UN PRINCIPIU PROFESIONAL, PREEMINENȚA DEMNITĂȚII UMANE,

ÎNTRE ETIC ȘI JURIDIC1

Gabriela Goudenhooft, Lector universitar doctor

Departamentul de Ştiinte Politice şi Ştiinţele Comunicării
Universitatea din Oradea
Email: gabrielagoudenhooft@yahoo.com

Rezumat:
Conceptul de demnitate umană este cuprins atât în legislația internațională și națională
privind drepturile omului, cât și în codurile deontologice ale diferitelor profesii: medic, asistent
social, avocat, profesor etc. Măsura în care se face apel în mod real la acest concept este variabilă
iar rezultatele apelului sunt surprinzătoare: în numele dreptului la demnitate se impun măsuri de
asistență medicală și socială și tot în numele dreptului la demnitate se pune în discuție problema
dreptului la moarte prin eutanasie. Toate aceste chestiuni duc atât la interogarea resurselor etice
și deontologice dar nu în ultimul rând a filosofiei și dreptului. Cu toate că dezbaterea unor astfel
de chestiuni a început din anii ’70, cu toate că unele state și-au exprimat poziția față de astfel de
chestiuni, reflecând-o în legislația națională sau afirmând-o la tribunele instituțiilor internaționale
(ONU, Consiliul Europei etc.) chestiunea este departe de a fi unanim și satisfăcător soluționată
dar nu acesta este pericolul cel mai mare, negăsirea unei soluții unitare, ci interogația asupra
sensului și aplicației conceptului de demnitate umană.

Declarația universală a drepturilor omului, adoptată și proclamată la 10 decembrie 1948

de către Adunarea Generala a O.N.U., asumă încă din Preambul ideea că “recunoașterea
demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile
constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume” iar în Articolul 1 statuează că “toate
ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și
conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității”.
Preeminența demnității umane este relevată sistematic atât în textele de ordin juridic dar
și în cele care se constituie în coduri deontologice și morale. Astfel se impune afirmația cu
valoare de principiu, conform căreia problema demnității umane este fundamental tuturor
drepturilor omului.

1
Publicat in volumul Studii si practice in ocupatii de asistenta sociala, (George Neamtu, coordonator), editura PIM,
Iasi, 2010, pp.24-34.

Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2578548

 Ca valoare supremă în edificiul drepturilor omului, demnitatea are o dimensiune axiologică,
ea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vârstă, naționalitate, stare de sănătate etc. Aceasta se
aplică drept principiu profesional în numeroase activități: medicală, asistență socială,
pedagogică, juridică etc. În profesiile de asistență socială activitatea se desfășoară și în instituțiile
de mai sus (școli, spitale, tribunale etc.) și este cu atât mai important să se evite riscul
transformării percepției omului în client sau simplu obiect al politicilor sociale. Totuși acest risc
de a transforma ființa umană într-o entitate impersonală, indiferent că este numit “beneficiar de
servicii sociale” sau „destinatarul protecției sociale”, nu este câtuși de puțin unul conștientizat ci
doar asumat în numele unui bine social generalizat.
Cele de mai sus sunt doar câteva repere care conduc spre ideea importanței unei strategii
mai vechi sau mai noi de coordonarea activităților de intervenție socială și a subsumării tuturor
demersurilor politicilor sociale principiului respectării demnității umane, fără de care orice bine
abstract este unul fără sens.

Demnitatea și persoana bolnavă ori cu dizabilități

Multe și semnificative dintre activitățile asistenței sociale se desfășoară în jurul sau în

interiorul spitalelor ori au legătură cu persoanele bolnave ori chiar muribunde sau cu dizabilități.
Astfel de persoane ridică în mod esențial noi întrebări în legătură cu redefinirea principiului
demnității umane. Aceste grupuri de persoane sunt în mod esențial vulnerabile și necesită o
protecție specială. Ideea de a onora bolnavul, copilul, bătrânul, ca ființe fără apărare nu este una
nouă iar știința însoțită de caritate devin însușiri necesare atât personalului din asistența medicală
dar și al celui de asistența socială. Pregnantul caracter etic al acestor profesii le transformă într-
un tip de muncă de înaltă responsabilitate.
Bătrânețea, de pildă, aduce prin ea însăși un întreg cortegiu de dependențe și suferințe. Și
chiar dacă acest lucru este valabil pentru toți, în societatea contemporană asistăm la un fenomen
îngrijorător și duplicitar: vârsta înaintată2, demența, durerea, sfârșitul vieții sunt ascunse,
ocultate, produc frică și ridică bariere în noi. Există această vârstă la care încep pierderile:
sănătatea și viața socială (Mora, 2006, p.12). Acesta este și momentul în care intră în acțiune

