Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ELECTROTERAPIE
OBIECTIVELE LECŢIEI:
NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :
♦ În repaus, membrana celulară prezintă un potenţial electric între (-70) şi (-90) mV. Acest potenţial
electric este generat de asimetria distribuţiei ionilor. Asimetria distribuţiei este determinată prin
transport ionic transmembranar pasiv (prin potenţial electrochimic, conform legii lui Nernst) şi activ
(prin pompaj, alimentat de energia metabolică stocată în ATP).
♦ Negativitatea în interiorul celulei este datorată anionilor organici care rămân permanent
intracelular. Potenţialul de repaus se caracterizează printr-o concentraţie mare de ioni de potasiu (K+)
în interiorul celulei, şi o concentraţie mare de ioni de sodiu (Na+) la exteriorul celulei. Această
repartiţie este datorată unei permeabilităţi inegale în repaus pentru ionii de potasiu şi sodiu, respectiv
proporţia este K/Na de 1/0,04 (sau la 100 ioni K, penetrează membrana celulară doar 4 ioni Na).
♦ În urma unei excitaţii, dacă stimulul depăşeşte, ca intensitate şi durată, “valoarea prag”, se
declanşează depolarizarea care are două faze:
- faza a: intrarea ionilor Na+,
- faza b: intrarea explozivă a ionilor Na+ şi ieşirea ionilor K+. În urma acestui proces, concentraţia
ionilor de Na depăşeşte concentraţia ionilor de K, iar încărcarea electrică interioară atinge
(+30)mV.
- Deci se atinge un potenţial de acţiune, care creşte de la (-90) la (+30)mV: deci în valoare absolută,
potenţialul de acţiune va fi (90 + 30) de 120 mV.
- Între 0 – (+30) mV apare aşa-numitul “vârf” (overshoot).
- Atingerea valorii de (+30)mV declanşează repolarizarea, care prin acţiunea pompei Na-K (proces
activ) face să iasă ionii Na+ şi să intre ionii K+, astfel refăcând potenţialul de repaus.
♦ Deci, curentul electric care reprezintă o excitaţie la nivelul membranei celulare, determină
modificarea proprietăţilor membranei celulare, deci depolarizarea membranei, cu inversarea
potenţialului de membrană. Potenţialul de repaus variază, atinge potenţialul critic şi astfel, declanşează
excitaţia.
♦ Se impun două observaţii:
1. mecanismul fundamental este reprezentat de transportul activ al ionilor de Na+ în interiorul celulei,
2. depolarizarea este progresivă, din aproape în aproape, conform teoriei lui Hermann.
♦ Excesul de sarcini pozitive trebuie să iasă pentru a reface potenţialul de repaus. Astfel apare
repolarizarea, fenomen datorat la două mecanisme:
a. inactivarea pompei de Na+,
b. creşterea permeabilităţii membranei celulare pentru K+.
În concluzie, electroterapia foloseşte curentul electric pentru a obţine efecte fiziologice şi
terapeutice asupra organismului uman.
Organismul uman, ca şi celelalte organisme vii, reprezintă un conductor de clasa a II-a, la nivelul
căruia purtătorii de sarcină electrică sunt ionii. Curentul electric este caracterizat de o anumită
intensitate şi o anumită tensiune: el va străbate organismul, care la rândul său va opune o anumită
rezistenţă la trecerea curentului.
Curentul electric reprezintă la nivel celular un stimul, care dacă depăşeşte ca durată şi intensitate
pragul de excitabilitate al membranei celulare declanşează depolarizarea membranei care determină
apariţia unui răspuns la nivel de substrat, în funcţie de tipul de celulă excitat: contracţie, impuls nervos,
variaţia de debit circulator, secreţie, etc.
Curentul electric este de două tipuri: curent electric continuu şi curent electric alternativ. Curentul
electric alternativ se caracterizează prin frecvenţă. Frecvenţa reprezintă numărul de cicli (stimuli)
realizaţi pe unitatea de timp – dacă exprimarea se face pe secundă (număr de cicli/secundă) unitatea de
măsură este Hertz-ul (Hz). Perioada reprezintă durata în timp a unui ciclu, deci este inversul frecvenţei.
Relaţiile matematice între cei doi parametri sunt următoarele:
υ(frecvenţa) = număr de cicli / secundă,
T(perioada) = 1 / υ(frecvenţa).
În funcţie de frecvenţă, curenţii electrici folosiţi în electroterapie se împart în trei mari domenii:
- joasa frecvenţă = între 1-1000 Hz,
- media frecvenţă = între 1000-100000 Hz,
- înalta frecvenţă = peste 100000 Hz.
Aplicarea energiei electrice se poate face direct – prin curent continuu sau alternativ şi derivatele
lor, fie indirect – transformat în alte forme de energie: radiantă, calorică, luminoasă etc.
Electroterapia, prin deversele sale forme de aplicaţie este utilă în toate tipurile de patologie:
- bolile reumatismale cronice – inflamatorii sau degenerative -, bolile degenerative ale coloanei
vertebrale şi sindroamele asociate – inclusiv lombosciatica, bolile articulare degenerative şi/sau
posttraumatice ale centurilor şi membrelor;
- bolile reumatismale abarticulare (muşchi, tendoane, fascii, sinovie, etc.);
- bolile nervilor periferici (nevralgii, nevrite, polinevrite, leziuni traumatice şi sechelele lor);
- leziuni de neuron motor central – hemiplegii, paraplegii;
- procedurile electrice adaptate sunt foarte utile ca terapie asociată în tratamentul complicaţiilor unor
boli cronice ale aparatelor şi sistemelor: cardiovascular, respirator, digestiv, urinar (hipertensiune
arterială, insuficienţă veno-limfatică, insuficienţă respiratorie, bronhopneumopatii cronice, astm
bronşic, litiaze, colecistopatii cronice, colite cronice, etc.); în aceste condiţii, procedurile electrice
sunt utile atât în tratamentul de bază al acestor suferinţe, cât şi atunci când aceste suferinţe însoţesc
alte afectări ale aparatului locomotor indicate recuperării fizical-kinetice.
Curentul galvanic
Acţiunile biologice ale curentului galvanic
1. Efectele polare
♦ Efectele polare sunt datorate modificărilor care apar la locul de contact dintre tegument şi electrozii
de aplicat. În cea mai mare măsură, efectele polare sunt consecinţa procesului de electroliză. În urma
acestui proces, la anod se produce acid (HCl = acid clorhidric ), iar la catod se produce bază (NaOH =
hidroxid de sodiu ).
♦ Efectele polare sunt determinate deci, de modificările chimice apărute; aceste modificari depind de
mai mulţi parametrii :
- calitatea electrodului (formă, dimensiune, compoziţie chimică);
- calităţile curentului galvanic (intensitate, direcţie, sens, durată);
- anumite proprietăţi ale organismului (starea tegumentului, rezistenţa electrică, capacitatea,
conductibilitatea diverselor ţesuturi, reactivitatea generală a individului).
În cazul supradozării curentului electric pot să apară efecte polare extreme (arsuri şi necroze la
zona de aplicare).
2.Efectele interpolare
Efectele interpolare au importanţă fundamentală pentru electroterapie deoarece ele stau la baza
efectelor dezvoltate în substratul străbătut de curentul galvanic. Efectele interpolare sunt determinate
de modificari fizico-chimice tisulare apărute la trecerea curentului electric prin ţesuturi. Au la bază
procese de :
o bioelectroliză,
o ionoforeză,
o electroosmoză,
care implică :
modificări ale potenţialului de membrană,
modificări de excitabilitate neuro-musculară,
efecte termice,
efecte de inducţie electromagnetică,
modificări apărute in compoziţia chimică a ţesuturilor.
Efectele şi modificările biologice apărute la trecerea curentului galvanic prin ţesuturile vii sunt încă
incomplet elucidate. Efectele se bazează în principal, pe reacţiile dezvoltate la nivelul structurilor uşor
excitabile, în principal asupra fibrelor nervoase.
Aplicarea curentului galvanic cu pantă (introducerea este lină), cum se întâmplă în terapeutică, dă
naştere unor efecte net diferite faţă de curentul galvanic intrat brusc, folosit de regulă în scop
diagnostic. Această excitaţie bruscă prin curent galvanic, determină o excitaţie care la nivelul fibrei
musculare este motorie, determinând contracţie, iar la nivelul fibrei senzitive determină durere. Chiar
dacă totalitatea efectelor nu a putut fi definită complet, apar modificari biologice importante ce
determină efecte fiziologice şi terapeutice.
La polul negativ (-), atunci când acesta este folosit ca electrod activ, se produce scăderea pragului
excitabilitaţii pentru fibrele motorii, deci creşte excitabilitatea lor: va fi deci posibilă stimularea
fibrelor motorii şi apariţia contracţiei. Studiile au dovedit că scăderea sau creşterea bruscă a
intenstităţii curentului reprezintă un stimul suficient de important, declanşând o contracţie musculară
promptă.
Acţiunea stimulatoare a curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii este utilizată în
practică ca pregatire a musculaturii denervate pentru curenţii excitatori.
Există efecte certe ale curentului galvanic asupra SNC probate la început pe animale de
laborator. Hoff a dovedit experimental că, la aplicarea unei galvanizări descendente, cu electrodul
pozitiv (+) cranial si cel negativ (–) caudal asupra animalului de experienţă, se produce aşa numita
”ameţeală” care poate merge până la “narcoza” galvanică, aparută la creşterea suficient de importantă a
intensitaţii curentului: clinic, această stare s-a exprimat prin faptul că extremitaţile animalului au ramas
extinse (primele studii realizate pe broască). Dacă galvanizarea a avut sens ascendent ( electrodul
pozitiv caudal şi cel nrgativ cranial ) se produce aşa numita “convulsie galvanică”, cu extremităţile
puternic flectate. Astfel Hoff a dovedit că aplicaţiile descendente au efect sedativ, narcotic, iar cele
ascendente efect excitant asupra SNC al animalului de experienţă.
Acelaşi lucru s-a constatat şi în cazul peştilor : în aplicaţiile descendente (prin orientarea capului la
anod şi a cozii la catod) apare în timp, o oarecare dezorientare, în vreme ce în cazul aplicaţiilor
ascendente apar efecte de excitare.
Koeppen a extins aceste studii la om şi a aratat că aplicaţiile descendente de curent galvanic (mai
ales în cazul aplicaţiilor sub forma băilor galvanice) determină scăderea reflectivităţii osteotendinoase
a individului, în vreme ce aplicaţiile ascendente cresc excitabilitatea. În concluzie, Koeppen consideră
că tonusul SNC este diminuat, în general, în aplicaţiile decendente.
Diverse studii legate de reacţiile senzoriale determinate de trecerea curentului electric au aratat că
pot apare :
♦ reacţii vizuale luminoase de tip fosfene (în cazul în care subiectul stă cu ochii inchişi), percepute
sub formă de puncte, bastonaşe, cercuri colorate (galben sau alte culori);
♦ reacţii auditive de tip acufene (pocnituri/zgomote în urechi);
♦ reacţii labirintice de tip vertij voltaic : senzaţia de ameţeală percepută de subiect conform căreia,
capul deviază la dreapta dacă subiectul nu are afectări care să compromită echilibrul, sau de partea
bolnavă dacă are o suferinţă cunoscută la nivelul urechii interne;
♦ reacţii gustative : la polul negativ (–) se constată apariţia gustului metalic, astringent, iar la polul
pozitiv (+) apariţia gustului acru.
Curentul galvanic determină o activare vasculară importantă, exprimată clinic prin hiperemie.
Astfel, la trecerea curentului galvanic, după o scurta perioadă de vasoconstricţie, se produce o
vasodilataţie reactivă care caracterizează hiperemia, exprimată clinic prin eritemul cutanat local, insoţit
de creşterea temperaturii locale. Subiectiv, se percepe o senzaţie de caldură plăcută la nivelul
electrodului. Are loc o reacţie care se menţine şi după întreruperea curentului electric, fiind
întotdeauna mai pronunţată la catod, şi care dispare lent în cateva ore.
Vasodilataţia locală este importantă, atât la nivelul vaselor superficiale cutanate, cât şi la nivelul
vaselor profunde, în primul rând a vaselor musculare.
În consecinţă, la trecerea curentului galvanic creşte vascularizaţia şi in teritoriile profunde,
consecutiv creşterii fluxului sanguin în cele superficiale. Acest lucru a fost dovedit de studii multiple,
bazate pe metode diverse de investigare:
o pletismografice,
o infrasonoscilografice,
o fluorografice, evidenţiind fluxurile sanguine într-un teritoriu, precum şi debitul sangvin, la un
moment dat, printr-o anumită zonă.
Astfel s-a constatat că, la trecerea curentului galvanic, circulaţia cutanată creşte cu până la 500%,
iar cea musculară cu până la 300% faţă de valorile de repaus (înaintea trecerii curentului galvanic).
Persistenţa fenomenului este de 15-30 minute după aplicaţie.
Efectele vasodilatatoare obţinute astfel prin trecerea curentului galvanic sunt superioare altor
proceduri fizice, de exemplu din domeniul hidrotermoterapiei, cum ar fi aplicarea băilor ascendente
Hauffe (băi parţiale): metodologia acestei proceduri presupune imersia membrelor superioare într-o
incintă cu apă, pornind de la temperatura de indiferenţă (la care schimburile de căldură între organism
şi mediu sunt minime) şi se creşte temperatura gradat, câte un grad Celsius pe minut, determinând
astfel vasodilataţia în zonele imersate. Clasic, această procedură de hidrotermoterapie parţială se aplică
în scopul stimulării unui proces de vasodilataţie în teritoriul coronarian, similară celui produse la
nivelul membrelor superioare imersate, datorită faptului că există o relaţie consensuală între circulaţia
membrelor superioare şi cord, adică cele două teritorii au o reacţie vasculară dezvoltată în acelaşi sens
(răspund în acelaşi fel la excitanţi, prin vasodilataţie sau vasoconstricţie, indiferent dacă excitantul se
aplică pe unul dintre teritorii, superficial cutanat sau profund). Deci trecerea curentului galvanic
produce o vasodilataţie superioară acestei proceduri şi a altora.
Creşterea vascularizaţiei locale la trecerea curentului galvanic determină creşterea irigaţiei zonei
respective şi efecte biotrofice, prin aceasta creşte gradul de nutriţie a teritoriului, şi consecutiv, creşte
resorbţia exudatelor şi a edemelor locale. Datorită acestor efecte asupra vascularizaţiei periferice,
cutanată si musculară, aplicaţiile curentului galvanic au indicaţii în mai multe tipuri de patologii :
♦ acrocianoze,
♦ angioneuropatii (suferinţe care au la bază tulburări funcţionale la nivelul vaselor nervilor, mai ales
filetele vegetative),
♦ crioparestezii funcţionale nocturne, mai ales ale membrelor inferioare (exprimate clinic prin
amorţeli, furnicături cu senzaţia de rece, alterări vasculare periferice),
♦ arteriopatii periferice (afectări de trunchiuri principale vasculare, mai ales în stadiile incipiente,
fără alterări organice importante ale peretelui vascular, cu scăderea elasticităţii acestuia şi deci, a
răspunsului vasodilatator),
♦ distrofii simpatice reflexe (vechile “algoneurodistrofii”) ale membrelor, care apar printr-un
mecanism de hipersimpaticotonie, declanşat de cele mai multe ori posttraumatic.
Această acţiune recunoscută a curentului galvanis este însă inconstantă şi individualizată. Reacţia
vegetativă la trecerea curentului galvanic depinde de :
♦ dominanţa tonusului simpatic sau parasimpatic, specifică individului asupra căruia se face
aplicaţia,
♦ locul de aplicare a curentului galvanic,
♦ polaritatea.
Regiunea de elecţie, atunci când se urmareşte în mod special influenţarea funcţiei sistemului
nervos vegetativ (SNV), este zona cervicală şi dorsală superioară, denumită generic “ gulerul lui
Scerbac”: acesta va fi locul de aplicare a procedurii.
Schnee a demonstrat pentru prima dată acţiunea diferenţiată a curentului galvanic asupra
circulaţiei, în funcţie de polaritatea aplicaţiei.
Galvanizările descendente cresc afluxul sanguin din mica circulaţie către cord, deci:
- creşte circulaţia de întoarcere a sângelui venos din plămâni şi din membrul superior,
- creşte transportul de sânge arterial către sistemul port.
Dacă aplicaţia este ascendentă :
- creşte circulaţia venoasă de la nivelul membrelor inferioare şi organelor portale către cord,
- creşte circulaţia arterială spre plămâni şi membrele superioare,
- creşte viteza sângelui venos de la inimă spre plămâni.
Există însă o reactivitate individuală de care trebuie să ţinem seama în cursul acestor aplicaţii:
rezultatul final va depinde deci, de reacţia individuală a pacientului faţă de curentul galvanic, la care se
adaugă caracteristicile tipului de aplicaţie.
Ţinând cont de aceste efecte fiziologice şi terapeutice, aplicaţiile curentului galvanic se utilizează
în diverse stări patologice.
♦ Stări posttraumatice: aplicaţiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie
pentru efectele: analgetic, decontracturant, resorbtiv, decongestiv, vasomotor. Rezultatul final al
procedurilor galvanice este ameliorarea disfuncţiei segmentului afectat.
♦ Inflamaţii abarticulare – inflamaţiile structurilor moi periarticulare ( capsula, ligamente,
tendoane, muşchi ): aplicaţiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie pentru
efectele: antiinflamator, decongestiv, resorbtiv, decontracturant.
