Sunteți pe pagina 1din 3

1

Psihoterapia pacienţilor cu comportament suicidar. Terapia scurtă

contextual- modulară la pacienţii cu risc suicidar

Durata este de cca. 6 săptămâni:

Sesiunea 1

a. explorarea factorilor care au dus la decizia de suicid;

b.evaluare;

c. formarea unei alianţe vitalizante;

d. posibilitălţi de a schimba evaluarea.

În această secţiune, în care se evaluează viziunea despre sine şi ceilalţi, despre evenimente şi

lume, terapeutul încurajează pacientul să se considere persoana-cheie în sistemul său de suport. El îi

explică pacientului că una din cauzele deprimării sale este anxietatea. În acest sens, terapeutul îl învaţă

pe pacient primul exerciţiu din «trainingul» autogen - tehnică de autorelaxare după Schultz.

Sesiunea 2

a. pacientul învaţă să-şi domine anxietatea;

b. explorarea anxietăţii, cât şi posibilitatea de a-şi exterioriza emoţiile asociate cu anxietatea

Anxietatea pacientului este deseori accentuată de o gândire rigidă şi distorsionată. Pacientul este invăţat

să folosească imageria şi relaxarea.

Sesiunea 3

În cadrul dialogului terapeutic:

a. se caută originile mâniei şi ostilităţii;

b. se caută obiectul mâniei şi ostilităţii

c. se caută să se dezvolte controlul mâniei şi ostilităţii

d. se continuă practica relaxării şi imageriei şi conştientizarea unor temeri nerecunoscute până în

prezent;

c. se incearca invăţarea pacientului să experimenteze pierderea sau umilinţa fără a fi autodistructiv.

Sesiunea 4

a. se începe reconstrucţia cognitivă prezent şi viitor şi se încearcă a se interioriza idei de genul “o sa

înfrâng acest obstacol şi voi trăi";

b. se argumentează şi se acceptă ideea că suicidul este o cale greşită de a reacţiona în criză;


2

c. se stimulează imageria pe tema succesului;

d. se identifică şi se exteriorizează problemele.

Sesiunea 5

a. pacientul este încurajat să se vadă în centrul evenimentelor, este întrebat ce face el acum, ce speră să

facă şi ce speră să fie;

b. este ajutat să conştientizeze sensul gestului său suicidar şi să experimenteze suportarea durerii.

c. pacientul învaţă noi modalităţi adaptative, pozitive, noi atitudini;

d. se foloseşte în continuare imageria pentru a crea situaţia de confort psihologic.

Sesiunea 6

a. pacientului i se explică importanţa prieteniilor, dar şi a singurătăţii, care permit acceptarea şi

afirmarea de sine şi reorganizarea resurselor interne;

b. se reconstruieşte imaginea propriei persoane ca fiind eficace şi demnă;

c. se recapitulează celelalte achiziţii anterioare;

d. se acordă mai multă importanţă mecanismelor de control şi de suport al Sinelui, creării de căi mai

eficace în a stăpâni crizele şi evenimentele dureroase şi se întăreşte sistemul de credinţe şi

comportamentul pacientului.

Psihoterapia suportivă se aplică in 90% dintre cazuri şi are ca scop reducerea anxietăţii

pacientului, arătându-i-se întelegere şi simpatie şi deschizându-se drumul modalităţilor prin care îşi

poate rezolva problemele.

Farmacoterapia constă în principal în administrarea de medicamente antidepresive şi este

apanajul în exclusivitate al medicului psihiatru, coordonatorul echipei recuparatorii. Tipul

medicamentului antidepresiv este ales în funcţie de specificul pacientului. Exista depresii in care

pacientul este anxios şi depresii in care pacientul este apatic. La pacienţii unde există riscul suicidar

este foarte important ca medicamentul să aibă o toxicitate foarte redusă.

Strategiile de lucru cu rezistenţa

Rezistenţa este determinată în mare parte de stilul terapeutic. Ea devine astfel un fel de feed-back pt.

procesul terapeutic, căci s-a constatat că un nivel scăzut al rezistenţei este asociat cu o schimbare de

durată a clientului. Rezistenţa se exprimă prin mai multe tipuri de reacţii: disputa cu terapeutul,

întreruperea tratamentului, negarea problemelor, ignorarea terapeutului.


3

Strategiile de lucru cu rezistenţa sunt:

1-reflectarea simplă - se referă la nonrezistenţa terapeutului prin ascultare reflectivă.

2-reflectarea amplificată - reflectă spusele clientului într-o formă exagerată.

3-reflectarea dublă - constă în reflectarea a ceea ce spune clientul, adăugând şi cealaltă parte a

ambivalenţei.

4-redirecţionarea - distagerea atenţiei clientului de la problema rezistenţei.

5-acordul, însoţit de o redirecţionare - acordul iniţial cu clientul, care apoi să creeze posibilitatea unei

redirecţionări în favoarea evoluţiei psihoterapiei.

6-întărirea faptului că doar clientul are controlul asupra opţiunilor sale.

7-reîncadrarea - constă în a oferi o altă perspectivă informaţiilor furnizate de client.

8-paradoxul terapeutic – constă în a-l plasa pe client într-o situaţie în care rezistenţa sa să fie în

beneficiul schimbării. Un exemplu de paradox terapeutic este „ a prescrie problema”. Dacă toate

eforturile au fost întâmpinate cu rezistenţă, terapeutul poate recomanda clientului să nu se schimbe

absolut deloc, dar el fiind rezistent la toate modalităţile terapeutice anterioare, va tinde să-şi păstreze

această atitudine şi în continuare, aşa că probabil se va hotărî să acţioneze astfel încât să-şi rezolve

problema.

Consolidarea angajării în schimbare este faza a 2-a a interviului motivaţional şi începe atunci

când clientul este pregătit pentru schimbare, dar nu a luat o hotătâre fermă în această direcţie. Semnele

care arată pregătirea pt. schimbare sunt: scăderea rezistenţei, clientul pune mai puţine întrebări despre

problema sa, este mai calm, mai relaxat, face afirmaţii pro-schimbare, pune mai multe întrebări despre

schimbare, vorbeşte despre cum va fi viaţa sa în viitor. Pregătirea pt. schimbare presupune un efort îndelungat din
partea terapeutului. Acesta trebuie să nu subestimeze ambivalenţa, să nu prescrie un plan pentru schimbare, dar să
ofere alternative clientului, din care acesta să o aleagă pe cea pe care o consideră potrivită, sau să-şi construiască alta
pornind de la cele prezentate de terapeut. Clientului nu i se spune ce are de făcut, ci este întrebat ce ar

vrea să facă în direcţia schimbării sale. Acest proces presupune stabilirea scopurilor conform cu dorinţele clientului,
stabilirea variantelor de acţiune şi construirea unui plan. Planul va cuprinde cele mai importante motive pt. care

schimbarea este necesară, scopurile personale, modalităţile de realizare a scopurilor, persoanele ce pot

oferi ajutor pe parcursul procesului de schimbare, rezultatele scontate.