2
“Évoquer la vieillesse et son cortège de dependence et de soufrance n’est certes ni facile ni très attrayant” -
Geneviève Mora, Jusqu’au terme de l’existence. Approches de la vieillesse et de la fin de vie, Paris, Librairie
Vuibert, 2006, p.9.

Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2578548

sistemele de protecție medicală și socială, bătrânii fiind “consumatorii” predilecți ai serviciilor
de acest gen. Dar bătrânețea aduce cu ea în afară de nevoia de medicamente, medici, examinări
frecvente și singurătatea, excluziunea socială și nesiguranța. Nu există stat care să nu se
confrunte cu problema insuficienței instituțiilor (azile specializate și la standarde de calitate
necesare) sau a costurilor ridicate și deci exclusiviste în mare măsură. România face parte dintre
țările cu probleme de sistem, la care se mai adaugă și acea reprezentare negativă a bătrâneții,
reprezentare de care aminteam ca de o tară a reprezentărilor sociale contemporane. Iar gradul de
negativitate a reprezentărilor oscilează, rămânând însă sub zero, de la reprezentarea de sine a
persoanelor vârstnice, la reprezentarea pe care familia o are despre vârstnici3 și la aceea pe care
societatea, organizațiile publice, statul însuși o are despre aceștia. Ideea că persoanele în vârstă
sunt o povară, prin costurile pe care le necesită îngrijirea lor, pare să să fie una care a câștigat tot
mai mult spațiu în gândirea politică actuală din România.
Etica lui Emmanuel Levinas își găsește aplicare aici: proximitatea celuilat, susține
filosoful, este un imperativ care mă face să mă simt responsabil pentru el 4. Care este suportul și
temeiul acestei datorii morale? Sunt voci care ar putea răspunde că justificarea nu poate fi decât
una de natură religioasă dar filosofia acceptării celuilalt și a datoriei față de el se întemeiază pe
principiul comuniunii întru umanitate. Împărțim umanitatea, împărtășim existența în cadrul
aceleiași specii a Ființei. Iar dacă personalul medical sau, cu atât mai puțin asistentul social, nu
poate da viața, sănătatea și nici măcar resocializarea, ei pot să îl asiste pe cel aflat în situația de
vulnerabilitate medicală și/sau socială, să îl acompanieze în lupta lui pentru redobândirea
socialității pierdute.
Iar când vorbim de proximitate, avem în vedere atât proximitatea fizică și toate resursele
apropierii și acompanierii (“ținerea de mână”- Mora, 2006, p.42) cât și proximitatea spirituală,
afectivă și morală. S-a constatat că bolnavii au dureri, în mod real, când nu se ocupă nimeni de
ei. S-a crezut adesea că ei mint și cer ajutorul spunând că au dureri, pur și simplu ca să primească
atenție ori ca să nu fie singuri. De fapt ei nu mint. Durerea este un răspuns al corpului la
singurătate și/sau instituționalizare (Mora, 2006, p.67). Mai mult, se întreabă cei care au oferit
ani de zile, îngrijire și asistență, oare ”a le fi rău persoanelor în vârstă, nu reprezintă o ultimă

3
Se așteaptă ca bătrânii să nu-și poată controla funcțiile în public, să vorbească incoerent, să facă gesturi bizare.
Această percepție determină atitudini ciudate: adesea în fața unui bătrân se vorbește despre el la persoana aIII-a.
Ibidem, p. 12.
4
“Me mettent en cause et en question” - Levinas, Emmanuel, Entre nous, Paris, Le Livre de Poche Essais, 1991,
p.192.

3
formă de a-și percepe corpul, care „nu mai este un corp destinat atingerii, plăcerii, nici obosit de
muncă, ci devine un corp pentru trăit durerile”? (Mora, 2006, p.87).
Rămânerea în contact cu propriul corp se poate media de către cel care asistă, prin
confirmarea existenței și a identității persoanei.
Opusul acestei proximități este îndepărtarea, impersonalizarea, transformarea persoanei
în obiect, în speță, ori chiar generalizarea cazuisticii sociale și medicale. Despre această formă de
impersonalizare ne vorbește Heidegger5 atunci când tratează particula „se: „se moare”, ca în „on
moura seul” al lui Blaise Pascal.

