„Ce ţi se pare plăcut în viaţa aceasta pe pământ?

Mesele bogate şi
luxoase, sănătatea trupului, slava, bogăţia? Dar dacă pui faţă în faţă toate
plăcerile acestea şi bucuria conştiinţei, toate sunt mai amare decât orice, în
comparaţie cu ea. Nimic nu-i mai plăcut decât o conştiinţă bună şi o
nădejde tare. Iar dacă vreţi să cunoaşteţi mai bine adevărul spuselor mele,
să ne ducem la un om pe patul de moarte sau la un bătrân. Să le aducem
aminte de mesele bogate şi luxoase la care s-au desfătat. De slava şi de
cinstea de care s-au bucurat în viaţă şi de faptele bune pe care le-au
săvârşit şi să-i întrebăm de care se bucură mai mult, şi vom vedea că le este
ruşine, roşesc de acelea, iar de acestea se bucură şi saltă de veselie”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei, 53,
4-5, pp. 618-619)

„Fă ce simţi şi atâta cât simţi - unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos:
lucrul tău, fiind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvârşi în sufletul
celorlalţi. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăveşti, îl omori”.

(Nicolae Grigorescu)

1
 INTRODUCERE

Am auzit pe unii exprimându-se în mod inteligent asupra istoriei şi

asupra studiului istoriei. Susţineau cu tărie că istoria nu este decât un lung şir
de date şi evenimente menite a ne încărca memoria, dar fără nici o
însemnătate pentru societatea actuală1. Unii ca aceştia nu au înţeles şi nu
înţeleg nici propria lor existenţă2. Nu au înţeles, că, aşa spun oamenii din
popor, omul înţelept învaţă şi din experienţa altora, iar cel fără de minte nici
măcar din propria sa experienţă. De aceea, acum, când societatea actuală
suferă mutaţii deosebite, îndreptându-se spre zări încă nedefinite, ne
întrebăm în mod legitim: Oare istoria ne poate prezenta modele sau exemple
suficient de puternice care să ne ghideze în activitatea sau misiunea noastră
actuală?3 Putem oare să desluşim ceva din experienţa celor dinaintea noastră
pentru a putea să aplicăm în propria noastră viaţă? Oare societatea îşi mai
apreciază valorile?4

1
Am auzit pe unii spunând că adevărul istoric nu este relevant decât în măsura în care ne poate fi folositor
(oportunism). Alţii au căutat să prezinte istoria şi aspectele sale într-un mod abstract, fără a ţine seama de
împrejurările sau condiţiile existente în momentul petrecerii evenimentelor. Este adevărat, însă, faptul că
istoria a fost scrisă de învingători şi că de multe ori cei care au scris istoria au fost cronicari de curte ai
unor personalităţi ale vremii (ca urmare unii dintre istorici au fost părtinitori). Cu toate acestea, prin
comparaţie, prin studiul mai multor izvoare, putem să ajungem să înţelegem adevărul istoric şi să tragem
suficiente învăţături pentru prezent şi viitor. Cred cu tărie că Dumnezeu, la momentul potrivit, face lumină,
arătând tuturor adevărul şi dreptatea, aşa cum acestea sunt în realitate - fără cosmetizări, influenţe şi
interese. Renumitul istoric Steven Runciman, vorbind despre studiul istoriei religiilor, în general, şi cel al
istoriei Bisericii creştine, în special, spunea: „Este adevărat că în procesul de culegere a evidenţelor
istorice este nevoie de acurateţe şi obiectivitate, mai ales când subiectul se referă la religie, o sferă în care
judecata este prea adesea influenţată de convingerea personală şi de prejudecată... Istoricul trebuie să
încerce să adauge studiului său obiectiv calităţile înţelegerii intuitive şi ale percepţiei imaginative, fără de
care nu poate spera să pătrundă temerile, aspiraţiile şi convingerile care au animat generaţiile trecute”.
Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate. Un studiu referitor la Patriarhia Constantinopolului din
perioada premergătoare cuceririi turceşti până la Marele Război de Independenţă, traducere de Mihai-
Silviu Chirilă, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, p. 12.
2
Marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea referitor la istorie: „Istoria este un tribunal în care se judecă
popoarele şi naţiunile”. Cf. Prof. Dan Popescu, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor de colaborare şi
prietenie între conducătorii clerului Bisericii Ortodoxe şi conducătorii clerului Bisericii greco-catolice
unită cu Roma, în „Altarul Banatului”, XV (2004), nr. 4-6, p. 21. Nicolae Bălcescu spunea: „Istoria este
cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fără istorie este un
popor încă barbar, şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor.[...] ştim că cel dintâi merit
al istoriei este de a se deosebi de istoriile precedente, sau prin descoperiri reale, sau prin fapte puse la
locul lor şi contemplate”. A se vedea la Nicolae Bălcescu, Prospectul, în ,,Magazin Istoric”, 1845.
3
În opinia lui Nikolai Berdiaev, ,,istoria îşi are izvorul în realitatea spirituală interioară, în acea
experienţă a spiritului uman în care cel din urmă nu mai este ceva depărtat şi situat în opoziţie cu spiritul
divin, ci este contiguu cu acesta, şi în care se relevă drama raporturilor reciproce dintre Dumnezeu şi om”.
Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, traducere de Radu Părpăuţă, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 41.
4
Am pornit de la aceste întrebări observând degringolada din societatea românească actuală, criza de valori
şi de modele, înlocuirea modelelor cu non-modele şi contra-modele, vânzarea şi cumpărarea de funcţii şi
demnităţi, valorizarea inculturii şi a imoralităţii, promovarea compromisului şi a promiscuităţii etc., ce

2
 Cartea de faţă vine în întâmpinarea acestor întrebări, căutând să
continue tratarea relaţiei Biserică-economie, pe de-o parte, iar pe de altă
parte să arate modele şi exemple istorice ale acestei relaţii, cu repercusiuni
pentru prezentul şi viitorul Bisericii şi al societăţii actuale 5. Pe parcursul
acestui studiu nu voi încerca să realizez o teoretizare a importanţei istoriei, ci
voi încerca să prezint în lumina adevărului istoric oameni şi fapte, atitudini
şi acţiuni, acţiuni şi repercusiuni din viaţa Bisericii creştine. Toate aceste
repere doresc să le prezint într-un ansamblu complex, cu relevanţă pentru
actualitate, considerând că în momentul în care ne uităm trecutul, există
riscul să repetăm greşelile acestuia. Însă, cunoscându-ne trecutul, ne
înţelegem prezentul şi privim cu încredere spre viitor.
Greşelile trecutului, faptele sau actele unor personalităţi politice sau
bisericeşti din trecutul Bisericii creştine prind contur din negura vremurilor,
aducând pe tapet modele, non-modele şi contra-modele de slujire a lui
Dumnezeu şi a oamenilor. Linia de demarcaţie între aceste moduri de
vieţuire (între model, non-model şi contra-model) este uşor de trecut, uşor de
ignorat. Repercusiunile unor decizii pripite, neînţelepte, a unor atitudini
lipsite de coerenţă morală şi înţelepciune duhovnicească, a unei vieţi trăite în
lux şi desfătare în detrimentul celorlalţi, au afectat viitorul societăţii şi al
Bisericii, modelând o anumită configuraţie confesională în cadrul Bisericii
creştine6.
Exemplele istorice ne demonstrează faptul că în momentul în care
slujitorii Bisericii au căzut pradă diverselor ispite: lux, desfrânare,
formalism, arghirofilie, când nu a mai existat o dorinţă sinceră de a clădi o
Biserică vie, lucrătoare în Hristos, cu credincioşi ce simt şi trăiesc viaţa
afectează şi va afecta, din nefericire, pentru mult timp viaţa noastră. Biserica are rolul şi responsabilitatea
să aducă lumină într-o astfel de lume obscură, să aducă speranţă celor fără de speranţă, să aducă bucurie
celor necăjiţi şi împovăraţi, să redea demnitate celor căzuţi. Numai astfel, societatea actuală va trăi şi va
simţi că Biserica şi reprezentanţii acesteia sunt sarea pământului şi lumina lumii. „Există o nevoie
stringentă de valori morale în spaţiul public, iar tradiţia creştină este o sursă primară, dacă nu
indispensabilă, a acestora”. Camil Ungureanu, „Introducere”, în vol. Religia în democraţie. O dilemă a
modernităţii, coord. de Camil Ungureanu, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 11 (Acest autor prezintă o analiză
critică la adresa rolului Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească actuală).
5
Pr. Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 52, făcând referire la relaţia Biserică-societate, spune: „Cred că imaginea
omului găsindu-se pe sine prin găsirea celorlalţi în unitatea Bisericii şi comuniunea persoanelor, a omului
ca şi creator de sine şi de asemenea slujitor şi preot în creaţia lui Dumnezeu, a omului mai bogat pe
măsură ce dăruieşte, mai profund pe măsură ce se cercetează pe sine, este o imagine viabilă”.
6
Un exemplu de analiză dinamică a conducătorilor seculari, dar şi spirituali, îl prezintă scriitorul antic
chinez, Lao Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p. 4, care spune că: „Dacă comandantul
este înzestrat cu înţelepciune, el este în măsură să-şi dea seama de schimbarea situaţiei şi să acţioneze
prompt. Dacă este drept, oamenii săi vor şti exact ce recompense şi pedepse li se cuvin. Dacă este omenos,
el îşi iubeşte semenul, îi împărtăşeşte sentimentele şi-i preţuieşte munca şi osteneala. Dacă este curajos,
obţine victorii sesizând fără ezitare momentul potrivit. Dacă este sever, trupele lui sunt disciplinate, pentru
că îl ştiu de frică şi se tem de pedeapsă”.

