Valentele patriotice ale educatiei religioase

Fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim și mai săraci, și mai înfometați, și mai
datori.

„Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu
înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Așa înţelegea unul din marii noștri români, Mihail Sadoveanu, ideea de patriotism, care, din
păcate, astăzi se vede condamnată la o nedreaptă stigmatizare.

Am amintit de frumoasele slove ale romancierului, căci ne aflăm în preajma unui eveniment ce
readuce în discuție noțiunile de patrie și patriotism. În fiecare an, la începutul lui decembrie, neamul
românesc își serbează ziua națională. Prilej potrivit pentru declarații înflăcărate, însoţite de diferite
manifestări marcând sărbătoarea. Unii din frații noștri arborează drapelul național, alții își fac timp să
asiste la evenimentele organizate de cârmuire la nivel central sau local, iar alții trec nepăsători pe lângă
tumultuoasele festivități, considerându-le anoste ori emfatice.

Ce să facă un bun creștin într-o astfel de zi (liberă, pe deasupra!)? Intră în conflict patriotismul cu
dreapta credință? Mai este la modă să fii patriot? E păcat să-ți iubești poporul, pământul unde te-ai
născut? Iată câteva întrebări care se cer lămurite îndeosebi acum, când steagul românesc parcă flutură
mai frumos, iar culorile lui ne picură în suflete mai multă emoție. Am impresia că astăzi, pe meleagurile
noastre, nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot. Din păcate, nici nu știi daca e bine sau nu să
fii, iar dacă totuși ești, atunci ţi se pare mai chibzuit să nu te vădești, ca să nu șochezi pe cineva, sfârșind
prin a fi catalogat drept caraghios. Nu-mi dau seama cum simt alții, dar eu, atunci când ne sărbătorim Ziua
Națională, trăiesc un simțământ de bucurie și recunoștință. De ce!? Pentru sacrificiul atâtor generații
jertfite pentru idealul sfânt al unității de credință și de neam. Ce i-a mânat în lupta crâncenă de la
Mărășești, din vara lui 1917, pe cei aproape 50.000 de soldați uciși în cele cincizeci de zile de aprige
bătălii? Lor și celorlalți români morți pentru ideea de patrie trebuie să le purtăm nesfârșită gratitudine.
Bucuria, recunosc, se amestecă puţin cu amărăciune, căci am uitat – ori poate că nici nu știm – să ne
serbăm ziua națională. În afară de paradele militare, de festinurile ce încalcă rânduiala postului Naşterii
Domnului, parcă lipsește esențialul: dovada fermă prin care să ne arătăm preţuirea față de eroii ce ne-au
scris istoria cu jertfa sângelui lor, față de românii ce au făcut cinste poporului prin înfăptuirile lor spirituale,
culturale, tehnice, sportive sau de altă natură. Vor spune unii: se fac pomeniri prin piațete, pe la
monumentele istorice, se depun coroane de flori. Da, i-adevărat! Totuși, e prea puțin. Doar o singură zi pe
an ne amintim de ei. În rest, mormintele lor rămân abandonate, numele lor șterse din memoria neamului
sau condamnate la o nefirească uitare.

Deci, ce e cu patria și patriotismul? Mai sunt de actualitate într-o lume tinzând spre globalizare?

Cu toate că regimul comunist ateu a făcut uz în mod exagerat de aceste noțiuni, golindu-le de
sensul umanismului democratic moștenit din antichitatea greco-romană, spre a le împovăra cu
obscurantismul unui naționalism degenerat – stârnind astfel aversiune faţă de ele –, patriotismului trebuie
să i se redea sensul curat al vremurilor încărcate de glorie ale poporului nostru.