♦ Afecţiuni nevralgice (inclusiv radiculitele – suferinţe ale ramurilor nervilor spinali, inclusiv
lombosciatica).
♦ Tulburari circulatorii (în principal cele funcţionale, datorate mai ales unui spasm, fără alterarea
de perete): asupra acestor suferinţe aplicaţiile curentului galvanic acţionează foarte bine (datorită
efectului vasodilatator cunoscut), inclusiv în tromboflebitele acute (datorită efectului asupra
trombusului).
♦ Afecţiuni degenerative de tip artrozic: artrozele apar la diverse nivele ale scheletului uman (mai
ales la nivelul articulaţiilor membrelor, în deosebi a articulaţiilor portante – membrele inferioare - sau
a scheletului axial), printr-o multitudine de mecanisme, între care alterarea circulatorie este
determinantă, ea conducând spre o ischemie cronică, care are ca şi consecinţă majoră, la început,
degradarea structurilor cartilaginoase şi periarticulare (consecinţa ischemiei cronice progresive şi a
scăderii nutriţiei, şi în timp scurt a scăderii rezistenţei), ulterior afectarea articulaţiei propriu-zise şi a
componentelor osoase. Aplicaţiile galvanice, acţionând direct asupra tulburărilor circulatorii, în
principal de tip ischemic, întrerup ciclul fiziopatologic al degradării structurilor articulare, deci pot
întârzia evoluţia artrozelor şi apariţia complicaţiilor acestora.
Recapitulând cele prezentate în capitolele anterioare, este necesar ca aplicaţiile de curent galvanic
să ţină seama că:
- curentul galvanic circulând într-un singur sens are polaritate,
- rezistenţa electrică cutanată scade la trecerea curentului galvanic, dar datorită rezistenţei ohmice
mari nu se pot aplica intensităţi mari , datorită risului de arsuri,
- rezistenţa electrică a ţesutuirilor profunde scade şi ea (poate chiar mai mult decât cea cutanată)
conducând la efecte de tip decontracturant, vasoactiv, analgetic, dar că şi în acest caz, datorită
rezistenţei cutanate mari, nu se pot aplica intensităţi suficient de mari pentru a avea efecte profunde
certe.
Aplicaţiile se pot face folosind electrozi racordaţi la un circuit electric prin care trece curent
galvanic (galvanizări), sau prin intermediul apei (băi galvanice).
Clasic, în aplicaţiile de curent galvanic se foloseau electrozi metalici, flexibili (de obicei din plumb
laminat). Aparatele moderne folosesc electrozi incluşi în suporţi plastici,cu fiabilitate mai mare.
Electrozii se aplică pe suprafaţa de tratat, după o prealabilă împachetare într-un material textil umezit.
Grosimea materialului textil utilizat este de cca. 1-1,5 cm. Dimensiunile electrozilor variază după
regiunea de tratat, de la 20 cm² până la câteva sute de cm².
Aplicaţiile cu electrozi (galvanizările) sunt de mai multe feluri, în funcţie de direcţia şi sensul de
trecere a curentului galvanic. Astfel:
- aplicaţia transversala presupune că fluxul galvanic strabate un segment/zonă anatomică de pe faţa
anterioară spre faţa posterioară, sau de pe cea interioară spre cea exterioară;
- aplicaţia longitudinală presupune ca fluxul galvanic să străbată segmentul/zona anatomică de la un
capat la celălalt;
- după numărul electrozilor utilizaţi pentru fiecare polaritate, putem avea:
- aplicaţie cu câte un singur electrod la fiecare capăt al circuitului (deci pentru fiecare polaritate),
sau
- aplicaţie bifurcată – se aplică câte 2 electrozi la o polaritate (sau la ambele) şi astfel, se acoperă
o zona mai întinsă cu aceeaşi polaritate.
Aplicaţie sub formă de băi ( băi galvanice ) : este vorba de instalaţii care sunt compuse din 4
incinte (vane sau cuve) din faianţă sau plastic, racordate la un panou de comandă. Aceste incinte au
perete dublu şi în interior au electrozi de cărbune, orienzaţi spre peretele vanelor dar izolaţi. Panoul
distribuitor de curent asigură dirijarea şi sensul curentului galvanic. Există posibilitatea alegerii
polaritaţii la vane.
De obicei, apa trebuie să aibă temperatura cuprinsă între 34 - 37° C. Clasic, se spune că, cu cât
temperatura este mai mare, cu atât se pot aplica intensitaţi mai mari de curent galvanic, pe care
subiectul le poate suporta. De regulă, nu se depaşeşte temperatura de 37 - 38° C.
Posibilităţile de aplicaţie sunt multiple :
- aplicaţii 4 celulare, descendente (membrele superioare la + şi cele inferioare la -) care cresc aportul
sanguin în trenul inferior, sau ascendente (membrele superioare la – şi membrele inferioare la +)
care cresc aportul sanguin în trenul superior, dar se folosesc mult mai rar deoarece încarcă cordul
exagerând efortul acestuia (risc de accidente),
- aplicaţii 3-2-1 celulare, cu diverse orientări ale curentului,
- racordarea tuturor vanelor folosite (4-3-2 sau 1) la aceeaşi polaritate, şi plasarea unui electrod-
placă indiferent pentru închiderea circuitului pe altă regiune a corpului, de ex. pe torace,
Sensul pe care îl are curentul galvanic ( ascendent, descendent ) poate cuprinde întregul organism
(aplicaţie 4 celulară), un singur hemicorp (aplicaţie 2 celulară membru superior – membru inferior de
aceeaşi parte), trenul superior sau inferior (aplicaţie 2 celulară de membre superioare/inferioare).
Spuneam mai sus că dacă este necesar ca toate vanele să aibă aceeaşi polaritate (ex. poliartrită
reumatoidă – subiectul are tumefacţii dureroase cvasisimetrice atât la mâini cât şi la picioare, urmărim
în principal efectul analgetic, deci toate cele 4 vane se racordează la +), electrodul de sens invers
trebuie aplicat într-o alta zonă a corpului (torace sau spate).
Clasic, există posibilitatea aplicării curentului galvanic în cazul băilor generale de tip Stanger –
tehnică ce se aplică într-o vană de plastic cu pereţi dubli 200/90/65 cm (L/h/l), iar în interiorul pereţilor
există electrozi de cărbune de retortă. Pereţii sunt acoperiţi cu un dielectric, pentru ca electrozii să nu
vină în contact cu pacientul. Apa în interiorul vanei are temperatura 36-37° C, intensitatea de lucru
pentru această procedură fiind de 1000-1200 mA din care 1/3 ajunge sub formă activă la nivelul
organismului uman imersat în această baie. Există posibilitatea cuplării electrozilor, la nivel cranial şi
caudal, la o anumită polaritate, astfel încât sensul curentului să fie ascendent sau descendent, ca şi în
cazul băilor galvanice celulare; electrozii sunt perechi la toate nivelele corpului. Această tehnică este
foarte energofagă şi deoarece băile galvanice dezvoltă aceleaşi efecte, dar cu un consum net inferior,
tehnica Stanger a fost abandonată în majoritatea serviciilor de recuperare.
Există posibilitatea aplicării combinate a unei băi celulare cu un electrod-placă, plasat în altă zonă
a corpului. Este vorba de o aplicaţie în care se cuplează o baie unicelulară şi electrodul-placă: de ex. se
introduce mâna în vană şi se aplică electrodul-placă (cca. 200 cm²) pe umăr, realizându-se o aplicaţie
longitudinală. Tehnica cuplării de acest tip se utilizează în sindromul umăr – mână, sindrom
caracterizat de distrofia simpatică reflexă posttraumatică a mâinii complicată cu periartrită de umăr
homolateral. De regulă intensitatea este de 10-20 mA, iar durata aplicaţiei este de 15-20 min.
Observaţii privind aplicaţiile cu curent galvanic
Intensitatea de curent folosită în cazul galvanizărilor la nivelul membrelor inferioare este mai mare
decât în cazul aceloraşi proceduri la nivelul membrelor superioare.
În aplicaţiile transversale ale întregului membru superior se folosesc intensităţi mari de 10-12 mA,
iar în aplicaţiile longitudinale sau transversale pe zone mici intensitatea este de 8-10 mA.
În cazul băii galvanice, intensitatea este de 10-25 mA.
La membrul inferior, dacă se urmăreşte o aplicaţie transversală pe întreg membrul, se folosesc
electrozi bandă cu lungime de 90 cm, lăţime 8-10 cm şi intensităţi mari de 50-60 mA. De regulă,
aplicaţiile la nivelul membrelor, de tip longitudinal sau transversal, pe zone mai mici, au intensităţi de
8-12 mA.
Ionogalvanizarea
Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie prin care, folosind ca vector curentul galvanic,
se introduc substanţe farmacologic active sub formă ionizată, in interiorul organismului, prin
intermediul învelişului cutanat. Se vor obţine deci efecte mixte, determinate pe de-o parte de curentul
galvanic, la care se adaugă efectele specifice substanţelor active introduse, adică a ionului activ care
foloseşte ca vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul.
Soluţia anodică (beneficiind de încărcarea pozitivă) va atrage ioni negativi – mediul se va acidifia
(se acumulează H+), ceea ce determină o creştere a conductibilităţii de cca. 5 ori.
La electrodul negativ (soluţia catodică) vor fi atraşi ioni pozitivi – mediul se va alcaliniza
(acumulare de ioni HO-) ceea ce conduce la creşterea conductibilităţii de cca. 2 ori.
Pentru a controla aceste fenomene este necesară folosirea unei soluţii de protecţie care să elibereze
cca. 0,4 m Eq de substanţă neutralizantă la nivelul fiecărui electrod.
Astfel, se face acidifiere la catod (combinaţie de 5 g NaCl + 6,5 HCl ad. 1000 ml apă distilată) şi
alcalinizare la anod (soluţie de 5g NaCl + 1 g NaOH ad. 1000 ml apă distilată). Folosind aceste
substanţe neutralizante asigurăm creşterea transferului ionic.
În acest fel, dacă intensitatea aplicată creşte, trebuie ca durata aplicaţiei să scadă proporţional,
pentru a respecta relaţia matematică. În teorie, conform acestei relaţii, s-ar putea aplica intensităţi mai
mari pe durate mai mici care să asigure introducerea unor cantităţi mai mari de substanţă activă
ionizată: acest lucru rămâne pur teoretic, intensitatea aplicaţiei (densitatea şi ulterior, doza de curent)
fiind limitată (la 0,1 mA), de rezistenţa mare a tegumentului la curent galvanic, deci de dezvoltarea
unei cantităţi mari de căldură şi riscul major de arsură.
Oricum, aplicaţia necesită o perioadă mai lungă, conform relaţiei matematice, de 30 minute: sub
20-30 de minute, nu se atinge pragul de echilibru, deci aplicaţia nu este eficientă.
Nu trebuie însă neglijat faptul că ionogalvanizarea prezintă şi unele dezavantaje, dintre care cel
mai important dezavantaj îl constituie penetraţie superficială: procedura face ca ionii substanţei active
să ajungă în tegument, dar aceştia nu pot depăşi zona corionului. Procedura dezvoltă reacţii la nivelul
receptorilor cutanaţi declanşând mecanisme reflexe metamerice cu punct de plecare la nivelul
tegumentului şi cu efect la mare distanţă, deci ionogalvanizarea poate fi considerată şi folosită ca
terapie reflexă.
La anod – vom avea soluţiile la care substanţa activă ionizată va fi reprezentată de ionul pozitiv. În
cele ce urmează, vom prezenta succint modalitatea de obţinere a ionului activ (tipul de soluţie) şi
principalele efecte determinate de acel ion activ, pentru care îl şi aplicăm prin ionogalvanizare:
K+ :
se obţine din 6g KCl la 1000 ml apa distilata sau din 1,2 g KOH la 1000 ml apa distilata;
efect sclerolitic;
Ca 2+ :
se obţine din 5,5g CaCl2 la 1000 ml apă distilată;
efect spasmolitic pe musculatura spastică superficială;
Li+ :
din 3,5g Li Cl la 1000 ml apă distilată;
din 0,6g LiOH la 1000 ml apă distilată;
se foloseşte în atacul de gută;
Mg2+ :
din 18g MgSO4 +0,5g NaOH la 1000 ml apă distilată;
efect sedativ, analgetic, desensibilizant;
Cu2+
din CuSO4, 1% în vane;
din 25 g CuSO4 la 1000 ml apă distilată dacă se face soluţie;
rol dezinfectant local sau pentru suprafeţe mari;
Zn2+
din 30 g ZnSO4 la 1000 ml apă distilată;
rol dezinfectant;
Aplicarea pentru anestezice la piele – cu novocaină, procaină sau xilină
Se aplică procaina în:
Substanţa de tip enzimatic, hialuronidoza, este indicată în tratamentul edemelor cronice, mai ales
declive, mai ales organizate fibros sau în inflamaţii cronice. Substanţa are capacitatea să treacă în
corion şi apoi subcutanat, dezvoltând un efect enzimatic şi facilitând dezorganizarea aderenţelor între
planuri, a fibrozărilor, şi consecutiv, activarea resorbţiei edemelor. Procedura de utilizare a
hialuronidazei în ionogalvanizare presupune cantităţi mari de substanţă – sute de ml Combinaţiile
folosite sunt: 1 fiolă hialuronidoză + 1 fiolă apă dublu distilată + 25 ml soluţie compusă (din 11 g
acetat de Na + 1 g acid acetic glacial la 1000 ml apa distilată). Soluţia rezultată se diluează la N/10 şi
se pun 200-300 ml substanţă la electrod.
La catod – substanţa farmacologic activă are ionul negativ activ, penetrant în corion. Iată câteva
dintre cele mai folosite substanţe active:
I¯
se obţine din 14 g KI + 5,6 g HCL ; se eliberează I¯ şi se adaugă 1000 ml apa distilată;
are efect resorbtiv sclerolitic şi analgetic;
se resorbe de la nivelul pielii si se depozitează în organele-zone de depozit pt I¯ , respectiv
tiroida şi ficatul, de unde se obţin în timp, efecte la distanţă.
În 35 min poate intra până la 1 mg I¯ activ in depozite.
acidul salicilic
din 32 de grame salicilat de Na + 1g HCl N/10;
soluţia astfel obţinută este aplicabilă direct sub catod;
efectele principale sunt antiinflamator local, analgetic, keratolitic;
acidul ascorbic
fiolă de 5 ml 10% + 20-25 ml apă distilată – amestecul se aşează direct sub catod;
efect antiinflamator;
antibiotice - actualmente se contraindică aplicaţia acestora prin inogalvanizare, deoarece dau
reacţii alergice, uneori deosebit de violente, conducând la riscuri majore, chiar vitale.
EXEMPLE:
1. Diferenţa de repartiţie ionică la nivelul membranelor celulare este menţinută prin mecanismul de
“pompă”consumatoare de energie, prin care se realizează următorul transfer de ioni:
a. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ
b. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport pasiv
(prin difuziune)
c. sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ
d. sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport
pasiv (prin difuziune)
e. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport la
început-pasiv, apoi-activ
2. Potenţialul de membrană, datorat polarizării electrice, este generat de concentraţia ionilor de o
parte şi de alta a membranei, el putând fi calculat în raport cu concentraţia ionilor de potasiu în
interiorul şi exteriorul celulei (NERNST), rezultând o valoare apropiată de cele obţinute prin
măsurători directe cu microelectrozi, şi anume de:
a.-70 mV
b.-80 mV
c.-86 mV
d.-120 mv
e.+30 mV
3. Permeabilitatea membranei celulare pentru sodiu (conductanţa) şi viteza de migrare a sodiului faţă
de potasiu cresc astfel:
a.permeabilitatea membranei este de 30-40 ori mai mare pentru sodiu decât pentru
potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului
b.permeabilitatea membranei este de 10-20 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu +
viteza de migrare a sodiului ajunge de 3 ori mai mare decât cea a potasiului
c.permeabilitatea membranei este de 5-10 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu +
viteza de migrare a sodiului ajunge de 5 ori mai mare decât cea a potasiului
d.permeabilitatea membranei este de 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu +
viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului
e.permeabilitatea membranei este de peste 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu
+ viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului
4. Prin măsurătorile efectuate s-a stabilit că o fibră nervoasă mielinizată, la o stimulare artificială,
poate conduce:
a.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui
intensitate este egală cu dublul reobazei
b.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui
intensitate este egală cu dublul reobazei
c.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate
este egală cu valoarea reobazei
d.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui
intensitate este egală cu dublul reobazei
e.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate
este egală cu valoarea reobazei
7. Valorile cronaximetrice ale muşchilor striaţi sunt diferite după funcţia şi topografia lor; dintre
consideraţiile următoare, una este falsă şi vă rugăm să precizaţi care:
8. Rezistivitatea tisulară la curent galvanic (rezistenţa ohmică) este influenţată de anumite condiţii
patologice, astfel:
9. La polul pozitiv, unde se produce anelectrotonusul la trecerea curentului galvanic, apar următoarele
fenomene:
10. Datorită acţiunii curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii, se constată
îmbunătăţirea vascularizaţiei profunde, astfel:
13. În general, ne orientăm în practică după experienţa acumulată, şi pentru efectele analgetice în
nevralgiile acute folosim doze:
14. Pentru a asigura efectele terapeutice, apa folosită în cursul băilor galvanice are temperatura de:
a.peste 38°
b.temperatura corpului (34°°) sau mai ridicată (până la 38°°)
c.sub temperatura corpului (34°) pentru a aplica intensităţi mai mari, mai bine tolerate
d.cu atât mai mare cu cât se aplică intensităţi mai mici
e.cu atât mai mică cu cât se aplică intensităţi mai mari
15. Din analiza legilor iontoforezei (ionogalvanizării), se constată că una dintre următoarele afirmaţii
este adevărată:
a.anionii trec mai încet decât cationii
b.frânarea transmiterii este cu atât mai mare cu cât este mai mare cantitatea de substanţă din
soluţie
c.cationii trec mai încet decât anionii
d.transmiterea nu ţine cont de încărcarea electrică
e.ionii grei migrează mai rapid decât cei uşori
16. Iontoforeza prezintă anumite particularităţi de acţiune; precizaţi care dintre următoarele afirmaţii
sunt adevărate:
a.au efect local demonstrat + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund
(chorion)
b.au efect de depozit + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion)
c.au efect local + au efect de depozit + au efect de pătrundere până la stratul cutanat
profund (chorion)
d.viteza de migrare a ionilor este constantă indiferent de structura chimică
e.cantitatea substanţelor care pătrund este controlabilă
OBIECTIVELE LECŢIEI:
• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de joasă frecvenţă asupra organismului uman,
efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de joasă frecvenţă, modul cum interacţionează
aceştia cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman
• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de
joasă frecvenţă în scop terapeutic – analgetic şi pentru electrostimulare musculară, atât pentru
musculatura normal inervată, cât şi pentru cea denervată
• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de joasă frecvenţă, locul lor în
programele complexe de recuperare funcţională
NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :
Se caracterizează prin aceste impulsuri de diverse forme ce au o frecvenţă cuprinsă între 0 – 1000
cicli/sec(nr. impulsuri 1000/sec).
