“Mongo”

de Ion Caraion
Păru-aprins rostogolit pe spate
mi-ajungea la glezne ca o apă
L-astrucam pizmaşă,călcam şchioapă
Ascunzându-mi coapsele zgâmbate.
În oglinda unui râu departe
M-am privit cândva
Şi-am ştiut de atunci că sunt frumoasă
Venisem ca să văd cum trec pe valuri păsări moarte
Pieptănam copii,spălam cadavre
La Shanghai (ca să câştig o pâine)
“Doisprezece ani ne-ntregi,ca mâine,
tabără pe tine niscai javre”.
Îmi vorbeam eu singură,cu frică:
“Ţine-ţi ochii-n jos! Ascunde-ţi sânii!”
Când se dau pierzaniei stapânii
“nu mai cată nimeni că eşti mică…”
Ei! Din clipa-aceea nici o toantă
N-a-mbrăcat mai ponosite straie.
Am dormit cu muştele-n gunoaie.
Mă băteam cu câinii…
“Mongo cântă!”
“Mongo umblă noaptea pe maidane.
Mongo râde-n gropi cu priculicii.
Mongo are-antenele furnicii.
Mongo-şi poartă sângele-n borcane.”
Tonţii…De-ar fi-aflat că-s Cleopatra,
ce nu mai căscau la mine gura!
“Mongo-nţeapă.Mongo-paciaura.”
“Mongo are sufletul ca piatra.”
Ridicată-n zori cu macaraua
dintr-o şandrama,urlau la mine:
“Duceţi-o să doarmă în bazine!”
“Să se intoarcă pe maidan,căţeaua!”
Mă vândură apoi,bizară harfă
care-ademeneşte curioşii
Negrii,albi,şi galbeni,şi pieii roşii
m-au avut cu schimbul:ca pe-o marfă.
Azi mă plimb pe nişte coridoare
cu halate albe,care aşteaptă
până trec şi mă bârfesc în şoaptă:
“Prefăcută! Guşter! Vrăjitoare!”
Iar un doctor bleg,venit din Congo,
arătându-mă stundeţilor,le spune
nu ştiu ce-n ascuns,că-mi dau alune
şi-atunci râd de ei,le spun că-s…Mongo.
Mongo rezemată de catarge.
Mongo cu obrajii de reptilă.
Mongo-cleşte-Mongo bilă.
Mongo ţipă.Mongo sparge.
Cleopatra nimeni nu mă strigă.
Nimeni nu-i vorbeşte Cleopatrii.
La-ndemâna câtorva psihiatrii,
par un nostim soi de săpăligă.
Numelui de-acasă,Cleopatra
nu-i rostesc silabele,nici unul-
Şi-s aşa de răi că-mi iau tutunul.
“Mongo are sufletul ca piatra!”