reprezintă
crustaceele care fac obiectul pescuitului comercial.
Rezolvarea problemei legate distrugerea colaterală unor organisme acvatice
care nu reprezintă obiectul pescuitului, prin utilizarea unor metode şi unelte de
pescuit neselective, reprezintă unul din dezideratele cele mai actuale ale acestei
activităţi. În 1995, Departamentul specializat al FAO estima că o reducere cu 60%
a acestor „pierderi colaterale” poate fi un obiectiv realist până în anul 2000. În
realitate, multe state nu au respectat în mod strict recomandările FAO şi probabil
acest procent este mult mai redus. Totuşi, dezvoltarea unor tehnologii care să
conducă la o selectivitate mai mare a pescuitului anumitor specii de organisme
acvatice, o legislaţie adecvată şi implementarea respectării cu stricteţe mărită a
reglementărilor pot conduce la reducerea acestor pierderi, deşi principală problemă
o reprezintă încă supra-pescuitul.
Reducerea cantităţii de bioresurse acvatice disponibile, datorită supra-
exploatării acestora, devine nu numai o problemă legată strict de aspectele
ecologice şi de protecţie a mediului ci îmbracă valenţe sociale şi economice
importante datorită pericolului potenţial pe care îl are în ceea ce priveşte securitatea
alimentară a societăţii umane.
În ceea ce priveşte abordarea actuală a problematicii legate de supra-pescuit şi
supraexploatarea resurselor biologice naturale în general, în ultimul timp FAO
împreună cu Convenţia asupra Comerţului cu Specii Sălbatice Periclitate ale Florei
şi Faunei (CITES) au elaborat liste de criterii adecvate care cuprind şi specificaţii
referitoare la pescuitul şi comercializarea speciilor acvatice. Această colaborare va
determina ca CITES să poată lua măsuri mai eficiente pentru a stopa pescuitul şi
 261

comerţul ilegal cu diferite specii, mai ales în zonele în care autoritatea altor
organisme specializate în reglementarea acestui aspect este nerecunoscută.
Comitetul FAO pentru Pescuit (COFI) întrunit în cea de-a 25 sesiune în 2003
abordat problematica supra-exploatării resurselor biologice acvatice şi ca urmare a
rezultatelor Conferinţei Mondiale asupra Dezvoltării Durabile, de la Johannesburg
în 2002. Cu acest prilej, liderii ţărilor lumii au subliniat rolul vital al activităţii de
pescuit sub aspect economic şi al securităţii alimentare, precum şi din punct de
vedere al conservării biodiversităţii şi au adresat comunităţii internaţionale o
chemare la „menţinerea sau restaurarea stocurilor la un nivel care să permită într-
adevăr exploatarea durabilă a acestora, cu obiectivul de a realiza urgent aceste
deziderate legate de reducerea stocurilor şi , acolo unde este posibil, nu mai târziu
de anul 2015”.
Aşa cum s-a precizat anterior, în ultimii aproximativ 10 ani a devenit din ce în
ce mai clar faptul că resursele de organisme acvatice marine şi oceanice
considerate altă dată ca fiind aproape inepuizabile, au fost exploatate în mod
drastic, fapt ce a condus la declinul înregistrat în prezent. Foarte abundentele
stocuri de peşti (mai ales, cod) şi alte specii bentonice din zone foarte productive
cum sunt Noua Anglie şi estul Canadei au fost decimate, diferite specii de cod de
talie mare din Atlantic au fost reduse la valori numerice care pun în pericol
refacerea populaţiilor şi mai multe specii din Pacific şi Atlantic au fost plasate pe
lista speciilor aflate în pericol.
Consecinţele exploatării extreme a acestor resurse asupra mediului (prezentate
mai detaliat, anterior) sunt numeroase şi includ reducerea accentuată a producţiei
biologice caracteristică unor specii, precum şi modificări ale structurii populaţiilor
prin eliminarea din populaţie mai ales a exemplarelor de talie mare, care sunt mai
productive, fapt ce conduce la o eventuală refacere a stocurilor mult mai lentă
(NMFS, 1999).
S-a dovedit că reducerea presiunii pescuitului precum şi un management
adecvat, determină creşterea productivităţii acestei activităţi, scăderea costurilor de
exploatare şi în plus permite refacerea stocurilor. De exemplu, în 1999 Comisia
internaţională pentru Protecţia Tonului din Atlantic (ICCAT) a stabilit o perioadă
de timp de 10 ani pentru un program care să permită refacerea stocurilor de peşte
spadă (Xiphias gladius) din Atlanticul de Nord. După numai 4 ani de la
introducerea acestui program dimensiunea stocurilor a crescut semnificativ,
datorită refacerii numerice a populaţiilor, până la o valoare estimată la 94% din
densitatea normală a acestei specii (Turner, 2003).
Cel puţin la momentul actual deciziile luate în cadrul FAO cu acordul părţilor
implicate iau în considerare cele mai importante aspecte privitoare la protecţia,
conservarea sau refacerea bioresurselor acvatice. Spre exemplu, principalele
obiective adoptate în 1993 stabilesc:
1. impunerea obligativităţii tuturor statelor ale căror vase de pescuit
operează în mare deschisă să respecte o serie de măsuri capabile să
permită necesităţile de conservare şi management;
262

2. creşterea transparenţei operaţiunilor de pescuit prin acumularea şi

diseminarea datelor şi informaţiilor asupra activităţii de pescuit la nivel
mondial.
Probabil că cele mai importante prevederi legate de aceste obiective sunt trei
reglementări noi cu privire la vasele specializate de pescuit şi activitatea lor,
care prevăd următoarele:

I. Fiecare stat trebuie să se asigure că navele proprii de pescuit nu se vor

angaja în activităţi care să afecteze măsurile de conservare adoptate la
nivel internaţional, chiar dacă statul respectiv nu a aderat la
organizaţiile care impun astfel de măsuri.
II. Nici o navă de pescuit nu va fi utilizată pentru pescuitul în apele
internaţionale fără o autorizaţie prealabilă a statului căreia îi aparţine.
III. Nici un stat nu va autoriza activitatea de pescuit a navelor specializate
dacă nu are capacitatea de a controla activităţile de pescuit de la bordul
navelor.

Ca urmare a interesului global asupra acestei problematici FAO a adoptat în

1995 un aşa numit Cod de Conduită pentru un Pescuit Responsabil care deşi nu
este obligatoriu, are la bază reglementări internaţionale relevante în domeniu,
inclusiv cele rezultate din Convenţia ONU din 1982. Acest cod stabileşte
principiile şi standardele pentru un pescuit şi alte activităţi colaterale responsabile,
care să ţină cont de aspecte relevante din punct de vedere al cercetării bio-
ecologice, operaţiuni de pescuit şi prelucrare, şi integrarea în managementul
zonelor costiere (FAO, 2000).
Printre principalele obiective ale acestui cod se numără:

- stabilirea principiilor pentru un pescuit responsabil vor lua în considerare

aspectele relevante din punct de vedere biologic, ecologic şi de mediu, tehnologic,
economic şi social;
- stabilirea principiilor şi criteriilor pentru elaborarea şi implementarea politicilor
naţionale cu privire la conservarea resurselor acvatice pescăreşti ţi formularea şi
punerea în practică a măsurilor adecvate;
- utilizarea acestui cod ca un instrument de referinţă care să permită statelor lumii
să îmbunătăţească reglementările legale şi instituţionale cerute de o activitate
responsabilă în domeniu;
- asigurarea unei baze pentru formularea şi implementarea convenţiilor
internaţionale şi a altor instrumente eficiente, fie obligatorii, fie adoptate în mod
voluntar;
- facilitarea şi promovarea cooperării tehnice, financiare şi de altă natură în
conservarea resurselor pescăreşti precum şi în dezvoltarea şi managementul
pescăriilor;
 263

- promovarea contribuţiei pescăriilor la securitatea alimentară şi calitatea

alimentelor, asigurând prioritatea comunităţilor umane locale, din punct de vedere
al necesităţilor nutriţionale;
- promovarea protecţiei resurselor acvatice vii precum şi a mediului de viaţă al
acestora şi al zonelor costiere;
- promovarea comerţului cu peşte şi produse pescăreşti sau alte organisme acvatice
în conformitate cu legislaţia internaţională şi evitarea măsurilor ce ar pute constitui
obstacole mascate ale acestui tip de activitate comercială;
- promovarea cercetării în domeniul pescăresc, precum şi în ecosistemele asociate
şi asupra factorilor de mediu relevanţi;
- asigurarea standardelor de conduită pentru toate persoanele implicate în domeniul
exploatării resurselor acvatice vii.
Peştele si alte organisme acvatice asigură 40% din necesarul de proteine pentru
aproximativ 2/3 din populaţia lumii. Spre exemplu, peste un miliard de oameni de
pe continentul asiatic depind de aceste produse alimentare ca sursă principală de
proteine. Reducerea acestor resurse a determinat Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Cultură şi Ştiinţă (UNESCO) să avertizeze că peştele considerat pentru mult
timp „mâncarea săracilor” s-a diminuat la nivel global ca rezultat al cererii de piaţă
crescute şi al supra-pescuitului, devenind uneori un aliment mult mai scump sau
chiar un produs de lux. UNESCO şi FAO au avertizat de asemenea că aşa numita
„epocă de aur” a pescuitului s-a sfârşit şi că în anii 2000 scăderea consumului de
peşte în dieta umană va fi din ce în ce mai semnificativă.

17.8. Impactul construcţiilor hidrotehnice şi hidroameliorative asupra

mediului.

