Capitolul XXXII

Elemente de holografie
Prin holografie se înţelege, în general, metoda de înregistrare şi redare (refacere, reconstituire,
reconstrucţie) a fronturilor de undă ale undelor acustice şi electromagnetice, sau ale undelor
materiei, cu păstrarea (menţinerea) informaţiilor referitoare la amplitudinile şi fazele acestora.
Procesul holografic constă din două etape:
- în prima, cu ajutorul metodelor interferenţiale se înregistrează imaginea de difracţie a obiectului
dat (de exemplu, pe o placă foto)
- apoi, ca rezultat al difracţiei undei electromagnetice pe acestă imagine se reface aspectul real al
obiectului.
Istoria dezvoltării holografiei este suficient de complexă şi în ascensiune de la începutul
secolului XX. Drept creatori ai holografiei sunt consideraţi Denis Gabor, fizician englez de
origine maghiară, laureat al premiului Nobel. Istoria reală a dezvoltării holografiei este expusă în
studiul [1] şi arată aproximativ astfel. Ideea metodei holografice de reconstituire a frontului de
undă a fost propusă şi confirmată experimental de către fizicianul polonez Mecislav Wolfke [2]
între anii 1907-1920. El a lucrat în acea perioadă la Wroclaw şi Zűrrich. În anul 1914 Wolfke a
prezentat dizertaţia intitulată “Teoria generală a reconstituirii obiectelor care se luminează şi
care nu se iluminează”. Wolfke s-a interesat de problema reconstituirii imaginii unei reţele
cristaline prin difracţia luminii din röentgenogramă. Nedispunând în acea perioadă de o sursă de
radiaţie coerentă, el nu a acordat o atenţie suficientă rolului jucat de fază în înregistrarea şi
reconstituirea imaginii. Din nefericire nu s-a păstrat o descriere detaliată a experimentelor sale.
Se cunoaşte doar că el ilumina röentgenograma cu radiaţia uneia dintre liniile galbene de la o
lampă cu mercur. Este de remarcat faptul că Denis Gabor nu cunoştea, în general, lucrările lui
Wolfke.
Între anii 1939 şi 1942, în lucrarea sa consacrată microscopiei electronice, Bragg [3] a propus
metoda de vizualizare a reţelei cristaline cu ajutorul difracţiei luminii din röentgenogramă. În
sfârşit, între 1948 şi 1951 Denis Gabor [4] a publicat o fundamentare teoretică şi experimentală
completă a principiilor holografiei. Două dintre lucrările sale vaste, tipărite în “Proceedings of
the Royal Society” aveau următoarea denumire: “Microscopia bazată pe reconstituirea frontului
de undă” (Microscopy by Reconstructed Wavefronts”).
Un real progres al holografiei a început după descoperirea laserilor, în special datorită lucrărilor
lui Leith şi Upatnieks [5] şi Densiuk [6].

32.1. PRINCIPIUL DE RECONSTRUCŢIE (RECONSTITUIRE) A FRONTULUI DE UNDĂ

Obţinerea unei înregistrări holografice a imaginii (holograma), şi reconstituirea pe aceasta a
formei obiectului, cu păstrarea profunzimii strălucirii, se produce astfel. Să presupunem că
fasciculul laser (de exemplu de la laserul cu HeNe) iluminează un obiect transparent (vezi
fig.32.1 a), sau unul opac (fig.32.1 b). Undele împrăştiate de obiect, împreună cu unda primară,
se înregistrează pe placa foto. Aceste două fascicule se numesc fasciculul obiect şi de referinţă.
Interferenţa fasciculelor obiect şi de referinţă din planul de înregistrare (spre exemplu, pe placa
foto) permite înregistrarea nu numai a amplitudinilor, ci şi a fazelor frontului de undă. Procesul
de reconstituire poate fi realizat în orice moment ulterior fixării imaginii. Aceasta constă în
iluminarea plăcii foto (hologramei) cu ajutorul unui fascicul de radiaţie coerentă, de regulă de la
aceeaşi sursă care s-a folosit la inregistrare. Acest lucru este prezentat în figura 32.1 c.