3
bisericească, s-au produs diverse evenimente (erezii, schisme etc.), care au
rupt unitatea Bisericii, care au cauzat mult rău în viaţa Bisericii şi a
credincioşilor săi7. Trezirea din letargie, reancorarea vieţii în Hristos,
creşterea dragostei şi a devotamentului pentru Biserică sunt tot atâtea
necesităţi din viaţa creştinilor, ce îşi îndreaptă privirea plină de credinţă spre
Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor nu trebuie să fie un
deziderat la care se apelează ori de câte ori este nevoie, ci expresia unei
credinţe adânci, lucrătoare în iubire8.
Istoria ne-a demonstrat faptul că de multe ori omul, îndepărtându-se
de Dumnezeu, a considerat că poate lua locul Acestuia, că poate să
stăpânească peste cele materiale şi spirituale, că aici şi acum este raiul şi
iadul şi că ceea ce va urma nu este decât continuarea firească a acestei vieţi
(cel care a fost bogat aici va fi bogat şi în viaţa următoare, în vreme ce
săracul va fi sărac şi în viaţa viitoare - în contrapondere cu pilda bogatului
nemilostiv şi a săracului Lazăr)9. Pentru alţii, asemenea celor dintâi, dictonul

7
Păcatul şi viciul au amorţit vieţuirea duhovnicească a omului, iar omul s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Patimile „sunt o întoarcere a întregului om spre exterior, spre vieţuirea după simţuri, o prefacere a
întregului om în «trup», în simţire trupească. Patimile, ca trăiri prin simţuri străbătute de poftă şi de
mânie, care şi-au atras şi raţiunea în slujba exclusivă a lor, reprezintă aşadar trăirea prin partea cea mai
de suprafaţă a fiinţei noastre, prin «epidermă», sau, cum s-ar zice, o ieşire a fiinţei noastre din regiunea
adevărurilor ontologice, din legătura cu izvoarele existenţei, o petrecere pe buza prăpastiei nimicului, de
la care nu ne vine, când ne trezim din focul patimii, decât senzaţia de gol, de fals, de deşertăciune a
existenţei noastre, de nimicnicie, dominantă în viaţa obişnuită, şi analizată aşa de cutremurător de un
Heidegger sau de un Sartre”. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetică şi mistică,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 81-82.
8
Ioannis Zizioulas defineşte participarea la slujirea lui Hristos astfel: „Participarea la slujirea lui Hristos
ia forma unei convergenţe a tuturor harismelor într-o comunitate care portretizează în istorie Împărăţia ce
va să vină. Slujitorii sunt, aşadar, prin faptul că introduc credincioşii în această comunitate
care oferă o viziune şi o pregustare a Împărăţiei”. † IPS Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului,
Comuniune şi alteritate. Fiinţarea personal-eclesială, traducere din limba engleză de Pr. Dr. Liviu Barbu,
cuvânt înainte de † IPS Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, Editura Sophia, Bucureşti, 2013,
p. 467.
9
Aş vrea să redau aici o scurtă povestioară, relevantă pentru cele menţionate mai sus, aşa cum aceasta este
prezentată de Mitropolitul Antonie Plămădeală: „Se zice că doi credincioşi, în situaţii sociale modeste,
puţin cam sceptici cu privire la dreptatea din ceruri, fiindcă nu se prea împăcau cu cea de pe pământ, îşi
spuneau mereu unul altuia: «Şi în cer este ca şi pe pământ. Cine o duce bine aici o va duce bine şi acolo.
Cine este în cinste aici, va fi şi acolo!»
S-a întâmplat de au murit amândoi deodată. Au fost rânduiţi în rai. În afară de îndoiala lor cu privire la
dreptate, fuseseră oameni de treabă. Erau bucuroşi că totuşi acum, în cer, în ciuda îndoielilor lor de pe
pământ, li se făcea dreptate. Dar bucuria nu le era să le fie de durată. Când să se aproprie de uşa raiului
au văzut acolo mari pregătiri. Îngerii se dădeau de zor să aştearnă covoare roşii, să rânduiască pe margini
cete de trompetişti, gărzi de onoare. Au crezut că este pentru ei. Când să calce bucuroşi pe covor, câte un
înger s-a apropiat şi i-a luat de mână, ducându-i spre o intrare mai laterală unde nu erau nici covoare,
nici trompetişti, nimic.
- Dar ce se întâmplă? Întreabă unul dintre ei. De ce nu suntem lăsaţi pe intrarea principală? Nu pentru noi
este toată pregătirea? Că doar am fost admişi în rai!
- Nu, nu este pentru voi. Vine un cardinal, îl lămureşte îngerul care îl ţinea de mână.

4
„după mine potopul”10 a constituit un mod de vieţuire11. Au dorit să aibă de
toate aici, pe pământ, indiferent de ce trebuie să facă pentru aceasta 12. Alţii
consideră că deţin adevărul absolut, că sunt stăpânii adevărului şi ai
dreptăţii, întrucât deţin puterea aici pe pământ13. Tuturor acestora Dumnezeu
şi Biserica le spune că mai devreme sau mai târziu ei vor trebui să răspundă
pentru tot ceea ce au făcut sau au omis să facă14.
Biserica Ortodoxă a subliniat în permanenţă importanţa istoriei. Cu
toate acestea ea nu a fost de acord cu acceptarea pasivă a situaţiilor istorice,
ca pe ceva à priori. În istorie, creştinul ortodox trebuie să devină un factor
determinant pentru modelarea lumii, şi nu un spectator impasibil. „Hristos
nu ne-a lăsat să fim dominaţi de o viziune pesimistă a istoriei, ci ne-a
îndemnat să nu ne pierdem curajul, fiindcă El a biruit lumea. Într-o lume în
care omul a rămas fără rădăcini pământeşti şi cereşti, misiunea noastră nu
este cea de a ne orienta numai către cer, uitând de pământ, şi nici numai
către pământ, uitând de cer, ci de a înainta către cerul şi pământul
nedespărţite ale Împărăţiei lui Dumnezeu”15.
Prezenţa Bisericii în lume şi în istorie nu a diminuat cu nimic rolul său
sfinţitor. Fără a cădea în triumfalism sau în capitulare în faţa evenimentelor
istorice, „spiritualitatea ortodoxă îşi găseşte expresia ei cea mai înaltă în
diaconia pentru lume, fondată pe conştiinţa importanţei vieţii în lume şi pe
importanţa slujirii lumii”16.
Aşa cum cred că poate fi anticipat, volumul actual, dedicat Bisericii
creştine, doreşte să surprindă evolutiv relaţia Biserică-economie, urmărind
să prezinte atitudinea marilor confesiuni creştine faţă de bunurile materiale
şi nu numai. De aceea, un capitol destul de consistent va fi dedicat Bisericii

- Nu ziceam noi aşa pe pământ? – zise acesta care purtase discuţia, către prietenul său. Iată că se
adevereşte. Este şi aici ca şi pe pământ. Pentru noi, nimic. Pentru un cardinal, câtă pregătire, câtă pompă.
S-au întristat amândoi, deşi şi drumul lor ducea tot în rai. Văzându-i îngerul întristaţi, i-a lămurit.
- Nu fiţi trişti. Dincolo de poartă este la fel pentru toţi. Primirea pe care o vedeţi are o explicaţie cu care şi
voi veţi de acord. Ca voi, vin cu miile, în fiecare zi. Ne-am obişnuit. Un cardinal încă n-a mai ajuns pe aici
nu ştim de când. De aceea este atâta bucurie în cer, şi atâta pregătire!”. † Mitropolitul Antonie
Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Tipografia Eparhială a Sibiului, Sibiu, 1989, p. 461.
10
Expresie atribuită regelui Ludovic al XV-lea al Franţei.
11
„Carpe diem” – „trăieşte-ţi clipa”.
12
„Scopul scuză mijloacele”.
13
Ei uită cu desăvârşire că Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Pentru ei frânturile de
adevăr amestecate cu minciună îşi păstrează valoarea, întrucât servesc interesul personal. Pe fondul unor
astfel de consideraţii nefericite, a nedreptăţirii celuilalt pentru binele personal, apare şi se manifestă
puternicul sentiment al realizării dreptăţii sociale, a căutării şi mărturisirii adevărului cu orice preţ.
14
Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 16-21), ca și scena Înfricoşătoarei Judecăţi
(Matei 25, 31-46).
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 20.
16
Nikos A. Nissiotis, „L’Église et la société dans la théologie orthodoxe grecque”, în vol. L’Ethique sociale
chrétienne dans un monde en transformation, vol. I, Editura Labor et Fides, Geneve, 1966, p. 63.