Așadar, ce e patriotismul!? Poate fi dragoste pentru neamul din care am răsărit, față de valorile și
tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuţi o dată cu Ortodoxia, în care au
simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca
1
mâinilor sau a minții. Tot patriotism înseamnă cercetarea cu smerenie a scăderilor de care suferă românii,
luptând spre îndreptarea acestora; truda de a aduce bucurii pe chipurile și în sufletelor celor ce trăiesc
greu; dorință de a continua, cu riscul de a fi catalogat desuet ori ciudat, tradițiile, portul, obiceiurile.
Patriotismul nu echivalează, așadar, cu declarațiile, aclamațiile neacoperite prin fapte, cu vorbele goale,
de care amintea poetul nepereche al românilor, Eminescu; patriotismul presupune lucrare, dăruire, jertfă,
recunoștință, într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.

Aș îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor. Iar când acesta
uită de propriile sale valori, începe descompunerea lui socială și culturală. Nu am pretenția că pot fi în
asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: nu ne țin de foame noțiunile de patrie
și patriotism, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci. Nu zic, ei au o oarecare dreptate. Dar parcă fără
apartenența la un neam, la o istorie, devenim și mai săraci, și mai înfometați, și mai datori. Patria ne face
să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și
pe strămoșii noștri, al căror sânge ne curge prin vene, dar, deopotrivă, ne menținem uniți prin aceeași
credință, a celor adăugaţi deja Eternității. Mântuitorul Hristos s-a rugat pentru unitatea de credință: Toți să
fie una precum Noi una suntem (Ioan 17, 21). Unitatea duhovnicească a dus la unitatea politică în
România. De aceea la noi, la români, patriotismul a fost firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie
și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și
respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului
religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se
stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline
curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între
veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, tradițiile
multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei
patrii.

Totuși, nutresc speranța că nu va fi așa, că vom învăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința,
neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum
spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi
aparții”.

“Ce este patriotismul şi de ce merită să rămânem patrioţi” - Arhim. Mihail Daniliuc (egumenul Schitului
Vovidenia-Neamț, Custode al Casei Memoriale Visarion Puiu și Muzeului Mihail Sadoveanu, cadru didactic la
Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”- Mănăstirea Neamț)

Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patria şi poporul din care facem
parte. Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune, aşa cum aparţine unei familii, tot aşa
aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice. Aceste noţiuni
se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, fiind
expresia unor sentimente.

Este avantajul de a-ţi cunoaşte părinţii şi moştenirea pe care o ai de la ei. Este avantajul de a purta
hainele care ţi se potrivesc, fără a fi sedus de straiele strălucitoare ale altora care pot să-ţi fie ori prea strâmte,
ori prea largi pentru măsura ta. Este maturitatea de a putea vorbi cu ceilalţi fără a tânji la ceea ce sunt ei, ci la
ceea ce te pot ajuta pe tine să devii.

2
 „Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau
aparţin aceluiaşi popor, religia îi pune în relaţie cu Dumnezeu - Creatorul tuturor
popoarelor“
Patriotismul este văzut de multe ori ca un muzeu în care nu mai intră nimeni. Ce fel de patriotism
cultivă astăzi Şcoala?

Patriotismul este un sentiment care poate sau nu să fie cultivat, încurajat să se dezvolte, dar pe care-l
avem sădit în noi. Un muzeu care-ţi vorbeşte despre faptele celor de dinaintea ta poate fi ignorat, însă este mai
greu să-ţi înăbuşi un sentiment legitim, fiinţial. Şcoala, alături de Familie şi Biserică, îl însoţeşte pe copil pe
acest drum al devenirii sale, spre aflarea şi afirmarea propriei identităţi. O face prin materiile studiate, între care
limba şi literatura română, istoria şi geografia ocupă un loc aparte din această perspectivă, prin dascăli de
vocaţie şi prin activităţi extracurriculare care-i ajută pe elevi să se cunoască pe sine şi pe ceilalţi, dezvoltându-
şi aptitudinile şi capacitatea de a lucra în echipă, formându-şi atitudini de respect faţă de personalitatea celor
de lângă ei.

Napoleon Bonaparte spunea că patriotismul este cea dintâi religie a omului civilizat. Care este legătura
dintre patriotism şi religie?