Fig.32.1. Schemele procedeelor de înregistrare a imaginii de difracţie a obiectelor transparente

(a) şi opace (b), precum şi a procedeului de reconstituire a imaginii obiectului, în cazul iluminării
hologramei cu un fascicul laser monocromatic.
Procesul holografic poate fi descris în mod analitic astfel. Să presupunem că amplitudinea
complexă a undei din planul hologramei este
U  Aei .
Aceasta reprezintă suma amplitudinilor a două fascicule:
cel de referinţă
U 0  A0 ei0
şi obiect
U1  A1 ei1 .
Astfel,
U  U 0  U1  A0 ei0  A1 ei1  ei0  A0  A1 ei ( 1 0 )  . (32.1)

Valoarea absolută a mărimii U se notează cu A:

1
A  UU *   A02  A12  2 A0 A1 cos(1  0 )  2 . (32.2)

Să admitem că lucrăm în porţiunea liniară a caracteristicii peliculei foto, unde densitatea de

înnegrire reprezintă o funcţie liniară de logaritmul intensităţii radiaţiei. Vom nota transmisia
amplitudinii undei prin porţiune iluminată a plăcii foto (adică porţiunea în care există imaginea
holografică) cu t (de obicei t reprezintă o mărime complexă). În acest caz coeficientul de
transmisie a intensităţii luminoase T este t  t * .
Dacă absorbţia luminii în stratul fin al emulsiei foto nu produce variaţii ale fazei fasciculului de
lumină, lucru care se realizează de obicei în practică, atunci coeficientul t reprezintă o mărime
reală
t  KA  , (32.3)
unde  reprezintă coeficientul de contrast al amplitudinii, iar K depinde de timpul de expunere şi
de proprietăţile materialului foto.

Fig.32.2. Proceseul de realizare a hologramei în cazul în care faza fasciculului de referinţă

variază de-a lungul plăcii foto după o lege liniară.
Să admitem acum că pozitivul este iluminat de o undă monocromatică cu amplitudinea complexă
U 0 . În spatele plăcii apare un cîmp cu amplitudinea complexă U S egală cu


U S  U 0 t p  KA0 e i0 A02  A12  2 A0 A1 cos1   0  
 / 2
(32.4)
Expresia obţinută este în general destul de complexă. Cu toate acestea, ea poate fi simplificată în
mod considerabil, presupunând   2 . Atunci:
 A2 
U S  KA02 e i0  A0  1  A1e i 1 0   A1e i 1 0   . (32.5)
 A0 
Din compararea expresiilor (32.5) şi (32.1) se observă că pentru A0  const. suma primului şi
celui de-al treilea termen este proporţională cu cîmpul iniţial U. Am obţinut astfel frontul undei
reconstituit. Se înţelege că trebuie studiat de asemenea rolul celorlalţi termeni din relaţia (32.5)
care pot împiedica reconstituirea. Al doilea termen are aceeaşi fază ca şi fasciculul de referinţă,
2 A12
amplitudinea sa fiind KA0 A1 . În experimente raportul poate fi minimizat (de ordinul 0,01),
A0
caz în care influenţa undei corespunzătoare acestui termen poate fi neglijată. Ultimul termen din
expresia (32.5) descrie unda complex conjugată. În lucrarea lui Gabor [4] cîmpul U era creat
datorită difracţiei de pe obiectul care producea numai perturbaţii slabe în fasciculul incident. În
acest caz cîmpul U era compus din unda neperturbată U 0 şi perturbaţia U 1 produsă de obiect.
Pentru refacerea corectă era confecţionată holograma pozitivă, iar deoarece ambele fascicule se
propagau coaxial, se obţinea pe fondul fasciculului de reconstituire intens imaginea slabă a
obiectului. În plus, apărea o imagine virtuală.
Leith şi Upatnieks [5] au propus o metodă foarte simplă de separare spaţială a imaginilor
reală de cea virtuală. Dacă fasciculul de referinţă este deviat cu ajutorul unei prisme sau oglinzi
astfel încât faza acestuia să se modifice liniar de-a lungul plăcii foto, atunci în procesul
reconstituirii se va obţine o imagine corectă. Într-adevăr, să admitem că faza fasciculului de
referinţă variază după legea liniară (fig.32.2)
U 0  A0 ei0 x , (32.6)
unde
2
0  . (32.6)

Amplitudinea rezultantă în placa de înregistrare este egală cu [7]
U ( x, y )  A0 e  i0 x  A( x, y )ei( x , y ) . (32.7)
Dacă drept undă de rereconstituire se foloseşte fasciculul laser incident pe hologramă sub
unghiul  , atunci cu ajutorul expresiei (32.7) şi (32.2) se poate calcula uşor că în urma difracţiei
se va produce reconstituirea undei iniţiale U ( x, y ) :

U S ( x, y )  ei0 xt ( x, y )  ei0 x I ( x, y )  e i0 x  A02  A2 ( x, y )  