5
Ortodoxe, urmând ca Biserica Catolică şi Bisericile Reformei să beneficieze
de alte capitole în studiul de faţă. Este demn de menţionat şi faptul că în
ultimele capitole ale lucrării, am încercat să surprind crizele, provocările şi
evenimentele contemporane care îşi pun amprenta asupra vieţii Bisericii.
De asemenea, ţin să precizez că până la momentul actul în România
nu s-a publicat nici un studiu consistent care să surprindă relaţia Biserică-
economie. Prof. Paul Fudulu17 şi Prof. Costea Munteanu18 au încercat să
surprindă această relaţie, dar dintr-o perspectivă mai mult economică, şi în
nici un caz urmărind istoric evoluţia sa. La nivelul celorlalte Biserici, cu
precădere în Biserica Catolică, a existat şi încă există o preocupare pentru
această problemă. Însă nici unul dintre studiile cercetate şi citate în această
lucrare nu au în centrul lor prezentarea evolutiv istorică a relaţiei Biserică-
provocări economice. Tocmai de aceea acest studiu îşi dovedeşte pe deplin
necesitatea, dar şi noutatea.
În Biserica Răsăritului relaţia Stat-Biserică şi-a pus amprenta asupra
vieţii religioase, împăratul bizantin fiind considerat isapostolos (egal cu
apostolii)19, apostol însărcinat cu treburile din afară ale Bisericii20. Chiar
dacă uneori implicarea împăratului în viaţa bisericească a avut urmări
nefaste: înlăturarea unor ierarhi, persecutarea unor teologi dreptmăritori,
susţinerea unor erezii ca fiind doctrina oficială imperială etc., Biserica
creştină a beneficiat de sprijinul, ajutorul şi devotamentul împăraţilor
bizantini. „Nu a existat prin urmare niciodată un conflict serios în Răsărit
între autorităţile laice şi cele ecleziale. Patriarhul era o figură importantă;
era, ca să spunem aşa, depozitarul conştiinţei imperiului. Împăratul însă era
capul indiscutabil al Oecumene, reprezentantul viu al lui Dumnezeu pe
pământ. Întreaga Biserică răsăriteană a privit cu dezaprobare dorinţa
simţită de către Biserica occidentală din Evul Mediu de a-şi subordona toate
puterile laice autorităţii Pontifului roman. Însă acuzaţia de cezaro-papism,
aruncată adesea asupra Bisericii bizantine, nu este corectă, indiferent de cât
de aplicabilă a putut devenit în Rusia ţaristă”21.
17
Paul Fudulu, Compatibilitatea marilor religii cu performanţa economică. O decriptare economică a
dogmelor, Ediţia a II-a, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2010, 167 p.
18
Costea Munteanu, Petre Comşa, „Economie şi Religie. O perspectivă personalistă”, în The Romanian
Economic Journal, XI, no. 30, (IV) 2008, pp. 131-182.
19
Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului bizantin, Editura Meronia, Bucureşti, 2007, p. 41.
20
Eusebiu de Cezareea, Viaţa fericitului împărat Constantin, IV, 24, traducere şi note de Radu
Alexandrescu, în col. PSB, vol. 14, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1991, p. 168; Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi,
2000, p. 18; R. M. Grant, „Religion and politics at the council of Nicaea”, în Journal of Religions, Chicago,
LV (1975), pp. 1-12. Eusebiu afirmă că împăratul Constantin a fost stabilit de Dumnezeu ca un episcop
comun () şi îl prezintă şezând printre episcopii Bisericii, ca unul dintre ei. Pr. Lect. Dr.
Adrian Gabor, Biserica şi statul în primele patru secole, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 177-178.
21
Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate..., p. 16.

6
 Bunurile deţinute de Biserică – activele acesteia – au crescut treptat,
ajungându-se în anumite momente ca unii dintre împăraţi (împăraţii
iconoclaşti) să caute să limiteze puterea, influenţa şi bunurile dobândite de
Biserică. Aceste momente au fost determinate şi de situaţia socio-economică
din imperiu, de interesele imediate ale acestor împăraţi sau de credinţa
îmbrăţişată (iconoclasmul). Pe de altă parte, beneficiile materiale primite de
Biserica Răsăritului au rodit în viaţa Imperiului bizantin: consolidarea şi
coeziunea socială, pacificarea socială, sprijinirea celor neajutoraţi sau
asistenţa social-filantropică, întărirea culturii şi spiritualităţii, dezvoltarea
vieţii economice (agricultura, meşteşugurile etc.)22, şi, nu în ultimul rând,
propovăduirea cuvântului evanghelic la celelalte popoare păgâne (cazul
ruşilor, bulgarilor, sârbilor etc.)23.
Occidentul creştin s-a confruntat cu mult mai multe provocări, ce au
avut la bază aspectele economice. Confruntat la început cu invazia
popoarelor migratoare, cu căderea oraşului Roma (476) în mâinile
migratorilor, Apusul şi-a găsit sprijinul în Biserica creştină, în singura
instituţie care mai exista în acel moment. Episcopul Romei va încerca să
suplinească acest vid de putere, bucurându-se de înfiinţarea unui stat papal
(754). Ulterior, dorinţa de putere a episcopilor Romei se va materializa în
încercarea de a subordona întreaga putere seculară a Europei. Lucrarea
Dictatus papae (1074) a papei Grigorie al VII-lea îşi va găsi aplicarea în
pontificatul papei Inocenţiu al III-lea24.
În aceeaşi perioadă de timp, Biserica Catolică se va confrunta şi cu
unele ispite şi păcate, ce vor necesita apariţia ideii de reformă in capite et
membris începută de papa Grigorie al VII-lea. Lupta pentru investitură,
captivitatea babilonică, marea schismă papală, conciliarismul, inchiziţia, ca
şi multe alte crize şi probleme apărute în sânul creştinismului apusean
medieval, vor conduce în mod inevitabil la apariţia reformei protestante. În
opinia teologului Julian Marias, „diferitele inchiziţii, războaiele religioase,
dependenţa unor Biserici de puterile temporale şi politice sunt exemple de
parţială infidelitate faţă de religia creştină în sine. Dar ar fi o oroare să
considerăm toate acestea ca pe un fenomen al trecutului; sub diferite forme,

22
Ibidem, pp. 54-55. Autorul prezintă aici mai ales rolul monahismului în viaţa Imperiului bizantin.
23
Ibidem, p. 20: „Biserica a profitat de prosperitatea imperiului şi a colaborat cu statul în activităţi
misionare de mare anvergură. Printre cele mai splendide realizări ale perioadei (sec. VII-XI) s-au aflat
convertirea slavilor balcanici la creştinismul ortodox, în secolul al IX-lea, şi convertirea ruşilor, la
sfârşitul secolului al X-lea”.
24
„Doctrina puterii pontificale, care a fost formulată şi s-a impus începând cu papa Grigorie al VII-lea
(1073-1085) şi până la Inocenţiu al III-lea (1198-1216), când a depăşit orice limită a tradiţiei eclesiale, va
avea consecinţe dintre cele mai nefaste pentru evoluţia ulterioară a creştinismului în Occident”. Pr.
Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, p. 393.

7
ele dăinuie încă, poate din perspective care într-un anumit sens sunt
contrare celor îndeobşte asociate cu ispitele creştinilor”25.
Luxul şi distracţiile ierarhiei bisericeşti, nedreptatea socială, goana
după obţinerea unor beneficii cât mai mari (practica indulgenţelor),
indiferenţa la problemele sociale au determinat o schimbare majoră care va
afecta întreaga viaţă bisericească de atunci înainte. Dacă papa Grigorie al
VII-lea promova o reformă interioară a Bisericii, o curăţire şi o înnoire
internă, Martin Luther şi ceilalţi reformatori vor realiza o divizare a Bisericii
în confesiuni creştine, ce nu împărtăşesc o învăţătură dogmatică, canonică
sau cultică comună.
Colectarea de fonduri prin propovăduirea indulgenţelor, celebra
expresie spusă de călugărul Tetzel: „Îndată ce aurul (banul) sună în cutie,
sufletul zboară la cer”, ca şi multe alte greşeli ale ierarhiei Bisericii
Catolice, au determinat succesul răspândirii reformei în mijlocul popoarelor
din apusul Europei26. Biserica apuseană nu a conştientizat că zidirea unor
biserici vii, a unor credincioşi plini de credinţă arzătoare în Dumnezeu, care
să lumineze cărările acestei lumi, trebuie să fie prioritară pentru misiunea şi
pastoraţia sa. Ispitele, păcatele şi viciile ierarhiei nu au făcut decât să
îndepărteze aceşti credincioşi dornici de desăvârşire spirituală, de Biserica
Catolică, căci „nimeni nu poate sluji semenilor dacă mâinile îi sunt legate de
egoism”27.
La toate aceste provocări, Biserica Catolică a încercat să răspundă,
convocând Conciliul de la Trident sau ideea de contrareformă, pentru a opri
migraţia credincioşilor săi spre Bisericile reformate. De aceea, au fost luate
diverse măsuri interne, ce vizau întărirea disciplinei bisericeşti, precum şi
unele măsuri externe, autoritative, susţinute de inchiziţia spaniolă a lui
Caraffa, viitorul papă Paul VI (1555-1559)28. Făcând referire la această
perioadă din istoria Bisericii apusene, teologul Jean Delumeau o caracteriza

25
Julian Marias, Perspectiva creştină, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003,
pp. 35-36.
26
Acest aspect este prezentat în toate studiile noastre istorice referitoare la reforma protestantă: Pr. Prof.
Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I (1-1054), ediţia a III-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987, p. 208; Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, op. cit., vol. II, p. 127; Pr. Prof. Dr. Vasile
Muntean, Istoria creştină generală, vol. II (1054-până azi), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, p. 128.
27
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p.
163.
28
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, vol. I, p. 229.

