REFERAT LA D.O.

CIVILIZATII PRECOLUMBIENE

ELEV: MARTINIUC COSMIN

 CIVILIZAŢIA AZTECĂ

Veniţi din sudul Mexicului, unde trăiau strămoşii lor toltecii, aztecii, popor cuceritor,
se stabilesc pe valea fluviului Mexico, unde îşi construiesc capiatala,Tenochtitlan. În
secolul al-XIV-lea, imperiul lor se întinde de la Atlantic până la Pacific. Societatea aztecă
este împărţită în mai multe categorii.
Prima categorie este cea a războinicilor şi a preoţilor; urmează apoi categoria
negustorilor, după care cea a ţăranilor. În fine, în partea de jos a scării sociale se aflau
servitorii şi sclavii. Ca şi toltecii, aztecii practicau cultul Şarpelui cu pene, divinitate numită
şi Quezalcoatl. Pentru a-şi slăvi zeii, aztecii jertfesc oameni, fiind de aceea temuţi
de popoarele vecine, nevoite să le furnizeze captivi pentru sacrificii. Aztecii cultivau
porumb, fasole, pepeni, vanilie, roşii, câteva soiuri de bumbac şi tutun. Negustorii
(pochtecas) aduc produse din toată America. Negoţul se face sub forma schimbului de
obiecte preţioase (jaduri, turcoaze), de pene, de păsări şi de boabe de cacao.
Poporul Aztec este cel care a dominat partea Centrala şi de Sud a Mexicului între
secolele XIV-lea şi XVI-lea, şi care a format un imperiu vast, foarte bine organizat şi
elaborat,distrus,de invadatorii spanioli.
Numele de Aztec este derivat din denumirea unui ţinut mistic din nordul vechiului
imperiu, denumit Azatlan; aztecii îşi spuneau de asemenea şi "Mexica". Limba aztecă
aparţine ramurii Nahuatlan din familia Uto-Aztecan.După căderea civilizaţiei Toltec,
înfloritoare de-a lungul secolelor al X-lea şi al XI-lea,valuri de imigranţi au populat masiv
zona platoului Central din Mexic, în jurul lacului Texcoco.Ajunşi aici, aztecii au fost
înconjuraţi de vecini puternici şi au fost obligaţi să ocupe zona mlăştinoasă din partea de
vest a lacului. De asemenea, au fost nevoiţi să plătească tribut. Singura lor bucată de
pământ, neatinsă de ape era o insulă foarte mică, înconjurată de mlaştini. Cu toate acestea,
aztecii au crezut încă de la început că vor putea să transforme o mică zonă mlaştinoasă într-
un vast şi puternic imperiu în mai puţin de două secole, şi aceasta datorită credinţei lor într-
o anumită legendă.
Legenda spunea că ei ar fi urmat să-şi dezvolte o civilizaţie înfloritoare într-o zonă
mlaştinoasă în care ar fi văzut un cactus crescând direct dintr-o rocă şi, lângă cactus, un
vultur mâncând un şarpe. Preoţii au spus, că au văzut toate acestea atunci când au pus prima
dată piciorul în mlaştină. Chiar şi astăzi, ca o continuare a tradiţiei, vulturul, cactusul şi
şarpele apar pe toate bancnotele mexicane. Pe măsură ce populaţia aztecă a crescut la număr,
şi-a pus la punct organizaţii militare şi civile superioare. În anul 1325 au fondat oraşul
Tenochtitlan (pe acelaşi loc în care în prezent se afla Mexico-City).Mlăştinosul lac a fost
transformat de către azteci în aşa-numitele "chinampas" (grădini foarte productive, formate
prin extragerea noroiului de pe fundul lacului pentru a forma insule artificiale).Podurile au
fost construite pentru a lega orasul de zonele din împrejur, apeducte şi canale au fost,
deasemenea, săpate peste tot prin oraş, pentru a transporta alimente şi în general bunuri
către populaţie. Templele au început să domine peisajul, construite fiind în scopuri religioa
se, şi beneficiind de o arhitectură deosebită, încadrate de piramide şi alte structuri gigantice.
