SIDA (Sindromul Imunodeficienţei

Dobândite),
este o afecțiune a sistemului imunitar, caracterizată prin infecții oportuniste, neoplasme,
disfuncții neurologice și o mare varietate de alte sindromuri. (Acronimul SIDA provine
din limba franceză: Syndrome d'Immuno-Deficience Acquis. Pe plan mondial se mai
folosește și acronimul AIDS, provenit din limba engleză: Acquired Immune Deficiency
Syndrome.)

Panglica roşie este simbolul global pentru solidaritate cu persoanele depistate HIV pozitiv
și a celor care trăiesc cu SIDA.
Infecția cu HIV este ireversibilă, se poate doar întârzia apariția bolii prin administrare de
medicamente. HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency
Virus (Virusul Imunodeficienței Umane - virusul HI). Boala SIDA, odată declanșată,
evoluează continuu, putându-se întârzia doar și trata medicamentos sau chirurgical o serie
de boli apărute ca urmare a deficitului imun.
SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie
1981. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate
urmărilor acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe
plan mondial de 39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan
mondial numărul persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de
vârstă 15-45 de ani. În unele țări din Africa se consideră numărul celor infectați cu acest
virus în această grupă de vârstă ca fiind de până la 20% (și chiar mai mare în unele
regiuni) din populație.
SIDA este un sindrom care denumește totalitatea bolilor asociate infecției cu virusul HI
(HIV), infecție care duce la slăbirea, respectiv distrugera sistemulului imun. Aproape
toate persoanele netratate infectate cu HIV vor dezvolta în cele din urmă SIDA. SIDA
afectează în special populația tânără, activă din punct de vedere sexual, însă se poate
transmite și de la mamă la copil (făt), în cursul nașterii prin contactul cu sângele matern
sau după naștere prin alăptare. Evoluția fatală a tuturor pacienților atinși de SIDA, în
ciuda terapiilor celor mai moderne, sofisticate și costisitoare aplicate, împreună cu
extinderea bolii, cu afectarea inclusiv a copiilor, sunt factori de alarmă și de generare a
psihozei de teamă față de acest flagel al secolelor XX-XXI.
Organizația Mondială a Sănătății a încercat să răspundă la sfârșitul anilor '80 la câteva
întrebări legate de HIV-SIDA:
Cum a fost posibil ca HIV-SIDA să devină o problemă așa de gravă?
Implicațiile socio-economice sunt mai mari față de alte boli?
Ce asemănare există între epidemia de HIV-SIDA și alte epidemii generate
de alte boli infecțioase cum ar fi Rujeola
Este posibilă oprirea acestui flagel? Dacă da, care sunt aceste moduri?
Virusul HI (HIV) se transmite prin sânge, spermă, lichid cefalo-rahidian (LCR) și lapte
matern. Ca poartă de intrare pot funcționa răni proaspete, sângerânde din mucoasă
(oculară, bucală, vaginală, anală) sau răni nevindecate sau insuficient protejate de pe
oricare parte a pielii corpului. Căile de transmitere cele mai frecvente sunt cele vaginale
sau anale datorate nefolosirii prezervativelor și practicii sexuale orale. La toxicomani
folosirea în comun a seringii poate fi, de asemenea, un mod de transmitere prin consumul
de droguri pe cale intravenoasă. Grupul homosexualilor este considerat ca fiind un grup
de risc, din cauza schimbului des de parteneri și a contactului sexual anal. Gradul de risc
depinde direct de concentrația de viruși din secreția vaginală, spermă sau sânge.
Transfuziile de sânge și produsele preparate din sânge pot, de asemenea, prezenta un risc
de contaminare cu HIV. Controlul de rutină al donatorilor reduce considerabil acest risc,
dar nu îl poate elimina complet, deoarece infecția nu se poate depista prin teste serologice
decât după un interval liber de minim 25 de zile de la infectare (fereastra serologică).
Riscul de transmitere HIV de la mamă la făt intrauterin sau la naștere în travaliu este
considerat ca fiind de 10-30%. În cazul mamelor infectate se poate reduce acest risc la
2% prin administrare de medicamente antiretrovirale și naștere prin operație cezariană.
O modalitate de transmitere din păcate des întâlnită prin anii '80 din secolul trecut, este
cea parenterală, prin folosirea de seringi contaminate în cazul toxicomanilor dependenți
de droguri injectabile. Eliminarea folosirii în comun a seringilor a redus considerabil
acest risc în țările în care toxicomania este o problemă des întâlnită.
Un grup de risc reprezintă și personalul sanitar, care poate veni în contact cu secrețiile și
sângele pacientului infectat, riscul direct reprezentând înțepături, tăieturi sau contactul
direct pe pielea lezată neprotejată corespunzător.
Cercetările ultimilor ani au arătat că se poate exclude transmiterea prin secreția oculară
(lacrimi), bucală și prin transpirație, pentru că concentrația virușilor HI nu este destul de
mare pentru o infectare, la fel ca transmiterea pe calea aerului prin aerul expirat, o cale
des întâlnită la alte afecțiuni virale (v. Lista bolilor infecțioase mai frecvente).
Infectarea printr-un contact accidental cu HIV poate fi prevenită cu succes prin profilaxia
postexpunere, care durează 28 de zile și se poate începe 2 ore după contact. Prima doză
medicamentoasă trebuie administrată în primele 24 de ore, în cazul înțepăturilor, sau 72
de ore, în cazul contactului cu mucoasele genitale.