Moartea, între social și moral

Moartea, mai mult decât bătrânețea, este un eveniment care are tendința de a fi negat.
Negarea morții în Occident (Le Coz, 2006, p.47) în mod special, refuzul nostru de a o accepta
sau transformarea sa în eveniment al vieții, precum și dezbaterile asupra agoniei, eutanasiei,
sfârșitului, sunt teme care nu și-au pierdut actualitatea dar nici nu au reușit să fie unanim
reglementate în codurile morale ori juridice.
În societatea modernă se moare la spital (Hirsch, 2004, p.7). Singurătatea este deci o
constantă care explică de ce tindem să facem din moarte un element al vieții, pe de o parte, iar pe
de altă parte, de ce se discută tot mai mult despre ideea asistenței, acompanierii persoanei
muribunde. Această asistență incumbă, cu un rol major, limbajul. Iar dacă Jacques Lacan a impus
imaginea omului ca ființă aflată sub condiția de vorbitor, Heidegger situa însăși Ființa în casa
limbii. Suntem ființe care locuim în cuvânt iar cuvântul este cel care poate să aline, să mântuie
sau să ucidă. Traversăm viața prin cuvânt (Mora, 2006, p.52) iar limajul ca instrument favorit al
asistenței medicale și sociale s-a impus de multă vreme6 și nu e de mirare preocuparea unor
filosofi precum Heidegger atât pentru suveranitatea limbajului cât și pentru transcendența lui.

5
“Le “on” peut, pour ainsi dire, se permettre qu’”on” ait recours à lui constammmement. Il peut répondre de tout
sans la moindre difficulté pisque ce n’est jamais à personne de se porter garant de quoi que ce soit” – Martin
Heidegger, Être et temps, Paris, Gallimard, 1986, p.171.
6
Autoarea povestește propriile experiențe medicale în asistența persoanelor bolnave. Adesea aceștia sunt
înspăimântați de teroarea apropierii morții iar recomandarea anxioliticelor, precum și a forța pe cineva aflat în criză
să ia medicamente nu reprezintă decât o violență în plus. Autoarea a fost frapată să constate efectul calmant al
cuvintelor. O bolnavă s-a liniștit cântânu-i-se vechi melodii, ca unui copil, fapt care a readus-o mai întâi într-un
trecut plin de siguranță, fără amenințări și apoi în prezent, anulând pentru o vreme perspectiva morții înfricoșătoare.
Mora, 2006, pp.48-49.

4
 Atât limbajul cât și atitutidinea celor care procură serviciile de îngrijire trebuie subsumate
principiului demnității. Identitatea celuilat trebuie respectată, chiar dacă adesea ne pune în
dificultate ori chiar dacă persoana se aproape cu pași grăbiți de sfârșit. Nici măcar sfârșitul nu
trebuie să îl priveze pe om de propria lui personalitate și individualitate.
Folosirea numelui este un element esențial în păstrarea identității, pentru că adesea,
resfuzul morții nu este altceva decât refuzul omului de a fi exclus din umanitate. Omul percepe
moartea ca pe o formă de contestare a propriei sale apartenențe la specia umană (Hirsch, 2004,
p.8.) iar aici intervin considerentele sociale care obligă pe toți cei care au o profesie în procurarea
serviciilor de asistență, de a menține individul uman în interiorul granițelor umanității.
Se poate obiecta în sensul că moartea este fenomenul care tocmai scoate omul din
granițele Ființei trimițîndu-l spre neființă dar am putea răspunde că dacă îl scoate din Ființă, mai
exact din viață, nu îl scoate și din umanitate. Acesta este temeiul tuturor ritualurilor de ablație a
corpului precum și ideea că demnitatea nu trebuie considerată ca având un punct terminus.
“Demnitatea este imprescriptibilă„ (Mattei, 2004, p.16) iar obligația celor care oferă asistență
survin tocmai din faptul că și-au ales profesia într-o zonă în care precaritatea vieții omenești este
atât de pregnantă.

O profesie care te face vulnerabil?