După forma acestor impulsuri rezultă forma curentului care poate fi triunghiular, exponenţial,
dreptunghiular sau trapezoid, respectiv curent de joasă frecvenţă cu impulsuri triunghiulare,
exponenţiale, dreptunghiulare sau trapezoidale. Impulsul se caracterizează prin durată (vezi mai jos) şi
prin amplitudine.
τ = durata impulsului
Toate aceste forme curenţi cu impulsuri, se pot prezenta, similar curenţilor neofaradici (vezi mai
jos în tabel), atât sub formă de curenţi cu impulsuri izolate, cât şi sub formă de grupuri de impulsuri
(dreptunghiulare, exponenţiale, etc.) modulate în amplitudine (exponenţial, dreptunghiular,
trapezoidal, etc.).
Modularea grupurilor de impulsuri, fie dreptunghiulare, fie exponenţiale se poate face în 2 feluri :
• în amplitudine – intensitate, după o anumită “formă” (dreptunghiular, trapezoidal, exponenţial,
etc.),
• în durată - ca timp – durata impulsurilor poate creşte şi apoi scădea după un anumit algoritm.
Mai mult, există posibilitatea combinării diverselor tipuri de curenţi de joasă frecvenţă, între ei, sau
cu alte forme de curenţi din alte domenii de frecvenţă, sau cu alte forme de electroterapie (ultrasunete,
câmpuri magnetice de joasă frecvenţă, terapii iradiante, etc.)
P L A N D E L E C Ţ I E – C U R E N Ţ I I D E M E D I E
F R E C V E N Ţ Ă
OBIECTIVELE LECŢIEI:
CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de medie frecvenţă, curenţi interferenţiali
NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :
Curenţii de medie frecvenţă aparţin intervalului 1000 – 100000 Hz şi au efecte multiple, dintre care
specific este efectul excitomotor de profunzime. Efectul excitomotor determină:
- hipertrofia unităţii motorii (unitatea motorie este complexul funcţional fundamental, la nivelul căruia
se performează contracţia şi deci, mişcarea) şi
- creşterea numărului unităţilor motorii active, prin recrutare temporală şi spaţială mai bună (creşterea
numărului unităţilor motorii simultan activate).
Din zona de frecvenţă specifică mediei frecvenţe, 3000-5000 Hz a fost iniţial, domeniul cel mai
utilizat în practica medicală; aparatele moderne, inclusiv cele care produccurenţi de domenii variate de
frecvenţă, sau forme combinate de curenţi terapeutici, acoperă intervale de frecvenţă până la 10.000 de
Hz şi peste; domeniile de frecvenţă, ca şi combinaţiile de curenţi sau forme de curenţi, sunt practic,
inepuizabile, depinzând exclusiv de firma producătoare: indiferent de forme însă, un element este
obligatoriu, limitele extreme ale domeniului de frecvenţă (1000 – 100000 Hz), în cadrul căruia se
respectă mecanismele şi efectele specifice mediei frecvenţe. Clasic, primele studii au arătat că, între
4000-5000Hz, se dezvoltă cea mai mică excitaţie pe nervii senzitivi ai pielii, deci apare o reacţie
senzitivă minimă, adică este posibilă aplicarea unor proceduri cu intensităţi suficient de mari, pentru a
obţine efectele fiziologice şi terapeutice urmărite, şi care nu declanşează senzaţia dureroasă..
Tot în urma cercetărilor clasice în domeniu, a fost formulată şi legea d′Arsonval (după numele
creatorului ei), conform căreia, în cazul curentul sinusoidal alternativ, evoluţia excitabilităţii este
următoarea:
- excitabilitatea creşte paralel cu frecvenţa pănă la 2.500Hz,
- între 2500-5000Hz se menţine un platou,
- după care (peste 5000Hz), excitabilitatea scade rapid, până la inexcitabilitate totală, care însă,
este caracteristică domeniului înaltei frecvenţe (deci peste 100000Hz).
Principalele caracteristici ale curenţilor de medie frecvenţă (ν):
- rezistenţa pielii (impedanţa) (R) scade, paralel cu creşterea frecvenţei, scăzând în acest fel şi
efectul legii lui Joule (Q=I²xR), de încălzire a pielii, deci cantitatea de căldură dezvoltată la
trecerea curentului scade semnificativ până la dispariţie, paralel cu creşterea frecvenţei;
- sensibilitatea cutanată scade, paralel cu creşterea frecvenţei (vezi evoluţia reacţiei senzitive la
piele);
- penetrabilitatea cutanată este foarte bună, deci curenţii de medie frecvenţă au efecte profunde: se
pot aplica proceduri suficient de intense, care nu mai produc arsuri, şi care permit efecte de
profunzime;
- sensibilitatea la piele este foarte mică, deci aplicaţiile sunt nedureroase, chiar în condiţiile aplicării
unor intensităţi suficiente pentru a obţine efectele dorite;
- pragul de excitabilitate neuromusculară creşte, paralel cu creşterea frecvenţei.
Datorită acestor calităţii, constatăm că, pentru curenţii de medie frecvenţă:
- există un maximum de excitabilitate neuromusculară – nici un alt tip de curent nu atinge acest
nivel,
- există un maximum de senzaţie electrică pe musculatură,
- există o scădere considerabilă a rezistenţei la piele, permiţnd aplicaţii de profunzime.
În concluzie, aceşti curenţi se pot folosi pentru electrogimnastică, pentru fibrele normal inervate, adică
la care sistemul nerv-muşchi este intact. Pentru fibrele denervate se foloseşte curentul triunghiular cu
pantă liniară sau exponenţială (vezi cap. Stimularea electircă).
Perioada refractară absolută, la un curent sinusoidal cu frecvenţa peste 1000 Hz, este cu mult mai
mică decât perioada refractară a fibrei musculare, deci nu există posibilitatea de contracţie a fibrei la
fiecare stimul; în aceste condiţii, fibra va răspunde la însumarea stimulilor (însumarea temporală a
stimulilor), aşa-numitul efect GILDEMEISTER. Dezavantajul major al acestui fenomen este însă
faptul că, adaptarea apare foarte repede. Pentru a depăşi acest handicap este necesară modificarea
permanentă a parametrilor curentului şi, ca urmare, s-a introdus interferenţa. Curenţii interferenţiali
aparţin deci, curenţiilor de medie frecvenţă.
Proprietăţile biologice principale ale curenţilor de medie frecvenţă sunt următoarele :
1. Efectul Gildemeister ( sumaţie temporală )
În cazul unui curent alternativ sinusoidal, până la frecvenţa de 1000 Hz funcţionează principiul
excitaţiei sincrone, adică fiecare stimul este urmat de excitaţie (respectiv, contracţie). Peste 1000
Hz, nu există excitaţie sincronă şi funcţionează efectul Gildemeister (însumarea temporală a
stimulilor), datorită faptului că este necesar un timp pentru însumarea efectelor unei succesiuni de
stimuli pentru a produce excitaţia fibrei musculare, respectiv contracţia.
2. Curba I/t (intensitate/timp) este valabilă şi se poate realiza şi la media frecvenţă, în scop diagnostic.
Condiţia de utilizare diagnostică a curbei I/t, este ca şi complexul muşchi – nerv să fie intact,
pentru că muşchiul denervat nu răspunde la curenţii de medie frecvenţă.
3. Excitaţia apolară (fenomenul descris de Wyss, 1963), este excitaţia care nu prezintă polaritate, şi
deci, nu apar efecte polare sub electrozi, precum şi efecte interpolare; una dintre cele mai
importante consecinţe este aceea că, indiferent de intensitatea curentului aplicat, nu există risc de
arsuri.
Pentru obţinerea excitaţiei apolare, trebuie întrunite următoarele condiţii :
- curentul să fie perfect simetric,
- variaţia amplitudinii curentului să fie lentă,
- durata de acţiune a curentului să fie suficientă.
4. Scade excitabilitatea la nivelul nervilor senzitivi ai pielii, deci toleranţa la piele a curenţilor de
medie frecvenţă este foarte mare.
S-a constatat că, la o frecvenţă de 50 Hz (joasă frecvenţă) aplicată pe o suprafaţă de 100 cm² (electrod
10/10 cm), capacitatea dezvoltată este de 1 µF(arad) şi impedanţa pielii de 320Ω, în timp ce, pentru
5000 Hz (medie frecvenţă) impedanţa pielii este de 32Ω. Rezistenţa pielii este deci, foarte scăzută
pentru joasa frecvenţă, şi la fel vor fi şi efectele negative (vezi anterior).
S-a constatat că, dacă se folosesc doi curenţi de medie frecvenţă, cu amplitudine constantă fiecare
în parte, dar cu frecvenţe diferite (ambele frecvenţe însă, în domeniul mediei frecvenţe medicale), şi
orientaţi pe direcţii perpendiculare, rezultatul este un nou curent, numit
amplitudinii egală cu diferenţa între frecvenţele celor doi curenţi de origine, această diferenţă
corespunzând unei variaţii de joasă frecvenţă.
Exemplul clasic (vezi imaginea de mai sus) arată că, dacă primul curent are 5000 Hz (circulă pe
circuitul I) şi al doilea 4950 Hz (circulă pe circuitul II) rezultă o diferenţă de 50 Hz (diferenţa se
încadrează în joasă frecvenţă) şi în câmpul dintre circuite ia naştere un curent nou, curentul
interferenţial, cu amplitudine variabilă: maxim-ul eficienţei curentului nou-format se înregistrează la
bisectoarea unghiului creat între circuite, eficienţa scde treptat spre circuite şi la nivelul circuitelor,
eficienţa devine 0. Frecvenţa de variaţie a amplitudinii reprezintă diferenţa de frecvenţă între cei doi
curenţi (respectiv 50 Hz, adică se plasează în domeniul joasei frecvenţe). Deci curentul interferenţial
obţinut, menţine proprietăţile şi efectele curenţilor de medie frecvenţă din care a luat naştere, dar este
modulat în joasă frecvenţă.
♦ Aplicaţia statică stabilă – adică cu plasarea electrozilor în poziţii fixe, pe tot parcursul aplicaţiei;
poate fi:
o
Circuitele sunt aşezate ca în diagramă (vezi diagrama formării curentului interferenţial). Ionii nu se
deplasează între planuri, ci numai în cadrul secţiunilor paralele, deci efectele curentului interferenţial
aplicat se vor exprima exclusiv pe un anumit strat, la un anumit nivel de profunzime.
Se folosesc electrozi-placă cu S(uprafaţa) = 50-100 cm² sau mai mare, sau alte tipuri de electrozi,
cum ar fi:
- electrozi cu perniţă pentru zone mai mici, dar bine delimitate,
- electrozi tip ventuză – produc un vacuum sub electrod, care poate varia ritmic sub electrod,
realizând un micromasaj al ţesuturilor, în profunzime,
- electrozi speciali:
- inelari – pentru torace,
- implantaţi pe o mască (la care se adaugă doi electrozi-perniţă pentru apofizele mastoide) –
pentru ochi,
- punctiformi – pentru zonele mici, circumscrise;
o
Este caracterizată de apariţia celui de-al treilea circuit. Dacă la aplicaţia plană, curenţii
interferenţiali produc modificări, care au la bază deplasări ionice doar în planuri paralele, prin
introducerea celui de-al treilea circuit, ionii se vor deplasa şi între straturile paralele. Din punct de
vedere tehnic, cei doi electrozi ai fiecărui circuit se plasează pe acelaşi suport, astfel încât vom avea
doi electrozi cu câte trei „braţe”(electrozi) fiecare, câte unul pentru fiecare circuit.
Pentru egalizarea eficientă a curentului interferenţial pe toate direcţiile planului, s-au utilizat în
timp, două sisteme electronice :
♦ vectorul interferenţial, care roteşte periodic configuraţia din figură cu 45 de grade la stânga şi
45 de grade la dreapta, la intervale de 2-3 minute, ceea ce face ca toate direcţiile din plan să fie
excitate succesiv de vectorul de eficienţă maximă,
♦ interferenţa dinamică, care asigură rotarea, la fiecare perioadă de interferenţă cu 360 de grade a
vectorului de interferenţă cu eficienţa maximă.
Prin aplicarea, la aparatele moderne, a unuia dintre cele două sisteme, s-a asigurat transformarea
aplicaţiei statice în aplicaţie dinamică, în care vectorul cu eficienţă maximă baleiază toată zona de
aplicaţie, deci efectele maximale se pot înregistra în tot câmpul aplicaţiei.
♦ Aplicaţia cinetică
Iniţial, fiecare circuit avea un electrod fix şi unul încastrat într-o mănuşă, pe care asistentul putea să
o mişte pe suprafaţa de tratat, modificând permanent unghiul între circuite, şi astfel, făcând ca vectorul
cu eficienţă maximă (de la bisectoarea unghiului între cele două circuite) să „măture” tot câmpul de
aplicaţie. Există astfel, posibilitatea să varieze direcţiile de eficacitate maximă ale curentului
interferenţial, cu apariţia unui efect de electrogimnastică (electrkineziterapie).
Modalităţile de aplicare
Modalităţile de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali sunt multiple. Pentru
simplificare, aplicaţiile se împart în aplicaţii „manuale” şi „spectru”:
aplicaţiile manuale – cu frecvenţă constantă, aleasă într-un anumit interval de frecvenţă, dar
menţinută constantă pe tot parcursul aplicaţiei:
domeniu înalt: până la 100 Hz – are acţiune importantă asupra:
nervilor vegetativi, inhibă hipertonia sistemului simpatic;
efecte analgetice de scurtă durată, foarte utilă ca formă de introducere;
din domeniul frecvenţelor joase : între 1-10 Hz – efecte excitomotorii, acţionează predilect
asupra nervilor motorii care declanşează contracţia; utilă pentru hipotonia de imobilizare, fără
lezare de nerv;
aplicaţiile tip „spectru” – cu frecvenţă variabilă
În intervalul de frecvenţă respectiv, există posibilitatea ca aparatul să treacă prin toate valorile, de la
o limită la cealaltă a spectrului, crescător apoi descrescător, într-un interval de timp. Posibilităţi de
spectre :
Intensitatea creşte progresiv, atinge un platou, şi apoi, la finalul procedurii scade progresiv. La
frecvenţe mai mari, se suportă şi intensităţi mai mari. Pentru efectul excitomotor, intensitatea creşte
până la obţinerea contracţiei dorite. Chiar dacă contracţiile sunt indolore, nu trebuie exagerat pentru că
există riscul de a obţine contracţii tetanice.
Numărul de şedinţe pentru o serie de tratament este de minim 6-8, până la 14-16 şedinţe. Dacă este
nevoie de perioade mai lungi de aplicaţie, după 12 şedinţe se face pauză de cca. 14 zile. Oricum,
derularea seriilor terapeutice, trebuie particularizată în funcţie de individ, de obicei zilnic, uneori, în
funcţie de caz, la două zile.
Efectele fiziologice
Aplicaţiile curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali prezintă următoarele avantaje fiziologice:
se pot aplica intensitaţi mari, nedureroase, cu penetraţie mare, fără risc de efect electrolitic şi
arsură;
excitaţia transversală prin cuplul nerv-muşchi intact, este adecvată determinând contracţie
eficientă;
contracţia musculară (a musculaturii scheletice) este puternică, reversibilă, suportabilă;
acest gen de aplicaţie blochează reversibil conductibilitatea nervoasă;
are efect antialgic, prin dezvoltarea efectului „de acoperire” (descris de Lullies);
eliberare de substanţe vasoactive, cu efecte biochimice locale şi la distanţă: dezvoltă efect
hiperemizant şi rezorbtiv.
Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, derivate din
proprietăţile lor biologice şi avantajele prezentate mai sus, sunt următoarele:
1. efectul excitomotor – este foarte important pentru musculatura striată, sanătoasă (normoinervată) –
se obţine la frecvenţe sub 10 Hz, fie în aplicaţie manuală, fie spectru;
2. efectul decontracturant – se obţine, mai ales, la 12-35 Hz (aplicaţie manuală sau spectru); dar este
posibil să se obţină efectul decontracturant şi în cazul frecvenţei variabile (spectru) 0-100 Hz,
datorită alternanţei ritmice contracţie-relaxare la nivelul ţesutului muscular;
3. efectul vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv – obţinut, în special, la frecvenţe cuprinse în
intervalul 10-35 Hz; efectul vasculotrofic-rezorbtiv se bazează pe activarea mai multor mecanisme
:
acţiunea directă asupra vaselor:
- fie direct – pe musculatura netedă a vasului,
- fie indirect – pe structura neuro-vegetativă perivasculară, determinând vasodilataţia;
acţiune indirectă, datorită gimnasticii musculare, prin activarea musculaturii care asigură
circulaţia de întoarcere (ex. pe musculatura gambelor, efectul excitomotor);
4. efectul analgetic determinat de modificarea percepţiei dureroase, prin:
- scăderea excitabilităţii dureroase (efectul de acoperire),
- combaterea hipoxiilor algogene, datorită vasodilataţiei;
5. efectul excitomotor pe musculatura netedă – obţinut, mai ales, la frecvenţe din intervalul 12-35 Hz;
efectul este datorat acţiunii indirecte, de tip reflex, dezvoltată de curenţii de medie frecvenţă
interferenţiali prin excitarea la nivelul :
- dermatoamelor,
- miotoamelor,
- ganglionilor vegetativi paravertebrali,
- ganglionului stelat,
- lanţului simpatic, ş.a.
EXEMPLE:
a.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect decontracturant (sub 10Hz)
+ efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)
b.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect
decontracturant şi efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)
c.efect analgetic pe musculatura striată normal inervată hiperalgică (sub 10Hz) +
efect decontracturant +efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)
d.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) +
efect decontracturant şi efect vasculotrofic (80-100Hz) + efect analgetic (12-35Hz)
e.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect vasculotrofic (sub 10Hz) +
efect decontracturant (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)
34. Efectul analgetic al aplicaţiei de curenţi interferenţiali apare datorită modificării percepţiei
dureroase prin:
a.dischinezii biliare, hepatite cronice persistente, pancreatite cronice inclusiv formele caşectice
b.tulburări de circulaţie arterială, venoasă şi limfatică inclusiv în cazurile cu tulburări cardiace
organice, funcţionale sau cu stimulator cardiac
c.tulburări urinare cu retenţii bazinetale, incontinenţe vezicale prin deficit de detrusor şi
de sfincter vezical
d.edeme inflamatorii ale prostatei inclusiv purulente, hipertrofii de prostată, stări disfuncţionale
după prostatectomii
e.stări posttraumatice, afecţiuni articulare reumatismale inclusiv procese inflamatorii purulente
36. Parametrii aplicaţiei de curenţi interferenţiali se încadrează de regulă între următoarele valori:
OBIECTIVELE LECŢIEI:
• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de înaltă frecvenţă asupra organismului uman,
efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de înaltă frecvenţă, modul cum interacţionează cu
structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman
• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de
înaltă frecvenţă în scop terapeutic
• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de înaltă frecvenţă, locul lor în
programele complexe de recuperare funcţională
CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de înaltă frecvenţă, înalta frecvenţă
pulsată
NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :
.
Curenţii de înaltă frecvenţă
Curenţii de înaltă frecvenţă - generalităţi
Domeniul curenţilor de înaltă frecvenţă cuprinde curenţii care au frecvenţa peste 100.000Hz.
Clasic, producerea curenţilor de înaltă frecvenţă se realizează printr-un circuit în care există obligatoriu
un condensator, cu rol de capacitate electrică, acest condensator fiind format dintr-un număr de plăci
metalice care cuprind între ele un dilelectric (sticlă, ebonită sau porţelan).
Pe condensator se acumulează electricitate, asfel încât voltajul creşte continuu, iar atunci când
voltajul depăşeşte rezistenţa eclatorului (scântâietorului), se produce o scânteie electrică şi
electricitatea se va scurge de la (+) către (-), luând naştere un curent electric în circuitul oscilant.
Curentul nu se opreşte ci determină reîncărcarea inversă a condensatorului. În astfel de condiţii, se
produce o oscilaţie.
Oscilaţiile sunt amortizate: ele descresc lent până la 0, apoi urmează o pauză necesară reîncărcării
condensatorului de la transformator, după care ciclul se reia. În baza acestui sistem, se produc curenţi
de înaltă frecvenţă cu oscilaţii amortizate. În aparatele electromedicale există două mijloace de
întrerupere a curentului:
- se pot obţine oscilaţii electrice generate prin descărcarea condensatorilor pe eclatori – se obţin
curenţi de înaltă frecvenţă cu unde amortizate (aparatele clasice, în mare parte, scoase
actualmente din uzul curent);
- există oscilaţii electrice de înaltă frecvenţă generate de descărcarea condensatorilor prin
intermediul lămpilor electronice (triode), în care oscilaţiile obţinute au fecvenţa mai mare, deci,
lungime de undă (λ) mai mică, şi aceste oscilaţii nu amortizate.
Lampa cu 3 electrozi (trioda) are ca elemente-standard :
- placa (anod = electrodul +) ,
- sita sau grila, care poate fi încărcată:
- pozitiv – şi atunci favorizează trecerea electronilor (curentului),
- negativ – şi atunci împiedică trecerea electronilor (deci a curentului),
- catodul (catodul = electrodul -), care este un filament încălzit la incandescenţă şi astfel, emite
electroni.
Sita/grila este intercalată între cei doi electrozi. Funcţionarea lămpii este următoarea:
- filamentul este adus la incandescenţă şi emite electroni, în timp ce placa este întotdeauna încărcată
(+);
- sita, aşa cum arătam mai sus, poate fi încărcată (+) şi favorizează trecerea electronilor , sau (-) şi
împiedică trecerea electronilor.
Această încărcare succesivă a grilei +/-, duce la modificările ritmice ale potenţialului şi această
ritmicitate induce, de fapt, ritmicitatea undelor obţinute în circuitul oscilant. Tensiunea în circuitul de
înaltă frecvenţă este cuprinsă între 10.000-100.000 volţi.
Aparatele de înaltă frecvenţă au un circuit generator – care produce curenţii de înaltă frecvenţă, şi
unul rezonator – în care stă bolnavul. Cel de-al doilea circuit, cuprinde ca rezistenţă, rezistenţa opusă
de organism, la care se adaugă spaţiile izolante între electozi şi corp; circuitul cuprinde şi un
condensator variabil, constituit din două plăci aflate la distanţă variabilă, pentru a realiza o capacitate
variabilă, care se poate regla până când circuitul oscilant intră în rezonanţă cu circuitul generator.
Diatermia reprezintă încălzirea profundă a ţesuturilor prin curenţii de înaltă frecvenţă. Clasic,
diatermia prin înaltă frecvenţă se clasifica în:
- diatermia prin unde medii, corespunzând la λ = 100 - 1000 m, şi
- diatermia prin unde scurte, corespunzând la λ = 10 - 100 m.
Clasic, undele scurte se află în intervalul de lungime de undă λ = 10-100 m. Penetraţia acestor unde
este mai mare, deci zona de impact este mai profundă< ]n plus, pătrunderea are loc şi prin izolatori,
senzaţia de căldură resimţită de subiect este mai mică decât pentru undele medii (vezi anterior), dar
căldura dezvoltată la nivelul ţesuturilor profunde este mai mare.
Clasic, domeniul udelor ultrascurte este cuprins în zona de λ = 1-100 cm, ceea ce corespunde unor
frecvenţe mai mari de 30 MHz (de regulă între 30-300 MHz). Se foloseşte o aparatură diferită, care
utilizează lămpi cu 3 electrozi, iar condensatorul reglabil, integrat circuitului exterior (rezonator), pune
foarte uşor în rezonanţă cele două circuite (circuitul generator = furnizor de emisie curenţi de înaltă
frecvenţă, circuitul rezonator = circuitul exterior în care este plasat bolnavul). Datorită faptului că acest
tip de emisie are λ mică, ultrascurtele înving uşor rezistenţa tegumentului şi pătrund în profunzime.
Dozarea aplicaţie se face, de regulă, după senzaţia subiectivă a subiectului :
- dozele oligoterme / reci corespund la o tensiune de cca.14-16V: pacientul simte senzaţia de rece ;
- dozele submedii corespund la o tensiune de cca.16-17V: bolnavul simte o senzaţie de căldură abia
perceptibilă;
- dozele mijlocii corespund la o tensiune de cca.17-18V: bolnavul simte o senzaţie plăcută de
căldură;
- dozele calde corespund la o tensiune de cca.19-20V: bolnavul simte o senzaţie de căldură intensă.
La aparatele clasice, electrozii utilizaţi în aplicaţiile de unde scurte şi utrascurte sunt de mai multe
categorii:
♦ electrozi flexibili, izolaţi în cauciuc care se aplică pe o zonă izolată de o pâslă perforată
♦ Electrozi metalici ( discuri în interiorul unor capsule de sticlă)
♦ Electrozii de forme speciale împrumută aspectul cavităţilor în care se introduc; ca nişte benzi/suluri
Variantele de aplicaţie ale undelor, scurte şi mai ales, ultrascurte sunt următoarele :
♦ în circuit conductor închis – ceea ce presupune că electrozii se aplică direct pe tegument; acest gen
de aplicaţii se folosesc tot mai rar, deoarece prezintă riscul arsurilor;
♦ aplicaţii în câmp condensator – folosesc un dielectric aşezat între electrozi şi tegument (care poate
fi cauciuc, pâslă, aer, ş.a.): electrozii utilizaţi sunt metalici, introduşi într-o capsulă de sticlă, deci
înconjuraţi de aer (dielectricul); ca reguli de aplicaţie în câmp condensator :
- nu trebuie să existe corpuri metalice în câmpul condensator,
- bolnavul nu trebuie să fie transpirat;
♦ aplicaţii în câmp solenoid – care utilizează benzi/cabluri izolate, atât între ele cât şi faţă de
tegument printr-un strat gros de cauciuc poros; electrozii în bandă/cordon/cablu se înfăşoară în spirală,
în jurul segmentului de tratat.
Acţiuni biologice
Clasificarea prezentată mai sus reprezintă o imagine clasică asupra domeniului înaltei frecvenţe.
Actualmente, clasificarea subdomeniilor înaltei frecvenţe utilizate în terapie este modificată, aparatele
moderne încadrându-se în următoarele categorii:
Frecvenţă Lungime de
(ν) undă (λ)
Unde 0,3-3 MHz 100-1000 m Ultrasunete
hectometrice (300-3000 Diatermia cu unde medii
(corespund kHz) (vezi λ=100 m; ν=3 MHz)
undelor
medii)
Unde metrice 3-30 MHz 10-100 m Primele, şi cele mai folosite au
(corespund fost undele cu λ=11,06 m;
undelor ν=27,12 MHz
scurte)
Decimetrice şi 300-30000 1-100 cm ca unde decimetrice, cele mai
centimetrice MHz utilizate au fost λ=69 cm;
(domeniul ν=433,92 MHz;
UHF=ultra ν=433,92 MHz;
high ca unde centimetrice
frequency) (microunde) λ=12,25 cm;
ν=2450 MHz
S-a încercat explicarea mecaniselor de acţiune şi a efectelor înaltei frecvenţe pe baza a trei teorii:
♦
alternativ de frecvenţă înaltă, apar curenţi de conducere şi curenţi de deplasare concomitenţi, iar la
suprafaţa de delimitare între straturi apar potenţiale electrice
♦
Indiferent de teorie, curenţii de înaltă frecvenţă pot fi transmişi corpului uman prin :
- prin straturile de aer: metoda în câmp condensator;
- metode în câmp inductor: electrozi izolaţi sau în câmp solenoid;
- prin emiţători la distanţă pentru UHF (unde decimetrice şi centimetrice).
Tipuri de electrozi :
♦ Electrozi cu contact direct,
♦ Electrozi cu aplicaţie în câmp condensator:
- Cu aer reglabili– electrozi Schliephake cu diametrul 10-25 cm; profunzimea aplicaţiei este
invers proporţională cu distanţa faţă de tegument; mare atenţie la fenomenul de marginaţie
(spin-effect);
- Cu aer nereglabili– au suprafaţa mai mare şi se folosesc atunci când urmărim fenomenul de
diatermie generalizată (au 35/50 sau 75/75 cm);
- electrozi supli – dielectricul utilizat este cauciucul, şi nu aerul ca în celelalte cazuri;
♦ Electrozi cu aplicaţie în câmp inductor / solenoid; se folosesc electrozi-self cu conductor tubular
aşezat într-o spirală plană într-o cutie de plastic. Pot avea diametrul de 14 cm (monodă) sau 5,5 cm
(minodă).
Din punctul de vedere al caracteristicilor fizice, este vorba despre domeniul de unde cu λ = 1-100
cm, corespunzând unui domeniu de frecvenţă ν = 300-30.000 MHz – UHF (ultra high frequency),
reprezentând undele cu spectrul cel mai mic. Datoriă caracteristicilor fizice, undele centimetrice şi
decimetrice intră în spectrul undelor electromagnetice, având proprietăţi specifice – fizice, fizico-
chimice şi biologice.
Undele decimetrice şi centimetrice prezintă proprietăţi fizice, în primul rând optice: ele pot fi
reflectate, refractate, adsorbite, dirijate şi focalizate. Circa 30% din undele decimetrice sunt reflectate
(ex. undele decimetrice cu λ = 69 cm); reflexia este mai mare, cu cât λ este mai mică: pentru undele
centimetrice, fenomenul de reflexie este mai important (ex. pentru unde cu λ = 12cm). Fenomenul se
va manifesta printr-un efect de încălzire foarte crescut la limita dintre ţesuturi (mai ales la limita ţesut
gras / ţesut muscular), iar la acest nivel pot să apară aşa-numitele « unde staţionare ».
Ca oricare unde electromagnetice, undele decimetric şi centimetrice au proprietăţi fizico-chimice.
Ele pot fi adsorbite de substanţe cu proprietăţi paramagnetice şi produc fenomenul de « rezonanţă
moleculară », magnetizându-le.
Proprietăţile biologice ale undelor decimetrice şi centimetrice sunt multiple. Ele sunt uşor
adsorbite de ţesuturi şi produc o creştere a temperaturii locale: aceasta este semnificativă la 5 minute
după începere aplicaţiei, este maximă la 15 minute, apoi scade.
Se impun câteva observaţii legate de capacitatea de absorbţie a ţesututrilor, faţă de undele
centimetrice şi decimetrice:
♦ undele traversează membrana celulară şi determină transformarea energiei în căldură, atât în
căldură intracelulară, cât şi extracelulară ;
♦ undele traversează uşor ţesuturile cu conţinut slab de apă, putând fi absoarbite în cantităţi mari
(absorbţia maximă) în profunzime;
♦ căldura produsă de undele centimetrice şi decimetrice se comportă diferit:
o la nivelul pielii, se pierde în mediu, prin convecţie,
o încălzirea produsă în profunzime se transmite prin conducţie şi se acumulează; cantitatea de
căldură acumulată în profunzime depinde de adsorbţia diferită a ţesuturilor şi de vascularizaţie
(sângele este un agent refringent);
♦ undele centimetrice şi decimetrice stimulează dezvoltarea ţesuturilor tinere: astfel, iradierea
epifizelor oaselor, la animalele tinere, duce la o accelerare a creşterii, determinând o creştere
asimetrică, predominant a lungimii oaselor; de aici concluzia practică, că acest tip de unde nu se aplică
la persoanele tinere, în creştere;
♦ exercită o acţiune negativă asupra ochiului: s-a constatat apariţia cataractei la iepurii de laborator
iradiaţi, după 3-10 zile de iradiere; prin extrapolare, s-a constatat că persoanele care lucrează în
incidenţa microundelor (undele centimetrice), de ex. lucrătorii la instalaţii radar (controlorii de zbor
etc.), au o frecvenţă mai mare de apariţie a cataractei, care este considerată boală profesională;
♦ acţiunea undelor centimetrice şi decimetrice asupra electroforezei determină scăderea albuminelor
şi creşterea globulinelor, mai ales a celor β şi γ;
♦ s-a mai constatat şi că, aplicaţiile de unde centimetrice şi decimetrice îndepărtează oboseala
musculară, normalizând cronaxia.
Undele decimetrice şi centimetrice (microundele) sunt produse de aparate diferite faţă de celelalte
forme de curenţi de înaltă frecvenţă, aparate care se bazează în producerea radiaţiei pe un tub special,
numit triratron sau magnetron, care generatorul propriu-zis de radiaţie. Din punct de vedere teoretic,
acest tub funcţionează pe baza principiului mişcării rapide a electronilor în vid. Tiratronul, care în
timpul procesului de producere a radiaţiilor se supraîncălzeşte, este protejat de un ventilator de răcire.