[modificare] Riscul de contaminare
Riscul de contaminare poate fi apreciat, din considerente etice medicale, doar prin
statistici retroactive sau în baza unor studii de laborator. Se știe că riscul este direct
dependent de următorii factori:
concentrația de viruși din produsul contaminat
contagiozitatea (virulența) virusului
transferul de celule infectate
starea generală a sistemului imun a celui expus
Valoarea statistică depinde și de calea de transmitere, riscul prin contact sexual repetat cu
o persoană infectată fiind mai mic decât cel care îi urmează unei înțepături. Mai mare
chiar este riscul de transmitere de la mama netratată la făt (cu cca. 40%) iar cel de
contaminare prin transfuzii este chiar de 95%. De asemenea sunt cazuri în care o singură
expunere a dus la infectare și sunt cazuri în care această infectare nu a avut loc chiar la
expuneri repetate.
Statistica de mai jos a fost efectuată cu ajutorul studiilor epidemilogice și studiilor la care
au participat cupluri afectate. Riscul individual poate fi însă de câteva ori mai mare.
O altă afecțiune venerică mărește riscul de contaminare de 5-10 ori, o concentrație mare
de viruși de 10-30 de ori. Cei nou infectați au o concentrație mai mare de viruși în sânge
pentru că corpul nu are în această perioadă anticorpi specifici care reduc concentrația
virusului din sânge. Contactul sexual în timpul menstrei femeii este mai riscant pentru
partener, bărbații circumciși au un risc mai scăzut.
Se poate aprecia astfel că riscul unei contaminări nu depinde de numărul de expuneri.
Printr-o medicație adecvată se scade probabil numărul de viruși din sânge și secreții.
Statistica de mai jos se bazează pe studii clinice efectuate în fazele subclinice, de latență
a persoanelor infectate, circa 3 luni după infectare și înaintea izbucnirii bolii.
Contactul sexual neprotejat cu un partener seropozitiv, comportă un risc de
0,05-0,15 % la femei și 0,03-5,6% (un studiu) la bărbați.
Infectarea prin practici sexuale orale: la bărbat (fellatio - penisul este luat
în gură) riscul este mai mic dar nu poate fi exclus; la femei (cunnilingus -
lingerea vulvei) și prin anilingus (stimularea anusului prin lingere, practică
întâlnită în pornografie și la coprofili- o variantă a fetișismului) este
considerat ca fiind extrem de redus.
În timpul contactului sexual anal se produc deseori mici ragade
(zgârieturi) pe mucoasa anală. Pentru această practică riscul este de 0,82%
la partenerul pasiv și 0,3% la parteneul activ (studiu efectuat la parteneri
homosexuali).
Alte practici sexuale, fără contact direct cu secreții sau sânge infectat au
un risc extrem de scăzut de infectare.
Infecția prin înțepăturile de ac depinde de situație. Riscul general este de
0,3% și crește în leziuni adânci (de 16 ori), urme vizibile de sânge pe ac
sau acul a fost anterior într-o arteră sau venă (de 5 ori), concentrația
crescută de viruși în sânge (de 6 ori). Riscul în cazul canulelor este mai
ridicat decât la ace compacte (ac de seringă-canulă , ac de cusut-compact).
Riscul de contaminare prin folosirea în comun a acelor de seringă
(practică întâlnită la toxicomani dependenți de heroină) scade o dată cu
trecerea timpului dintre utilizările aceleiași seringi, ac de seringă, dar
viruși din interiorul canulei pot rămâne mult timp virulenți, uneori chiar
zile întregi. Fierberea acelor poate distruge virușii dacă se respectă timpul
de sterilizare însă nu se poate efectua la acele uzuale din cauza amboului
(capătului care se atașează seringii) care este din plastic. O dezinfecție
prin alcool sau substanțe dezinfectante nu este suficientă, pentru că nu se
poate pleca de la presupunerea că substanța dezinfectantă a ajuns și în
lumenul (canula) acului.
[modificare] Diagnostic
Metodele de laborator folosite se împart în metode de depistare și metode de confirmare.
Scopul depistării este descoperirea tuturor persoanelor seropozitive, cu riscul de a depista
în acestă primă fază și falși seropozitivi. Această depistare se face de exemplu prin teste
rapide cu citire după doar 30 de minute sau teste ELISA. Din cauza posibilității unui test
fals pozitiv, se recurge la confirmarea seropozitivității, testare care se supune unei stricte
confidențialități medicale pentru protejarea sferei de intimitate a celui posibil seropozitiv.
Depistarea și confirmarea infectării cu HIV se face în laboratoare specializate pentru
aceasta, durata de manoperă a acestor teste fiind variabilă, de la ore (în cazul testului
rapid) la săptămâni (în cazul testelor ELISA de prezumție) sau Western-Blot (de
confirmare a infecției).
[modificare] Definiție și clasificare
Infecția cu HIV se clasifică conform criteriilor elaborate de CDC Centers for Disease
Control and Prevention revizuite ultima dată în 1993. Clasificarea se bazează pe trei
categorii rezultate din tabloul clinic și prezența moleculei CD4 de pe suprafața anumitor
leucocite.
Categoria A reprezintă infecția simptomatică cu HIV. Categoria B cuprinde afecțiuni care
nu definesc SIDA, care par a fi dependente de un deficit imun.
angiomatoză bacilară
inflamații de bazin, mai ales anexite repetate
herpes zoster repetate sau larg răspândite
purpură trombocitopenică
temperatură ( hipertermie ) și diaree de lungă durată, peste o lună
listerioză
candidoză bucală, cea vaginală cronică sau greu de tratat
displazie de col uterin
carcinoame in situ
neuropatii periferice.
Categoria C cuprinde acele afecțiuni care definesc SIDA. Sunt de regulă afecțiuni
oportuniste sau maligne care nu apar la organisme cu un sistem imun intact sau nu apar
cu o asemenea prezentare și evoluție