S-a dezbătut adesea asupra atitudinii pe care trebuie să o aibă persoanele care oferă
îngrijire medicală și socială. Codurile deontologice ale profesiilor abundă de trimiteri la calitățile
morale, abilitățile psiho-sociale, aptitudinile de care trebuie să dea dovadă persoanele care
practică aceste profesii. Codul deontologic al asistentului social7, statuează în articolul 9
obligația asistentului social de a pleda “pentru condiții de viață care să conducă la satisfacerea
nevoilor umane de bază și promovează valorile sociale, economice, politice și culturale,
compatibile cu principiile justiției sociale” iar în articolul 10 că “asistentul social este obligat să
își exercite profesiunea cu responsabilitate, în conformitate cu competențele corespunzătoare”.

7
Codul deontologic al profesiei de asistent social, Codul nr. 1/2008, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 173
din 06/03/2008

5
 În articolul 14 sunt enumerate responsabilitățile sociale ale asistentului social, după cum
urmează:
a) să pledeze pentru îmbunătățirea condițiilor sociale în vederea satisfacerii nevoilor umane
de bază și promovării justiției sociale;
b) să acționeze pentru a facilita accesul la servicii specifice și posibilitatea de a alege pentru
persoanele vulnerabile, dezavantajate sau aflate în dificultate;
c) să promoveze condițiile care încurajează respectarea diversității sociale și culturale;
d) să promoveze politicile și practicile care încurajează conștientizarea și respectarea
diversității umane;
e) să faciliteze și să informeze publicul în legatură cu participarea la viața comunitară și
schimbările sociale care intervin;
f) să asigure servicii profesionale în situații de urgență, în condițiile legii și ale normelor
privind exercitarea profesiei de asistent social;
g) să recunoască importanța fundamentală a relațiilor interumane și să le promoveze în
practica profesională, încurajând relațiile dintre persoane cu scopul de a promova, reface,
menține și/sau îmbunătăți calitatea vieții;
h) să se asigure de respectarea drepturilor fundamentale ale omului și de aplicarea legislației
internaționale la care România a aderat.
Același articol prevede că:
- Asistentul social tratează toate cazurile date spre asistare, în funcție de concluziile evaluării
riscului, nevoilor și resurselor.
- Asistentul social va trata cu prioritate cazurile minorilor aflați în dificultate, fiind activat în
mod automat principiul interesului superior al acestora, în condițiile Convenției ONU cu
privire la drepturile copilului, în acest sens având obligația de a se autosesiza.
- Asistenții sociali vor avea în vedere întotdeauna că propriul lor comportament reprezintă un
model pentru membrii comunității, actionând în consecință.

Toate aceste prevederi din coduri deontologice nu fac altceva decât să creeze un cadru juridic
și moral, înlăuntrul căruia se poate desfășura o profesie în condiții legitime. Dar nici un cod sau
nici o uniformă, fie ea și una albă, medicală, nu îi ferește pe practicanții profesiei de riscurile ei
și mai ales de infinita vulnerabilitate (Salamagne, 2004, p.134) la care sunt expuși ei înșiși

6
lucrând cu persoane vulnerabile. Acesta este unul dintre motivele pentru care se preferă
organizarea unor echipe complementare, multi și interdisciplinare din domeniile medical, social,
psihologic, juridic etc., echipe care au rolul de a înțelege și oferi soluții și consiliere mai ales
pentru situații extreme de genul bolilor terminale sau cererilor de eutanasie.
Vulnerabilitatea implicită este adesea în mod eronat parată prin încurajarea și autoimpunerea
unei atitudini voit degajate, prin non-implicare. Multă vreme s-a pledat pentru ideea că atât
medicul cât și asistentul social, psihologul, consilierul sau avocatul trebuie să păstreze o atitudine
distantă, rigidă, neimplicată, pentru a putea gestiona în mod obiectiv situațiile profesionale și
pentru a se proteja de problemele și suferința “clienților” lor. Dar această atitudine conduce la
pericolul la care sunt supuși cei care practică aceste profesii de a deveni doar buni tehnicieni,
într-o lume tehnicizată, preocupați prea mult de soluționarea cazurilor și prea puțin de
diminuarea suferinței și a durerii (Villers, 2004, p.184). S-a pus întrebarea dacă diferența nu ar
consta și în instituționalizarea unui Stat Creștin, versus unuia Laic. Însăși limita vulnerabilității
nu poate să se afle acolo unde este imposibil un surâs adresat unei persoane aflate în dificultate,
menit să îi facă să înțeleagă că viața însăși este ireductibilă la boala lor, la vârsta lor, la sărăcia
lor, la excluziunea lor socială, ci este aceeași în mod esențial cu a noastră a tuturor (Mora, 2006,
p.98). Capacitatea de a face față vulnerabilității altora nu este una generală sau socială ci este una
pe care o deține în mod individula fiecare profesionist. Dorința de a se expune sau nu riscului de
a deveni vulnerabil prin implicare dă nota propriei noastre umanități și demnități. Poate fi aceasta
inclusă într-un cod deontologic? Este o întrebare la care răspunsul este dorit mai ales de
beneficiarii serviciilor de asistență socială și medicală care nu doresc să fie tratatți ca obiecte ci
ca oameni,cu respect și demnitate.