8
drept „o pastorală a fricii”, exercitată în mediul catolic şi protestant29.
Aceasta a generat o adevărată „nevroză colectivă de culpabilitate” şi a
provocat decreştinarea Occidentului30.
Nici după aceste evenimente nefaste, Biserica apuseană nu a fost
scutită de încercări. Revoluţia franceză (1789), însoţită de apariţia
secularizării, a marcat şi încă marchează viaţa socială din majoritatea ţărilor
vestice. Această nouă provocare a determinat în cadrul societăţii politici şi
schimbări, care au vizat în mod direct Biserica creştină şi prezenţa ei în
arealul socială. Secularizată, confruntată cu crize economice, politice,
sociale şi spirituale, societatea şi-a pierdut direcţia îndreptându-se spre zări
nedefinite, fără noimă şi fără sens, dorind numai să ajungă la bunăstarea
materială, la o viaţă lipsită de griji materiale31. Urmarea tuturor acestor
decizii a fost faptul că Dumnezeu şi Biserica creştină, adică spiritualul, nu îşi
mai găsesc locul în noul om secularizat32.
29
Jean Delumeau, Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (sec. XIII-XVIII), vol. 2, traducere în
româneşte, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 92-115, 204-212; Idem, Frica în Occident (sec. XVI-XVIII). O
cetate asediată, vol. 2, traducere în româneşte, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 44-45.
30
Pr. I. Brizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 92; Pr. Dr.
Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, p. 394.
31
Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre durere şi plăcere, arată cum omul căzut se străduieşte
din răsputeri: pe de-o parte să caute plăcerea, pe de alta, să se ferească de durere, pentru că durerea urmează
negreşit plăcerii. „Luptându-se omul cu toată puterea pentru plăcere şi combătând cu toată sârguinţa (...),
aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit
viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind şi cultivând prilejuirile
stricăciunii sale, din cauza neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele, şi noi, cei ce
suntem de aceeaşi fire, ne mâncăm unii pe alţii ca şerpii şi ca fiarele. Căutând plăcerea din pricina iubirii
trupeşti de sine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de
patimi pricinuitoare de stricăciune.
Astfel, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de sine, naştem lăcomia pântecelui,
mândria, slava deşartă, trufia, iubirea de arginţi, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa,
nebunia, părerea de sine, orbirea minţii, dispreţul, obrăznicia, moleşirea, desfrânarea, uşurătatea,
îngâmfarea, maimuţărelile, luarea în râs, multa vorbire, vorbele urâte şi toate câte mai sunt de felul
acesta.
Iar când ascuţim mai mult din durere modul iubirii trupeşti de sine, naştem mânia, pizma, ura,
duşmănia, pomenirea răului, vorbirea de rău, întristarea, deznădejdea, hulirea Proniei, lâncezeala,
negrija, descurajarea, puţinătatea de suflet, plânsul fără rost, tânguirea, ocara, văicăreala, duşmănia,
pizma şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.
În sfârşit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea - căci aşa numesc
unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii -, naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşeala,
dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec”. Sfântul Maxim
Mărturisitorul, „Introducere”, la Răspunsuri către Talasie, în vol. Filocalia, vol. III, traducere, introducere
şi note de Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum, Bucureşti, 2005, pp. 30-31; a se vedea şi
Jean-Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia,
Bucureşti, 2008, pp. 49-50.
32
Asupra acestei teme s-au scris şi încă se mai scrie mult. Aş aminti aici numai câteva lucrări: Ştefan
Buchiu, Ortodoxie şi secularizare, Editura Libra, Bucureşti, 1999; Mircea Eliade, Sacrul şi profanul,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Editura Bizantină,
Bucureşti, 1995; Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004; Pr. Prof. Dumitru Gh. Popescu, Teologie şi cultură, Editura

9
 Acum începe marea provocare a Bisericii creştine. Divizată în
multiple confesiuni, ea nu mai are forţa de a se opune unei astfel de
provocări. Fiecare confesiune va încerca să aibă cât mai mulţi credincioşi, să
îşi rezolve propriile probleme, să devină cât mai vizibilă în cadrul societăţii.
Din păcate, divizarea şi ignorarea respectului pentru ceilalţi reprezintă
principalele motive pentru apariţia prozelitismului sectar şi a
individualismului misionar.
În cadrul Bisericii Catolice a apărut în America de Sud, pe marginea
sărăciei generalizate în cadrul societăţii şi a influenţei ideologiei marxiste,
un curent teologic interesant denumit teologia eliberării. Acest curent cu
impact social deosebit se adresa în primul rând celor nevoiaşi, vizând
eliberarea din nevoile materiale imediate cu care aceştia se confruntau. Spre
deosebire de ideea comunist-ateistă, teologia eliberării se adresează tuturor
celor în nevoie, celor săraci, căutând să le ofere pâine odată cu credinţa în
Dumnezeu33.
În ceea ce priveşte viziunea Bisericilor protestante asupra bunurilor
materiale, a aspectelor economice din viaţa societăţii, trebuie menţionat
faptul că de foarte multe ori aceste Biserici sau denominaţiuni au susţinut
apariţia capitalismului, acumularea şi valorificarea bunurilor materiale, spre
binele credincioşilor şi a cultului respectiv. Prin intermediul zeciuielii, aceste
Biserici au acumulat suficiente resurse economice, prosperând, adoptând o
atitudine mercantilă asupra timpului şi spaţiului. Teologul John Wesley
(1703-1791), fondatorul metodismului, promotor, în predicile sale, al unei
atitudini deosebit de favorabile implicării oamenilor în activităţile
economice, a adresat în mai multe rânduri enoriaşilor săi îndemnul:

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993 etc. † IPS Nifon,
Arhiepiscopul Târgoviştei, vorbind despre relaţia Stat, Biserică, societate în context actual, spunea: „Căci
dacă vom separa valorile politice şi sociale de cele spirituale şi ne vom lăsa copleşiţi de fenomenul
secularizării, ne vom afla în curând pe un teren extrem de periculos, acela al relativizării valorilor. Istoria
cea veche, în special cea a Bizanţului şi a Sfântului Scaun, dar şi cea nouă, dacă ne uităm la modelul
relaţiilor dintre Biserică şi Stat în Germania şi Ţările Scandinave, a dovedit că există mijloace, deopotrivă
teologice şi politice, pentru a reconcilia valorile sacre şi valorile laice, inclusiv cele sociale şi politice”. †
IPS Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, „Introducere la conferinţa: Stat, Biserică, Societate”, în vol. Kirche-
Staat-Gesellschaft, Publicaţiile Academiei Evanghelice Transilvania, vol. I, Blueprint International,
Bucureşti, 2005, p. 19.
33
Gustavo Gutiérez, The God of Life, translated from the Spanish by Matthew J. O’Connell, Orbis Books,
Maryknoll, New York, 1991, pp. xii-xiii: „Credinţa în Dumnezeu trebuie să ne conducă la eliminarea
lipsei pâinii”. A se vedea şi studiul Natalia Şonţu, Fenomenul sărăciei – problemă mondială şi naţională:
cauze, consecinţe, soluţii, Teză de doctorat, Chişinău, 2012, p. 7: „Practic, nu este nici o religie, care nu ar
menţiona sărăcia şi nu ar formula atitudinea faţă de ea. De exemplu, creştinismul cheamă la satisfacerea
nevoilor celor săraci: «Împarte-ţi pâinea cu cel flămând» (Isaia 58, 7)”.

10
„Câştigaţi cât se poate de mult, economisiţi cât se poate de mult, dăruiţi cât
se poate de mult (Gain all you can, Save all you can, Give all you can)”34.
În expunerea relaţiei Biserică-societate, din punct de vedere
protestant, am considerat potrivit să realizez o analiză a lucrării lui Max
Weber şi a altor studii moderne referitoare la impactul culturii şi religiei în
cadrul societăţii. Este interesant faptul că abordările lor pun în lumină un
pronunţat dezacord, care se întinde de la poziţiile susţinătorilor
capitalismului de piaţă, cu toate vulnerabilităţile acestuia (North susţine că
„Biblia se referă numai şi numai la un sistem de piaţă liberă cu o implicare
minimă a statului”), traversează poziţiile criticilor moderaţi (R. Preston) şi
ajunge până la criticii radicali ai capitalismului (Bob Goudzwaard, spre
exemplu, argumentează că, dintr-o perspectivă creştină, omenirea trebuie să
evolueze de la o economie bazată pe dorinţe şi plăceri la una bazată pe
responsabilitate şi pe asigurarea administrării resurselor şi darurilor pe care
oamenii le-au primit de la Creator)35.
Reforma protestantă a creat în sânul creştinismului apusean o
paradigmă nouă. Această paradigmă, din punct de vedere economic, a fost
exprimată în mod structurat de către Max Weber, într-una din lucrările sale
de referinţă Etica protestantă şi spiritul capitalismului36. Max Weber a
exprimat rolul protestantismului în naşterea capitalismului occidental.
„Punând înainte de toate accentul pe meritul individual, pe muncă, singura
care sfinţeşte, pe austeritate - sursă de economisire -, societatea protestantă
s-a îndepărtat fără ştirea ei de spiritul creştinismului primitiv şi a creat
terenul propice germenilor capitalismului”37.
Bazându-se pe învăţătura calvină despre predestinaţie şi despre
omagiul adus lui Dumnezeu fără a aştepta răsplată, Max Weber susţine că
reforma a dat naştere printre credincioşi unei mentalităţi opuse
misticismului, făcând din muncă o îndatorire, din reuşită un semn de alegere,
iar din refuzul oricărei răsplăţi o virtute. „Căutarea profitului se îmbină cu o
asceză care cere să nu te bucuri de câştig, ci să reinvesteşti profiturile în
întreprindere, această atitudine ducând la apariţia mentalităţii raţionale
proprii întreprinzătorului capitalist modern”38.
34
Apud R.M. McCleary, „Religion and Economic Development”, în Policy Review, no. 148, April & May
(2008).
35
Costea Munteanu, Petre Comşa, „Economie şi Religie. O perspectivă personalistă”, în The Romanian
Economic Journal, XI, no. 30, (IV) 2008, pp. 136-137.
36
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Alexandru Diaconovici, Editura
Incitatus, Bucureşti, 2003.
37
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Ediţia a III-a, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 149.
38
Claude Rivière, Socio-antropologia religiilor, traducere de Mihaela Zoicaş, Editura Polirom, Iaşi, 2000,
pp. 46-47.