Ca rezultat al poziţiei sale geografice, cât şi al gradului ridicat de organizare, oraşul a
înflorit. În timp ce spaniolii,conduşi de Hernan Cortez, işi începeau cuceririle în 1519, marea
piaţă din centrul oraşului atragea peste 60.000 de oameni in fiecare zi. Multe din bunuri
(inclusiv cele primite drept tribut de la popoarele cucerite) erau exportate din oraş, pentru a
fi comercializate în alte regiuni ale imperiuluişi Americii Centrale.
Aztecii au stabilit alianţe militare cu celelalte popoare, creând un imperiu care se
întindea din centrul Mexicului până la graniţa de astăzi cu Guatemala. La începutul secolului
al XV-lea Tenochtitlan conducea alături de oraşele-state Texcoco şi Tlateloco (astăzi
Tacuba). Într-o perioadă de 100 de ani, Aztecii s-au definitivat drept un imperiu complet,
perfect organizat şi foarte dezvoltat. Spre sfârşitul domniei lui Montezuma al II-lea, în anul
1520, au fost stabilite 38 de provincii tributare, care au produs frământări în imperiu şi
acestea tocmai la venirea lui Cortez înanul 1521 pe aceste teritorii. Cortez a cucerit cu
uşurinţă aceste teritorii, şi datorită împăratuluiMontezuma, care nu i s-a opus, considerîndu-
l cu naivitate drept o zeitate - Quetzalcoatl şi primindu-l triumfal. Dintre toate civilizaţiile
care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podişul Mexican aztecii se consideră că au fost
ultimii veniţi şi ultimii stăpâni din podiş. Ca ultimi veniţi, evident, că au putut beneficia de
vasta şi îndelungata experienţă culturală a predecesorilor lor din podiş. Dar toate elementele
de civilizaţie şi de cultură pe care le-au împrumutat, aztecii le-au asimilat, sintetizat şi
reelaborat într-o formă mult mai bogată, mai complexă şi mai organic articulată decât la
orice alt popor trăind în aceeaşi zonă geografică. Ceea ce uimeşte în primul rând este
rapiditatea cu care un popor atât de puţin numeros, stabilit pe două insule ale unei lagune, a
ajuns în numai câteva decenii să fondeze un imperiu atât de puternic, să construiască o
capitală de proporţii pe care nici un oraşdin Europa acelui timp (în afară de Cordoba) nu le
avea, şi să-i uluiască pe conchistadorii spanioli prin bogăţia lor şi prin fastul exorbitant al
curţii regale.
Obiceiuri şi ritualuri
Momentele mai importante din viaţa aztecilor erau însoţite de
ritualurişi obiceiuri ciudate. Ceremonia botezului consta în rugăciuni, invocaţii, cuvântări
augurale,consultarea horoscopului, afundarea noului-născut într-un vas cu apă, după care i
se da un nume; băiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele
sau de păsări. După care, trei copii mai mari alergau pe străzile oraşului strigând numele
noului-născut.
Educaţia copiilor se fãcea mai întâi în familie. O instrucţie sumară căpătau apoi la
“casa clanului”, unde învăţău străvechile ritualuri şi povestiri mitologice, dar mai ales
deprindeau aici folosirea armelor. Fiii nobililor şi ai războinicilor de seamă erau daţi fie la
un colegiu sacerdotal, fie la un militar. Prin urmare aztecii au fost cei dintâi care au creat
două instituţii specializate în pregătirea tinerilor pentru profesiunile cele mai respectate, dar
după ce ieşeau din aceste colegii tinerii puteau să-şi aleagă în mod liber orice altă ocupaţie.
Vârsta căsătoriei era stabilită la 16 ani pentru fete şi la 20 de ani pentru băieţi.
Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan. După peţirea fetei de către o bătrână
a clanului şi după consinţământul ambelor familii, mireasa era adusă în cârcă de peţitoare la
casa mirelui. Ceremonia căsătoriei – la care asistau şi căpeteniile clanurilor mirilor, căci o
căsătorie însemna şi un act de înrudire implicită a celor două clanuri – consta în
interminabile cuvântări şi în consumarea din abundenţă a unei băuturi alcoolice; apoi mirii
se aşezau pe o rogojină şi li se înnodau împreună poalele veşmintelor – actul simbolic
principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii.
Este greu de admis că în actul căsătoriei ar fi avut rolul determinant sentimentele de
dragoste ale tinerilor, independent de voinţa părinţilor. Poligamia era permisă, dar numai
cei bogaţi şi-o puteau permite. Concubinele, însă, n-aveau aceleaşi drepturi ca şi soţia.
Adulterul era permis numai la bărbaţi; femeia adulterină putea fi condamnată la moarte. În
cazul când era sterilă femeia putea fi repudiată de soţ. Totuşi, femeia aztecã nu era total
lipsită de drepturi. Putea să-şi păstreze numele familiei ei, putea să se adreseze Consiliului
de judecată, iar dacă era maltratată putea cere divorţ. Dacă soţia rămânea văduvă cu copii,
o lua în căsătorie fratele soţului – dar nu în mod obligatoriu, ca la vechii evrei; în orice caz,
copii rămâneau în grija fratelui decedatului.
Dacă soţiile mureau în timpul naşterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea
celor rezervate războinicilor căzuţi pe câmpul de luptă. Funerariile unui om de rând erau
simple. Cadavrul era ars pe rug împreună cu anumite obiecte care îi aparţinuseră
decedatului; urna cu cenuşă era păstrată în casa familiei, care îi celebra memoria aducându-
i ofrande timp de mai mulţi ani.Funerariile unei căpetenii importante, însă, erau în acelaşi
timp grandioase şi barbare. Erau invitate căpetenii străine care aduceau decedatului mantii
somptuoase, mănunchi de pene preţioase şi sclavi pentru a fi sacrificaţi.Corpul defunctului
era acoperit cu 20 de mantii cu ornamente de aur şi pietre preţioase, i se tăia o şuviţă de păr
pe care familia o păstra ca amintire, după care i se sacrifica un sclav – care urma să-l
slujească pe lumea cealaltă.
Apoi, acoperit cu veşmintele divinităţii principale a oraşului, era dus cu mare pompă
la templu spre a fi incinerat. Acum erau sacrificaţi un număr mare de sclavi – 100 sau 200,
după importanţa decedatului, victime cărora după patru zile li se adăugau altele în numãr de
10-15. După alte 20 de zile erau sacrificaţi alţi 4-5sclavi, iar după 40 de zile numai 1 sau
2. În fine, după 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificaţi încă 10 sau 12.
După care, în fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative, de astă dată însă, i se
aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potârnichi şi alte păsări; iar ca ofrande,
alimente, băuturi şi flori (precum şi un tub de trestie umplut cu tutun).„Lumea de dincolo”
era imaginată de azteci ca fiind compartimentată în trei sălaşuri diferite.
Primul sălaş era rezervat celor căzuţi pe câmpul de luptă, celor care fuseseră sacrificaţi
şi mamelor care muriseră în timpul naşterii. Aceştia însoţeau soarele în drumul său zilnic,
timp de patru ani; după care, se preschimbau în păsări colibri. În cel de-al doilea sălaş –
situat pe pământ, dar plin de toate fericirile posibile – intrau cei înecaţi, cei fulgeraţi, sau cei
morţi de boli grele. În sfârşit toţi cei morţi de moarte naturală ajungeau într-un tărâm dinspre
miază noapte – dar numai după ce, timp de 4 ani, înfruntau o serie de primejdii. Ultima
încercare era trecerea unui lac cu ajutorul câinelui care fusese sacrificat şi incinerat sau
înmormântat odată cu stăpânul său.