Invaziune, proprietate, dominație

Momentul în care devenim vulnerabili, social, medical, ontologic, este același care deschide
calea spre invaziune. Din păcate, deși s-a constat că mijloacele de intervenție non-invazive sunt
dezirabile, acestea nu sunt utilizate în mod prioritar. În general instituțiile din sistemul de
asigurări medicale și sociale sunt caracterizate prin inospitalitate; jocul de cuvinte „l’hôpital
inhospitalier” nu este numai un joc. Oricât ar fi instituțiile spitalicești de moderne ele rămân
totuși străine și înspăimântătoare iar arsenalul de tehnici medicale de asemenea. Și medicul și

7
psihologul și asistentul social pășesc peste pragul intimității umane, acolo unde începe să se pună
problema prezervării demnității. De aici pledoaria pentru îngrijirea la domiciliu a bolnavului și
pentru plasamentul familial al minorilor. Explicația este pe cât se poate de simplă dar cu atât mai
pertinentă. Omul are nevoie să se simtă acasă chiar dacă este într-o situație vulnerabilă.
Scoaterea lui din mediul familiar și familial reprezintă o sursă suplimentară de stres, emoție și
frustrare. Instituționalizarea minorilor nu mai este cosiderată de mult o soluție dezirabilă în sine,
este doar un rău mai mic și necesar în comparație cu vagabondajul.
Privatitatea este una din dimensiunile demnității umane. Omul are nevoie de un spațiu privat,
se teme să fie expus iar expunerea îi răpește demnitatea, îl umilește. Există teorii care pledează
nu doar pentru tratamentul la domiciliu sau în azil de zi (instituționalizarea bătrânilor numai pe
timpul zilei și implicarea lor în activități de socializare, după care ei se reîntorc pentru a-și
petrece noaptea în adăpostul privat al propriului lor domiciliu), plasament familial etc, ci chiar
pentru momentul sfârșitului vieții la domiciliu, acolo unde persoana se simte mai aproape de
familia sa, mai în siguranță.
Poate că nu întâmplător vorbim despre dreptul la demnitate până în moarte și dincolo de ea.
Consiliul Europei a elaborat în 1976 o Cartă a drepturilor muribundului. Conform acesteia
fiecare om:
- are dreptul să fie tratat ca o ființă umană până la moarte
- are dreptul să-și păstreze speranțele chiar dacă acestea nu sunt justificate
- are dreptul să-și exprime sentimentele și emoțiile specifice la apropierea morții
- are dreptul să participe la deciziile care privesc propria îngrijire
- are dreptul să beneficieze de îngrijirile echipei medicale chiar dacă este evidentă lipsa de
șanse la viață
- are dreptul să nu moară singur
- are dreptul să nu se simtă rău, să nu sufere
- are dreptul să obțină un răspuns onest la întrebări
- are dreptul să nu fie înșelat
- are dreptul să obțină ajutorul familiei
- are dreptul să moară în pace și cu demnitate
- are dreptul să-și prezerve individualitatea și să nu fie judecat pentru deciziile sale chiar dacă
acestea contravin, credințelor celor care îngrijesc muribundul