17.8.1. Impactul barajelor

Resursele de apă dulce ale planetei sunt limitate, deoarece 97,3% din totalul
apei este sub formă de apă sărată, numai 2,7% reprezentând apă dulce şi în plus
aceste ultime resurse sunt distribuite neuniform la nivelul planetei. Ţările
industrializate ce cuprind numai 1/3 din populaţia lumii deţin cea mai mare parte
din resursele disponibile de apă dulce. În multe zone lipsa resurselor de apă dulce
reprezintă o problemă, uneori critică aşa cum se întâmplă în ţările în care aceste
rezerve sunt mai mici de 1000m3 pe locuitor.
Bazinele acvatice create prin construcţia barajelor creează posibilitatea
acumulării unor rezerve suplimentare de apă în ţările cu deficit, dar au şi alte
scopuri, cum sunt obţinerea de energie electrică, regularizarea hidrologică a unor
cursuri de apă etc.
La nivel planetar există aproximativ 45 000 de baraje de mari dimensiuni (sunt
considerate baraje mari cele cu o înălţime mai mare de 15 m) şi peste 800 000 de
baraje de mici dimensiuni cu o capacitate de stocare de 7 000 km3. Existenţa
264

barajelor determină o creştere cu 70% a disponibilităţii pentru diverse folosinţe a

apei dulci.
Principalele raţiuni pentru construcţia barajelor sunt următoarele:

- facilitarea utilizării apei disponibile;

- reducerea variabilităţii nivelului de apă ale diferitelor ape curgătoare;
- stocarea apei pentru cazurile de criză datorate unor perioade de secetă
prelungită;
- regularizarea debitelor pentru diferite folosinţe;
- creşterea siguranţei în cazuri de inundaţii catastrofale;
- generarea de energie electrică.

Pe plan mondial cele mai multe baraje cu o pondere de aproximativ 48% sunt
construite cu un scop unic şi anume obţinerea de resurse de apă pentru irigaţii şi
creşterea producţiei agricole şi un procent important (15%) dintre acestea sunt şi
surse de apă pentru folosinţe domestice şi industriale. În întreaga lume 20% dintre
baraje sunt construite pentru a genera electricitate. Acest procent este diferit de la
un continent la altul, spre exemplu, în Europa 40% din baraje au ca utilizare
principală obţinerea energiei electrice. Alte utilizări ale barajelor sunt legate mai
ales de prevenirea, combaterea şi controlul inundaţiilor (8%), în scopuri recreative
(4%) şi un procent mult mai redus pentru navigaţie şi acvacultură.
Importanţa socio-economică a barajelor şi a altor construcţii hidrotehnice este
pusă în evidenţă de principalele avantaje pe care le oferă atât în ceea ce priveşte
reducerea riscului inundaţiilor catastrofale care reprezintă aproape o treime din
catastrofele naturale la nivel global cât şi din punct de vedere al securităţii
alimentare. Din cele 1 500 milioane ha cultivate pe plan mondial, circa 200
milioane ha (17%) sunt irigate şi aproximativ 150 milioane ha sunt prevăzute cu
sisteme de drenare. Se consideră că actualmente 60% din producţia agricolă
mondială se bazează exclusiv pe precipitaţiile naturale, în timp ce 40% este
obţinută pe terenuri irigate, fapt ce determină ca 800 milioane oameni să depindă,
din acest punct de vedere, de existenţa barajelor ca sursă de apă (Adams, 1999).
Toate amenajările care privesc asigurarea resurselor de apă, inclusiv barajele,
determină un impact cu implicaţii ecologice şi mediale, numite generic impact de
mediu. Impactul social şi de mediu al construcţiei şi funcţionării barajelor pot fi
încadrate în trei categorii: fizice, biologice şi umane.
Estimarea impactului barajelor de mari dimensiuni asupra mediului a început să
se realizeze la începutul anilor 1970 (Rich, 1994) datorită presiunii internaţionale a
unor agenţii financiare cum sunt Banca Mondială şi alte bănci regionale de
dezvoltare fiind limitate la aspecte referitoare la consecinţele directe ale
construcţiei de baraje şi la estimarea impactului barajelor existente deja (Acreman,
1999).
În ceea ce priveşte impactul asupra mediului trebuie luate în consideraţie
elemente de bază cum sunt suprafaţa acumulării de apă şi gradul de modificare a
cursului de apă, ambele incluzând modificarea habitatelor şi a altor elemente ale
 265

ecosistemelor specifice zonei, precum şi modul în care sunt afectate ecosistemele

din aval. Din acest punct de vedere există opinii pro şi contra care pun în balanţă
efectele socio-economice benefice ale barajelor cu impactul negativ al acestora
asupra mediului natural. Principalele argumente pentru construcţia barajelor, în
această dispută, sunt următoarele:

- suprafaţa totală a barajelor pe plan mondial reprezintă mai puţin de 1% din

suprafaţa utilizată de om pentru diverse alte activităţi;
- intensitatea impactului de mediu datorat barajelor prin modificarea
biotopilor naturali este mai crescută în cazul în care debitul mediu al
cursului de apă barat se situează în intervalul 100-1 000 m3/s, dar
majoritatea râurilor pe care s-au construit baraje (90%) au un debit mediu
de aproximativ 1m3/s;
- peste 80% din marile baraje ale lumii sunt construite pe cursuri de apă
nepermanente;
- barajele pot evita fluctuaţiile foarte mari de nivel care nu sunt neapărat
favorabile mediului.
- utilizarea energiei electrice produsă prin construcţia barajelor poate reduce
emisia de gaze cu efect de seră cu aproximativ 3% datorită scăderii
cantităţilor de combustibil fosili utilizaţi în centralele termoelectrice.

Specialiştii care iau în consideraţie mai ales elementele negative referitoare la

impactul barajelor asupra mediului sunt de părere că:

- modificările aduse mediului prin construcţia şi exploatarea barajelor de

mari dimensiuni determină o degradare ireversibilă a ecosistemelor
naturale;
- proiectarea celor mai multe baraje nu ţine cont de impactul pe termen
mediu şi lung asupra unor specii de animale sau plante;
- marile acumulări de apă pot constitui surse de poluare cu gaze ce produc
efectul de seră (vapori de apă, dioxid de carbon, metan) rezultate ca urmare
a creşterii evaporaţiei şi a descompunerii în condiţii speciale a materiei
organice acumulate, fapt ce facilitează emisia acestor gaze;
- barajele au un impact profund asupra biodiversităţii naturale a zonelor
afectate;
- variabilitatea nivelului apei în avalul barajelor afectează profund
biocenozele aferente;
- lipsa pasajelor special proiectate pentru migraţia peştilor determină
scăderea stocurilor de peşte şi modificarea structurii ihtiofaunei;
- majoritatea barajelor sunt mai vulnerabile la procesul de eutrofizare decât
cursurile naturale de apă.

Impactul barajelor asupra ecosistemelor situate în aval este complex şi are atât
o componentă socială cât şi aspecte care legate de problematica protecţiei mediului.
266

În cazul în care populaţia umană din zonele afectate de construcţia unui baraj
trebuie evacuată, impactul social este simplu, deşi foarte drastic (Adams, 1985). În
zona din aval impactul este mai degrabă reprezentat de un set de impacturi legate
de volumul şi perioadele de timp ale modificării nivelului apelor din albia râului şi
de conexiunile dintre regimul hidrologic şi zonele inundabile. Dacă populaţiile
umane depind sub aspect economic de debitul cursului de apă, aspectul social al
impactului este o reflectare destul de fidelă a impactului ecologic.
Pentru că explicarea acestor legături complexe dintre diferitele categorii de
impacturi create de construcţia barajelor este dificilă datorită complexităţii
deosebite şi pentru a evita o prezentare exhaustivă a acestei problematici, în tabelul
28. sunt prezentate succint legăturile dintre impacturile economice şi de mediu atât
asupra albiei apei curgătoare, cât şi asupra zonelor inundabile şi deltei.

Tabel 28 . Principalele impacturi economico-sociale şi de mediu ale barajelor

asupra zonelor situate în aval (modificat după Adams, 2000).

Tipul zonei Impact Impact economic

afectate asupra mediului şi social
Modificarea turbidităţii apei, Modificarea activităţii
Albia majoră a eroziunea malurilor, modificarea economice a zonelor din
cursului de apă albiei, colmatarea unor zone, apropierea cursului de
(râu, fluviu) modificarea hidrologică a apă şi restricţionarea
canalelor, bălţilor şi lacurilor accesului la resursele
adiacente. acvatice.
Impact negativ în
Modificarea chimismului apei asigurarea hranei din
(hidrogen sulfurat, mercur etc.) şi pescuit, reducerea
sub aspectul biologiei acvatice. stocurilor de peşti,
modificarea structurii
ihtiofaunei.
Schimbarea regimului inundaţiilor Impact negativ datorat
naturale, impact asupra peştilor productivităţii reduse a
migratori şi a altor specii din punct pescăriilor din aval şi a
de vedere al reproducerii, recrutării siguranţei comunităţilor
şi ecologiei acestora; riscul unor locale; sărăcie,
viituri imprevizibile datorită golirii incertitudine, reducerea
barajului. surselor de hrană.
Debitul şi regimul hidrologic se Impact negativ asupra
modifică sub aspectul duratei şi agriculturii legate de
Zone inundabile, intensităţii şi al dinamicii inundaţiile periodice
insule, deltă sau inundaţiilor; impact negativ datorat sezoniere, irigaţii, rezerve
alte zone umede. productivităţii reduse a pescăriilor de apă potabilă.
din aval şi a siguranţei
comunităţilor locale.
 267

Impact negativ asupra

Reducerea depozitelor de aluviuni
fertile şi a productivităţii
ecologice, sezoane secetoase mai
intense.
Modificarea morfologică şi
funcţională ecosistemelor
caracteristice zonelor umede( de
ex., a pădurilor ripariene).
Controlul inundaţiilor
Bălţi, lacuri, Modificarea dinamicii sezoniere a
deltă, litoral salinităţii apei, a dinamicii
marin populaţiilor naturale (crustacee,
moluşte, peşti etc.).
Afectarea ecosistemelor complexe
mangroviere.
Modificarea habitatelor şi a
zonelor de reproducere a
populaţiilor acvatice specifice.
productivităţii agricole,
creşterea salinităţii , a
conţinutului de apă în sol;
reducerea veniturilor
pentru proprietarii de
pământ din zona
inundabilă.
Impact negativ asupra
activităţilor legate de
exploatarea lemnului,
pescuit, acvacultură.
Impact pozitiv prin
reducerea riscului asupra
infrastructurii rurale şi
urbane.
Impact negativ datorat
reducerii productivităţii
pescăriilor; afectarea
locuitorilor acestor zone.
Impact negativ asupra
activităţii de pescuit.
Impact negativ asupra
speciilor cu valoare
economică; scăderea
resurselor de hrană în
zonele deltaice şi costiere.

