Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Share
Tweet
Deseori, o societate își amintește despre o perioadă din trecut ca fiind o „epocă de
aur”. Fenomenul nu este nici nou, nici rar. Îl întâlnești în miturile orale ale triburilor
neolitice, în scrierile grecilor antici sau în nostalgiile contemporane. Sunt mai multe
moduri în care se poate explica această tendință, dar privirea spre trecut spune de
obicei mai mult despre prezentul celor care valorizează o epoca apusă decât despre
acea perioada reală din istorie.
Unul dintre avantajele simbolice ale interbelicului este că aproape nimeni nu a trăit în
el și nu are experiența directă a epocii mitice. În timpul propriei mele cercetări
doctorale de teren, am ajuns deseori să vorbesc cu oamenii dintr-un sat din nordul
României despre viața părinților și a bunicilor lor. Într-o vreme când imensa
majoritate a românilor erau țărani, poveștile lor spun mai mult decât arhitectura
interbelică din Bucuresti sau operele de tinerețe ale lui Eliade sau Cioran. Interbelicul
pentru „talpa țării” era, însă, departe de miturile în care poate credem. Iată câteva
momente din viața acestora.
PUBLICITATE
Colectivizarea de după război a fost percepută ca o nedreptate profundă, iar țăranii
au încercat să se opună cât și cum au putut. Dar pragmatismul i-a făcut să recunoască
avantajele agriculturii industriale, când tractoarele sovietice arau câmpuri înțelenite
pe care plugurile cu boi din interbelic nu le-ar fi arat în veci.
Se mima democrația
Nu prea. Unele asemănări sunt izbitoare. La sat, lumea vota cum le spunea primarul,
sau învățătorul, sau preotul. Își sprijineau neamurile, indiferent dacă acestea erau
capabile sau bine-intenționate sau nu, loialitățile politice fiind mai mult tribale decât
cetățenești. Țăranii înțelegeau puțin din ideologiile politice și aveau un acces redus la
informații relevante. 40% dintre romani erau oficial analfabeți în 1930, probabil
mult mai mulți dintre ei analfabeți funcționali, ținând cont că majoritatea oamenilor
din satul pe care l-am studiat făceau maximum două sau patru clase.
Politica națională se baza pe relații clientelare prin care politicienii își exercitau
puterea, și pe prea-familiarul neo-patrimonialism, în care administratorii resurselor
publice le foloseau ca și cum ar fi fost bunuri personale. Democrația era mai mult
mimată, partidul care organiza alegerile fiind și cel care le câștiga (cunoscut, nu?).
Repetatele scandaluri de corupție la vârful statului au făcut oamenii de rând să
disprețuiască politicienii și să simtă că populația are prea puțină putere pentru a dicta
interesul public.
PUBLICITATE
Perceptorul din sat (cel care strângea taxele) s-a îmbogățit de pe urma funcției, a
cumpărat aproape 50 de hectare de pământ și și-a trimis toți copiii la facultate. Cei ale
căror taxe le colecta (în moduri mai mult sau mai puțin oneste), abia strângeau banii
ca să nu li se confiște bunurile. „Plătește Moromete foncirea!” nu e doar o expresie
haioasă de ținut minte pentru bac, ci reflectă exploatarea țăranilor de către un stat,
prin reprezentanții săi mai preocupați de interese personale decât de bunăstarea
populației.
Fascinant, aceasta a fost singura mișcare care a trezit sentimente politice autentice și
dezinteresate chiar și în satul pe care l-am studiat. Mai mult, recentul val al noii drepte
românești, de la teologi reinventați ca politicieni la rapperi transformați în profeți, se
revendică direct sau indirect de ideologiile de la baza Mișcării Legionare. La fel și
discursul anti-european, anti-corporații, anti-modernitate, anti-diversitate circulat de-
a lungul întregului eșichier politic contemporan al marilor partide parlamentare.
PUBLICITATE
Frustrările acumulate în interbelicul „glorios” au dus la o acceptare, dacă nu
chiar o încurajare a Holocaustului în România din partea populației majoritare.
Sunt multe lucruri frumoase în interbelic despre care nu am menționat. Există multe
momente de care poți fi mândru în arhitectura modernistă, oameni de știință,
industrie, tradiții folclorice, educație sau artă. Trebuie sa accepți că acestea
reprezentau doar vârful aisbergului, o pojghiță subțire de realizări remarcabile peste
un munte de mediocritate și subdezvoltare.
Bărbat cu tractor. Fotografie de Costică Axinte, din arhiva Georgetei Drăgănescu
via Flickr
Însă, chiar cu toate aceste neajunsuri economice și sociale, lucrurile au început să se
miște în interbelicul românesc. Extinderea sistemului de educație, dezvoltarea
capitalismului, urbanizarea și reforma agrară au creat o pătură de mijloc incipientă pe
fondul modernizării României. Este adevărat că puțini beneficiau de pe urma
racordării României la societatea economică și intelectuală globală, dar măcar se
făceau primii pași.
Dacă poți invăța ceva din interbelic, este să nu te uiți spre trecut pentru a găsi idealuri
sau soluții. Instituțiile și ideile de inspirație occidentală erau „forme fără fond” pentru
țăranii care semanau cu mâna si arau cu boii, dar la vârful societății ele reușeau sa
împingă lucrurile spre progres social.
Perioada interbelică a fost prea scurtă pentru a vedea cât succes ar fi avut evoluția
istorică a României altfel decât sub dictatura comunistă.
Atunci când elitele românești din interbelic au început să se uite spre trecut pentru a
găsi inspirație și soluții, atunci ele au inventat o utopie etnicistă mistică, bazată pe
cultul morții și al sacrificiului sau crimei pentru neam. Mișcarea Legionară și alte
curente similare și-au făurit un model pentru viitor construit pe un trecut idealizat
până la mit. Nu a contat că societatea romanească tradițională nu a oferit vreodată un
asemenea exemplu, chiar dimpotrivă.
La fel mă tem că ne uitam spre interbelic și culegem doar ce ne place. Mai bine am
putea înțelege ce a fost bun și să încercăm sa îl replicăm. Și țăranii și intelectualii luau
decizii bune când se uitau spre viitor și spre cel altfel decât ei, decât atunci când s-au
lăsat conduși de iluzii paseiste și minciuni convenabile. Poate că asta chiar putem
învăța din interbelic.