8
 - are dreptul să discute și să-și împărtășească credințele religioase chiar dacă acestea sunt
diferite
- are dreptul să-i fie respectat corpul chiar și după moarte
- are dreptul să fie îngrijit de oameni capabili de compasiune și sensibilitate, competenți în
profesia lor, care să se străduiască să îl înțeleagă și care să găsească satisfacție în suportul și
ajutorul pe care îl acordă în confruntarea individului cu moartea.
Această Cartă reprezintă o modalitate de a pune într-o formă juridică un cod moral al
demnității la care trebuie să aibă dreptul ființa umană chiar și în momentul cel mai precar al
existenței sale – limita ei.
Dar toate acestea rămân, desigur, în dependență de abilitățile celui care prestează serviciile
de asistență medicală și socială. Astfel, se creează chiar și involuntar o dependență a
destinatarului serviciilor sociale și medicale de cel care le prestează dar relația este reciprocă, în
sensul că și identitatea îngrijitorilor se definește și depinde de dorința celuilalt (Mora, 2006,
p.65.) Levinas crede că întâlnirea celuilalt constă în faptul că, în ciuda dominației asupra lui, eu
nu îl posed pe celălalt de fapt.
Putem afirma că problema proprietății, a posesiei, cu astfel de dimensiuni, este insolubilă atât
din punct de vedere filosofic cât și juridic.
Propriul nostru corp, viața și moartea sunt chestiuni care ne scapă, în măsura și pe măsură ce
vrem să le considerăm obiecte ale proprietății.

Eutanasia și inflația proprietății

S-a spus adesea că moartea este o chestiune prea personală ca să poată fi legiferată. S-a spus,
de asemenea că omul trebuie să aibă și un drept la moarte, simetric cu dreptul la viață.
Asupra acestor aspecet dezbaterile continuă, opiniile fiind favorabile unui drept la o moarte
demnă dar nu unui drept asupra deciderii momentului morții și a felului ei. În Franța, de pildă,
partizanii8 teoriei Dreptului la moarte cu demnitate (ADMD), pledează pentru ideea justificării
teoriei pe principiul autonomiei ființei umane (Le Coz, 2006, p.73). Acest gen de Asociație

8
Acești militanți s-au luptat începând din 1980 să impună voinței publice o „declarație de voință a morții cu
demnitate”. Acest document nu este altceva decât un testament asupra vieții, oferit celor ce solicită ajutorul pentru a
muri. Totodată ei își propun să educe mentalitățile în sensul evoluției spre acceptarea evitării degradării fizice și
morale a celui care se apropie de sfârșitul vieții și a stopării unor suferințe inutile și umilitoare. Vezi http://perso-
club-internet.frladmd.

9
există în numeroase țări iar dacă nu promovează necesitatea legalizării propriu-zise a eutanasiei,
pledează pentru dezincriminarea ei sau pentru practici în condiții strict prevăzute de lege și cu
consimțământul avizat al persoanei. În toate aceste pledoarii, conceptul de demnitate joacă un rol
central: omul este singura ființă înzestrată cu demnitate, demnitatea ființei umane trebuie
prezervată până la sfârșitul vieții, omul având dreptul la un sfârșit demn și liniștit. Dar nimic din
toate acestea nu poate deveni posibil decât dacă admitem că omul are o totală libertate de
decizie.
O altă întrebare la care trebuie să răspundem este aceea dacă moartea ne aparține ca obiect de
proprietate. Dacă răspunsul este strict afirmativ, riscăm să ajungem la afirmații absurde de genul
„mor dacă vreau, când vreau și cum vreau”, adică omul și-ar putea alege moartea și momentul ei
așa cum se duce la o agenție de voaiaj și decide asupra unei călătorii9.
Jean Baudrillard a observat absurdul unei astfel de poziții care include moartea în sfera
proprietății individului, susținând că, de fapt, moartea este un destin, o fatalitate și nu un drept. În
sensul acesta absurd am putea evolua revendicând un drept la a fi bărbat sau femeie, la avea o
anumită zodie. Este omul proprietarul sau gestionarul propriului său corp? (Baudrillard, 1990,
p.93). Iar dacă vorbim despre dreptul nostru la non-degradare fizică și morală, de ce să nu
acceptăm și ideea unei obligații de a ne menține corpul sănătos (Le Coz, 2006, p.88) precum un
bun proprietar?
Revenind la temeiul ideii de eutanasie, a morții frumoase și blânde pe care, în virtutea
dreptului la demnitate, o merităm ca ființe umane, putem analiza rațiunile care îndreptățesc sau
nu posibilitatea de a decide asupra morții și resursele legale de care omul s-ar putea prevala. La
urma urmei, tentativa de suicid nu este pedepsită de lege (Robilliard, 2003, p.187). Moartea prin
compasiune sau suicidul asistat în afara sensului prezervării demnității, despre care am discutat și
al unei inflații a sentimentului uman de proprietate, atinge și o latură extrem de sensibilă a
deontologiei medicale. În fond regula de bază a asistenței medicale, conform jurământului lui
Hippocrate, este aceea de a prezerva viața și nu de a produce moartea indiferent dacă aceasta este
solicitată de pacient și indiferent dacă acesta se simte îndreptățit să o ceară. Reiterăm ideea că
medicul nu este un prestator de servicii căruia clientul îi cere ceva, în speța de față - o moarte
frumoasă, demnă și liniștită iar medicul i-o procură cu promptitudine. Această imagine aduce
chiar a caricatură.