Un exemplu edificator de impact al barajelor asupra mediului îl constituie şi

construcţia şi exploatarea barajelor hidroenergetice de la Porţile de Fier pe fluviul
Dunărea. Aceste baraje, precum şi lucrările de regularizare şi desecare a celei mai
mari părţi din zona inundabilă au produs efecte ce s-au manifestat într-o formă sau
alte asupra tuturor ecosistemelor situate în aval: lunca inundabilă, bălţi, lacuri şi
Delta Dunării.
Unele dintre cele mai resimţite efecte s-au manifestat la nivelul ihtiofaunei
specifice acestor zone, fiind afectate mai multe populaţii de peşti, inclusiv speciile
migratoare valoroase cum sunt sturionii marini care intră în Dunăre pentru
reproducere. Chiar dacă suprapescuitul poate fi una din cauzele care au contribuit
la reducerea stocurilor de peşti, cu siguranţă modificarea habitatelor, a regimului
hidrologic şi a morfologiei zonelor de ecoton datorate construcţiei barajelor, au
determinat scăderea dramatică a populaţiilor piscicole (Bacalbaşa, 1995).
În figura 70 se prezintă o dinamică valorilor anuale ale capturilor de sturioni
anadromi în sectorul românesc al Dunării care evidenţiază scăderea accentuată a
cantităţilor pescuite după anul 1975 când barajul a început să funcţioneze. Dacă în
268

anii 50 şi 60 valoarea medie anuală totală a cantităţilor de sturioni pescuite se situa

în intervalul 200-250 tone, începând cu mijlocul anilor 70 aceste cantităţi au scăzut
relativ rapid şi au continuat o tendinţă de diminuare până la numai 50-80 t/an.
Principala explicaţie a acestei tendinţe este bararea căii de migraţie a sturionilor
către locurile preferate (optime) de reproducere şi modificarea calitativă a celor
situate în aval (Ciolac, 1998).

300
250
200
Tone

150
100
50
0
1953

1956

1959

1962

1965

1968

1971

1974

1977

1980

1983

1986

1989

1992

1995

1998

2001
Anul

Figura 70 . Descreşterea capturii anuale de sturioni în sectorul românesc al

Dunării în perioada 1953-2002.

Zonele umede în general şi zonele umede tropicale în mod special sunt printre
cele mai productive din punct de vedere ecologic comparativ cu alte ecosisteme ale
planetei, iar în zonele secetoase tropicale acestea au şi o deosebită importanţă
socio-economică (Adams, 1999). Zonele umede sunt utilizate pentru agricultură,
pescuit şi vânătoare, zootehnie şi recoltarea diverselor produse naturale (fructe,
lemn, plante medicinale etc.). Toate aceste activităţi sunt strâns legate de
ciclicitatea fenomenelor hidrologice, geomorfologice şi ecologice naturale, care
influenţează profund activitatea ecosistemelor locale. Modificările majore produse
în aceste zone prin construcţia barajelor pot avea un impact dificil de estimat
asupra zonelor adiacente (Barbier et al., 1998).
Problematica impactului barajelor asupra zonelor din aval nu a fost multă
vreme în centrul dezbaterilor ştiinţifice, economice sau sociale fie datorită
nerecunoaşterii acestor probleme fie datorită înţelegerii greşite sau subestimării
acestui tip de impact. O explicaţie a acestui fapt ar putea fi că de multe ori efectele
asupra mediului apar în zone situate mult mai departe de locul construcţiei
barajelor şi de multe ori acestea sunt dificil de pus în legătură cu adevăratele cauze
(Adams, 1992).
Impactul barajelor asupra zonelor situate în aval implică în mod evident
modificări substanţiale în dinamica unor parametri şi caracteristici specifice
mediului. Un aspect critic este însă legat de problema incertitudinii estimării cu
precizie a efectelor construcţiei unui baraj la momentul proiectării acestuia
(Adams, 2000). Există un nivel înalt de incertitudine în ceea ce priveşte prognoza
 269

modului şi tipului impactului pentru diferite zone, precum şi evoluţia în timp a

efectelor negative.

17.8.2. Impactul sistemelor de irigaţii şi drenaj al apelor

Impactul lucrărilor care presupun construcţia de sisteme de irigaţii şi drenaj

necesare agriculturii moderne sau altor activităţi umane se manifestă sub mai multe
aspecte. Agricultura intensivă facilitată de aceste sisteme poate conduce în plus la
poluarea solului datorită utilizării pe scară largă a pesticidelor şi substanţelor
fertilizatoare.
Diversele tipuri de sisteme de irigare au impacturi ce se manifestă diferit.
Metodele moderne de irigaţie nu au neapărat efecte mai reduse, chiar dacă sub
aspect economic pot fi mai rentabile, sub aspect social ele pot conduce, de
exemplu, la reducerea forţei de muncă din agricultură şi deci creşterea şomajului în
mediul rural (Chambers, 1981).
Cele mai frecvente probleme legate de efectele irigaţiilor, precum şi potenţiale
măsuri de ameliorare a impactului asupra mediului sunt prezentate în tabelul 29.
Sunt descrise de fiecare dată atât impactul pozitiv cât aspectele negative, precum şi
cele mai comune posibilităţi de reducerea a impactului negativ.

Tabel 29. Principalele probleme legate de impactul sistemelor de irigaţii şi

drenaj şi măsuri de atenuare (modificat după Dugan, 1990).

Impactul Măsuri de ameliorare

Creşterea Asigurarea drenajului care include şi colectarea apei în
salinităţii rezervoare pentru asigurarea evaporării apei sau evacuarea
apei alte bazine acvatice.
Creşterea Menţinerea corespunzătoare a sistemelor de canale pentru a
alcalinităţii preveni băltirea apei, incluzând eliminarea mâlului şi a
vegetaţiei.
Băltirea apei Asigurarea drenării corespunzătoare.
Creşterea Reglarea şi managementul sistemelor de irigaţii şi drenaj
acidităţii astfel încât să se asigure o circulaţie şi distribuţie eficientă a
apei.
Modificarea Stabilirea zonelor pentru acumularea apelor salinizate şi
calităţii apei construcţia de canale separate pentru circulaţia acestor ape.
datorate apei de Evitarea contaminării cu pesticide.
retur din irigaţii Monitorizarea calităţii apei de irigaţie.
Reducerea Funcţionarea sistemelor să ţină cont de necesităţile din
biodiversităţii in avalul barajelor. Să se faciliteze protecţia şi prezenţa faunei
zona amenajată şi florei specifice zonei.
Afectarea
ecosistemelor din Se desemnează suprafeţe, care vor fi administrate de
270

aval datorită instituţii sau organizaţii de protecţie a mediului, pentru zone

modificărilor inundabile, zone umede, drenajul surplusului de apă, etc.
hidrologice

Sistemele de irigaţii pot produce unele impacturi de factură similară celor

determinate de existenţa şi funcţionarea barajelor legate de modificarea debitelor
de apă ale râurilor sursă, modificări ale adâncimii apelor freatice, în funcţie de
sezon. Din punct de vedere ecologic există pericolul ca anumite populaţii naturale
specifice zonei să nu se adapteze foarte uşor la noile condiţii determinate de acest
tip de amenajări.
Habitatele specifice atât ecosistemului apei curgătoare utilizată ca sursă pentru
apa de irigaţie cât şi cele ale zonelor adiacente (zone inundabile, lacuri, bălţi etc.)
sunt destul de complexe, suportând o mare diversitate biologică. Modificări de
amploare ale debitelor scăzute de circa 20% într-un sens sau în altul vor degrada o
serie de micro-habitate care în zonele umede sunt în mod special mult mai
numeroase şi mai diverse (Mock et al., 1993).
De aceea este extrem de important să se determine orice specie periclitată şi să
se determine pe cât posibil foarte precis orice tip de impact legat de supravieţuirea
acestora. Aceste specii sunt adesea puse în pericol datorită faptului că ele sunt
adaptate numai unor condiţii de viaţă foarte restrictive. Există numeroase exemple
care confirmă faptul că astfel de modificări în zonele umede pot conduce la
pierderi irecuperabile în diversitatea ecologică.
Schimbările survenite în regimul hidrologic al cursurilor de apă ca urmare a
construcţiei unor baraje asociate cu diverse scheme de funcţionare ale sistemelor de
irigaţii poate determina capacitatea de autoepurare ecologică naturală a
biocenozelor asociate, mai ales în ceea ce priveşte neutralizarea poluanţilor solubili
în apă (Petermann, 1993). De regulă, reducerea debitului apei din râuri determină o
creştere a concentraţiei substanţelor poluante care au ca surse industria, irigaţiile
sau deversările de ape uzate menajere, precum şi din surse nepunctuale cum sunt
apele de precipitaţii de pe terenurile agricole sau solurile supuse procesului de
eroziune.