11
 Teme şi preocupări ale Bisericii creştine din toate timpurile, precum:
sărăcia şi bogăţia, dreptatea sau nedreptatea socială, adevărul şi minciuna,
dragostea şi ura, credinţa şi necredinţa au redevenit astăzi actuale în
societate, în contextul acestei crize economice prelungite. Biserica creştină,
în general, şi Biserica Ortodoxă, în special, trebuie să îşi adapteze discursul
său, să se mobilizeze în faţa unor astfel de provocări, demonstrând continuu
prin cuvânt şi faptă că nu poate exista o tămăduire a bolilor sociale actuale în
afara Evangheliei lui Hristos. Vindecarea sau revitalizarea corpului social
trebuie să se facă în Duhul şi în numele lui Hristos, adică paşnic, prin
exemplul personal şi comunitar. Preotul trebuie să fie „sarea pământului” şi
„lumina lumii” (Matei 5, 13-16), şi orice faptă bună să o facă din dragoste
pentru Dumnezeu şi aproapele, ţinând cont de libertatea persoanei. PF
Daniel, făcând referire la aceste aspecte, spunea: „Credem că lucrarea
Bisericii este foarte importantă, însă nu trebuie niciodată separată opera
social-filantropică de opera spirituală. Cea dintâi operă de caritate a
Bisericii este cea sacramentală şi pastorală, iar cea socială este o expresie
concretă, îmbogăţitoare, a cele dintâi. Mântuitorul Iisus Hristos mai întâi a
predicat mulţimilor Evanghelia Împărăţiei Cerurilor, adică Evanghelia
iubirii milostive şi a vieţii veşnice, apoi, a vindecat pe cei bolnavi şi numai
spre seară a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor”39.
Biserica Ortodoxă, confruntată de multe ori cu diverse probleme şi
provocări, recunoaşte faptul că nu numai cei care sunt sănătoşi spiritual (sau
mântuiţi cum spun unele culte neoprotestante) fac parte din ea, ci şi cei care
au nevoie de doctor, cei păcătoşi. Căci „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor,
ci cei bolnavi… că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”
(Matei 9, 12-13). Clericii, asemenea tuturor creştinilor, mărturisesc înainte
de a se împărtăşi că „cel dintâi păcătos sunt eu”40. Este o mărturisire care
arată pocăinţa, smerenia şi recunoaşterea nimicniciei umane în faţa
Stăpânului etern.
Biserica nu se rezumă la acţiunile sau inacţiunile unuia dintre membrii
săi şi nu poate fi caracterizată, făcându-se referire numai la păcatele,
slăbiciunile, încercările unora dintre membrii săi. Biserica este mireasa lui
Hristos, este trupul Său. De aceea toţi, ca mădulare ale acestui trup mistic al
lui Hristos, trebuie să ne îngrijim de vieţuirea întru Hristos. „Biserica
Ortodoxă este adesea criticată că nu coboară în social, că nu iese în

39
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt la întâlnirea cu consilierii sectoarelor social-
filantropice din ţară, http://www.basilica.ro/stiri/patriarhul-romaniei-s-a-intalnit-cu-consilierii-sectoarelor-
social-filantropice-ale-eparhiilor-din-tara-_4785.html
40
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Sfânta Liturghie”, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2012, p. 189.

12
întâmpinarea nevoilor actuale ale societăţii şi ale credincioşilor, că nu
desfăşoară o activitate socială. Fără îndoială că aceste aspecte ale vieţii
sunt importante, dar ele nu fac parte din activităţile prioritare ale Bisericii.
Socotim că această acuză, care devine invitaţie în acelaşi timp, de a da
prioritate problemelor sociale, este şi o capcană întinsă Bisericii noastre,
care, prin specificul şi structura ei, este o Biserică a rugăciunii, a
comuniunii liturgice şi euharistice. O Biserică sărăcită din punct de vedere
haric şi sacramental, cum este Biserica protestantă, poate strămuta punctul
de greutate pe activitatea socială. Pentru ea este mai importantă opera
socială decât Sfânta Liturghie”41.
Chiar dacă la nivelul Bisericii Ortodoxe nu a fost elaborată o doctrină
socială comună (împărtăşită de toate Bisericile Ortodoxe), trebuie să spunem
că aspecte ale teologiei sociale au reţinut şi reţin în permanenţă atenţia
Bisericii42. Aceasta din urmă se apleacă asupra lor, căutând să
propovăduiască cuvântul evanghelic – să hrănească spiritual mulţimile -, dar
şi să ofere cât mai mult din dragostea sa pentru om, mai ales pentru cel care
se află în nevoi (Matei 25) – grija pentru cele necesare vieţuirii semenilor
noştri43. „Diaconia Bisericii este slujirea credincioşilor în condiţii optime.
Mântuitorul Hristos a fost îndeaproape interesat de viaţa şi de problemele
fiecărui adept al Său, de aceea şi Biserica trebuie să meargă pe acelaşi
drum. Ea trebuie să se intereseze de viaţa credincioşilor săi şi să realizeze
cu mijloacele specifice fericirea lor. A nu urmări aceasta cu toate puterile şi
darurile sale, înseamnă a se îndepărta de slujirea Domnului nostru Iisus
Hristos, al cărui model de viaţă şi de slujire trebuie să-l urmeze”44.
Alegerea unei vieţi simple, a unei vieţi pline de dragoste şi
devotament pentru Hristos, curajul de a-L mărturisi pe Acesta indiferent de
consecinţe, disponibilitatea de a fi totul pentru toţi, au marcat viaţa creştină
41
Pr. Nicolae Necula, Vestitorul Ortodoxiei, nr. 204, 1 iunie 1998, apud † IPS Nifon, Arhiepiscopul
Târgoviştei, Misiologia creştină, Editura ASA, Bucureşti, 2002, p. 250.
42
Acest aspect poate fi explicat întrucâtva şi de argumentarea † IPS Mitropolit Antonie Plămădeală, care
spune că „nu este în spiritul Ortodoxiei să-şi formuleze dogmatic experienţa ei de trăire şi de slujire, care
este anterioară şi izvor al oricărei definiţii teologice”. † IPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului,
„Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană”, teză de doctorat, în
Studii Teologice, XXIV (1972), nr. 5-8, p. 583.
43
Un exemplu în acest sens îl constituie ştirea potrivit căreia: „Ierarhii Sfântului Sinod au evaluat
rezultatele colectei organizate în bisericile şi mănăstirile ortodoxe din ţară şi străinătate în luna decembrie
2012 ca urmare a Pastoralei Sfântului Sinod la încheierea Anului omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al
îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română. Au fost colectate peste 3.300.000 lei, aproximativ 625.000 kg
de produse alimentare, circa 50.000 kg de produse agricole, 150.000 de kg de îmbrăcăminte, aproximativ
15.000 cutii cu medicamente, produse igienico-sanitare, lemne de foc etc., fiind ajutate aproape 70.000 de
familii sărace cu membri bolnavi sau cu mulţi copii din întreaga ţară”. http://www.basilica.ro/stiri/sfantul-
sinod-in-sedinta-la-resedinta-patriarhala_4299.html.
44
Justinian Tibil, „Diaconia ca funcţie esenţială a Bisericii”, în Teologia, Universitatea „Aurel Vlaicu”
Arad, Facultatea De Teologie Ortodoxă, anul XII (2008), nr. 4, p. 206.

13
din fiecare perioadă istorică. Au existat, există şi vor exista glasuri care
continuă să se ridice spre a propovădui credinţa, adevărul, iubirea, dreptatea,
nădejdea că Dumnezeu a fost şi va fi alături de creaturile sale 45. Întreaga
istorie ne demonstrează faptul că nimic nu dăinuie fără binecuvântarea lui
Dumnezeu. Tocmai de aceea este absolut necesară întoarcerea la Dumnezeu,
Creatorul şi Chivernisitorul tuturor lucrurilor. „Nu se poate înnoi societatea
şi nu se pot elimina corupţia sau violenţa din cuprinsul ei dacă omul nu
cunoaşte un proces interior şi personal de purificare şi renaştere în Hristos
şi Biserică, prin puterea necreată a Duhului Sfânt”46.
În societatea actuală, din nefericire, ne confruntăm cu următoarele
neajunsuri: oameni care nu pot, dar vor; oameni care vor, dar nu pot;
oameni care nici nu pot şi nici nu vor. Cei care pot şi vor sunt din ce în ce
mai puţini, deoarece celelalte categorii caută cu îndârjire să suprime, într-un
fel sau altul, prin diverse mijloace, atât voinţa47, cât şi putinţa celorlalţi48.
Lipsa unei perspective pe termen mediu şi lung, a dorinţei de a contribui la
bunul mers al societăţii, punând bazele unor ample proiecte de viitor, ca şi
ideea irosirii vieţii acesteia în plăceri egoiste, a avut şi va avea rezultate
negative49. Tocmai de aceea, cu toţii avem nevoie de modele, iar Biserica
Ortodoxă şi Hristos, Împăratul inimilor noastre, sunt locul unde trebuie să le
căutăm şi spre care să tindem50.
La momente de răscruce din viaţa societăţii, la momente de criză
spirituală, politică, economică etc., societatea se redeşteaptă, căutând să
găsească suficiente resurse pentru a merge mai departe, pentru a produce o
schimbare benefică. Oare resursele interioare necesare unei astfel de
schimbări pot fi regăsite în acelaşi trup vlăguit al arealului social actual?