. (32.7)
 A0 A( x, y )ei( x, y )  e2i0 x A0 A( x, y )e i( x, y )
Astfel el a obţinut trei fascicule de lumină care se propagă în direcţii diferite. Primul păstrează
direcţia fasciculului de reconstituiere, al doilea se propagă perpendicular pe pelicula foto, iar al
treilea sub unghiul 2 . În figura 32.3 este indicată dispunerea imaginilor faţă de observator şi de
fasciculul de reconstituire.
Fig.32.3. Reconstituirea frontului de undă la iluminarea hologramei cu acelaşi fascicul laser, al
cărui front formează unghiul  cu suprafaţa hologramei.
Se indică dispunerea reciprocă a fasciculului laser şi a imaginilor din punctul de vedere al
observatorului
 Fig.32.4. A. N. Denisiuk, membru corespondent al
Academiei de Ştiinţe a URSS, lucrează la Institutul
naţional de optică S. I. Vavilov din Leningrad.
Autor a numeroase lucrări din domeniul opticii
fizice. În anul 1962 a propus metoda de
înregistrare a hologramelor în medii
tridimensionale.

Condiţiile de înregistrare a hologramei sunt suficient de critice. Dispunerea (poziţionarea)

reciprocă a elementelor optice, a plăcii foto şi a sursei de lumină trebuie să rămână neschimbată
în procesul de obţinere a hologramei. Se poate constata cu uşurinţă că deplasarea cu numai 1 μm
va produce variaţii considerabile ale fazei fasciculului de lumină şi deci deformarea imaginii.
În anul 1967 Caulfield, Marris ş. a. [8, 10], Cathey [9] şi Moltier [11] au propus metoda
“recepţionării” fasciculului de referinţă direct din fasciculul obiect. Această metodă se notează
pe scurt cu literele LRB (Local Reference Beam = fasciculul de referinţă local). Aceasta permite
înregistrarea hologramelor obiectelor care se deplasează.
Pentru holografie se utilizează materiale foto speciale, cu puterea de rezoluţie de aproximativ
2000 linii/mm (de exemplu, pelicula firmei “Kodak” 649F). Iniţial, pentru confecţionarea
hologramelor s-au folosit numai laserii cu gaz, care se caracterizează printr-o stabilitate şi
coerenţă ridicată. Începând cu anul 1965 [12-14] în holografie au început să se utilizeze de
asemenea fasciculele monomod ale laserilor în impuls, în special cu rubin. Faptul că procesul
holografic este format din două etape, adică înregistrarea şi reconstituirea imaginii sunt separate
în timp, permite alegerea lungimii de undă a fasciculului de reconstituire diferită de lungimea de
undă a fasciculului primar. De aceea holografia permite nu numai obţinerea unei imagini
tridimensionale, dar şi mărirea sau micşorarea acestora şi de asemenea realizarea unei
vizualizări a undelor invizibile.
În anul 1962 Denisiuk [6] a elaborat metoda de obţinere a hologramelor în emulsiile groase ale
lui Lipmanovski, cunoscute în fotografia color din anul 1894. Cu ajutorul acestei metode Stroke
şi Labeyrie [15] au realizat reconstituirea în lumină albă (de exemplu cea solară) a unei
holograme obţinută prin utilizarea laserului.
32.2. ÎNREGISTRAREA HOLOGRAMEI
În ultimii ani s-a obţinut un mare progres în domeniul înregistrării repetate şi reversibile a
hologramelor. S-a realizat înregistrarea reversibilă atât a structurilor interferenţiale plane, cȃt şi a
celor tridimensionale. De regulă, holograma se confecţiona pe o peliculă foto. Este evident că un
astfel de procedeu de înregistrare este de unică folosinţă. În prezent, pentru înregistrarea
holografică a informaţiilor (imaginilor) se utilizează tot mai mult mijloace de memorare optică,
în primul rînd unele cristale seignettoelectrice sau cristale coloidal-alcaline activate. Aceste
materiale se caracterizează printr-o viteză mare de înregistrare a informaţiei şi putere înaltă de
rezoluţie. La cristalele seignettoelectrice, ca de exemplu LiNbO3, un fascicul laser de intensitate
relativ mică poate determina schimbări reversibile ale indicelui de refracţie. La cristalele
halogenide se aplică procese de formare a centrelor de culoare, de iluminare sau de orientare
optică a acestor centre. Procesele menţionate produc modificări ale densităţii optice a cristalelor