17.9. Impactul creşterii populaţiei umane

La nivel global, facilităţile oferite de societatea umană modernă cum sunt cele
legate de medicina modernă, condiţii mai bune de viaţă etc., au determinat o
scăderea importantă a mortalităţii infantile şi a ratei globale a mortalităţii populaţiei
umane.
În multe ţări, populaţia s-a dublat în ultimii 20-30 ani, chiar dacă mai recent se
înregistrează o scădere a ratei natalităţii, mai cu seamă datorită educaţiei sexuale şi
planningului familial. Cu toate acestea, se estimează că în anumite zone ale lumii
 271

populaţia va continua să crească cu rate accelerate, mai ales în India, Africa

subsahariană şi America Latină.
Statisticile arată că populaţia ţărilor industrializate este de aproximativ 1
miliard, în timp ce în celelalte ţări trăiesc 5 miliarde de oameni. Rata creşterii
populaţiei mondiale are o medie de 1,31% (în scădere comparativ cu anii 1960
când a fost de 2,04%), valoare care dacă se va menţine va conduce la dublarea
populaţiei planetei în următorii 40-50 ani. Actualmente numai cinci ţări (India,
China, Indonezia, Pakistan şi Nigeria) sunt responsabile pentru creşterea populaţiei
la nivel mondial cu 50% (Tab. 30).

Tabel 30 . Cele mai populate zece ţări ale lumii.

Nr. Ţara Număr de locuitori

crt.
1 China 1 270 000,000
2 India 1 030 000,000
3 Statele Unite ale Americii 281 421 906
4 Indonezia 224 784 210
5 Brazilia 172 860 370
6 Rusia 146 001 176
7 Pakistan 141 553 775
8 Bangladesh 129 194 224
9 Japonia 126 549 976
10 Nigeria 123 337 822

ONU (1999) estimează că populaţia lumii va creşte până la 9,3 miliarde de

locuitori în 2050, valoare din care 59% din total va reprezenta populaţia din Asia,
20% în Africa şi 9%în America Latină. Celelalte 12% din populaţie se regăsesc în
alte zone geografice care includ America de Nord şi Europa.
În 48 din cele mai slab dezvoltate state ale lumii populaţia se va tripla la nivelul
anilor 2050, crescând de la 658 milioane în prezent până la 1,8 miliarde, în ciuda
descreşterii ratei fertilităţii şi a impactului SIDA.
Rata anuală a creşterii populaţiei variază într-un interval destul de larg, de la
valori negative înregistrate în unele ţări din estul Europei până la valori foarte
înalte în unele ţări din Asia şi Africa (Tab. 31).
Considerate împreună, 24 ţări în care trăieşte 1,7% din populaţia lumii au o rată
anuală de creştere a populaţiei de 3% sau mai ridicată. Fertilitatea totală este încă
mai mare de 6.5 naşteri pentru o femeie în 10 ţări sau zone ale lumii cum sunt:
Afganistan, Angola, Burkina Faso, Fâşia Gaza, Malawi, Mali, Nigeria, Somalia,
Uganda şi Yemen (Tab. 32).
De asemenea, tendinţa de creştere a populaţiei în zonele urbane deja
aglomerate (Tab. 33) conduce chiar în ţările dezvoltate la un impact accentuat
272

asupra mediului, în ceea ce priveşte problemele legate de poluarea datorită

transportului rutier, evacuarea deşeiurilor menajere etc.
Dezbaterile la nivel socio-economic referitoare la creşterea rapidă a populaţiei
umane la nivel global ating aspecte etice şi religioase care sunt greu de ignorat în
societatea modernă. Muţi dintre adepţii implementării unor măsuri capabile să
reducă rata creşterii populaţiei, mai ales în ţările subdezvoltate, sunt acuzaţi de
tendinţe rasiste şi atentat la drepturile fundamentale ale omului. Cu toate acestea,
mulţi specialişti nu sunt câtuşi de puţin rasişti, ci pur şi simplu iau în considerare
faptele şi datele statistice reale referitoare la statele subdezvoltate sau în curs de
dezvoltare şi consideră că reducerea ratei natalităţii în aceste ţări ca fiind foarte
importantă pentru dezvoltarea lor.

Tabel 31 . Creşteri estimate ale populaţie până în anul 2025.

Continentul sau zona 1999 2025

geografică
Asia 3 588 000 000 4 785 000 000
Africa 778 000 000 1 454 000 000
Europa 729 000 000 701 000 000
Statele Unite şi Canada 304 000 000 369 000 000
Asia australă şi Pacificul de Sud 29 000 000 41 000 000
America Latină şi Caraibe 499 000 000 690 000 000

Tabel 32 . Ratele fertilităţii totale (număr de copii/femeie) în 1995

comparativ cu 1980.

Regiunea sau zona geografică 1980 1995

Ţările dezvoltate 4,1 3,1
Afica subsahariană 6,7 5,7
Asia de Est şi Pacific 3,1 2,2
Asia de Sud 5,3 3,5
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 6,1 4,2
America Latină şi Caraibe 4,1 2,8

Este cert că resursele naturale ale planetei sunt limitate, iar creşterea populaţiei
umane creşte într-un ritm care depăşeşte capacitatea de suport a planetei, din acest
punct de vedere. Actualmente oamenii utilizează mai mult de jumătate din
resursele de apă dulce de suprafaţă iar managementul deficitar al altor resurse
conduce în fiecare an la pierderi pe cap de locuitor de 10% din capturile de peşte la
nivel mondial, 12% din terenurile irigate, 12% din producţia agricolă şi 30% din
produsele forestiere. Se consideră că 7% din suprafaţă pădurilor planetei se pierde
anual prin exploatare forestieră sau defrişare în scopul creşterii suprafeţelor
agricole.
 273

În acelaşi timp, creşterea netă a suprafeţelor agricole, ca urmare a creşterii

populaţiei, la care se adaugă fenomene cum sunt încălzire globală, au condus la
pierderea de habitate şi degradarea ecosistemelor naturale ce a determinat extincţia
a sute şi mii de specii din fauna şi flora planetei. Se estimează că acest proces va
continua la fel de rapid şi în următorii 50 ani, astfel că mai mult de 1 100 de specii
cunoscute şi studiate vor atinge pragul extincţiei până în 2050. În funcţie de
evoluţia factorilor social-economici şi fizico-chimici al mediului 15-17% din
speciile cunoscute se vor îndrepta spre extincţie, în timp ce 25% din cele 14
milioane de specii de plante şi animale care se estimează că există pe glob, vor fi
afectate într-un mod sau altul pe termen mediu.

Tabel 33 . Cele mai populate centre urbane ale lumii în 1999.

Nr. Centrul urban Nr. locuitori

crt. (milioane)
1 Tokyo 28,8
2 Mexico City 17,8
3 Sao Paulo 17,5
4 Bombay 17,4
5 New York 16,5
6 Shanghai 14,0
7 Los Angeles 13,0
8 Lagos 12,8
9 Calcutta 12,7
10 Buenos Aires 12,3

Creşterea populaţiei umane şi deci creşterea consumului, deşi inegal distribuite

la nivelul diferitelor zone geografice, au determinat şi o restricţionare a accesului la
diferite resurse. Astfel, 1/6 din populaţia lumii nu are acces la surse de apă sigure
din punct de vedere al potabilităţii iar peste 800 milioane de oameni suferă de
malnutriţie. Toate aceste aspecte par să vină în sprijinul celor ce consideră că
tendinţa de creştere rapidă a populaţiei umane este unul din motivele importante ale
degradării mediului şi tendinţei de reducere a resurselor naturale.

18. Necesitatea combaterii degradării mediului

Necesitatea reducerii şi combaterii permanente a degradării mediului este o

problemă nu numai foarte actuală dar şi una din condiţiile de bază ale dezvoltării
durabile a societăţii umane moderne. Ultimul Raport al Comisiei Mondiale pentru
Mediu şi Dezvoltare intitulat „Viitorul nostru comun” avertizează că fără
schimbarea modului actual de viaţă şi activitate, umanitatea va avea de înfruntat
nivele inacceptabile ale degradării mediului cu urmări grave asupra dezvoltării
societăţii. Se consideră că „umanitatea are capacitatea de a se dezvolta susţinut şi
274

de a-şi asigura necesarul actual fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare

de a atinge aceleaşi obiective”.
Criza actuală în relaţiile omului cu mediul afectează întreaga planetă, dar
gradul în care fiecare zonă a lumii contribuie la accentuarea acestei crize depinde
de nivelul dezvoltării economice şi nivelul consumului. Aproximativ 70% din
consumul mondial de combustibili fosili şi 85% din produsele chimice se
realizează de numai 25% din populaţia lumii. Consumul de apă este de asemenea
distribuit inegal. Spre exemplu, consumul de apă pe locuitor în Statele Unite ale
Americii este de circa 2 300 m3 anual, în Canada 1 500m3/an, în Marea Britanie
225m3/an, pentru ca un consum mediu în ţările în curs de dezvoltare să se situeze în
intervalul 20-40 m3/an.
Consumul de produse forestiere şi alte resurse naturale de acest gen are de
asemenea o pondere invers proporţională cu mărimea populaţiei celor mai bogate
20% din ţările lumii. Acest fapt determină o presiune excesivă atât asupra
resurselor naţionale cât şi a celor globale din partea acestor state, pentru ca restul
lumii cu o pondere a populaţiei de 80% în totalul mondial, care deţin numai 20%
din venitul global, să realizeze un nivel al consumului mult mai scăzut.
De regulă, la nivel internaţional, îngrijorarea cu privire la degradarea mediului
este exprimată în termeni generali, uneori destul de vagi, cum sunt degradarea
ecosistemelor prin creşterea suprafeţei deşertului sau modificarea climatului global.
Problemele legate de mediu din unele zone restrânse geografic au în general un
impact imediat şi foarte puternic resimţit local şi de regulă afectează populaţiile
umane mai puţin dezvoltate, dependente de resursele locale, mai ales sub aspectul
securităţii alimentare. Degradarea mediului care se repercutează asupra
disponibilităţii resurselor naturale are ca efecte descreşterea producţiei sau
veniturilor şi implicit a resurselor de hrană ale populaţiilor umane.
Scăderea fertilităţii solului ca urmare a degradării acestuia conduce la recolte
agricole mici, în timp ce modificarea pe scară largă a habitatelor şi deteriorarea
calităţii apei afectează productivitatea naturală a unor ecosisteme cu efecte asupra
resurselor terestre sau acvatice vitale. În plus, modificările evidente ale climatului
global, resimţite în unele zone geografice sun forma secetei prelungite sau a altor
catastrofe naturale cu o amplitudine şi o recurenţă crescute, cresc impactul negativ
asupra mediului şi resurselor naturale.
Din această perspectivă, populaţia săracă a lumii poate fi considerată atât autor
cât şi victimă a degradării mediului, mai ales în zone geografice specifice în care
resursele de bază sunt cele agricole sau legate de această activitate. Acest fapt, nu
trebuie să conducă la concluzia că ţările sărace ale lumii sunt intrinsec legate de
degradarea resurselor naturale, a capitalului natural, deoarece, s-a observat că
multe din comunităţile locale tradiţionale au o etică şi un comportament adecvate
unui management pozitiv al resurselor naturale. Deşi sărăcia şi sub dezvoltarea pot
constitui cauze ale degradării mediului, mai degrabă un set de probleme legate de
politicile în domeniu şi factorii instituţionali este factorul determinant. Deşi
creşterea numerică a populaţiei umane şi sărăcia afectează mediul în diferite
moduri, eradicarea sărăciei nu va determina în mod obligatoriu eliminarea
 275