Patriotismul este expresia legăturii omului cu spaţiul şi cu timpul, în timp ce religia este relaţia omului cu
eternitatea şi cu nemărginirea. Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparţin
aceluiaşi popor, religia îi pune în relaţie cu Dumnezeu - Creatorul tuturor popoarelor. Patria pământească a
celor care „nu au cetate stătătoare“ este cadrul pe care l-a lăsat Dumnezeu omului întru devenirea sa, familia
pe care i-a rânduit-o Tatăl ceresc. După cum iubirea faţă de aproapele nostru este treaptă a iubirii către
Dumnezeu, putem spune că iubirea de ţară şi de moştenirea pe care am primit-o de la înaintaşii noştri este
treaptă în drumul nostru către moştenirea cea promisă a împărăţiei lui Dumnezeu.

Patriotismul constructiv, văzut ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, a fost o
virtute promovată de Biserică de-a lungul veacurilor? De ce?

Răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic a coincis cu procesul de formare a

limbii şi poporului român, cu etnogeneza. Nu am fost botezaţi la maturitate, ci din fragedă pruncie, astfel că ne-
am descoperit şi format odată identitatea de români şi de creştini. În acest context era firesc ca Biserica să
cultive dragostea faţă de limba vorbită de popor, introducând-o în cărţile de cult, să promoveze exemplul
conducătorilor care şi-au sfinţit viaţa prin fidelitatea şi responsabilitatea faţă de poporul pe care Dumnezeu l-a
încredinţat lor să-l conducă şi prin apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe strămoşeşti chiar cu preţul vieţii,
aşa cum au făcut Sfinţii Martiri Brâncoveni acum 300 de ani. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi clerul
ortodox şi-au adus contribuţia la toate marile evenimente din istoria ţării, luându-şi chiar asupra lor, atunci când
situaţia a impus-o, responsabilitatea de locţiitori de domn (caimacam) sau membrii ai regenţei domneşti. Ca
exemplu asupra modului cum a promovat Biserica Ortodoxă Română sentimentul responsabilităţii faţă de
patrie, aş aminti aici un cuvânt pe care l-a ţinut mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, la o dată
necunoscută (se bănuieşte că fie înainte de începerea Eteriei, sau înainte de întrunirea Adunării pentru
redactarea Regulamentului organic), prin care îndemna pe boierii ţării să-şi unească forţele pentru a găsi cele
mai potrivite mijloace pentru a scoate ţara din situaţia de criză în care se afla: „Să lăsăm dar, iubiţilor, toată
vrajba şi prigonirea în zilele aceste crisime (de criză), când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de
obşte a Patriei noastre, şi să înbrăţoşăm dragostea cea nefăţarnică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din
parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să înbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atuncea şi acel
particularnic să înplineaşte, căci într-alt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de
moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la
hotarul Patriei lor, au zis Aristid: Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci

3
călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iarăşi pe aicea, vrând o vom lua atuncea,
precum au şi urmat.

Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, ori-ce avem unul asupra altuia, să ne înbrăţoşăm ca nişte fii a
unei maice, căci trebue a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre
vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pre uliţă auzite“.

Cum putem fi patrioţi nu doar la evenimentele speciale?

Fiind patrioţi cu adevărat mai ales în astfel de momente. Responsabilitatea faţă de patrie nu ţine doar
de autorităţi. Noi nu delegăm patriotismul pentru a-l analiza la aceştia, ci fiecare trebuie să se verifice pe sine
asupra modului cum şi-a îndeplinit obligaţiile zilnice. Suntem patrioţi în momentul în care în activitatea pe care
o desfăşurăm căutăm să fim cât mai buni şi de folos celorlalţi, conştienţi fiind că efortul nostru, chiar dacă nu va
fi intens mediatizat, nu va trece neobservat nici oamenilor şi nici lui Dumnezeu. Să fim, aşadar, iubitori ai patriei
din convingere şi nu patrioţi de paradă!

„Iubirea de ţară este treaptă către moştenirea cea promisă a împărăţiei lui Dumnezeu“ - pr. dr. Bogdan
Racu, inspector în cadrul Sectorului învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor de istorie la Seminarul Teologic
Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare“ din Iaşi.