9
Le Coz, op. cit., pp.80-81.

10
 Cât despre posibilitatea reglementării juridice a morții și aici întâmpinăm mari probleme.
Țările care au adoptat o legislație mai liberală, Olanda de pildă, permit eutanasia activă în scopul
eliberării pacientului de o suferință insuportabilă, la cererea lui expresă și conștientă. În alte
legislații, eutanasia este asimilată omuciderii și incriminată de Codul Penal iar medicului îi este
interzis să provoace moartea, el fiind juridicește „ținut” să nu îndeplinească astfel de cereri atât
de Codul penal, cât și de jurământul lui Hippocrate și deontologia medicală. Consiliul Europei s-
a pronunțat în 1997 în sensul opoziției asupra legitimării și legiferării eutanasiei active.
Dezbaterile pe marginea acestei probleme sunt departe de a fi încheiate, la fel ca și problema
existenței unui for juridic apt să reglementeze astfel de chestiuni.

Legitimitatea asistenței sociale

Dacă în cazul dezbaterii asupra morții și eutanasiei am pus problema legitimității acțiunii
personalului medical, în cazul asistenței sociale, vom interoga îndreptățirea asistentului social de
acționa și sensul în care este afectată demnitatea umană.
Este o chestiune de ordinul evidenței că și asistența socială se bazează pe drepturile omului.
Articolul 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, se precizează: “Orice persoană, în
calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin
efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele
fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru
demnitatea sa și liberă dezvoltare a personalității sale” iar articolul 25 stipulează că ”Orice om
are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale,
cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale
necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în
celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente
de voința sa. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt
născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. ”
Din economia acestor prevederi distingem orientarea asistenţei sociale spre oferirea de sprijin
indivizilor cu vulnerabilitate socială temporară sau permanentă. Orice societate democratică
trebuie să elaboreze o serie de politici sociale menite să promoveze o serie de valori, printre care

11
se regăsește în mod necesar demnitatea umană, însoțită de dreptul la decizie, autonomia
individului, dar și accesul la o serie de servicii de calitate oferite de stat.
Pe plan național, Constituția României este cea care grantează drepturile, inclusiv pe cele
care fac obiectul asistenței sociale. Astfel articolul 41, aliniatul (2) prevede că salariaţii au
dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor,
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul
săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale,
formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege. Articolul 47 prevede
obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să
asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Totodată cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de
maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri
de asistenţă socială, potrivit legii.
De asemenea Legea, nr.47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 239 din 16/03/2006, confirmă garantarea acestui drept, precum şi
a dreptului la informare privind conţinutul şi modalităţile de acordare a măsurilor ce vizează
protecția și asistența sociale. De asemena este important de amintit și Legea nr. 17/2000, lege
privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată în Monitorul Oficial nr.157 din
06.03.2007.
Demnitatea persoanei este pusă sub semnul întrebării în situații sociale de excluziune sau
marginalizare atât a persoanei cât și a familiei sau atunci când nu își poate procura cele necasare
traiului zilnic, atunci când nu are acces la sistemele de sănătate, educație, într-un cuvânt atunci
când nu deține mijoacele de autorealizare.
Totuși, principiul de bază etic al asistenței sociale este cel al solidarității sociale, adică
crearea de politici și instrumente de intervenție pentru realizarea unei justiții sociale astfel încât
lipsurile unor persoane, grupuri, comunități să poată fi compensate. Solidaritatea se bazează la
rândul ei pe un sentiment de compasiune față de persoanele vulnerabile social, în temeiul
apartenței la aceeași specie. A ajuta aceste persoane să reintre în cadrul social la care au dreptul,
înseamnă a le reda sentimentul respectului de sine și al propriei demnități.
Toate acțiunile acestea de ajutorare sunt însă acțiuni intervenționiste, uneori invazioniste și
trebuie să fie contrabalansate de conferirea unei posibilități reale de creștere a autonomiei