degradării mediului ci va modifica numai natura problemelor legate de acest aspect

cu care sa va confrunta societatea umană în ansamblul ei.
Fenomenul sărăciei absolute a cunoscut un regres în cele mai multe zone cu un
mare potenţial din ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a aplicării unor tehnologii
mai productive, utilizare unor terenuri şi ape fertile, ceea ce a condus la un oarecare
nivel de dezvoltare şi o îmbunătăţire a nivelului de trai. În timp ce interesul pentru
eradicarea sărăciei rămâne considerabil, prognoza referitoare la modul în care
intensificarea agriculturii poate conduce la degradarea mediului nu este foarte
optimistă, deoarece pentru 60% din populaţia săracă a lumii care locuieşte în zone
rurale cu ecosisteme fragile şi vulnerabile din punct de vedere ecologic,
responsabilitatea dezvoltării durabile este foarte accentuată. Se estimează că 80%
din populaţia Americii de Sud, 60% în Africa şi 50% în Rusia trăieşte în asemenea
zone sensibile, fapt ce măreşte riscul pe termen scurt sau mediu ca ecosistemele
fragile din asemenea zone să sufere o severă degradare.
Necesitatea unor întreprinderii unor acţiuni susţinute cu caracter economico-
social, ecologic şi de protecţie a mediului în astfel de zone geografice este strâns
legată de unele caracteristici specifice acestora, prezentate în continuare.

18.1. Caracteristicile zonelor expuse riscului degradării ecologice

Zonele sensibile la impactul diferitelor activităţi umane au o pondere

semnificativă în ceea ce priveşte resursele naturale ale lumii, dacă luăm în
considerare faptul că 40% din suprafaţa terestră a planetei o formează zonele
temperate, din care circa 70% o constituie zonele deja degradate sau aflate într-un
proces accentuat de degradare, iar 21% reprezintă zone muntoase sau deluroase
care, deşi nu atât de extinse ca zonele secetoase, exercită o influenţă largă asupra
zonelor adiacente, mai ales sub aspect hidrologic.
Rolul acestor tipuri de ecosisteme în ceea ce priveşte habitatele umane este la
fel de semnificativ, deoarece aproximativ 1 miliard de oameni locuiesc în astfel de
zone. Deşi numai 10% din populaţia lumii ocupă zonele muntoase, un procent mult
mai mare, de circa 40% se regăseşte în zonele sub montane ale acestora, fapt ce
duce la concluzia că viitorul ecosistemelor montane poate afecta viaţa a 50% din
populaţia lumii, datorită unor activităţi umane care presupun despădurirea, supra-
păşunatul sau agricultura excesivă. Ecosistemele muntoase reprezintă o importantă
sursă de apă, energie, minerale, produse agricole şi o rezervă semnificativă pentru
diversitatea biologică a ecosferei. De asemenea, în zonele temperate sau în zonele
cu umiditate mai redusă, există o faună şi o floră diversificate, care includ multe
specii periclitate, iar cele mai multe specii de plante şi animale ce pot fi recoltate şi
valorificate de populaţiile umane, există numai în aceste zone.
O proporţie destul de mare a populaţiilor umane sărace care trăieşte în
ecosisteme fragile din punct de vedere al presiunii factorilor antropici, este
reprezentată de populaţiile băştinaşe (indigene) estimate global la aproximativ 300
milioane oameni. Aceste populaţii sunt foarte dependente de resursele naturale
276

regenerative şi de regulă, ele cunosc şi protejează în mod tradiţional resursele

biologice naturale şi mediul. Totuşi, în prezent modul tradiţionale de viaţă al
acestor comunităţi este în prezent ameninţat ceea ce conduce implicit la creşterea
dezechilibrului utilizării resurselor naturale.
Degradarea ecosistemelor terestre şi mai ales defrişarea pădurilor, degradarea
vegetaţiei în general, determină de asemenea consecinţe la nivel global, atât
datorită influenţei pe care aceste ecosisteme o au în circuitul carbonului, dar şi
datorită scăderii biodiversităţii ecosferei. În zonele temperate, valoarea de 30 tone
carbon pe hectar, caracteristică capacităţii de stocare la nivelul vegetaţiei descreşte
pe măsură ce ecosistemele forestiere sunt degradate. De asemenea, solurile bogate
în carbon sub formă de materie organică (detritus) stochează cantităţi foarte
importante de carbon ce pot fi eliberate mult mai repede în cazul degradării, cu un
efect de amplificare a efectului de seră şi deci a încălzirii globale.

18.2. Managementul resurselor şi dezvoltarea durabilă

Managementul responsabil al resurselor naturale reprezintă cheia dezvoltării

durabile şi echitabile la nivel mondial, deoarece majoritatea activităţilor umane
determină consecinţe care se repercutează asupra mediului şi a resurselor naturale
la nivel global, iar degradarea mediului reprezintă unul din primii indicatori ai
viabilităţii sistemelor economice şi sociale.
Există opinii care susţin că în viitor unele resurse minerale neregenerabile
(minereuri, petrol) nu vor fi rapid epuizate datorită creşterii costului acestora,
reciclării lor şi obţinerii unor substituenţi, precum şi găsirii unor noi rezerve. Cu
toate acestea, extracţia şi prelucrarea resurselor minerale implică efecte negative
asupra sistemelor naturale şi sociale (Diehl et al., 2001).

Figura 71. Câteva surse globale de presiune asupra mediului şi efectele lor
sociale (modificat după Homer-Dixon, 1994).
 277

Studiile arată că, totuşi, resursele regenerabile cum sunt apa, solul pădurile,
fauna acvatică şi terestră sunt în prezent supuse unei presiuni deosebite şi
productivitatea acestora este în scădere. Acestea reprezintă resurse de bază ale
planetei şi exploatarea lor reprezintă principala sursă pentru supravieţuirea unei
părţi importante a populaţiei umane, iar creşterea populaţiei creşte presiunea
exercitată de om asupra acestora (Myers, 1993).
Pentru rezolvarea acestei problematici este necesar să se găsească soluţii
ingenioase care presupun cooperarea internaţională, deoarece în lipsa acestora,
managementul defectuos şi inechitatea accesului la aceste resurse, pot conduce la
conflicte şi dezastre (Deudney et al., 1999).
Se consideră că reducerea resurselor naturale este de asemenea un factor de risc
pentru conflicte sociale majore fie pe plan naţionale fie cu extrapolare
internaţională (Homer-Dixon, 1999). Există trei surse majore (Fig. 71) care pot
conduce la această situaţie: (i) stresul indus de disponibilitatea resurselor (de
exemplu, scăderea calităţii şi cantităţii resurselor regenerabile); (ii) stresul indus de
cererea crescută de resurse, datorat creşterii populaţiei şi a consumului şi (iii)
stresul structural indus de inechitatea distribuirii resurselor la nivel global.
Implementarea strategiilor de dezvoltare durabilă la nivel naţional necesită o
abordare de perspectivă, pe termen lung precum şi interconectată şi integrată cu
alte diverse procese de obicei, foarte complicate şi complexe. O astfel de abordare
la nivel naţional, implică următoarele aspecte:

- conectarea obiectivelor pe termen lung cu acţiunile imediate şi pe termen

mediu;
- realizarea unor conexiuni „pe orizontală” între sectoarele implicate în
dezvoltarea durabilă;
- legături spaţiale „pe verticală”, astfel încât politicile naţionale şi globale să
fier complementare;
- stabilirea unor legături viabile între guverne, investitori, comunităţile
locale şi organizaţiile neguvernamentale, deoarece problemele abordate
sunt mult prea complexe pentru a fi rezolvate numai de un singur grup de
persoane sau instituţii interesate.

Conferinţa Mondială pentru o Dezvoltare Durabilă (WSSD) care a avut loc în

2002 la Johannesburg a atras atenţia în mod deosebit asupra importanţei actuale a
dezvoltări durabile, oferind un prilej fără precedent de a recunoaşte dificultăţile
întâmpinate de o astfel de acţiune la nivel global.
Datorită faptului că degradarea mediului este un fapt real este necesară o
politică hotărâtă şi adecvată pentru implementarea măsurilor de contracarare a
acestui fenomen, care să ia în consideraţie: dezvoltarea unor reale parteneriate între
guverne; sectorul privat şi societatea civilă; să se adopte poziţii şi responsabilităţi
pentru o dezvoltare durabilă; să se creeze mecanisme viabile de coordonare a
acţiunilor; să se acţioneze în mod coordonat asupra problemelor prioritare.
278

Încă din 1987, Raportul Brundtland a definit conceptul de dezvoltare durabilă

ca fiind ”dezvoltarea care asigură necesarul actual fără să compromită posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile lor necesităţi”. Baza acestui concept o
reprezintă convingerea că obiectivele sociale, economice şi legate de mediu trebuie
să fie complementare şi interdependente în cadrul procesului de dezvoltare ale
societăţii umane.
Dezvoltarea durabilă presupune modificări ale politicilor de acest tip în multe
sectoare de activitate umană şi o abordare coerentă a problematicii, care
echilibrează obiectivele sociale, economice şi cele privitoare la mediu (Fig.72).