Emiţătorul monopolar este a doua componenetă de bază a aparatului de unde decimetrice şi
centimetrice, alături de tubul tiratron, şi poate fi :
- liniar – radiaţia se produce în câmp longitudinal; efectele maxime şi încălzirea maximă se obţin
dacă fasciculul este perpendicular pe suprafaţa de incidenţă;
- circular – care poate fi şi scobit, ca o sferă goală în interior (emiţător prin îmbrăţişare); acest tip de
emiţător are acţiune foarte bună în profunzime, fiind caracterizat de o distribuţie mai uniformă a
căldurii în zona de aplicaţie;
- rotund – produce un câmp de iradiere rotund şi emite în toate direcţiile
Emiţătorul beneficiează de filtre de rezonanţă care elimină automat undele cu frecvenţe superioare,
nedorite, conservând doar spectrul care ne interesează din punct de vedere terapeutic.
Unde scurte
Unde centimetrice
EXEMPLE:
37. Din domeniul terapiei cu înaltă frecvenţă undele care au frecvenţa (υ) cuprinsă între 3MHz-30MHz
şi lungimea de undă (λ) cuprinsă între 10-100m se numesc:
39. Dintre proprietăţile fiziologice ale undelor scurte cele mai importante sunt:
40. În domeniul înaltei frecvenţe, curenţii se comportă diferit sub raportul propagării:
a.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă
preferenţial “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau
“scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare
b.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se
propagă preferenţial prin conducţie, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde
decametrice sau “scurte” ) se propagă uneori prin conducţie
c.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”) se
propagă preferenţial prin conducţie, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m
unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor
straturile rău conducătoare
d.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se
propagă mai ales “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde
decametrice sau “scurte”) se propagă preferenţial prin conducţie-străbat mai uşor straturile rău
conducătoare
e.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă
preferenţial prin mecanism combinat de conducţie + “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă
mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai
uşor straturile rău conducătoare
a.activarea circulaţiei (hiperemie activă) fără acţiune directă locală, doar prin acţiune reflexă
(eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a
tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale)
b.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, fără acţiune reflexă şi,
uneori prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile
generale)
c.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă
(eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a
tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale)
d.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a
tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale)
e.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă
(eliberare de substanţe vasoactive) şi fără activarea vasodilataţiei generale
42. Printre principalele contraindicaţii ale terapiei cu unde scurte se numără şi:
43. Penetraţia câmpului realizat de Diapulse (aparat care produce înaltă frecvenţă pulsatilă) depinde de
intensitate, prezentând un maximum la:
a.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi
b.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 293 waţi
c.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi
d.10cm (4 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 675 waţi
e.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 875 waţi
45. În cazul aplicaţiilor de unde decimetrice, tehnica de aplicaţie presupune următorii parametri:
47. Dintre principalele caracteristici distinctive între undele scurte şi undele decimetrice amintim
acţiunea de profunzime care este în cazul undelor decimetrice:
48. Prin comparaţie, amintim că acţiunea de profunzime este în cazul undelor scurte:
OBIECTIVELE LECŢIEI:
NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :
Ultrasunetele
Domeniul ultrasunetelor reprezintă un domeniu terapeutic aparţinând înaltei frecvenţe, dar care,
pragmatic vorbind, se află într-o zonă de interferenţă între electro- şi mecanoterapie.
Efectul fundamental, pe care se bazează toate celelalte efecte şi mecanisme acţionate de aplicaţiile
ultrasonice, este încălzirea structurilor profunde, datorită efectului mecanic pe care ultrasunetele îl
transmit structurilor.
Ultrasunetele reprezintă un domeniu de terapie electro-termică, dar nu numai. Rezonanţa mecanică
a particulelor materiale în general, şi a particulelor impactate de ultrasunete în special, creează o
oscilaţie longitudinală. Aceasta se traduce, la nivel celular şi subcelular, printr-un joc alternant de
condensări – rarefieri ale particulelor materiale, întotdeauna în direcţia de propagare a acestor oscilaţii.
Ultrasunetele (US) au o frecvenţă mai mare de 16 KHz (sub 16 KHz se plasează domeniul
sunetelor, aşa cum sunt percepute de urechea umană), ceea ce corespunde la λ = 1,3 mm. Domeniul
terapeutic folosit este de cca. 800 KHz (după alţi autori, 1000 KHz). În scop diagnostic, se foloseşte
domeniul 1-5 MHz (este vorba de domeniul echografic).
Datorită frecvenţei foarte înalte, undele ultrasonice au o comportare cvasioptică (ca la microunde),
ceea ce înseamnă că US se pot reflecta, refracta, focaliza pe o linie dreaptă. De obicei parametrul de
care se ţine cont este puterea / suprafaţă = W / cm².
este variabilă, ea este generată de vibraţii şi este influenţată de intensitate, densitatea mediului, viteza
de propagare a US în mediul respectiv.
Propagarea US în medii biologice se face, în câmpul apropiat, sub forma unui mănunchi cilindric
de raze, care pe măsură ce se depărtează de capul sonor, are tendinţa să se lărgescă divergent.
Particulele tisulare intră în vibraţie, mediul absoarbe o parte din acestă energie mecanică şi această
capacitate de absorbţie este dependentă de densitatea mediului străbătut.
tipul de ţesut, s-au făcut determinări care au arătat cât de gros trebuie să fie un ţesut pentru ca energia
impactată să ajungă de cealaltă parte exact la jumătate: pentru o frecvenţă de 800 KHz este, în medie,
de 4 cm. S-a dovedit faptul că, structurile moi au stratul de înjumătăţire pentru ultrasunete între 2-7
cm, muşchii cca. 4 cm, ţesutul adipos cca. 7 cm, oasele cutiei craniene doar 0,23 cm.
La limita de separaţie dintre straturi, US sunt în parte reflectate, iar o parte vor traversa.
subiacent trecând prin limita de separaţie; la limita de separaţie dintre aer – tegument, reflexia este
100%, deci nimic nu traversează. Concluzia care se conturează este că aerul este o barieră de neînvins
pentru US (ex. cantităţile de aer din stomac, intestin, pulmon, care fac din aceste organe zone
inabordabile prin echografie). La limita de separaţie muşchi – os, reflexia este 30% (oricum, se evită în
practică reperele osoase ).
Efectele ultrasunetelor
Ultrasunetele prezintă o multitudine de efecte, care din punct de vedere didactic, se pot grupa în trei
0,75 W/cm², timp de 10 minute, pe măduva spinării se produce suspendarea tuturor funcţiilor; la
nervilor periferici, se constată blocarea transmiterii nervoase, pe timp limitat, mai ales pentru fibrele
care conduc durerea, de obicei fibrele subţiri, mai ales fibrele C amielinice cu transmitere lentă, sau
Aparatul vascular
La nivelul aparatului vascular funcţionează legea lui Ricker: dozele mici de US produc
vasodilataţie prin proces de hiperemie, dozele mijlocii determină anemie, eventual cu disfuncţie
parţială locală, iar dozele mari determină stază, mai ales venoasă, iar dacă doza este foarte mare şi
acţionează suficient, se poate ajunge la necroză tisulară.
De regulă în cazul aplicaţiilor terapeutice, se folosesc doze mici pentru a se obţine vasodilataţie, cu
creşterea permeabilităţii locale şi creşterea circulaţiei locale, care conduce la creşterea metabolismului
tisular.
Sânge şi organe hematoformatoare
Pe culturi celulare “in vitro”, impactul fascicolului US produce liza hematiilor, prin efect mecanic;
pe sângele integral, se observă scăderea albuminelor şi creşterea globulinelor plasmatice.
La doze mari, de 2W/cm² în aplicaţie US cu cap fix, după 5 minute se constată distrugerea parţială
a splinei.
Ţesutul de susţinere
Aplicaţia US asupra ţesutului de susţinere dezvoltă efectul de “spreading”: prin acest fenomen, se
controlează şi se accentuează difuziunea diverselor substanţe prin piele; este corba despre un fenomen
de fibrinoliză la nivel celular, de liză a epiteliului, sub impactul fascicolului US se rup punţile de
legătură între celule şi apar noi spaţii, prin care creşte difuzibilitatea, activând circulaţia în spaţiul
intercelular, deci creşte permeabilitatea şi difuziunea la nivelul membranei celulare.
La nivelul ţesutului de susţinere, s-a constatat liza ţesuturilor scleroase, chiar a calcificărilor din
ţesutul conjunctiv, de obicei la doze de 1-2 W/cm², ca expresie a efectelor conjugate, mecanic şi termic
ale US.
Ţesutul muscular
În muşchi se produc hiperemie, spasmoliză, scăderea tonusului muscular şi creşterea activităţii
musculare.
Ţesutul embrionar şi glandele genitale
Dozele mici au efect biologic pozitiv, în vreme ce dozele mari determină atrofie glandulară, iar la
embrion determină malformaţii sau chiar moarte, mai ales în primele 3 luni de sarcină. Dozele
terapeutice pot fi folosite pentru a declanşa/susţine contracţia uterului gravid, în perioada travaliului.
Organe de simţ
Ochiul trebuie ferit de maximele de intensitate ale fascicolului US, realizate prin focalizări şi
apariţia reflexiei. Totuşi, riscurile nu sunt chiar atât de mari, ţinând cont de faptul că în condiţiile unei
emisii US de 1 W/cm², focalizate la nivelul ochiului, timp de 5 minute, nu apar efecte negative.
Ţesut tumoral
In general, în practica curentă se folosesc doze terapeutice de 800 KHz, la o putere între 0,1-1
W/cm², cu aplicaţii de 1-4 minute pe fiecare câmp. La aceste nivele ale parametrilor, s-a constatat că în
organele parenchimatoase apare o inactivare a enzimelor oxidative, cu creşterea activităţilor altor
enzime (fapt dovedit de Farkas – laureat al premiului Nobel pentru medicină –, în SUA ). Dozele mici
stimulează dezvoltarea tumorilor şi uneori formarea metastazelor, în timp ce dozele mari duc la
distrugerea ţesutului tumoral.
De obicei, în neoplasme nu se aplică US. Orice formă de agenţi fizici este contraindicată în
neoplasme, şi încă timp de minim 5 ani după încheierea ultimului tratament specific.
Aparatele de ultrasunete
♦
Capul ultrasonor sau traductorul este piesa în care se găseşte de fapt elementul care va schimba
energia electrică în vibraţie, prin efect piezoelectric inversat.
Pierre Curie a descoperit (1880) că, dacă asupra unui cristal de cuarţ se exercită o presiune, aceasta
determină o încărcare electrică pe suprafaţa simetrică a cristalului, şi acest fenomen se numeşte
vor lua naştere vibraţii mecanice, care întotdeauna respectă ritmul şi frecvenţa oscilaţiilor curentului
electric sinusoidal aplicat, iar acest fenomen se numeşte .
La nivelul traductorului există un astfel de cristal. Nu toate cristalele pot să dezvolte acest efect, ci
doar cristalele de turmalin, trestie de zahăr, sare seignette, titanatul de bariu, unele policristale
ceramice. Pentru a deveni piezoelectric, cristalul de titanat de bariu este iniţial polarizat într-un câmp
electric puternic, apoi este supus unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă.
In unele cazuri, este necesar ca, pe lângă capul traductor, să existe şi concentratoare de US
(vibratoare concave formate din lentile acustice şi oglinzi concave, care realizează focalizarea şi
Foloseşte vibraţia electrică pentru producerea US. Sursa de energie o constituie curentul de la
reţea. Curentul ajunge la nivelul aparatului, unde există un reglator automat de tensiune care asigură
menţinerea tensiunii necesare funcţionării aparatului. Intensitatea se reglează liniar, la fel şi puterea.
Dacă scade contactul cap ultrasonic – tegument sub 50-70% din valoarea maximă a transferului de
energie (contact imperfect prin deficienţă de aplicaţie/execuţie sau tehnică), la multe aparate se va
declanşa sistemul de semnalizare (sonor/vizual) şi instalaţia se opreşte.
♦
♦
Capul ultrasonic (traductorul) se aplică cu uşoară presiune. Substanţa de contact este obligatorie,
pentru a îndepărta pelicula de aer între suprafaţa tegumentară şi suprafaţa traductorului: a fost iniţial
folosit ulei de parafină, actualmente se foloseşte o substanţă de contact, de regulă gel, care poate fi
inclusiv un unguent terapeutic, chiar şi cu antiinflamatoare nesteroidiene (AINS).
♦
Există condiţii în care US trebuie aplicate pe suprafeţe foarte anfractuoase (gleznă, mână, degete),
unde riscul reflexiei este foarte mare şi se preferă aplicarea US în baie de apă. Condiţiile care se cer
îndeplinite sunt următoarele:
- apa utilizată va fi fiartă (pentru a îndepărta gazele) şi trebuie să fie la temperatura de indiferenţă
(33-34ºC),
- vasele folosite să fie de plexiglas care reflectă puţin US,
- să se îndepărteze, în permanenţă, veziculele mici de gaz care apar pe piele cu ajutorul unei pensule,
- capul US nu se pune în contact, că se va afla la distanţă de 2-3 cm de suprafaţa de tratat,
- fascicul US trebuie să fie permanent perpendicular pe tegument,
- mâna asistentului va fi întotdeauna în afara apei – există riscul ca, prin însumarea vibraţiilor
mecanice, să apară osteoporoza mâinii, ca boală profesională.
Aplicarea de US în apă are un efect foarte bun de profunzime.
♦
tub/balon subţire de cauciuc umplut cu apă, care se aplică pe suprafeţe mici tegumentare, şi peste
care se aplică capul ultrasonic. Tubul este umplut cu apă fiartă şi se mulează pe diferite suprafeţe
(globul ocular, dinte ş.a.). În ultima vreme acest sistem nu se mai foloseşte, deoarece există capul
Din punctul de vedere al modului de aplicare a capului ultrasonor pe suprafaţa de tratat, există mai
multe modalităţi tehnice:
♦
Realizează un masaj al suprafeţei de tratat. Se aplică cercuri mici, cca.12/minut, pentru a realiza
egalizarea diferenţelor de intensitate ale fascicolului US pe toată suprafaţa.
♦
Capul sonor este stabil, staţionar. Datorită repartiţiei inegale a fascicolului US, cu maximul de
transfer energetic în zona centrală a fascicolului şi pierdere de energie proporţională spre periferia
acestuia, tratamentul este neomogen, fiind mai intens în zona acoperită de centrul fascicolului. De
regulă, în această modalitate, se transmite cam 1/3-1/5 din intensitatea transmisiei de la tehnica cu cap
ultrasonor mobil.
♦
♦ Intensitatea
Este poate cel mai important parametru. In cazul aplicaţiilor terapeutice continui, este cuprinsă de cele
mai multe ori, între 0,05-0,75 W/cm² şi poate ajunge chiar până la 1 W/cm², în rare cazuri mai mult.
Pentru a exclude efectele secundare, în cazul utilizării capului ultrasonic mobil în aplicaţii continui,
doza nu trebuie crescută peste 1 W/cm². Peste 0,5 W/cm² se obţin efectele calorice şi alcalinizarea
zonei tratate (virajul pH-ului). Limita superioară a intensităţii este apariţia sensibilităţii algice, a durerii
periostale. Intensitatea optimă aceea care dă senzaţia uşoară de căldură.
♦ Timpul de iradiere
Este, de regulă, între 3-6 min/câmp. În funcţie de numărul de câmpuri, o şedinţă nu trebuie să se
depăşescă 20 min/total şedinţă.
♦ Câmpul de iradiere
De obicei este mic, dar dacă zona de tratat este mare, trebuie subîmpărţită astfel încât să avem o
acoperire completă şi egală a întregii suprafeţe de tratat. In plus, mai trebuie avute în vedere şi
concentrările de energie, mai ales la suprafeţele de separaţie dintre straturi (ex. între muşchi-os, pereţii
calcificaţi ai arterelor). Mare atenţie la nivelul apofizelor spinoase şi discurilor, unde nu se aplică US,
deoarece există un dublu efect negativ, prin procesele de refracţie şi deviere.
♦ Metoda folosită
Dacă se urmăresc efecte locale, se folosesc doze mai mari de US. Dacă se urmăresc efecte la distanţă,
prin mecanisme neurale, se folosesc intensităţi mai mici.
♦ Intervalul dintre şedinţe
De obicei, şedinţele sunt zilnice. Dacă este vorba de aplicaţii într-o boală cronică, dozele sunt mai mari
şi aplicaţiile sunt de 2-3 ori/săptămână. Dozarea efectivă este individuală, în funcţie de efectele
obţinute şi cele estimate.
♦ Felul vibraţiei
Se precizează dacă este vorba de regim continuu, modulat (cu precizarea tipului de modulaţie), sau în
impulsuri.
Efectele locale ale US
- creşte rata reacţiilor la nivel celular, mai ales a celor oxidoreducătoare şi sunt favorizate
fenomenele coloido-chimice,
- creşte rata respiraţiei celulare şi se produce virajul pH spre alcalin,
- creşte rata metabolismului celular şi se eliberează substanţe farmacologic active cu rol de
mediatori, precum histamina, acetilcolina ş.a,
- se normalizează echilibrul ionic intra- şi extracelular şi se ameliorează modificările stării
ionice.
Se bazează pe existenţa reflexelor cuti-viscerale, care pleacă de la nivel tegumentar, din zona de
proiecţie a unui anumit organ, şi se închid la nivel visceral, impulsul ajungând şi acţionând la acel
organ. Pe aceste tipuri de reflexe se bazează terapia la nivelul zonelor de proiecţie Head, la nivel
segmentar, paravertebral sau la nivel ganglionar. De fiecare dată se observă efecte la distanţă.