12
individului iar nu de sporire a dependenței lui față de sistem. De aceea misiunea asistentului
social nu este simplă, în măsura în care el trebuie să medieze între individ și societate, să
intervină, fără a crea dependențe, să suspende autonomia fără a o distruge, ci doar pentru a crea
premisele creșterii ei viitoare. Cum poate fi realizat acest lucru? Crescând potențialul oamenilor
de a-și rezolva singuri problemele, facilitându-le accesul spre servicii sociale adecvate,
influențând politicile sociale și instituțiile care le coordonează și aplică.
Protejarea drepturilor reprezinta una dintre exigențele fundamentale a profesiei de asistent
social, motiv pentru care nu puteam admite acțiuni care și-ar propune intervenția în favoarea
celor aflați în dificultate socială fără respectul demnității lor.

CONCLUZII:

Principiul demnității funcționează ca o constantă a drepturilor omului și se regăsește atât în

codurile morale, cât și în cele deontologice ale diferitelor profesii ori în reglementările juridice
naționale și internaționale.
Definiri și redefiniri ale conceptului se vor face probabil în continuare în funcție de
contextele culturale, sociale și politice.
Expansiunea sentimentului de proprietate, exacerbarea lui până la proprietatea asupra
propriului corp, vieți și chiar asupra propriei morți ridică o serie de probleme și privind aplicarea
principiului demnității și duce la reinterogarea filosofiei privind chestiuni fundamentale ale
ontologiei, gnoseologiei și eticii. Întrebări privind ființa, limbajul, problema cunoașterii vieții și a
morții dar și asupra raportării noastre la viață și la moarte pot genera noi dezbateri.
Sistemele legislative se află și ele în situația de a se întreba asupra propriei lor legitimități,
asupra expansiunii obiectului de reglementare și asupra justeții legiferării acestor aspecte umane.
Sistemele medicale și de asistență socială trebuie să-și reformuleze nu atât obiectivele și
principiile, cât mijloacele de acțiune, ele confruntându-se cu necesitatea echilibrării intervenției
în viața umană cu nevoia tot mai acută de autonomie și demnitate pe care omul zilelor noastre le
reclamă.

13
BIBLIOGRAFIE:
1. Baudrillard, Jean, La transparence du mal. Essai sur les phénomènes extrêmes, Paris,
Galilée, 1990.
2. Heidegger,Martin, Être et temps, Paris, Gallimard, 1986
3. Hirsch, Emmanuel, “Accompagner la vie jusqu’a son terme”, în Face aux fins de vie et
à la mort. Éthique et pratiques professionnelles au cœur du débat, Paris, Librairie
Vuibert, 2004
4. Le Coz, Pierre, Le médecin et la mort. Approches éthique et philosophique, Paris,
Librairie Vuibert, 2006
5. Levinas, Emmanuel, Entre nous, Paris, Le Livre de Poche Essais, 1991
6. Mattei, Jean-François, “Sauvegarder la dignité de ceux qui nous quittent”, în Face aux
fins de vie et à la mort. Éthique et pratiques professionnelles au cœur du débat, Paris,
Librairie Vuibert, 2004
7. Mora,Geneviève, Jusqu’au terme de l’existence. Approches de la vieillesse et de la fin
de vie, Paris, Librairie Vuibert, 2006
8. Robilliard, Stéphane, Thèmes d’actualité philosophiques, 2003-2004, Paris, Librairie
Vuibert, 2003
9. Salamagne, Michèle-Hélène, “Témoignage – Une expérience humaine mise en
commun”, în Face aux fins de vie et à la mort. Éthique et pratiques professionnelles au
cœur du débat, Paris, Librairie Vuibert, 2004
10. de Villers, Père Gérard, “Témoignage – Moments frontières, lieux limites”, în Face aux
fins de vie et à la mort. Éthique et pratiques professionnelles au cœur du débat, Paris,
Librairie Vuibert, 2004

14