Figura 72 . Sistemul dezvoltării durabile (modificat după Dalal-Clayton et al.,

2002).

Acest efort include luarea în consideraţie a impactului deciziilor actuale asupra

opţiunilor generaţiilor viitoare, fără să exacerbeze rolul acestor decizii asupra
problemelor legate de mediu. Nu trebuie ignorată utilitatea acestui concept în
dezvoltarea economico-socială în contextul unui management de calitate al
mediului.
Deşi are o valenţă globală, abordarea conceptului de dezvoltare durabilă s-a
realizat diferenţiat, reflectând concepţiile diverselor naţiuni sau comunităţi locale.
În unele ţări (Tailanda), acest concept are o dimensiune mai cuprinzătoare care
implică mai multe dimensiuni: economice, sociale, de mediu, politică, tehnologie şi
educaţie precum şi un echilibru mintal şi spiritual. În alte ţări (Bolivia) o bună
guvernare este considerată elementul de bază al dezvoltării durabile şi nu doar
mecanismul implicat în realizarea cestui deziderat (Dalal-Clayton et al., 2002).
Tendinţa actuală de globalizare are implicaţii profunde asupra dezvoltării
durabile, deşi impactul globalizării este destul de puţin luat în consideraţie în
strategiile privind acest tip de dezvoltare. De aceea sunt necesare ajustări
structurale capabile să prevină supra-exploatarea resurselor naturale şi degradarea
mediului, mai ales în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, susceptibile de
 279

un impact mult mai accentuat, realizabile prin politici naţionale şi strategii

adecvate.
280
 281

Bibliografie

Acreman, M. et al. 1999. Managed flood releases from reservoirs: a review of

current problems
and future prospects, Institute of Hydrology, Oxford.

Adams, A. 1999. Social Impacts of an African Dam: equity and distributional

issues in the
Senegal River Basin, Report to World Commission on Dams, Thematic Review II
Social Impacts of Large Dams; Equity and Distributional Issues.

Adams, W.M. 1985. The downstream impacts of dam construction: a case study
from Nigeria.
Transactions of the Institute of British Geographers N.S. 10: 292-302.

Adams, W.M.1991. Large scale irrigation in northern Nigeria: performance and

ideology,
Transactions of the Institute of British Geographers NS 16: 287-300

Adams, W M. 1992. Wasting the Rain: rivers, people and planning in Africa,
Earthscan.

Adams, W.M. (2000) Social Impacts of Large Dams: equity and distributional
issues, Report to
World Commission on Dams, Thematic Review Il Social Impacts of Large Dams;
Equity and
Distributional Issues.

Adams, W. 2000. The Downstream Ipact of Large Dams. World Commission Of

Dams Thematic Review 1.1(a), Cape Town.

Alabaster, J.S. 1985. Habitat modification and fershwater fish. Proced. Of Symp.
EIFAC, London, 278.
282

Allan, D.J. 1994. Stream Ecology. Structure and Function of Running Waters.
Chapman and Hall, London.

Allen, K.R. 1971. Relation between Production and Biomas. Fish. Res. Board
Can., 1573-1581.

Allen, T.F.H., T.W. Hoekstra. 1992. Towards a Unified Ecology. Columbia

University Press, New York.

Anderson, A. (ed.). 1990. Alternatives to Deforestation: Steps Toward Sustainable

Use of the Amazon Rain Forest. New York: Columbia University Press.

Ayal, Y. 1994. Time-lags in Insect Response to Plant Productivity: Significance for

Plantinsect Interactions in Deserts. Ecological Entomology 19:207-214.

Bacalbasa-Dobrovici, N.1995. Priority of Studies on Preserving Migratory

Fish Species in Low Danube. C.G.S. Danube Delta Institute Bulletin 1: 28-
33, Tulcea.

Barbier, E.B., Adams W.M., Kimmage, K. 1998. An economic valuation of

wetland benefits.
The Economics of Environment and Development: selected essays, pp. 322-343 în
Barbier, E.B. E.Elgar, Cheltenham.

Bayley, B.P. 1995. Understanding Large River. Floodplain Ecoszstems. Bioscience

45 (1).

Bazzaz, F.A. 1990. The Response of Natural Ecosystems to the Rising Global CO2
Levels. Annual Review of Ecology and Systematics 21,167-196.

Beeton, R.E.H., 1991. Plankton diatoms in Hatchery Bay, western Lake

Erie, before and after the invasion of the zebra mussel. J. Shellfish Res.
10(1): 250

Begon, M.E, J.L. Harper, C.R. Townsend .1991. Ecology: Individuals, Populations
and Communities. Blackwell Scientific Publ., Oxford.

Begon, M.E., M. Mortimer .1990. Population Ecology, A Unified Study of Animals

and Plants. Blackwell Scientific Publ., Oxford.

Berryman A. A. .1981.Population systems: a general introduction. New York:

Plenum Press.
 283

Bertalanffi, L. Von. 1968. General Systems Theory, Foundation Development and

Applications. Braziller, New York.

Bertalanffi, L. von. 1973. Theorie generale des systemes. Ed. Dunod, Paris.

Borman, F.H., Likens, G.E. 1979. Pattern and Process in a Forest Ecosystem.
Spriger, New York.

Botnariuc, N. 1967. Concepţia şi metoda sistemică în biologia generală. Ed.

Academiei Române, Bucureşti.

Botnariuc, N. 1967. Principii de biologie generală. Ed. Academiei Române,

Bucureşti.

Botanariuc, N. 1979. Biologie generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Botnariuc, N., A. Vădineanu. 1982. Ecologie. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.

Budeanu, C., E. Călinescu. 1982. Elemente de ecologie umană. Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

Canarache, A şi colab. 1987. Metodologia elaborării studiilor pedologice. ICPA,

Bucureşti.

Caswell, H. .1989. Matrix Population Models. Sinauer, Sunderland, Massachusetts.

Cămăşoiu, C. 1994. Economia şi sfidarea naturii. Ed. Economică, Bucureşti.

Ceauşu, N., Pleşa, I. et al. 1976. Îmbunătăţiri funciare. Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

Chambers, R. 1981. Rural Development - Putting the Last First. Longman,

London, UK.

Ciolac, A. 1997. Elemente de ecologie acvatică. Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi.

Ciolac, A. 1998. Ecologie şi pescuit în zona predeltaică a Dunării. Ed. Pax Aura
Mundi, Galaţi.

Ciolac, A. 2002. Ecologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Clark L. R., P. W. Geier, R. D. Hughes, R. F. Morris .1967. The ecology of insect

populations. London: Methuen.
284

Collins, Mark, 1990. The Last Rain Forests: A World Conservation Atlas. Oxford.

Cotner, J.B., Gardner, W.S., Johnson, J.R.1993. Zebra mussels and the
microbial food web in the lower Great lakes: Direct and indirect effects. In
ASLO and SWS 1993 Annual Meetting abstracts (USA).

Crawley. M.J. 1986. Plant Ecology. Blackwell Scientific Publ., Oxford.

Cutajar, Z.M. 1997. Phylosophy behind the Convention of Climate Change and the
Role of the Kyoto Conference. Our Planet 9: 18.

Dajos, R. Dynamique des populations. Ed. Masson, Paris.

Dalal-Clayton, B., Bass, S. 2002. Sustainable Development Strategies: A Resource

Book. Ed. International Institute for Environment and Development (IIED).

Department of Marine Resources. 2000. Androscoggin River Anadromous Fish

Restoration. Department of Marine Resources, ME, USA.

Deudney, D. H., Richard A. M. 1999. Contested Grounds: Security and Conflict in

the New Environmental Politics. Albany: State University of New York Press.

Diehl, P.F. Gleditsch, N.P. 2001. Environmental Conflict. Boulder: Westview

Press.

Dudley, N., Jeanrenaud, J. P., Sullivan, F. 1995. Bad Harvest? The Timber Trade
and the Degradation of the World's Forests. London: Earthscan Publications.

Dugan, P.J. 1990. Wetland Conservation. A Review of Current Issues and Required
Action. IUCN. The World Conservation Union, Cambridge, UK.

Effler, S.W., Brooks, C.M., Whitehead, K., Wagner, B., Doerr, S.M., Perkins,
M.G., Siegfried, C.A., Walrath, L., Canale, R.P. 1996. Impact of zebra mussel
invasion on river water quality. Water Environment Research 68(2): 205-214.

Ehrlich, Paul R.1986. The Machinery of Nature. Simon & Schuster. NY.

Elton, C.S. 1927. Animal Ecology. Ed. Sidgwick and Jackson, London.

Enescu, V. 1985. Genetica ecologică. Editura Ceres, Bucureşti.

Fahnenstiel, G.L., Nalepa, T.F., McCormick, M.J., Lang, G.A., et al..1995.

Zebra mussels in Saginaw Bay: I can see clearly now, or, love that muddy
 285

water. In: Proceedings of the 38th Conference of the International

Association of the Great Lakes Research, 1995, p. 112.

FAO.1993. The Challenge of Sustainable Forest Management: What Future for the
World's Forest?. FAO, Roma.

FAO. 2000. The State of World Fisheries and Agriculture. FAO, Roma.

Farnworth, E.G., Tidrick, T.T., Jordan, C.F., W.M. Smathers. 1981. The value of
Natural Ecosystems. An Economic and Ecological Framework. Environment
Conservation, 8:275.

Franklin, F. J. 1993. Preserving Biodiversity: Species, Ecosystems or Landscape.