US are deci, efecte locale de încălzire (mai ales a spaţiilor de separaţie) şi de micromasaj, şi prin
efectele biofizice şi biochimice dezvoltate, declanşează efecte regionale şi la distanţă, uneori prin
Efectele fiziologice şi terapeutice consacrate ale US, aşa cum au fost ele descrise de studiile
♦ efectul vasodilatator,
♦ efectul analgetic (între 0,5-1 w/cm2),
♦ efectul central – stimulii subliminari însumaţi determină somnolenţă, adinamie,
♦ efectul de scădere a spasmului muscular, deci decontracturant,
♦ efectul de creştere a elasticităţii ţesuturilor, mai ales a celor rigide, scleroase – inclusiv efect
fibrinolitic,
♦ efectul biotrofic – susţinut şi de efectele resorbtiv şi antiinflamator.
Indicaţiile aplicaţiilor de US
selectiv epiteliul senzitiv vestibular (la doze de 8-10 W/cm²): ca rezultat, dispare vertijul, se
îmbunătăţeşte auzul.
Contraindicaţiile US sunt aceleaşi ca pentru orice formă de terapie electrică, sau fizică în general,
şi
.
EXEMPLE:
49. Acţiunile biologice ale ultrasunetelor depind de intensitate; astfel, la intensităţi mici până la 0,5
w/cm2 se produc la nivel celular:
51. Treptele valorice de intensitate optimă pentru tratamentul cu ultrasunete a fost reconsiderat, astfel
că în monografiile contemporane se consideră:
a.doze mici = 0,01-0,05 w/cm2 , doze medii = 0,05-0,5 w/cm2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm2
b.doze mici = 0,05-0,1 w/cm2 , doze medii = 0,2-0,5 w/cm2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm2
c.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-1 w/cm2 , doze mari = 1.1-2 w/cm2
d.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm2 , doze mari = 0,9-1,2 w/cm2
e.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm2 , doze mari = 0,9-3 w/cm2
52. Durata şedinţelor de tratament cu ultrasunete variază în funcţie de suprafaţa tratată, de afecţiune,
stadiul evolutiv al acesteia; în general:
• Efectele ultrasunetelor
• Aparatele de ultrasunete – metodologie de aplicaţie, tipuri de vibraţii
• Efecte locale şi la distanţă în aplicarea terapeutică a ultrasunetelor
• Indicaţiile aplicaţiilor de ultrasunete
P L A N D E L E C Ţ I E – F O T O T E R A P I A
OBIECTIVELE LECŢIEI:
NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :
Fototerapia
Radiaţiile infraroşii sunt emise fotonice cu energie înaltă a căror lungime de undă este cuprinsă
între 3000-15000 nm (după unii chiar mai mult) şi 760 nm. În acest interval larg, există o clasificare în
trei domenii:
♦ între 760-1400 nm – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip A – spectrul apropiat, sau „intern”,
♦ între 1400-3000 nm – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip B,
♦ între 3000-15000 nm (sau mai mult) – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip C.
Acţiunea cea mai acceptată a radiaţiilor infraroşii este acţiunea de încălzire a pielii în stratul
superficial, care conduce la o încălzire tisulară variabilă în profunzime, în funcţie de reacţia
individuală a subiectului, respectiv în funcţie de vasodilataţia şi de amplitudinea reacţiilor reflexe
segmentare.
În cursul aplicaţiei radiaţiilor infraroşii, au loc două fenomene aflate în permanent echilibru:
transmisia energiei prin epiderm – absorbţia energiei la nivelul straturilor străbătute. Absorbţia
energiei este mai mare pentru radiaţii cu lungimi de undă (λ) mari. Transmisia energiei se face până la
2 mm profunzime.Pielea suportă valori de energie produsă de radiaţia infraroşie de până la 1-2
calorii/cm²/minut.
Căldura, produsă prin transferul de energie, determină următoarele efecte:
1. eritem cu persistenţă redusă – de ordinul minutelor – al cărui mecanism îl constituie eliberarea de
substanţe vasoactive, dintre care cea mai importantă este histamina;
2. stimularea secreţiei clorhidropeptice a stomacului, care determină la rându său: creşterea apetitului,
stimularea funcţiei pancreatice, stimularea motilităţii intestinale, stimularea digestiei; mecanismul
care declanşează stimularea secreţiei clorhidropeptice este controlat tot de histamina, care este
absorbită de la nivel cutanat şi ajunge, prin intermediul circulaţiei generale, la nivelul stomacului;
3. influenţarea pigmentogenezei – prin mecanism iritativ-mecanic „fototraumatic” la nivelul
structurilor celulare iradiate, la care se adaugă şi mecanismul termic; după Follmann,
melanogeneza este rezultatul reacţiilor de microcombustie intracelulară şi intratisulaără, cu caracter
nespecific, produse de aplicarea radiaţiilor infraroşii;
4. efectul nociv asupra ochiului – cu producerea de cataractă sau fotooftalmie.
De regulă, aplicaţiile radiative asociate de radiaţii infraroşii şi ultraviolete, aşa cum se produc
adesea în practică datorită lămpilor cu emisie asociată, determină efecte diferite, dar trebuie remarcat
că predomină efectele complementare şi de complexare, deşi există şi unele efecte antagonice.
Acţiunea sinergică de complexare este utilizată în tratamentul bolnavilor pulmonari cronici: astfel,
eritemul produs de radiaţile infraroşii activează reflex respiraţia – inspirul este mai amplu, mai profund
–, iar radiaţia ultravioletă ozonifică aerul – datorită reacţiilor oxidative pe care le declanşează
ultravioletele, care joacă rol de fotocatalizatori –, deci pacienţii vor respira mai bine, mai amplu, un aer
de mai bună calitate. Astfel, eritemul produs de infraroşii creşte eficienţa hematozei (oxigenării
sângelui arterial la nivelul zonei de schimb alveolo-capilară), dar creşte şi eficienţa mecanicii
ventilatorii.
Lumina vizibilă este acea emisie electromagnetică cuprinsă în domeniul 760-400 nm. Este
cunoscut faptul că lumina vizibilă este compusă dintr-un spectru de şapte culori, din suprapunerea
cărora rezultă lumina vizibilă. Corespondenţa între culori şi diversele domenii ale lungimilor de undă
este următoarea:
- 760-650 nm = roşu,
- 650-600 nm = orange,
- 600-560 nm = galben,
- 560-530 nm = verde,
- 530-490 nm = albastru,
- 490-450 nm = indigo,
- 450-400 nm = violet.
Controlul reflex al sensibilităţii ochiului la lumina vizibilă este realizat prin două mecanisme:
- variaţia reflexă a diametrului pupilar în funcţie de luminozitate,
- variaţia reflexă a recepţiei la nivelul retinei, în funcţie de intensitatea fascicolului luminos care
ajunge la ea.
Informaţia preluată de la retină este transportaă a cortex, unde are loc integrarea şi prelucrarea
corticală, care conduce la conştientizarea informaţiei. Integrarea informaţiei este controlată hormonal,
fiind stimulată de axul hipofizo-corticosuprarenalian, a cărui activitate este modulată, la rândul ei, de
epifiză.
Integrarea şi mai ales, prelucrarea corticală a informaţiei, determină şi un răspuns psihoemoţional
specific, care caracterizează specia umană, dar cu anumite particularităţi individuale . Pe acest răspuns
se bazează ciclul comportamental circadian uman (activitate diurnă şi repaus nocturn), precum şi
influenţele psihologice ale percepţiei diferitelor culori, asocierea psihologică a culorilor cu domeniul
„cald” sau „rece”.
La rândul ei, lumina declanşează reacţii endocrine stimulatoare, stimulând secreţia unor hormoni.
De ex. Stimulează mai ales secreţia şi acţiunea somatotrop-hormonului, sau „hormonul de creştere”
secretat de hipofiză, determinând stimularea ratei de creştere în lungime a copiilor. Există şi acţiuni
inhibitorii endocrine, de exemplu melatonina acţionează inhibitor asupra melanogenezei, şi ulterior
pigmentării secundară expunerii la radiaţii de tip vizibil, eventual ultraviolete. Melatonina este
produsă, în principal la nivelul epifizei – de unde rolul indirect al epifizei în controlul efectelor luminii
asupra organismului –, dar şi la alte nivele (iris, coroidă, ovar, nervi periferici).
Constatări relativ recente au dovedit implicaţia luminii vizibile în diverse tipuri de afectări psihice,
aspecte recunoscute de mai multă vreme. S-a constatat astfel impactul luminii vizibile în psihoze, stări
depresive, dezechilibre ale bioritmurilor,în primul rând al bioritmului veghe-somn şi asocierea acestor
dezechilibre cu tulburările secreţiilor hormonale în axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian.
Rezultate foarte bune s-au înregistrat folosind terapia alternantă lumină-întuneric în:
- reglarea bioritmurilor perturbate, paralel cu scăderea simptomatologiei psihoafective însoţitoare,
- reglarea ritmurilor secretorii hormonale alterate,
- tratametul icterelor neonatale (sau alte tipuri) prin utilizarea luminii vizibile albastre cu lungime de
undă (λ) mică (aşa-numita „lumină de zi”), care s-a dovedit mai fiziologică în tratamentul acestor
cazuri determinând şi controlând fotooxidarea bilirubinei la compuşi netoxici, hidrosolubili, uşor
eliminabili renal.
Radiaţiile ultraviolete se află în vecinătatea radiaţiilor fotonice, şi datorită acestui fapt, dezvoltă în
substrat reacţii de ionizare, uneori nocive pentru ţesuturile implicate.
Efectele fizice şi fizico-chimice produse de radiaţiile ultraviolete în substratul incitat sunt variate:
- efect fotovoltaic - efect fotochimic
- efect fotoconductiv - efect de fluorescenţă, în
- efect fotoelectric propriu- cadrul dezactivărilor şi
zis ionizărilor
Aceste efecte fac din radiaţiile ultraviolete biocatalizatori care controlează multiple reacţii chimice
şi biochimice de tip:
- oxidoreduceri - disocieri
- polimerizări - fotosinteză-fotoliză
Absorbţia radiaţiilor UV în piele creşte o dată cu scăderea lungimii de undă (λ): la 280 nm
absorbţia este puternică iar la lungimi de undă (λ) sub 250 nm nu mai există transmisie epidermică,
există practic, numai absorbţie.
Deci la nivelul stratului cornos al epidermului, înregistrăm oprirea tuturor radiaţiilor de tip UVC.
Trebuie menţionat faptul că, banda de absorbţie epidermică pentru lungimi de undă (λ) sub 320 nm are
ca „ţinte”aminoacizii aromatici din proteine şi (mai ales sub 250 nm) radicalii peptidici. Curba de
absorbţie a acizilor nucleici este maximă pentru domeniul 260-265 nm, deci în această zonă se
înregistrează activitatea mutagenă, bactericidă şi virucidă maximă. Mecanismul care determină aceste
efecte îl constituie lezarea bazelor pirimidinice nucleare prin acţiunea UV, cu formarea de dimeri
pirimidinici, care produc blocarea replicării ADN-ului şi a sintezei ARN-ului informaţional, ceea ce
determină moartea celulară.
De reţinut este că, la lungimile de undă (λ) sub 290-280 nm, înregistrăm potenţialul mutagen,
oncogen şi imunogen cel mai mare. Există „vârfuri” de periculozitate pentru toate cele trei domeniile:
254 nm (pentru UVC), 290 nm (pentru UVB), dar şi 360, 400 nm (pentru UVA).
Principalele efecte imonologice ale radiaţiilor UV sunt următoarele:
1. radiaţiile UV influenţează depunerea anticorpilor circulanţi anti SS-A/Ro a joncţiunea
dermo-epidermică; aceşti anticorpi sunt caracteristici lupusului eritematos, fiind legaţi de
fotosensibilitatea specifică lupusului; deoarece cel mai mult implicate în depunerea acestor
anticorpi sunt UVB, acestora li s-a atribuit un rol ipotetic în inducerea leziunilor cutanate
specifice lupusului eritematos; totuşi, s-a constatat intrarea rapidă în acţiune a mecanismelor
enzimatice de refacere epiermală; pe de altă parte însă, nu s-au evidenţiat anticorpi anti-lanţ
dublu-catenar după expunerea la UV, ceea ce contrazice afectarea imună gravă prin radiaţii
UV; mai mult, s-a constatat un efect diferit al UVA şi UVB faţă de lupusul eritematos: UVA,
spre deosebire de UVB, ar ameliora disfuncţia imună şi ar prelungi supravieţuirea în cazul
animalelor de laborator folsite experimental;
2. radiaţiile UV influenţează structurile imunocompetente din piele:
a. acţiuni nocive:
o efectul imunosupresor, care dezvoltă starea de „proinfecţie” şi creează condiţii de recidivă
pentru: herpes zoster, heres simplex, leishmanioze cutanate, piodermite;
o efectul fotoalergic care determină dermatoze de fotosensibilitate;
b. acţiuni favorabile (dezvoltate predominant de UVB) se înregistrează:
o în foliculita eozinofilică pustuloasă la cei cu SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite),
o acneea vulgară de gravitate mică / moderată – sunt utile UVB, dar mai ales UVA;
3. s-a mai constatat creşterea rezistenţei nespecifice la infecţii (de ex.ale căilor respiratorii
superioare);
4. în poliartrita reumatoidă, sub impactul radiaţiilor UV se înregistrează un comportament bifazic
– oricum, tendinţa finală este de normalizare a imunităţii umorale (valorile C3, C4, activatori
C1 şi C3, titrurile IgA, IgG, Ig M, complexe imune circulante etc.);
5. efectul adaptativ nespecific indus de curele balneoclimatice: pe lângă nămol, climat etc. un rol
deosebit în dezvoltarea acestui efect îl joacă şi helioterapia, incluzând şi radiaţiile UV;
6. „stress-ul undelor UV” reprezintă un factor imunomodulator şi de creştere a capacităţii de
apărare a organismului – s-a constatat creşterea secreţiei de factori citotoxici de către celulele
imunocompetente sub acţiunea UVB.
Efectele cutanate acute (imediate) ale radiaţiilor UV sunt: eritemul, pigmentarea şi modularea
creşterii celulelor epidermice.
Efectele cutanate cronice (tardive) ale radiaţiilor UV sunt: fotoelastoza (fotoîmbătrânirea), apariţia
petelor pigmentare, cancerele pielii.
Eritemul cutanat
Keratoza
Keratoza este principala reacţie fiziologică de apărare contra excesului de radiaţii ultraviolete sau
solare, în general. Keratina creează un ecran protector, mecanic şi chimic, dar asigură şi elasticitatea
pielii. Depăşirea limitelor iradierii determină hiperkeratoza, care poate deveni nocivă, aşa cum se
întâmplă în cazul keratozei solare care este o leziune reacţională, potenţial cancerigenă.
Alte efecte ale radiaţiilor ultraviolete sau solare
Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete sau solare integrale este posibilă eliberarea sau sinteza unor
substanţe biologic-active, care rezorbite acţionează în diverse organe sau structuri-ţintă. Aceste
substanţe poartă numele de factori autacoizi. Din categoria factorilor autacoizi fac parte:
- histamina – implicată în vasodilataţia locală şi la distanţă şi în dezvoltarea efectelor la distanţă
(vezi efectul asupra secreţiilor digestive, în primul rând a stomacului),
- activarea riboflavinei şi efectul insulin-like – scăderea glicemiei, stimularea stocării glicogenului în
piele şi ţesuturi,
- efectul antialgic dezvoltat de expunerea la radiaţii UV/solare, ca terapie reflexă,
- efectul stimulant asupra metabolismului bazal, inclusiv alterări biochimice ale albuminei,
- scăderea colesterolului liber, cu transformarea acestuia în colesterol fix, mai puţin agresiv pentru
peretele vascular,
- sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete are loc sinteza vitaminei D3 – este vorba despre un proces în
trepte, care decurge după cum urmează:
1. provitamina D3 (7-d-hidrocolesterina) se transformă în previtamina D3: este vorba de o reacţie
fotochimică, catalizată de radiaţia UV cu lungimea de undă între 270-315 nm (efectul maxim
se obţine între 280-297,5 nm), maximul reacţiei se atinge la 10-15 minute după iradiere;
surplusul de previtamină D3 neintrată în reacţie este transformată în produşi inerţi din punct de
vedere biologic, care sunt ulterior eliminaţi, deci se produce regularizarea cantităţii de vitamina
D3 sintetizată, încă de la acest prin nivel al sintezei;
2. previtamina D3 se transformă în colecalciferol, care este eliberat în circulaţie; această a II-a
etapă a sintezei este o izomerizare termică lentă (se produce la temperatura corpului uman, la
37°C), echilibrul reacţiei atingându-se la 72 ore după expunerea la radiaţia UV;
a. date recente au dovedit că expunerea unei suprafeţe de 20 cm²de tegument la radiaţia UV
asigură necesarul uman zilnic (400 UI) de vitamina D;
b. vitamina D este o vitamină puţin activă din punct de vedere biolgic, organele-ţintă ale acesteia
fiind intestinul, oasele şi muşchii; rolul său fundamental este reglarea homeostaziei calciu –
fosfor sanguin;
c. hipo/avitaminoza D determină la copii – rahitismul, iar la adult – osteomalacia; profilaxia
acestor suferinţe presupune:
o un regim adecvat, natural sau artificial de expunere la soare,
o un aport alimentar corespunzător de sterine;
o obs.:
riscul mai mare de a dezvolta aceste boli îl au persoanele care trăiesc, intervale prelungite de
timp, în spaţii închise (submarine, mine, spaţii concentraţionale neexpune etc.), ca şi persoanele
din zone cu grad mare de poluare atmosferică care împiedică radiaţia UV să ajungă la suprafaţa
terestră, sau persoane care nu beneficiază de un aport suficient de sterine (acizi graşi esenţiali);
expunerea la radiaţia UV, determină alături de vitamina D, sinteza altor sunstanţe anti-rahitice
diferite de vitamina D;
după Frazier, expunerea la plajă a unui subiect uman, pentru un interval de 14 zile, asigură
necesarul de vitamină D pentru un an întreg;
radiaţia UV se poate utiliza şi profilactic, pentru perioadele de convalescenţă după boli grave,
cu deprimări importante ale imunităţii: expunerea generală la doze suberitematoase (0,5-0,75
din MED - doza eritematoasă minimă) are o acţiune benefică în perioada de convalescenţă,
stimulând capacitatea de apărare nespecifică a organismului, dar are efect agravant în timpul
bolii.