45
În Biserică, ca şi în societate, puterea exemplului este extrem de importantă. Nu poţi impune cuiva să se
supună unei măsuri de vreme ce aceasta este ignorată chiar de tine; nu poţi să ceri înnoirea vieţii
duhovniceşti, de vreme ce nu te înnoieşti tu însuţi etc. Nuvela lui Ioan Slavici, Popa Tanda, este grăitoare
în acest sens.
46
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 9.
47
Unul din dintre îndemnurile americane spune: Do your best! Cred că acesta este îndemnul care trebuie să
caracterizeze viaţa noastră indiferent de activitatea sau misiunea pe care o îmbrăţişăm.
48
Vorbind despre motivaţia interioară ce trebuie să determine pe cel care doreşte să picteze, marele nostru
pictor Nicolae Grigorescu spunea: „Fă ce simţi şi atâta cât simţi - unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos:
lucrul tău, fiind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvârşi în sufletul celorlalţi. Va trăi. Altfel, vrând
să-l isprăveşti, îl omori”. ***, Viaţa şi opera lui Grigorescu, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2009, p.
7. Tot astfel şi în slujire, motivaţia sufletească - dragostea pentru Dumnezeu şi oameni - trebuie să fie cea
care ne determină să parcurgem acest drum care ne este pus înainte, indiferent de vicisitudini apărute.
49
În istorie sunt consemnate multe persoane care au avut un rol negativ sau au fost adevărate contra-
modele.
50
„Într-o lume aflată în proces de globalizare rapidă, oamenii caută în Biserică un reper major de
speranţă, de continuitate şi de conservare a identităţii spirituale şi culturale, etnice sau naţionale”, spune †
PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comuniunea şi ajutorarea frăţească – izvor de bucurie,
la http://basilica.ro/stiri/bcomuniunea-si-ajutorarea-frateasca-izvor-de-bucurieb_9226.html.

14
Păcatele şi viciile perpetuate pe parcursul multor generaţii creează
dependenţă şi istovire51. De aceea este necesară o înnoire spirituală, care să
genereze şi o înnoire materială. Este necesar ca schimbarea să se producă în
sufletul nostru, generată de credinţă, iubirea şi nădejdea în Dumnezeu,
Dătătorul de viaţă şi de tot binele. „«Reînnoirea», care irită pe conservatorii
de ieri şi de azi, nu este o chestiune inventată la Geneva, ci o temă vitală
pentru Bisericile care nu socotesc Tradiţia o noţiune încremenită, ci o
realitate vie, în mişcare. Pentru acestea există o relaţie organică între
revelaţia lui Dumnezeu şi răspunsul istoric al credincioşilor în fiecare
epocă”52.
Într-o analiză deosebit de instructivă asupra schimbărilor care se
produc în lume la momentul actual, asupra poziţiei Bisericii (autorul
vorbeşte despre Biserica Catolică) în lume, Jean Delumeau spune:
„Armonizarea dintre creştinism şi societatea contemporană presupune -
trebuie spus încă o dată - să se ţină seama de realizările majore ale
civilizaţiei: responsabilitatea individuală şi autonomia conştiinţei fiecăruia;
participarea indivizilor la deciziile - în special etice - care îi privesc şi
crearea în sânul Bisericilor a unor spaţii de dialog, a unor structuri de
control asupra puterilor ecleziastice şi a unor reglementări care să permită
reînnoirea autorităţilor”53. Sunt de acord cu autorul asupra faptului că
societatea actuală nu mai are aceleaşi repere, aceeaşi structură, precum
societatea tradiţională. Lumea este într-o continuă mişcare, iar oamenii îşi
doresc responsabilitate individuală şi implicare.

51
Un exemplu de vlăguire a societăţii româneşti este prezentat şi de actorul Mihai Bedeac pe blogul său:
Mihai Bendeac, Scrisoare deschisă cocalarului român, marţi, 19 mai, 2009,
http://mihaibendeac.ro/2009/05/scrisoare-deschisa-cocalarului-roman.html. El spune, făcând referire la o
anumită categorie de îmbogăţiţi din societatea românească: „Ştiu că banii sunt singurul vostru dumnezeu şi
dacă ai bani eşti «de valoare», dar există nişte «chestii» pe care noi le plătim şi ele se numesc impozite la
stat”.
O analiză pertinentă şi actuală asupra elitelor româneşti actuale este prezentată de sociologul român
Constantin Schifirneţ, Ratarea bunăstării economice, eşecul elitelor politice româneşti dintotdeauna,
adevarul.ro: „Dar, perioada postcomunistă în România a ratat până acum obiectivul creşterii bunăstării
economice, însă a dus la apariţia a două categorii de elite: o elită a puterii şi o elită a banilor...
Majoritatea populaţiei continuă să trăiască după alte standarde decât acele norme moderne şi pro-
moderne ale elitelor, afirmate de multe ori doar declarativ, fiindcă în practică elitele însele acţionează
după principii nonmoderne în deciziile şi acţiunile lor. O bună parte din români a revenit, astăzi, la moduri
de viaţă antebelice şi a ajuns la un nivel de viaţă mai scăzut decât cel din perioada comunistă.
Modernizarea economică şi instituţională, vizibilă în conduita şi mentalitatea unor reprezentanţi ai elitelor
politice, nu s-a repercutat profund în structurile societăţii, rămasă în continuare sub semnul sărăciei, al
sistemului de relaţii de status, al conduitei de supravieţuire şi nu al performanţei, riscului şi competiţiei
capitaliste”.
52
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, p. 143.
53
Jean Delumeau, În aşteptarea zorilor. Un creştinism pentru mâine, traducere de Giuliano Sfichi, Editura
Polirom, Iaşi, 2006, p. 220.

15
 Patriarhul Daniel, într-un studiu dedicat perspectivei ortodoxe asupra
vieţii, a misiunii şi a unităţii Bisericii creştine, surprindea trei mari orientări
şi polarizări în societatea contemporană: a) o creştere a indiferenţei şi a
secularismului vieţii în interiorul Bisericii (printre creştini) şi al societăţii; b)
o creştere a sectarismului religios, a fragmentării spirituale şi a dezintegrării
armoniei din cadrul familiei, societăţii şi a comunităţii internaţionale; c) o
dorinţă obsedantă, neopăgână de obţinerea a profitului şi plăcerii în acelaşi
timp cu creşterea suferinţei cauzată de violenţă, sărăcie şi singurătate din
lume54.
Într-o analiză asupra perspectivelor şi crizelor Bisericii Catolice,
Alain Besançon identifică trei tentaţii în Biserică: antidemocraţia,
democraţia însăşi - căreia clericii i s-au realiat în ultimii cincizeci de ani55 -
şi islamul - atrăgător într-o perioadă de scepticism sau indiferenţă în materie
de religie56. Islamul, „eliberat acum în întregime de diversele dominaţii
europene, se instalează în Europa printr-o imigraţie masivă; că această
instalare coincide cu un moment de slăbiciune socială şi doctrinară a
Bisericii. Or, istoria ne reaminteşte că împrejurări similare au favorizat în
trecut masive abandonuri creştine în favoarea acestei religii diferite”57.
Majoritatea Bisericilor şi denominaţiunilor creştine se plâng de
efectele negative ale dezvoltării economice, a vieţuirii secularizante şi
globalizante din societatea actuală, ce afectează viaţa ecleziastică,
îndepărtând creştinii de Dumnezeu. Criza economică, alături de criza
morală, adânceşte consecinţele vieţii profund secularizate din societatea
actuală. Omul nu mai trăieşte decât pentru sine, nu mai ascultă şi nu mai este
ascultat, trăieşte într-o retorică a absurdului, iar absurdul îi caracterizează
viaţa58.