şi pot servi la înregistrarea informaţiei. Efectul memoriei optice din LiNbO3 a fost descoperit în
anul 1968 de către Chen, Lamacchia, Fraser [16]. În fasciculul de lumină al laserului cu Argon
având densitatea de putere de 1 W/cm2 variaţiile maxime ale indicelui de refracţie erau de 2·10-5.
Sensibilitatea foarte înaltă pe timpul înregistrării informaţiei se obţine la cristalul LiNbO3 activat
cu ioni de Fe2+ cu ponderea în greutate de 0,05% [17]. Figura de intererenţă a acestuia poate fi
înregistrată datorită variaţiilor locale relativ mari ale indicelui de refracţie. Sensibilitatea pe
timpul înregistrării informaţiei era de 2 mJ/cm2 pentru λ = 476 nm şi de 2,5 mJ/cm2 pentru λ =
488 nm. Eficacitatea difracţiei hologramei era în jur de 1%. Întreaga hologramă poate fi
înregistrată cu ajutorul unui impuls laser cu durata de câteva zeci de ns.
Folosind procesele de formare, iluminare sau orientare optică a centrelor de culoare la
halogenurile (halogenoizi) metalelor alcaline, pot fi înregistrate în mod repetat holograme
volumetrice utilizând un fascicul slab al laserului cu HeNe sau cu Argon. Ca exemplu, la
cristalul activat CaF2 [18] sensibilitatea în timpul ( procesul) înregistrării informaţiei reprezintă
200 mJ/cm2. Cristalul este activat cu radiaţie UV de la un tub cu mercur obişnuit (puterea 100W,
durata activării 30-60 s). Păstrând cristalul la întuneric starea de activare se menţine 6-12 ore.
Imaginea holografică se înregistrează cu un fascicul laser cu HeNe. Rezoluţia cristalului CaF2
este de 3000 linii/mm. Holograma se şterge uşor prin radiaţia tubului cu mercur, după care
criatalul poate fi din nou utilizat. S-a stabilit că numai după mai multe mii de expuneri în cristal
apar schimbări ireversibile neînsemnate.
Se poate obţine o sensibilitate şi mai mare în procesul înregistrării informaţiei cu ajutorul
efectului de orientare optică a centrelor de culoare. Lanzel, Röder, Weidlich [19] au folosit acest
efect la cristalul KCl cu centre de culoare de tip FA 1).
Momentul electric dipolar de tranziţie (trecere, transmisie) în direcţia axei care leagă centrul F
de cation diferă faţă de momentul tranziţiei în direcţia perpendiculară. De aceea, spectrul relativ
simplu al centrelor F se împarte în două benzi ce corespund tranziţiilor de-a lungul axelor
menţionate sau perpendiculare pe aceasta. Excitarea centrelor FA din prima bandă se produce sub
influenţa radiaţiei laserului HeNe. Acesta determină în special reorientarea ionilor bazată pe
rotirea cu 90 de grade a axei de simetrie a centrului. Datorită acestui fapt este posibilă
înregistrarea informaţiei cu o sensibilitate de 1 mJ/cm2 în decurs de 15 s.
În încheiere prezentăm în tabelul 32.1 (bazat pe rezultatele lucrărilor [16, 19] ) parametrii cei mai
importanţi ai unor medii de înregistrare folosite în holografie.
Aplicaţiile holografiei sunt atât de variate, încât nu este posibilă elucidarea lor în prezenta
lucrare. Cititorilor interesaţi de holografie şi de aplicaţiile acesteia le recomand lucrările lui
Leith, Upatnieks [5], Soroko [7], Stroke, Labeyrie [15] şi de asemenea autorii polonezi Piekara
[21], Stanovski şi Graja [22].
1
) Centrul de tip FA se formează din centrul de tip F în apropierea cationului alcalin alăturat, în cazul de
faţă Na+. Centrul F apare în locul anionului lipsă şi reprezintă o capcană care captează un electron .
În ultimii ani a fost elaborată o metodă deosebit de interesantă de inversare a frontului de undă
care îşi găseşte aplicaţii importante în special pentru holografia la scara de timp reală. Acest
domeniu de studiu se numeşte de asemenea “Optica conjugării de fază” (phase conjugated
optics). Metoda a fost prezentată de fizicienii sovietici Zeldovici ş. a. [23], Nosatch ş. a. [24].
Această metodă a fost dezvoltată în continuare în lucrările lui Yariv [25, 26] şi Hellwarth [27].
Tabelul 32.1. Parametrii cei mai importanţi ai unor medii de înregistrare