Studii aprofundate nu au putut preciza relaţia directă între radiaţiile UV şi carcinogeneza cutanată.
Nu s-a putut defini până în prezent efectul oncogen al radiaţiilor UV şi/sau solare asupra tegumentelor
indemne; singurele efecte s-au constatat asupra leziunilor cutanate precanceroase.
S-au constatat în schimb, efecte nocive asupra ochiului. Aceste efecte nocive pot fi acute sau
cronice:
- absorbţia maximă a radiaţiilor UV se produce la nivelul corneei, determinând fotoconjunctivitele
bulbare sau fotokeratitele acute; mecanismele care determină aceste leziuni sunt: fototraumatizarea
intensă, fotosensibilitatea specifică unor indivizi;
- fotoretinita sau retinita actinică acută – apare la intensităţi mari ale radiaţiei, 1.3 W/cm2 sau mai
mult; retinita cronică apare în urma expunerilor îndelungate şi regulate la radiaţii, determinând
scăderea acuităţii vizuale;
- cataracta secundară apare în urma acţiunilor cumulative ale radiaţiilor UV şi solare, desfăşurate în
timp.
Iradierea extracorporeală cu radiaţii UV a sângelui uman urmată de reinjectare este un alt domeniu
interesant de aplicaţie a radiaţiilor UV asupra organismului uman. S-a constatat că această manevră
normalizează parametri hematologici alteraţi din unele boli hematologice, şi nu îi influenţează pe cei
normali. În urma acestor constatări, metoda a început să se aplice, deocamdată experimental, în
tratamentul arteriopatiilor obliterante, în unele patologii caracterizate de tulburări de oxigenare
tisulară, în unele boli caracterizate de tulburări imunologice. S-a mai constatat, că în urma iradierii
probelor sanguine, apare o creştere moderată a leucocitelor, şi mai ales a granulocitelor bazofile şi a
neutrofilelor, a limfocitelor T, şi în plus, s-a constatat activarea fagocitozei şi fibrinolizei. În afara
parametrilor hematologici, s-a înregistrat scăderea colesterolului sanguin şi inhibarea agregării
plachetare – acest ultim efect durează până la un an după manevră, şi este net superior ca intensitate şi
eficienţă faţă de efectul similar obţinut prin administrare de aspirină (acid acetilsalicilic); mai mult, în
cazul manevrei prin iradiere UV nu apare riscul hemoragiilor. Manevra de iradiere sanguină
extracorporeală utilizează radiaţiile UV tip A, care au capacitatea să treacă prin sticlă sau plexi
(plastic). Utilizarea pe scară largă a metodei deschide perspectiva FOTOFOREZEI ca formă specială
de terapie în mai multe domenii de patologie. Expunerea extracorporeală a sângelui la radiaţii UV, în
cantităţi precise, şi apoi reinjectarea acestor „doze” a început să se folosească în tratamentul
limfoamelor cutanate cu celule T. Tehnica este ceva mai complexă: în prealabil, se administrează 8-
MOP (8-metoxypsoralen), care antrenează răspunsul distructiv selectiv al organismului împotriva
clonelor maligne. 8-MOP este activ numai în prezenţa luminii cu o anumită lungime de undă – din
domeniul UVA – sub acţiunea căreia se fixează pe ADN-ul celulelor maligne, potenţând astfel mai
departe efectul radiaţiei UV: rezultatul final este blocarea replicării ADN şi moartea celulei.
Psoralenii sunt compuşi vegetali care favorizează bronzarea. Clasic, ei au fost folosiţi în
tratamentul pacienţilor cu vitiligo. Actualmente, psoralenii sunt incluşi în mai multe scheme de
tratament în psoriazis. Cea mai cunoscută modalitate terapeutică este asocierea psoralenilor cu
expunerea la radiaţiile UV tip A (psoraleni + UVA = PUVA). Aceste modalităţi terapeutice şi
derivatele lor au început să fie utilizate şi în tratamentul unor hematodermii. Principalul risc al metodei
îl constituie riscul efectelor tardive: carcinogeneza cutanată şi/sau elastoza. În tratamentul
psoriazisului, prin extensie se utilizează şi alternative terapeutice la PUVA:
- UVB-terapie – nu mai utilizează psoraleni,
- P-terapie – psoraleni + soare – după unii autori, ar fi mai fiziologică,
- LASER-terapie – care acţionează în spectrul UV.
În toate cazurile terapiilor prezentate mai sus, în timpul activării mecanismelor specifice (ex.
fagocitoza, proteoliza etc.), se produc procese subcelulare (interne) înalt energetice care generează
emisii fotonice, şi mai ales în spectrul UV. În toate aceste cazuri, pe lângă lungimea de undă (λ),
contează şi doza radiaţiilor UV.
Helioterapia
De la început, trebuie subliniat faptul că lumina solară beneficiază de emisia combinată radiaţie
infraroşie-lumină vizibilă-radiaţie ultravioletă, deci va beneficia de suma efectelor celor trei domenii
radiative care se potenţează între ele. Radiaţia UV contribuie la formarea stratului de ozon (din
oxigenul atmosferic) – activitatea maximă o realizează mai ales prin UVC cu 242 nm; ozonul, la
rândul său, absoarbe radiaţia UV (mai ales extremele nocive ale spectrului UV) jucând rolul unui
ecran-filtru.
Vorbind despre lumina solară şi utilizarea ei terapeutică, trebuie precizat faptul că în orice aplicaţie
se va ţine seama de trei aspecte geoclimatice:
- intensificarea activităţii solare – la care asistăm în ultimii ani, exprimată prin furtunile solare; s-
a constatat că aceste fenomene antrenează la nivelul planetei noastre activarea circulaţiei
atmosferice, modificări ale stratosferei şi mai ales ale ionosferei, modificări ale câmpului
geomagnetic care merg uneori până la „furtuni magnetice”;
- depleţia păturii de ozon stratosferic, deci apariţia „găurilor”în pătura de ozon la nivelul cărora
lipseşte ecranul protector contra radiaţiilor UV nocive, care ajung la nivelul solului;
- creşterea îngrijorătoare a temperaturii la suprafaţa Pământului (datorită „efectului de seră”,
rezultat în principal prin poluare).
În aceste condiţii, radiaţiile solare care trec de atmosfera terestră suferă modificări cantitative (de
tip „extincţie”) şi modificări calitative – respectiv modificări ale compoziţiei spectrale prin reflexie,
difuzie şi absorbţie. Datorită CO2, vaporilor de apă şi particulelor aerosolizate are loc o absorbţie
selectivă:
- CO2 şi vaporii de apă limitetază superior spectrul radiaţiilor - λ max.= 15000 nm;
- ozonul limitează inferior spectrul - λ min.= 290-280 nm.
La nivelul solului, lumina solară are următoarea compoziţie: radiaţii infraroşii (IR) = 59%, lumina
vizibilă = 40%, radiaţii ultraviolete = 1%. Datorită mutaţiilor produse în ultima vreme, prin creşterea
CO2, scăderea ozonului şi creşterea alarmantă a poluării, s-a constatat că pătrund şi radiaţii UV tip B şi
C, cu potenţial oncogen-mutagen mai accentuat.
În orice expunere la lumina solară se urmăreşte intensitatea radiaţiei globale, care este de fapt,
suma următoarelor componente:
- radiaţia difuză – reprezintă minim 50% din radiaţia globală; intensitatea maximă a acestei
componente se înregistrează până la 50° de la linia orizontului; efectul maxim al acestei
componente se înregistrează la nivelul ţărmurilor marine, mai ales joase, sau la nivelul câmpiilor
întinse;
- radiaţia reflectată – care depinde de suprafaţa activă a solului (ex. luciu de apă, suprafeţe de
gheaţă/zăpadă); această componentă depinde de:
o unghiul de impact al fasciculului incident,
o puterea de reflexie a suprafeţei = albedo;
- radiaţia directă – inclusiv UV, dependentă de condiţiile meteorologice, de cantitatea de oxigen, de
temperatura locală, etc.
Răspunsul organismului uman la radiaţia solară globală depinde de sensibilitatea eritematoasă a
fiecărui subiect. Fenotipul cutanat uman recunoaşte, din punctul de vedere al sensibilităţii
eritematoase, 4 tipuri principale:
- tipul I – întotdeauna arsură, niciodată pigmentare,
- tipul II – întotdeauna arsură, pigmentare medie,
- tipul III – ocazional arsură, întotdeauna pigmentare,
- tipul IV – niciodată arsură, întotdeauna pigmentare.
Sensibilitatea eritematoasă este evident corelată cu culoarea părului, dar se recunosc variaţii
individuale care ţin de sex, stări fiziologice sau patologice, vârstă, precum şi de regiunea corpului –
cea mai sensibilă zonă cutanată fiind toracele.
Dozarea iradierii cu ultraviolete (UV) se poate face:
- pentru întreg corpul – corect se face dozarea pe torace,
- în câmpuri localizate – dozarea se face pe câmpurile respective.
De regulă, emisiile sunt simultane – infraroşii şi ultraviolete –, cele două tipuri de emisii îşi
potenţează efectele. Astfel, radiaţiile infraroşii cresc temperatura substratului, astfel încât sunt
stimulate efectele fotochimice specifice radiaţiilor ultraviolete.
În cursul expunerilor la soare, organismul uman preia căldura: expunerea la un bilanţ radiativ
intens pozitiv determină preluarea de căldură de către organism, cca.73cal/cm²(suprafaţă corporală
expusă)/oră, din care 60% este absorbită, adică cca. 44cal/ cm²/oră, ceea ce reprezintă o absorbţie
totalăde 220-260 Kcal/oră. Dacă subiectul se bronzează se constată că reflexia scade şi absorbţia
creşte, înregistrându-se în medie un spor de absorbţie de 300-350 Kcal. Deci bronzarea se corelează cu
dinamica termofiziologică. Alternanţa plajă-scăldat, mai ales dacă este vorba de o apă cloruro-
sodică, inclusiv apa de mare, adaugă efectul lenticular al cristalelor de sare care rămân pe suprafaţa
corpului la ieşirea din apă şi care concentrează radiaţiile fotonice care ajung la suprafaţa corpului
expus.
Dacă ne referim la cura heliomarină, organismul uman beneficiază de complexul terapeutic
cunoscut sub numele de talazoterapie, în care se includ efectele bioclimatului specific marin (de
litoral), precum şi efectele celorlalţi factori de cură (aerosoli, nisip, nămol etc.).
În cazul expunerilor la radiaţiile solare în condiţiile montane, mai ales iarna, când suprafeţele sunt
acoperite cu zăpadă şi gheaţă, care au capacitate reflectorizantă importantă – radiaţia reflectată
repezintă până la 80-90% din radiaţia solară globală –, organismul este supus unui important stress
adaptativ: asistăm la antrenări şi modulări ale funcţiilor diverselor aparate, şi mai mult, aceste expuneri
repetate influenţează reactivitatea neuro-vegetativă. Numeroase studii au încercat explorarea indicilor
reacţiei de termoreglaresub incidenţa acestor expuneri: se constată creşterea temperaturii cutanate,
tahicardie, modificări moderate ale tensiunii arteriale, scăderea rezistivităţii cutanate, variaţia tonusului
simpatic, variaţii ale secreţiilor endocrine (fapt dovedit de ex., de modificările concentraţiei
aldosteronului sanguin ş.a.).
Accidentele sau incidentele posibile, în cazul expunerii la radiaţiile fotonice (ultraviolete sau
solare), apar de regulă la persoane cu predispoziţii sau capacitate de protecţie deficitară la radiaţiile
fotonice:
- persoane care prezintă modificări ale pielii normale la insolaţie prea puternică sau prelungită
repetată: la aceştia apar, în primă fază, arsuri şi/sau actinita acută, iar după expuneri repetate,
elastoza, leziuni precanceroase şi chiar, cancere cutanate;
- persoane cu deficienţă de fotoprotecţie cutanată naturală: este cazul persoanelor cu albinism
(absenţa sintezei melaninei), sau a persoanelor cu xeroderma pigmentosum (deficit de enzimă
reparatoare a leziunilor ADN la nivelul celulelor tegumentare);
- purtători de dermatoze agravate sau relevate de soare – herpes solar, acnee, cloasma, lupus
eritematos, etc.;
- prezenţa în piele a unor molecule care „intensifică” efectele soarelui.
Substanţele fotosensibilizante sunt de două categorii:
- substanţe fotosensibilizante exogene, dintre care cele mai frecvente sunt unele medicamente de uz
internsau extern,
- substanţe fotosensibilizante endogene, rezultate de obicei în urma unor tulburări metabolice.
Substanţele fotosensibilizante exogene acţionează prin declanşarea unuia din următoarele două
mecanisme posibile:
- reacţia fototoxică – implică substanţe cromofore care au capacitatea de a capta fotoni, energia
acestor fotoni restituind-o în jur, ceea ce determină alterări structurale celulare şi tisulare; pentru
declanşarea acestui mecanism este nevoie:
de o cantitate (concentraţie) suficientă de sustanţă şi
de o iradiere suficientă;
o leziunea se prezintă sub aspect de eritem, cu/fără flictene, care ulterior, după vindecare, se
descuamează şi lasă în urmă o pigmentare durabilă;
o caracteristica acestei reacţii este aceea că apare strict la locul expunerii sau a aplicării
substanţei cromofore;
o în cadrul acestei reacţii, se întâlnesc aspecte clinice particulare:
dermita pigmentară „cu breloc” – apărută la nivelul gâtului sau axilei, în urma utilizării de
parfumuri, deodorante etc. care conţin substanţe cromofore;
dermita „de pajişte” – după expunere la plajă, subiectul se întinde pe iarbă;
foto-onicoliza – decolarea unghiilor, în urma expunerii la soare după tratamente cu
cicline;
- reacţia fotoalergică – implică prezenţa unei substanţe fotoalergice, care are capacitatea de absorbţie
fotonică, determinând modificări ale substanţelor de structură şi mai ales, a proteinelor tisulare,
care prin modificare devin antigenice, împotriva cărora se declanşează reacţii ale celulelor
imunocompetente; la reintroducerea substanţei respective, apare o reacţie alergică tip eczemă; deci,
pentru declanşarea acestei reacţii este necesară:
o prealabilă sensibilizare,
este obligatorie o perioadă de latenţă de minim 48 ore între administrare şi apariţia
reacţiei,
reacţia nu depinde de cantitatea de substanţă administrată şi nici de doza de iradiere,
reacţia apare şi la părţile acoperite ale corpului (deci nu se limitează strict la zonele
expuse) şi
persistă şi după iradiere (uneori de ordinul anilor).
o Acest tip de reacţie poartă numele de LUCITĂ REMANENTĂ, apare la persoane predispuse
după tratamente prelungite cu fenotiazine (la atopici), sau după utilizarea prelungită de
deodorante care conţin salicilamide halogenate. Această lucită remanentă prezintă riscul
dezvoltării pseudolimfomului actinic, cu potenţial oncogen.
Fotosensibilizări endogene apar în cazul porfiriilor cutanate (eritropoetice sau hepatice – în cadrul
etilismului cronic, a consumului cronic de barbiturice sau estrogeni), sau în cazul unor tulburări ale
metabolismului triptofanului, ş.a.
Mijloacele de protecţie faţă de radiaţiile fotonice (în principal radiaţiile ultraviolete şi/sau solare)
se clasifică în două categorii importante:
- mijloace de protecţie ne-farmacologice – piesele de vestimentaţie, ochelarii, dispozitivele de
ecranare,
- mijloace de protecţie farmacologice – care se subîmpart în:
o mijloace de protecţie farmacologice de uz extern, şi
o mijloace de protecţie farmacologice de uz intern – vitamina PP, carotenoizii, talidomida,
antimalaricele de sinteză, etc.