Ecological Applications 3:202.

Frontier, S. 1983. Strategie d’echantillonage en ecologie. Ed. Masson, Paris.

Frontier, S., D. Pichod-viale. 1991. Ecosystems: structure, functionnement,

evolution. Ed. Masson, Paris.

Givnish, T.J.1986. On the Economy of Plant Form and Function. Cambridge

University Press, Cambridge.

Godeanu, S. 1998. Tehnologii ecologice şi ingineria mediului. Ecotehnie. Editura

Bucura Mond, Bucureşti.

Hatch, C. 1997. "Consuming Canada's Forests." Brazil of the North II., p. 23.

Halfon, E. 1979. Theory in Ecosystem Analysis in Theoretical Systems Ecology.

Ed. Halfon, p:1.

Hayward, T. 1995. Ecological Thought. Ed. Polity Press, Cambridge.

Holling, C.S. 1959. Some characteristics of simple types of predation and

parasitism. Canad. Entomol. 91: 385-398.

Holling, C.S. 1959. The components of predation as revealed by a study of small

mammal predation of the European pine sawfly. Canad. Entomol. 91: 293-320.

Homer-Dixon, T.F. 1994. Environmental Scarcities and Violent Conflict: Evidence

from Cases. International Security, 16(2): 76-116.

Homer-Dixon, T.F. 1999. Environment, Scarcity and Violence. Princeton:

Princeton University Press.
286

Hoshovsky, M. 1996. Element Stewardship Abstract: Arundo donax. The Nature

Conservancy, Arlington, VA.

Houghton, J.T., G.J. Jenkins and J.J. Ephraums .1991. Climate Change. The IPCC
Scientific Assessment. University of Cambridge Press, Cambridge.

Hunter, M. L. Jr.1995. Fundamentals of Conservation Biology. Blackwell Science,

Cambridge, MA.

Hutchinson, G.E. 1957. A Treatise of Limnology. Ed. Acad. Press, London.

Ives, A.R. 1995. Measuring resilience in stochastic systems. Ecol. Monogr. 65:
217-233.

Ives, A.R. 1995. Predicting the response of populations to environmental change.

Ecology 76: 926-941.

Jones, C. G. and J. H. Lawton.1995. Linking Species and Ecosystems. Chapman

and Hall, New York.

Kamşilov, M.M. 1979. Factorî evoluţîi biosferî. V. Filosofii, Moscova.

Kartesz, J., Morse, L. 1997. The Nature Conservancy, North Carolina Botanical
Garden, Personal Communication, NC.

Krebs, J. C. 1972. Ecology: the Experimental Analysis of Distribution and

Abundence. Ed. Harper, Row, New York.

Krylov, P.I. , V.E. Panov. 1993. Long-term ecological research on freshwater

ecosystems in Russia. In: International Networking in International Ecological
Research. Proceedings of an International Summit, September 23-24, 1993. Estes
Park, Colorado, USA:80-81.

Leveque, C., J.R. Durand, J.M. Ecoutin. 1977. Relation entre le raport P/B et la
longevite des organismes. Cah. ORSTOM, Ser. Hydrobiol., vol.XI, 1, 17-31.

Lewis, R.E. 1977. Network Models in Population Biology. Ed. Sringer, Verlag,
Berlin.

Lieth, H. 1973. Primary Production. Terrestrial ecosystem. Human Ecology, 4,

303-332.
 287

Lovelock, J.E. 1986. Gaia: The World as Living Organism. New Scientist Rev, 18:
25.

Lotka, A. J. 1925. Elements of physical biology. Ed. Williams & Wilkins Co.,
Baltimore.

Luken, J.O. 1990. Directing Ecological Succession. Chapman and Hall, London.

Lundgvist, J. 1996. Qaternary Climatic Fluctuations, Global Environment

Changes and the Impact of Man. Nature and Resources 32: 491.

Lupei, N. 1977. Biosfera. Ed. Albatros, Bucureşti.

MacIsaac H.J., Grigorovich I.A., Hoyle J.A., Yan N.D., and Panov V.E. 1998.
Invasion of Lake Ontario by the Ponto-Caspian cladoceran predator Cercopagis
pengoi. Can. J. Fish. Aquat. Sci. 56:1-5.

Margalef, R. 1975. Diversity, Stability and Maturity in Natural Ecosystems, in The

Ecology and Management of Wetlands. Ed. Junk, Hague.

May, R.M. 1973. Stability in randomly fluctuating versus deterministic

environments. Amer. Natur., 107: 621 650.

Mayell, H. 2001. Overfishing Long Ago Tied to Modern Ecosystem Collapse.

National Geographic News.

Mănăscu, D. 1992. Dreptul mediului înconjurător. Ed. Şansa, Bucureşti.

McElrone, A., Sherald, J. L., Pooler, M. R. 1999. Identification of alternative hosts

of Xylella fastidiosa in the Washington, DC area using nested polymerase chain
reaction. J. Arboric. Washington.

Meffe, G. K. ,C. R. Carroll.1994. Principles of Conservation Biology. Sinauer,

Sunderland, MA.

Metting F. B. 1992. Soil Microbial Ecology: Applications in Agricultural and

Environmental Management. Marcel Dekker, Inc. New York.

Mock, J.F. and Bolton, P. 1993. The ICID Environmental Checklist to Identify
Environmental Effects of Irrigation, Drainage and Flood Control Projects. HR
Wallingford, Wallingford, UK.

Moss, B. 1993. Ecology of Fresh Waters: Man and Medium. Blackwell Sci.,
Oxford, London.
288

Moţoc, M. 1982. Ritmul mediu de degradare erozională a solului în România.

Buletinul informativ ASAS, Nr. 12, Bucureşti.

Moţoc, M., Vatau, A. 1992. Indicatori privind eroziunea solului. Mediul

înconjurător, vol. III, nr. 3: 27-32., Bucureşti.

Myers, N. 1989. Deforestation Rates in Tropical Forests and their Climatic

Implications.Friend of the Earts Report, London.

Myers, N. 1993. Ultimate Security: The Environmental Basis of Political Stability.

W.W. Norton, New York.

Negulescu, M. 1992. Protecţia calităţii apei. Editura Tehnică. Bucureşti.

Negulescu, M. et al. 1995. Politica mediului înconjurător. Ed. Tehnică, Bucureşti.

Neniţescu, C.D. 1972. Chimie generală. Editura Didactică şi Pedagogică.

Bucureşti.

Netter, M. 1993. Metals and the Environment. Swedish Environment Program

Agency.

NMFS. 1999. Our Living Oceans: Report on the Status of U.S. Living
Marine Resources, p. 43.

Odum, E. P. 1971. Fundamentals of Ecology. W.B.S. Co., Toronto.

Odum, E.P. 1983. Basic Ecology. Sounder College Publ., Philadelphia.

Odum, H.T. 1983. Systems Ecology. Wiley, Intersci., New York.

ONU. 1999. Commission on Population and Development Concise report on world

population monitoring, 1999: population gorwth, structure and distribution, ONU,
New York.

Oprea, C.V., L. Calancea. 1985. Complexele bioenergetice ale solului şi

capacitatea lor de producţie. Ed. Facla, Timişoara.

Owen, Denis F. 1980. What Is Ecology? Contemporary concepts. Oxford.

Patten, C.B. 1971. Systems Analysis and Simulation in Ecology. Acad. Press. Inc.
London, New York.
 289

Paul & Clark (Ed.). 1996. Soil Microbiology & Biochemistry. Academic Press, San
Diego, CA.

Petermann, T. 1993. Irrigation and the Environment. GTZ, Eschborn.

Peters, R.L., T.E. Lovejoy. 1992. Global Warming and Biological Diversity. Yale
University Press, New Haven.

Pickett, S.T.A., R.S. Ostfels, M. Shachak, and G.E. Likens. 1997. The Ecological
Basis of Conservation. Chapman and Hall, New York.

Pierce, F., Larson, W.E., Dowdy, R.H., Graham, W.A.P. 1983. Productivity
of soils: assesing long-term changes due to erosion. Journal of Soil and
Water Conservation.

Pimm, S.L. 1982. Food Webs. Ed. Chapman and Hall, London.

Polis, G.A . 1991. The Ecology of Desert Organisms. Univ. of Arizona Press,
Tucson.

Poole, W.R. 1974. An Introduction to Quantitative Ecology. McGraw, Hill Co.,

New York.

Randall, J., Marinelli, J. 1996. Invasive plants: weeds of the global garden.
Brooklyn Botanic Garden Club, Inc. Handbook No. 149. 111 pp.

Răuţă, C., Cristea, S. 1982. Prevenirea şi combaterea poluării solului. Ed. Ceres,
Bucureşti.

Rich, B.1994. Mortgaging the Earth: the World Bank, environmental

impoverishment and the
crisis of development, Earthscan, London.

Rojanschi,V., F. Bran, Gh. Diaconu. 1997. Protecţia şi ingineria mediului. Ed.

Economică, Bucureşti.

Sachs, T. 1990. Pattern Formation in Plant Tissues. Cambridge University Press,

Cambridge.

Saco River Coordinating Committee. 2001. Saco River Fish Passage Assessment
Plan: 2000 Annual Report. Saco River Coordinating Committee, ME, US.

Safriel, U.N., S. Volis, S. Kark. 1994. Core and Peripheral Populations and
Global Climate Change. Israel Journal of Plant Sciences 42,331-345.
290

Schindler, D.W. 1988. Effectes of Acid Rain on Freshwater Ecosystems. Science,

239:149.

Schlesinger, W.H. 1991. Biochemiostry - An Analysis of Global Change. Acad.

Press, San Diego.

Schmidt-Nielsen, K. 1997. Animal Physiology: Adaptation and Environment.

Cambridge University Press, 5th Edition.

Sharov, A. A. 1992. Life-system approach: a system paradigm in population

ecology. Oikos 63: 485-494.