Tipul procesului de memorare Densitatea de energie necesară Variaţia densităţii

înregistrării informaţiei, Ws/cm2 optice a mediului

Formarea centrelor F în KJ 10 0,1

Orientarea centrelor de tip M în NaF 10-1 Variaţie neglijabilă

Orientarea centrelor de tip FA în 10-2 0,4

KCl:Na+

Iluminarea cristalului activat de CaF2 210-2 -

Variaţia indicelui de refracţie 10-3 -

LiNbO3:0,05% Fe2+

Înnegrirea plăcii foto 10-5 – 10-6 1

La baza acestei metode se află generarea reprezentării frontului undei de incidenţă inversat în
timp. Acest lucru se obţine cu ajutorul efectelor neliniare din medii materiale (împrăştiere
Mandelstam-Brillouin, mixarea optică a 3-4 procese ondulatorii din mediul neliniar). Metoda
permite reconstituirea frontului iniţial al undei care a fost supus perturbaţiilor pe timpul
propagării în diferite medii materiale. Principiul inversării frontului de undă este ilustrat în figura
32.5. Să admitem că unda plană se propagă de la stânga la dreapta întâlnind pe traseul său o bară
de sticlă. La ieşirea din bară frontul undei capătă o întârziere în raport cu unda care se propagă în
aer. Pe timpul reflexiei de la o oglindă clasică şi al trecerii repetate prin bara de sticlă întârzierea
frontului de undă se dublează, de aceea unda inversă este considerată deformată faţă de unda
iniţială. Să ne imaginăm acum că o oglindă clasică este înlocuită cu una neliniară care are
proprietatea de a “inversa” cursa temporală a undei călătoare (progresive). În limbajul funcţiilor
complexe aceasta înseamnă generarea undei compex conjugate. În urma reflexiei pe o astfel de
oglindă şi a trecerii repetate printr-un element perturbator, frontul undei inversate coincide cu
frontul undei iniţiale neperturbate.
Figura 32.5. Ilustrarea metodei “de inversare a timpului” pentru corecţia perturbaţiei fronturilor
de undă [26].
În experimentul lui Zeldovitch din anul 1962 s-a reuşit ca în fasciculul reflectat să se refacă unda
iniţială (cu toată trecerea undelor iniţiale şi reflectate prin placa mată perturbatoare) cu
nepotrivirea determintă numai de limita de difracţie.
Se cunoaşte bine faptul că în ghidurile de undă frontul undei este supus unei deformări
considerabile; acesta limitează utilizarea ghidurilor de undă pentru transmiterea imaginilor.
Yariv [25] a propus încorporarea (plantarea) în ghidurile de undă, la anumite distanţe între ele a
unor cristale neliniare, care datorită generării undelor conjugate în fază ar corecta aparent frontul
undei de lumină. Se consideră că optica conjugării în fază reprezintă un mare interes pentru
holografia în timp real [26].
Fără a intra în detaliile opticii conjugării în fază, pe care cititorul le va putea găsi în lucrarea mai
sus enumerată 1) vom explica principiul “inversării în timp” la fasciculele de lumină [26]. Vom
examina unda de tipul:
  
E1 (r , t )  Re  (r ) exp i ( t  kz)  ReA1 (r ) exp( i t ),
într-un mediu neliniar care deformează frontul de undă ce se propagă fără pierderi în direcţia z

(de la stânga la dreapta). Dependenţa lui  funcţie de r reflectă modulaţia spaţială (informaţia,

distorsiunea şi difracţia). Dacă într-un punct oarecare z 0 apare unda E2 (r , t ) de tipul:
 
 
 
E2 (r , t )  Re  * (r ) exp i ( t  kz)  ReA2 (r ) exp( i t ),
atunci
 
A2 (r )  A1* (r ) pentru z  z 0 ,
 
Câmpul E2 (r , t ) se numeşte cîmp complex conjugat cu cîmpul E1 (r , t ) . Pentru obţinerea lui E2
din E1 trebuie construită o funcţie complex conjugată numai din porţiunea spaţială a lui E1 ,
lăsând nemodificat termenul de înaltă frecvenţă ( exp i t ). Acest lucru este echivalent cu faptul
că noi, fără a modifica termenul spaţial, inversăm desfăşurarea timpului t. Tocmai de aceea
câmpul E2 se caracterizează prin cursa inversă a timpului în raport cu cîmpul E1 . În practică
unda conjugată în fază poate fi excitată în procesul de împrăştiere Mandelstam-Brillouin, sau sub
acţiunea a câteva fascicule de lumină asupra unui cristal neliniar.

1)
Vezi de asemenea culegerea “Optica adaptivă”, Editura MIR, 1980 (nota traducătorului)