Mijloacele de protecţie farmacologice de uz extern sunt de două tipuri:
- substanţe care împiedică total / parţial contactul cu radiaţiile UV al suprafeţei pe care se aplică:
clasic, s-au utilizat substanţe capabile să absoarbă radiaţiile UVB lăsând să treacă radiaţiile UVA;
condiţiile pe care o substanţă trebuie să le îndeplinească pentru a fi inclusă în această categorie şi
utilizată ca atare, sunt:
să nu fie iritantă,
să nu conţină substanţe oxidante (care potenţează radiaţiile UV),
să neutralizeze substanţele toxice rezultate din reacţiile fotochimice determinate de
absorbţia cuantelor radiaţiilor fotonice;
o mecanismul fundamental prin care aceste substanţe reuşesc să realizeze protecţia este reflexia
radiaţiei fotonice; există două tipuri de substanţe:
substanţele-ecran (albe) prezintă un spectru protector extins la domeniul radiaţiilor UV
de tip A şi B; dezavantajul acestor substanţe este acela că, alături de efectele benefice în
relaţia cu radiaţiile UV, împiedică şi bronzarea; ex. de substanţe-ecran: caolin, talc,
bioxid de titan, oxid de zinc, etc.;
substanţele-filtru sunt substanţe care opresc selectiv unele tipuri de radiaţii: ele absorb
radiaţiile de tip UVB, dar permit trecerea radiaţiilor UVA (în mod deosebit cu λ cca.
350 nm); din această categorie de substanţe fac parte: cumarina, antipirina, salicilatul de
metil, etc.
- substanţe care induc „bronzarea artificială” – determină declanşarea unui mecanism chimic la
nivelul pielii, care ulterior stimulează fotoprotecţia endogenă; ex. de substanţe: tanin, permanganat
de potasiu, etc.
Trebuie precizat faptul că, pentru o piele cu sensibilitate medie, dacă se respectă metodologia
corectă de expunere progresivăla radiaţiile solare sau ultraviolete, nu este necesară utilizarea
substanţelor fotoprotectoare. În cazul expunerilor prelungite la doze intense de radiaţii este necesară
ungerea tegumentelor cu emulsii sau creme bogate în uleiuri vegetale care:
- împiedică deshidratarea cutanată,
- au acţiune filtrantă, fotoprotectoare, utilă pentru orice fel de subiect expus.
EXEMPLE:
1. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către diferite substanţe (componente tisulare ) este selectivă:
a.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 200mµ au acţiunea cea mai intensă asupra
enzimelor celulare - cele cu (λ)= 254mµ au acţiune intensă asupra nucleului celular
b.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 200mµ au acţiunea cea mai intensă asupra
protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 280mµ au acţiune intensă asupra nucleului celular
c.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 280mµ au acţiunea cea mai intensă asupra
protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 200mµ au acţiune intensă asupra protoplasmei celulare
d.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 280mµ au acţiunea cea mai intensă
asupra protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 254mµ au acţiune intensă asupra nucleului
celular
e.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 254mµ au acţiunea cea mai intensă asupra
protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 280mµ au acţiune intensă asupra nucleului celular
56. Dintre radiaţiile luminoase, cele cu acţiunea cea mai bactericidă sunt radiaţiile ultraviolete:
57. Tegumentul formează un ecran fiziologic faţă de adiţiile infraroşii, a cărui permeabilitate variază în
funcţie de lungimea de undă, cu grosimea pielii şi cu starea sa de umiditate; astfel:
OBIECTIVELE LECŢIEI:
NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :
Sub acţiunea câmpului magnetic de joasă frecvenţă, mai ales pulsatil, se pot produce efecte
favorabile care conduc la accelerarea proceselor de reparaţie în:
♦ cicatrizarea plăgilor,
♦ calusarea fracturilor,
♦ vindecarea necrozelor şi rănilor, indiferent de etiologie.
Procesele metabolice celulare sunt influenţate diferit, în funcţie de forma câmp magnetic aplicată.
Există două categorii mari de câmp magnetic :
Câmpul magnetic continuu - acesta dezvoltă :
efecte predominant anabolice,
efecte complexe asupra glandelor endocrine,
influenţează concentraţia electroliţilor în sânge, datorită modificărilor de permeabilitate a
membranei celulare :
scade ionii K+ şi Ca++ în primele zile de aplicare a câmpului magnetic,
K+ şi Ca++ cresc ulterior treptat (în sânge), chiar şi după ce se termină terapia,
Mg++ scade în limite fiziologice, inclusiv la 2 luni de la terminarea terapiei.
Câmpul magnetic întrerupt dezvoltă :
efecte predominant catabolice,
stimulează ieşirea K++ din celulă,
accentuează glicoliza,
accentuează proteoliza,
accentuează eliminare din depozite a unor substanţe ca vitamina C (până la epuizare),
eliminarea fosfatazei alcaline de la nivelul gandei suprarenale (cortico-suprarenală),
stimulează secreţia medulo-suprarenalei (secreţie de tip adrenergic),
stimulează activitatea glandelor hipofiză şi tiroidă.
Sistemul neuromuscular suferă influenţa câmpului magnetic, în funcţie de forma acestuia, după
cum urmează:
Câmp magnetic întrerupt:
determină activarea puternică a ATP-azei şi a aldolazei, deci creşte forţa de contracţie a muşchilor
fazici.
Câmp magnetic continuu – efectul este mult mai redus:
activitatea bioelectrică a musculaturii, mai ales în contracţie izotonă, este crescută. S-a constatat că
aplicarea câmpului magnetic în regim întrerupt, influenţează amplitudinea traseului, în timp ce
aplicarea câmpului magnetic în regim continuu influenţează ritmicitatea descărcării. Regimul continuu
este mai activ pe musculatura tonică, decât pe cea fazică.
Antrenamentul fizic este mult mai eficient sub influenţa câmpurilor magnetice, care scad
excitabilitatea neuromusculară exagerată în condiţii patologice.
neurovegetativă individuală. Uneori, după primele şedinţe se impune schimbarea formei, datorită
Aparatele care produc câmpuri magnetice de joasă frecvenţă sunt de diverse tipuri, în funcţie de
firmele producătoare. Este foarte dificil să descriem toată gama de aparate de acest fel, şi nu ar fi
necesar acest lucru, pentru că specificaţiile tehnice şi de utilizare se găsesc în cartea tehnică a fiecărui
aparat. Totuşi, pentru a putea înţelege modul de acţiune, efectele şi metodologia de aplicaţie a
câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă, am ales aparatele Magnetodiaflux (MDF), care se găsesc
încă în dotarea majorităţii serviciilor de recuperare medicală, clinice sau ambulatorii.
Aparatele MDF sunt produsele româneşti şi generează câmpuri magnetice cu frecvenţe de 50 Hz şi
100 Hz. Aparatul beneficiază de două bobine circulare – self-uri, şi două bobine cubice – localizatoare.
Intensitatea câmpului la nivelul bobinei cervicale este 4 mT, la nivelul bobinei lombare este 2 mT, la
nivelul bobinei cubice (localizatoare) este de 20-23 mT. Aplicaţiile au mai multe variante, în funcţie de
tipul de bobină folosit, de forma decâmp şi de frecvenţele acestuia. Aparatul permite producerea a 3
forme principale de câmp magnetic, fiecare formă fiind modulată în 3 variante de bază :
forma continuă – cu frecvenţele de:
- 50 Hz,
- 100 Hz,
- 50-100 Hz (6 sec 50Hz, 6 sec 100 Hz, 6 sec 50 Hz …. ),
forma întreruptă ritmic – cu frecvenţele de:
- 50 Hz (3 sec 50 Hz, 3 sec pauză …. ),
- 100 Hz (3 sec 100 Hz, 3 sec pauză ….),
- 50-100 Hz (3 sec 50 Hz, 3 sec pauză, 3 sec 100 Hz, 3 sec pauză …..),
forma întreruptă aritmic – cu frecvenţele de:
- 50 Hz (perioade variabile de 50 Hz întrerupte de pauze variabile în succesiune aleatorie),
- 100 Hz (perioade variabile de 100 Hz întrerupte de pauze variabile în succesiune aleatorie),
- 50-100 Hz (perioade de 6 sec de 50 Hz şi perioade de 6 sec de 100 Hz intercalate aleator şi
despărţite de pauze inegale).
Formele de bază ale câmpului magnetic sunt continuu şi întrerupt ritmic. În forma întrerupt
aritmic, modulările au rolul de a împiedica fenomenul de acomodare: domină efecte ergotrope. In
forma continuă domină efectele sedative şi trofotrope.
Selfurile (cercurile) interesează mai ales pentru aplicaţiile generale. Selful cervical, interceptând
regiunea cervicală cu zonele sale reflexogene, reglează funcţia cardiovasculară şi respiratorie, dar
interferând şi zona posterioară Scerbac, are rol important în reglarea stării de veghe, a stării de bine, de
confort, de creştere a tonusului general, spre tendinţa dinamică.
Bobinele cubice generează câmpuri magnetice localizate, cu intensităţi mai mari. De obicei se
aplică direct pe zona de tratat, pentru a obţine un efect focalizat. Sunt posibile aplicaţii combinate
simultane.
Bobinele localizatoare şi selful cervical au efect suplimentar adjuvant reflex.
Metodologia aplicării :
cuplare cordon alimentare,
cuplare fişă pe panoul posterior,
poziţionare întrerupătoare la poziţia 0,
se verifică aparatul, se fixează timpul,
se alege regimul de lucru.
Reguli de aplicare :
în săli separate,
bolnavii se aşează/culcă pe paturi de lemn,
spaţiu minim între paturi 3 m,
bolnavii se vor prezenta fără obiecte metalice şi ceas,
este contraindicat la bolnavii cu pacemaker şi piese metalice ortopedice,
bolnavul se posturează în decubit dorsal, într-o poziţie comodă, şi va fi îmbrăcat lejer,
extremitatea cefalică se orientează spre nord,
selfurile trebuie să vină în contact direct cu regiunea de tratat şi săgeata să fie orientată spre
extremitatea cefalică a bolnavului.
Prescripţia va conţine :
tipul/tipurile de bobină (self, localizator),
forma de câmp magnetic aplicată,
frecvenţa câmpului,
durata aplicaţiei,
numărul de şedinţe.
Metodologia de aplicare a câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în diverse domenii de patologie
Afecţiunile articulare
Câmpul magnetic acţionează cert asupra articulaţiilor şi a proceselor patologice de la acest nivel,
activând următoarele mecanisme :
scade inflamaţia articulară şi periarticulară,
scade contractura antalgică,
creşte pragul cortical la durere, şi prin aceasta, creşte rezistenţa la stimulul algic.
Se folosesc câmpurile magnetice de joasă frecvenţă, mai ales dacă suferinţele articulare
degenerative sunt însoţite de distonii neurovegetative (bolnavi nevrotici, sau nevrozaţi de sufeinţele
cronice). Ca metode se pot folosi bobinele self, bobină self şi bobine localizatoare, sau doar bobine
localizatoare. Se poate aplica câmp magnetic continuu, 50Hz şi 100 Hz, sau întrerupt ritmic 50-100
Hz. Timpul aplicaţiei este de 10-20 min, zilnic, serii de 15-18 şedinţe, cu pauze între serii de 3-4
săptămâni. Se fac 1-3 serii pe an, după care repetările se fac la intervale tot mai mari, de 2-4 luni.
În artrozele secundare (ex. secundar posttraumatice), eficienţa este mai mică decât în artrozele
primare.
Se fac aplicaţii locale sau generale. Se aplică câmp magnetic continuu cu frecvenţe în succesiune
50 Hz, 50-100 Hz, 100 Hz. Timpul aplicaţiei este de 10-20 min, zilnic şi 12-14 şedinţe/serie. Pauza
între serii este de 2-3 săptămâni.
Discopatiile de fază II şi III (după unii autori, putând fi incluse în grupa reumatismelor
abarticulare), sunt mai puţin receptive la acest tip de tratament.
Mecanismele fundamentale pe care le activează câmpurile magnetice de joasă frecvenţă sunt două:
- influenţează permeabilitatea celulară şi vasculară locală,
- ameliorează tulburările generale şi endocrino-metabolice care însoţesc evoluţia acestui tip de boală.
Consecinţele aplicării de câmp magnetic :
scade inflamaţia,
scade durerea,
creşte mobilitatea articulară,
ameliorează raportul albumine/globuline în electroforeză (marker al activării inflamaţiei şi al
gravităţii ei).
Se indică în poliartrita reumatoidă, mai ales în stadiile I şi II. Uneori, după 6-7 şedinţe poate apare o exacerbare a fenomenelor şi, în acest caz, se
indică pauză de 1-2 zile, apoi tratamentul se reia. Se aplică bobine circulare +/- bobină localizatoare pe articulaţiile interesate. Se aplică câmp
magnetic continuu, frecvenţe de 50Hz şi 100 Hz. Timpul aplicaţiei este de 12-20 min pe şedinţă, zilnic, câte 15-20 şedinţe pe serie. Se fac 3-5 serii pe
an, în funcţie de evoluţie.
cum urmează:
În plăgi, contuzii, hematoame – se aplică la o zi după traumatism: self cervical + localizatoare pe
zona traumatizată, câmp continuu 50Hz şi 100 Hz, sau câmp întrerupt ritmic cu frecvenţă 50-100 Hz,
pentru 24-40 min, zilnic, 10-14 zile.
În entorse, status post-ruptură musculară sau tendinoasă: tratamentul se începe în prima zi după
traumatism, formulele utilizate şi în cazul de mai sus, pentru mai mult de 30-40 min, zilnic, 12-20
şedinţe pe serie.
În sechele postfractură cu/fără distrofie simpatică reflexă posttraumatică: aplicaţii precoce,
intensităţi mici pentru 20-30 min, zilnic, 10-20 şedinţe pe serie. Localizatorul nu se pune direct pe
zona afectată. Frecvenţa cea mai folosită este de 50Hz (cea mai simpaticolitică). Intensităţile mici au
efect mai important în ameliorarea vasoplegiei, care caracterizează mai ales stadiul I al distrofiei
simpatice reflexe (clasicul sindrom algoneurodistrofic).
Consolidarea fracturilor :
- Se consideră că aplicaţia de câmpuri magnetice de joasă frecvenţă accelerează cu 18% depunerea
de calciu în os în fiecare zi, şi creşte constant calcemia, modificare care se menţine şi la 14 zile de
la terminarea tratamentului.
- Mecanismele activate de câmpurile magnetice de joasă frecvenţă în cazul accelerării calusării
fracturilor ar fi:
- influenţează secreţia PTH (parathormon) a paratiroidelor, activând depunerea calciului la nivel
osos,
- stimulează diferenţierea celulei osoase (efect local),
- activează circulaţia în zonă.
- Se aplică precoce, după instalarea contenţiei:
- fie direct cu localizatoare,
- fie în 2 timpi : întâi pe cele 2 selfuri, apoi pe zona fracturată cu localizatoare.
- Se aplică 40-60 min, zilnic, 20-40 şedinţe pe serie, până la consolidare; în cazul consolidării
întârziate, se fac 2-3 şedinţe pe săptămână până la deghipsare
Afecţiuni neuro-psihice
În nevroze astenice, nevroze infantile cu comportament agresiv:
- câmp magnetic continuu, 50Hz şi 100Hz,
- 15-20 min/şedinţă
În psihastenii, nevroze depresive:
- câmp magnetic, ritmic sau aritmic, 50Hz, 50-100Hz şi 100Hz
- 10-20 min/şedinţă,
- se fac 12-14 şedinţe pe serie, pauze de 2-3 săptămâni între serii, 2-3 serii/an.
În distonii neuro-vegetative:
- hipersimpaticotonii:
- câmp continuu 50Hz, 50-100Hz şi 100Hz,
- frecvenţa 50Hz este cea mai simpaticolitică formă ;
- hiperparasimpaticotonii:
- câmp ritmic combinat cu aritmic,
- self cervical + lombar,
- durata aplicaţiilor diferă după efectul urmărit: 3-6 min pentru efect parasimpaticolitic, 6-10
min pentru efect simpaticomimetic;
sindroame spastice şi alte hipertonii (hemiplegie, leuconevraxită, paraplegii, etc.), precum şi
rigiditate (ex. boala Parkinson):
- câmpul magnetic de joasă frecvenţă influenţează activitatea formaţiunii reticulate, echilibrând
sistemele facilitatoare-inhibitoare neuro-musculare, jucând rol în kinetoterapie,
- selfuri cervical + lombar + localizatoare pe membrul superior (antebraţ şi palmă) şi membrul
inferior (coapsă şi gambă),
- câmp continuu 50Hz, 50-100Hz şi 100Hz,
- 14-30 min pe şedinţă, zilnic, 16-20 şedinţe pe serie, 4-6 cure pe an.
Afecţiuni cardio-vasculare
Afecţiuni respiratorii
Câmpul magnetic de joasă frecvenţă formă întreruptă ritmic este indicată în cazul pacientului de tip
trofotrop, cu dominanţă parasimpatică, cu reactivitate bronşică intensă la acetilcolină şi răspuns
prompt la simpaticomimetic.
Câmpul magnetic de joasă frecvenţă formă continuă se indică în caz de hiperexcitabilitate
corticală, la bolnavii anxioşi, cu dominanţă simpatică.
În toate tipurile de suferinţă respiratorie, chiar dacă forma de câmp diferă (este cea indicată mai
sus, în funcţie de caz), aplicaţia se face la fel: fie pe selfuri, fie doar self cervical; se pot utiliza şi
formele combinate continuu + întreruptă ritmic.
Durata va fi de 12-16 min/şedinţă, 15-18 şedinţe/serie, cu repetare la 1-2 luni.
Afecţiuni digestive
Afecţiuni endocrine
Afecţiuni ginecologice
Magnetoterapia locală