Sharov, A.A. 1991. Integrating host, natural enemy, and other processes in
population models of the pine sawfly. In: Y.N.Baranchikov et al. Forest Insect
Guilds: Patterns of Interaction with Host Trees. U.S. Dep. Agric. For. Serv. Gen.
Tech. Rep. NE-153, 187-198.

Sharov, A.A. 1986. Population bufferity and homeastasis and their role in
population dynamics. Zhurnal Obshchej Biologii (Journal of General Biology), 47:
183 192.

Sharov, A.A. 1985. Insect pest population management taking into account natural
mechanisms of population dynamics. Zoologicheskii Zhurnal (Zoological Journal),
64: 1298 1308.

Sigg, L., Stumm, W., Behra, P. 1992. Chimie des Milieux Aquatiques. Ed.
Masson, Paris.

Singer, F.S. 1989. Global Climate Change – Human and Natural Influences.
Pragon House. New York.

Smith, L.R. 1990. Ecology and Field Biology. Harper,Collins Publ., New York.

Stanners, D., Bourdeau, P. 1995. Europe’s Environment. EEA, Copenhagen.

Stearns, S.C. 1992. The Evolution of Life Histories. Oxford Univ. Press, Oxford.

Steffen, W., Sanderson, A., Jäger, J., Tyson, P.D., Moore III, B., Matson, P.A.,
Richardson, K., Oldfield, F., Schellnhuber, H.-J., Turner II, B.L., Wasson, R.J.
2004. Global Change and the Earth System: A Planet Under Pressure. Springer
Verlag, Heidelberg.
 291

Stugren, B. 1982. Bazele ecologiei generale. Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică. Bucureşti.

Teodorescu, I. Filoti, A. Et al. 1973. Gospodărirea apelor. Ed. Ceres, Bucureşti.

Tumanov, S. 1989. Calitatea aerului. Ed. Tehnică, Bucureşti.

Turner, J. 2003. Current Challenges in International Fisheries. US Department of

Statel. În Economic Perspective, Overfishing: A Global Challenge, 8:1.

US Army Corps of Engineers (1999) Construction Control for Earth and Rock
Filled Dams. American Society of Civil Engineers, Reston, VA

Vasilescu, I. 1994. Protecţia mediului înconjurător. CIDE, Bucureşti.

Vădineanu, A. 1990. Fundamentals of the Support System for Environment

Management. Rev. Ocrotirea Nat. Med. Înconj., 34:5.

Vădineanu, A. 1991. Danube Delta: Evolutionary Trends and Protective Strategy.

Taturopa 66: 56.

Vădineanu, A. 1992. Priorities of the Environment Protection in Romania, in

Coping with Crisis in Eastern Europe Environment. Ed. J. Alcamo, Parthenon
Publ., Carnforth.

Vîdineanu, A. 1998. Dezvoltarea durabilă, Teorie şi practică (1). Ed. Universităţii

Bucureşti, Bucureşti.

Volterra, V. 1926. Variazioni e fluttuazioni del numero d'individui in specie

animali conviventi. Mem. R. Accad. Naz. dei Lincei. Ser. VI, vol. 2.

Walker, J.C. G. 1977. Evolution of the Atmosphere. McMillan Press, New York.

Westbrooks, R. 1991. Plant protection issues I. A commentary on new weeds in the

United States. Weed Technology 5:232-237.

Westbrooks, R. 1998. Invasive plants, changing the landscape of America: Fact

book. The Federal Interagency Committee for the Management of Noxious and
Exotic Weeds (FICMNEW), Washington, D.C., p.8.

Wilson, E.O. 1992. The Diversity of Life. Ed. Belknap, Cambridge, MA.

Worsten, D. 1984. Nature's Economy. History of Ecology and its Major Figures.
Cambridge.
292

Yodzis, P. 1989. Introduction to Theoretical Ecology. Harper, Row Publ., New

York.

Zairsev, Y, Mamaev, V. 1988. Marine Biological Diversity in the Black Sea - A

Study of Change and Decline. UN Publications, vol.3, New York.
 293

Cuprins

1. Introducere în ecologie 3
1.1. Apariţia şi definirea ecologiei 3
1.2. Conturarea ecologiei ca ştiinţă 5
2. Teoria sistemică în ecologie 7
2.1. Caracteristicile generale ale sistemelor biologice 11
3. Principalele tipuri de sisteme biologice şi caracteristicile lor generale 10
4. Ecosistemul 16
4.1. Biotopul 21
4.1.1.Factorii mediului abiotic 22
4.1.1.1. Lumina solară 23
4.1.1.2. Temperatura 28
4.1.1.3. Apa 31
4.1.1.4 Compoziţia chimică a mediului acvatic 41
4.1.2. Climatul 45
5. Biocenoza 47
5.1. Structura biocenozei 49
5.2. Conceptul de nişă ecologică 56
5.3. Relaţii inter-populaţionale 57
5.4. Structura trofică a biocenozei 62
5.5. Productivitatea ecologică 64
5.5.1. Biomasa 64
5.6. Producţia primară 66
5.7. Fotosinteza 69
5.7.1. Aspectul electric al fotosintezei 73
5.8. Modalităţi de determinare a producţiei primare 75
5.9. Producţia secundară 78
5.9.1. Metode de determinare a producţiei secundare 79
5.9.1.1. Metoda lui Allen (metoda cohortelor) 92
5.9.1.2. Metoda Leger-Huet-Arrignon 84
5.9.1.3. Metoda Schaperclaus-Wunder 85
294

5.9.1.4. Metoda Lundbeck-Wunder-Damricev 85

6. Energetica ecosistemului 86
6.1. Eficienţa transformărilor energetice 88
6.2. Fluxul de energie în ecosistem 92
6.3. Energia şi fluxul de nutrienţi 93
7. Modelarea proceselor la nivelul ecosistemului 95
8. Elemente de ecologie a populaţiei 101
8.1. Definirea ecologiei populaţionale 101
9. Descrierea populaţiei 104
9.1. Descrierea statică 105
9.2. Descrierea cinetică 106
10. Modelarea dinamicii populaţiei 107
11. Sistemul populaţional 110
11.1. Dinamica sistemelor populaţionale 111
11.1.1. Conceptul factor-efect 111
11.1.2. Conceptul factor-proces 111
11.2. Factori şi procese 114
11.2.1. Interacţiunea factori - procese 115
11.3. Determinarea mărimii populaţiei 116
11.3.1. Stabilirea numărului de unităţi de probă 116
11.3.2. Metoda capturării, marcării şi recapturării 120
11.3.3. Metoda eliminării 121
11.3.4. Estimarea indirectă a mărimii populaţiei 122
11.3.4.1. Regresia polinomială 123
12. Structura populaţiei 123
12.1 Structura spaţială şi temporală 123
12.2. Distribuţia spaţială 125
12.3. Analize geostatistice ale distribuţiei populaţiei 128
12.4. Dimensiunea fractală a distribuţiei populaţiei 130
12.5. Corelaţia factori de mediu - densitatea populaţiei 132
12.6. Structura populaţiei pe clase de vârstă 133
12.7. Tipuri de supravieţuire 136
13. Creşterea populaţiei 137
13.1. Modelul exponenţial al creşterii populaţiei 137
13.2. Modelul logistic al creşterii populaţiei 141
13.2.1. Semnificaţia parametrilor modelului logistic 143
13.3. Factori limitativi ai creşterii populaţiei 144
13.4. Modelul lui Leslie 144
13.5. Rata dezvoltării organismelor 146
13.5.1. Modelul grade-zile 147
13.6. Timpul fiziologic 149
14. Stabilitatea populaţiilor 150
14.1. Starea de echilibru a sistemelor populaţionale 151
 295

14.2. Aspectul cantitativ al stabilităţii 152

15. Prădătorismul şi parazitismul 154
15.1. Implicaţii funcţionale şi cantitative ale relaţiei pradă-prădător 155
15.1.1. Modelarea răspunsului funcţional 156
15.1.2. Estimarea parametrilor răspunsului funcţional 159
15.1.3. Răspunsul cantitativ 160
15.2. Modelul pradă-prădător 161
15.3. Modelul gazdă-agent patogen 162
16. Competiţia 162
16.1. Competiţia intraspecifică 163
16.2. Competiţia interspecifică 163
16.3. Modelarea metapopulaţiei 166
16.4. Creşterea „explozivă” a populaţiei 168
16.5. Determinarea producţiei la nivelul populaţiei 170
16.6. Modelarea dinamicii populaţiei prin reţele Petri 172
17. Elemente de protecţie a mediului 174
17.1. Poluarea aerului 175
17.1.2. Principalii poluanţi atmosferici şi efectele poluării 178
17.1.3. Efecte globale ale poluării atmosferei 192
17.1.3.1. Reducerea stratului de ozon 192
17.1.3.2. Încălzirea globală 199
17.2. Degradarea solului 209
17.2.1. Eroziunea solului 209
17.2.2. Poluarea solului 215
17.3. Calitatea apelor 218
17.3.1. Poluarea apelor continentale 220
17.3.2. Poluarea apelor marine şi oceanice 226
17.4. Poluarea radioactivă 237
17.5. Poluarea biologică 243
17.6. Indicatori biologici ai calităţii mediului şi monitorizarea biologică 249
17.7. Supraexploatarea resurselor biologice 252
17.7.1. Defrişarea pădurilor 252
17.7.2. Pescuitul excesiv (supra-pescuitul) 254
17.8. Impactul construcţiilor hidrotehnice şi hidroameliorative
asupra mediului 263
17.8.1. Impactul barajelor 263
17.8.2. Impactul sistemelor de irigaţii şi drenaj al apelor 269
17.9. Impactul creşterii populaţiei umane 270
18. Necesitatea combaterii degradării mediului 273
18.1. Caracteristicile zonelor expuse riscului degradării ecologice 275
18.2. Managementul resurselor şi dezvoltarea durabilă 276
Bibliografie 281
Cuprins 293
296