54
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions
of Life. Misision and Unity, Second Edition, Editura Basilica, Bucureşti, 2008, p. 165.
55
Pentru Alain Besançon „a accepta democraţia fără a te converti la ea, a o ajuta să fie ea însăşi fără a se
dizolva în sine, iată câteva chestiuni care pretind un mare efort de gândire”. Alain Besançon, Dilemele
mântuirii. Criza Bisericii Catolice, traducere de Mona şi Sorin Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001,
p. 8.
56
Ibidem, p. 5.
57
Ibidem, p. 9.
58
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, spune: „Omul contemporan, prins în mreaja unei
societăţi materialist-consumiste, a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice ori să reducă
fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca
iubire de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică. De aceea, trebuie să înţelegem
că educaţia creştină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinţei creştine, are
drept scop să formeze nu doar cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, ai
comuniunii de iubire veşnică divino-umană”. † PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Educaţie
pentru bucurie sfântă, la
http://www.basilica.ro/stiri/mesajul_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_adresat_participantilor_la_con

16
 Din nefericire societatea actuală se caracterizează printr-un primat al
intereselor, fie ele personale sau de grup, în detrimentul principiilor.
Principiile de vieţuire creştină şi socială, aşa cum acestea sunt exprimate de
învăţătura de credinţă, ca şi de legislaţia civilă, nu mai sunt luate în
considerare59. Din ce în ce mai puţini oameni au coloană vertebrală, din ce
în ce mai mulţi sunt dispuşi să facă compromisuri numai pentru a parveni
sau a dobândi demnităţi, bani etc. Slugărnicia şi linguşirea au ajuns să fie
considerate virtuţi, iar demnitatea şi buna cuviinţă au căzut în desuetudine60.
De cele mai multe ori adevărul şi dreptatea sunt incomode şi nu sunt de
dorit, devenind pure utopii ale vremurilor noastre61.
Astăzi, valorile umane nu se mai stabilesc pe baza aşa-numitei
meritocraţie, adică prin meritele fiecărei persoane în parte, ci pe baza unor
criterii artificiale, precum: banii, influenţele, interesele personale sau de
grup, care denaturează direcţia firească spre care ar trebui să se îndrepte
fiecare societate. Se întâmplă adesea ca cel care merită să câştige un
concurs, o competiţie etc., să piardă în defavoarea celuilalt, care este mai
bine poziţionat (are relaţii, interese, bani, face parte dintr-un anume partid
etc.62). S-a ajuns să se spună că, acum, nu este bine să fii inteligent, să poţi şi
să vrei, ci este cu mult mai bine, eşti cu mult mai câştigat, dacă ai relaţii şi
eşti slugarnic63.
gresul_national_ihristos_impartasit_copiilor_i_desfasurat_la_manastirea_brancoveanu_sambata_de_sus_in
_perioada_2_3_septembrie_2009.html.
59
„Banii... banii sunt totul. Să nu te laşi înşelat de nimeni, să nu ai alt ţel în viaţă decât obţinerea banilor.
Să nu te iei după prostiile din gazete despre «înaltele valori»”, Irwin Shaw, Om bogat, om sărac, traducere
şi note de Agop Bezerian, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010, p. 296.
60
A fi demn nu înseamnă neapărat a fi mândru, ci a avea principii; a avea curajul să aperi aceste principii
indiferent de repercusiunile acestor acţiuni; a avea puterea interioară să recunoşti când ai greşit şi să ceri
iertare, dar şi să te lupţi pentru crezul tău.
Un om demn este asemenea bradului de la munte, care rezistă indiferent de intemperii – ploaie, vânt,
viscol etc. La polul opus este vrejul de fasole, care trebuie să se agaţe de ceva sau de cineva spre a urca în
sus. El este dependent de gazda sa, înfăşurându-se de jur împrejurul ei şi incomodând-o pe aceasta să
evolueze.
61
Timpul actual este timpul celor care fac declaraţii bombastice, folosindu-se de dorinţele interioare ale
celorlalţi. Ca buni psihologi ei ştiu ceea ce aşteaptă ceilalţi să audă şi îşi potrivesc discursul după astfel de
norme. Numai că pentru ei altele sunt valorile - banii, interesele etc. Cu toate acestea, aceşti lupi îmbrăcaţi
în piei de oaie reuşesc să amăgească, creând multiple forme, dar fără nici un fond (În acest sens a se vedea
studiul Prof. Dr. Constantin Schifirneţ, Forme fără fond, un brand românesc, Editura Cominicare.ro,
Bucureşti, 1997, 289 p.). Pare că totul este la discreţia lor, pare că totul este pierdut. Însă, mai devreme sau
mai târziu, Dumnezeu va fi cel care va alege neghina de grâu, va dărui fiecăruia după măsura inimii sale,
căci „omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7).
62
Bolile societăţii actuale sunt: partitocraţie, clientelism şi personalizarea puterii. Daniel Barbu, Republica
absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura
Nemira, Bucureşti, 2004.
63
În acest sens voi reda un simplu exemplu: Un bun prieten al meu a fost îndemnat să participe la un
concurs, spunându-i-se: „Fie ca cel mai bun să câştige!”. Concursul consta într-un interviu în care cel puţin
doi candidaţi (aşa prevede legea) trebuie să prezinte un plan managerial şi să răspundă întrebărilor
pertinente ale managerilor instituţiei. Ajunşi în ziua concursului, la momentul interviului, bunului meu

17
 Discrepanţa dintre cei care au foarte multe şi îşi permit orice (puţini la
număr)64 şi cei care sunt săraci şi foarte săraci a crescut foarte mult. Săracii
sunt ispitiţi de posibilitatea unui trai mai bun, decent, iar bogaţii de
posibilitatea acumulării unor mai mari bogăţii. În faţa unor astfel de realităţi
sociale mulţi cedează, căzând pradă ispitei, şi săvârşesc compromisul.
Repercusiunile unor astfel de decizii sunt de durată şi ne afectează întreaga
noastră viaţă. De aceea, analizând această temă a unei relaţii istorice între
Biserică şi aspectele economice ale vieţii, constatăm că avem nevoie de
modele, că dorim o înnoire a vieţii noastre duhovniceşti şi, implicit, a celei
sociale, spre a ajunge la comuniunea cu Hristos Domnul. „În lecuirea relelor
sociale şi economice, spune Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Mântuitorul
pleacă de la cele interioare spre cele exterioare, de la persoană la societate.
Aceasta pentru că relele sociale îşi au izvorul în inima omului şi de acolo
devin exterioare şi se manifestă pe plan social... Cu toate acestea lecuirea
relelor sociale şi înnoirea societăţii se realizează nu numai pe calea
purificării şi îndumnezeirii personale a credincioşilor, adică prin
transformarea egoismului în iubire, ci şi pe calea exterioară, prin lupta
credincioşilor pentru dreptate socială”65.
În faţa unor astfel de tendinţe centrifuge din societatea contemporană,
în faţa unei societăţi bazate pe autonomia individuală şi pe concentrare,
Biserica trebuie să se adapteze şi să-şi înnoiască metodele de pastoraţie şi
misiune, metodele de abordare a legăturii cu societatea, cu fiecare om în
parte. Susţin acest lucru, bazându-mă pe faptul că, de-a lungul vremii,
„creştinismul s-a caracterizat în comparaţie cu celelalte religii printr-o

prieten i s-a comunicat că „întrucât ei sunt o echipă...” s-a hotărât ca contracandidatul să prezinte (citească)
planul managerial realizat în Power Point, iar el să răspundă la întrebările comisiei (în special partea
legislativă). În urma concursului, aşa cum este lesne de înţeles, a câştigat cine trebuie. De atunci prietenului
meu i se spune în mod sugestiv candidatul. Astfel, el a înţeles încă o dată că adevărul, dreptatea,
onestitatea, munca asiduă sunt apreciate de Dumnezeu şi, mai puţin sau chiar deloc, de oameni (în ciuda
faptului că toate aceste virtuţi, de foarte multe ori, sunt prezentate public, fără relevanţă cu persoana care le
promovează - asemenea multor sloganuri).
64
Cei care au averi sau deţin funcţii importante sunt de cele mai multe ori surzi la greutăţile cu care se
confruntă poporul. Ei trăiesc într-o lume a lor, ca într-un glob de cristal, pe care nu doresc să-l părăsească.
Cei din imediata apropiere, colaboratori sau subalterni, pentru binele lor şi al superiorilor lor, nu vor să le
aducă la cunoştinţă şi aspectele negative. Patriarhul Justinian Marina, vorbind despre implicarea Bisericii în
societate, spunea: „Dumnezeu ne provoacă prin lumea de azi să ieşim din turnul de fildeş al unei teologii
speculative sau al unei trăiri pur interioare. Punctele de credinţă încep să-şi arate relieful lor practic; ele
se descoperă ca puncte de plecare pentru înţelegerea lumii, a istoriei, a frământărilor omenirii în cursa ei,
a responsabilităţii creştine în ea. În felul acesta teologia se împlineşte în faptă pentru oameni”. † Patriarhul
Justinian Marina, Apostolat social, vol. X, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1971, p. 282.
65
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, pp. 24-25.

18
fantastică putere de adaptare şi printr-o extraordinară capacitate de
inovaţie”66.
Din punct de vedere spiritual, astăzi în arealul social există două
tendinţe extreme: una de ignorare totală a dimensiunii spirituale a Bisericii
creştine; cealaltă de creştere a mişcărilor harismatice67. Societatea
contemporană, ispitită de exotic, de spectaculos şi mister, a început din ce în
ce mai mult să se îndrepte spre sectele excentrice ivite în creştinism68 sau
chiar spre anumite religii orientale. În acelaşi timp aceste secte îşi manifestă
specificitatea, creând iluzia unei vieţi harismatice69 şi profetice70 pentru
66
Jean Delumeau, În aşteptarea zorilor. Un creştinism pentru mâine, p. 221.
67
† IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, analizând ideea creşterii mişcărilor harismatice,
vorbeşte despre „corupţia spirituală”: „Verbul «a corupe», în accepţia termenului grecesc, înseamnă a
altera nu numai prin descompunere, ci şi prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se
propun astăzi, începând cu New Age şi terminând cu tot felul de combinaţii între diferitele secte
neoprotestante, care alcătuiesc federaţii evanghelice şi evanghelizatoare şi care caută să ne ameţească
prin oferte comode, deseori seducătoare, toate acestea sunt forme şi manifestări ale corupţiei spirituale”. †
IPS Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, Corupţia spirituală. Texte social-teologice, Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2011, p. 76.
68
„Credinţele islamice sau penticostale au devenit comune într-un număr din ce în ce mai mare de state
europene”. A se vedea J. Casanova, „Immigration and Religious Pluralism: An EU/US comparison”, în Th.
Banchoff (ed.), în The New Religious Pluralism and Democracy, Oxford University Press, Oxford, 2006;
D. Martin, Pentecostalism, Blackwell, 2002. „Asistăm la declinul relativ al bisericilor tradiţionale, dar şi
la «o nouă situare a sacrului şi spiritualului în relaţie cu viaţa individuală şi socială. Această nouă situare
este acum ocazia unor recompuneri ale vieţii spirituale în noi forme şi în noi moduri de existenţă, atât în
cadrul, cât şi în afara unei relaţii cu Dumnezeu»”. Ch. Taylor, A Secular Age, Harvard University Press,
Harvard, 2007, p. 437.
69
Trebuie să recunoaştem că în majoritatea cultelor şi Bisericilor creştine, chiar şi în cadrul Bisericii
Ortodoxe, există tot felul de harismatici, care îşi arogă anumite daruri, numai spre dobândirea unor
câştiguri materiale. În sensul celor prezentate vreau numai să amintesc cazul preoţilor care: deschid cartea,
ghicesc în fotografii, inventează rugăciuni şi practici pentru „a rezolva” problemele credincioşilor, calcă
peste oameni la momentul ieşirii cu Cinstitele Daruri, „rânduiesc” dezlegări pentru femei necăsătorite,
săvârşesc sfeştanii cu „dezlegări speciale”, săvârşesc aşa-zisele slujbe de la miezul nopţii etc. Toate acestea
nu reprezintă decât câteva din practicile unor „slujitori plini de har”, cu scopul de dobândire a unor
beneficii materiale importante. A se vedea în acest sens volumele realizate de Pr. Prof. Dr. Nicolae D.
Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I-III, Editura Episcopiei Dunării de Jos (vol. I-II) şi
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (vol. III), Galaţi şi Bucureşti, 1996,
2001, 2004.
Referitor la aceste aspecte, aş vrea să prezint o întâmplare personală: La începutul pastoraţiei mele am
luat la ocazie, cu maşina, o persoană – un bărbat. Din vorbă în vorbă, am aflat că merge la o biserică din
apropiere. Îmbrăcat în reverendă, i-am spus unde anume slujesc ca preot. De asemenea, l-am întrebat de ce
anume merge la acea biserică. Drept răspuns el mi-a spus că acel preot este „cu har”, în timp ce ceilalţi
preoţi nu ştiu sau nu au har. Degeaba am încercat să-i prezint învăţătura creştin-ortodoxă referitoare la acest
aspect. El o ţinea una şi bună că preoţii sunt: cu har sau fără har. Morala acestei scurte istorioare este faptul
că unii credincioşi, încurajaţi de diverşi clerici, consideră că preoţii se împart în două categorii: cu şi fără
har, că numai aceia care „săvârşesc” lucruri „speciale” sunt cu adevărat preoţi.
70
Cu privire la aspectul profetic al Bisericii creştine, trebuie să spunem că acesta poate îmbrăca două
aspecte: prevederea unor evenimente ce urmează să se întâmple şi critica obiceiurilor rele şi a păcatelor din
cadrul societăţii. „Cu trecerea vremii însă, spune Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Biserica bizantină a fost
nevoită să se ocupe cu precădere de filantropie şi să piardă sensul adevăratei ei misiuni sociale, strălucit
ilustrată de Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur, care au luptat cu un curaj extraordinar
împotriva nedreptăţilor sociale din vremea lor. După perioada de înflorire patristică, în care Biserica a

19
întreaga societate. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că la baza acestei
mişcări nu se află vreo dorinţă spirituală profundă, ci una pur materială,
determinată de dobândirea unor câştiguri facile şi imediate. „Lumea noastră
secularizată este marcată astăzi nu numai de o puternică revenire a
mişcărilor religioase sectare şi a unei religiozităţi confuze, ca reacţie
agresivă la secularism, dar şi de obsesii, ce subjugă; un exemplu bun în
acest sens, îl constituie dominaţia politică cu toate conflictele sale inter-
etnice şi internaţionale, şi obsesiile ce privesc profitului material cu toate
formele sale de nedreptate şi criză ecologică”71.
Străbătând o istorie bimilenară, Biserica creştină este astăzi scindată
în multe denominaţiuni şi confesiuni, ce împărtăşesc învăţături şi practici
deosebite. Raportându-se la diversele provocări de natură economică ce vin
din partea arealului social, aceste Biserici şi confesiuni nu au avut şi nici nu
au o poziţie comună. Istoria a demonstrat faptul că, de multe ori,
consideraţiile de ordin economic au jucat un rol deosebit de important nu
numai în viaţa socială, ci şi în viaţa Bisericii. Bogăţia şi sărăcia72, camăta şi
împrumutul, crizele economice şi crizele morale sunt tot atâtea teme ce
conturează relaţia Biserică-economie pe parcursul istoriei sale73.
Economia şi aspectele economice ale vieţii au jucat şi joacă şi astăzi
un rol deosebit de important în cadrul societăţii. Viaţa politică, viaţa cetăţii
sau viaţa socială, viaţa culturală şi, de multe ori, viaţa bisericească a fost
legată de aceste aspecte economice. Supunând atenţiei importanţa
consideraţiilor de ordin economic în sfera spiritualului, teologul rus
Vladimir Soloviov spunea: „Chiar dacă oamenii şi popoarele ar fi ştiut să

luptat cu abnegaţie pentru abolirea sclaviei, fiindcă orice om este zidit după chipul lui Dumnezeu,
creştinismul a uitat de cuvântul Mântuitorului care fericeşte pe cei însetaţi şi flămânzi de dreptate, pentru a
se ocupa mai mult de vindecarea rănilor provocate de nedreptatea socială, decât de remedierea nedreptăţii
sociale însăşi, scăzând astfel influenţa misiunii ei profetice asupra factorilor politici”. Pr. Prof. Dr.
Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 78. În cazul aşa-zişilor profeţi şi
profetese, a sectelor şi confesiunilor cu evidentă tentă eshatologică, trebuie să spunem că toate proorociile
lor referitoare la timpul calculat al sfârşitului lumii şi al celei de-a doua veniri a lui Hristos, au fost
infirmate de trecerea timpului şi de cuvântul Sfintei Scripturi (Marcu 13, 32) (e.g. la finele anului trecut –
2012 – în SUA, a existat previziunea mediatizată a sfârşitului lumii, marcată de sfârşitul calendarului
mayaş etc.).
71
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Confessing the Truth in Love…, p. 166.
72
Diferenţele economice dintre oameni, dintre comunităţi (oraşe, sate), dintre ţări, creează decalaje şi
prăpastii adânci, ce nu pot fi surmontate. În studiul său asupra sărăciei, aşa cum aceasta este văzută la nivel
social, Natalia Şonţu spune: „Sărăcia reprezintă imposibilitatea unei persoane de a-şi satisface necesităţile
de azi şi probabilitatea scăzută de a le satisface în viitor. Cu alte cuvinte, sărăcia afectează negativ
durabilitatea vieţii unei persoane. Totodată, sărăcia unei persoane, diminuând potenţialul ei economic,
social, cultural, contribuie la scăderea potenţialului societăţii în ansamblu. Şi invers: o ţară săracă
diminuează potenţialul economic, social şi cultural al unei persoane, contribuind la degradarea acestei
persoane” (Natalia Şonţu, op. cit., p. 14).
73
Un studiu deosebit de interesant asupra relaţiei agape-dreptate este realizat de Gene Outka, Agape an
ethical analysis, Yale University Press, New Haven and London, 1972, pp. 78-80.

20
preţuiască specificul naţional al altui popor ca pe propriul lor specific,
dacă, în plus, elementele criminale din sânul fiecărui popor ar fi fost
îndreptate, pe cât posibil, prin reeducare şi tutelare naţională, abrogându-
se în plus şi toate rezidurile de cruzime penală, nici printr-o asemenea
rezolvare morală a problemei naţionale şi penale nu ar fi fost eliminată
cauza importantă a duşmăniei între popoare şi a criminalităţii – anume
cauza ce ţine de resortul economic”74.
Trecerea în revistă a celor mai importante evenimente din istoria
Bisericii creştine, vizându-se diversele accente economice, poate aduce în
sufletele şi minţile contemporanilor suficiente exemple, cu implicaţii majore
pentru viaţa Bisericii. Indiferent de confesionalitatea diverselor
denominaţiuni şi secte, marile evenimente din cadrul societăţii şi a Bisericii
creştine au fost influenţate de aspectele economice ale vieţii. Pe de altă
parte, a căuta în marile evenimente bisericeşti numai cauze şi considerente
de ordin economic, ar însemna să se adopte un punct de vedere fals şi
imoral. „A nu recunoaşte în om decât un agent economic – producător,
proprietar şi consumator de bunuri materiale – înseamnă a adopta un punct
de vedere fals şi imoral. Prin ele însele, funcţiile sus-menţionate nu au
importanţă pentru om şi nu exprimă defel esenţa şi demnitatea lui”75.
Volumul de faţă prezintă suficiente modele istorice ale relaţiei Biserică-
provocări economice, constituindu-se în exemple interesante pentru viaţa
bisericească actuală. Este adevărat că istoria nu se repetă, însă în prezentarea
de faţă am dorit să subliniez cu precădere evenimentele bisericeşti cu larg
ecou din viaţa Bisericii creştine, unde aspectul material şi-a pus amprenta, de
multe ori în defavoarea vieţii duhovniceşti.

74
Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui. Filozofia morală, traducere şi note de Nina Nicolaeva, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 376.
75
Ibidem, p. 378.

21