EDUCATIE ARTISTICA

IMPORTANTA LUI GEORGE ENESCU PENTRU MUZICA ROMANEASCA

1.Date biografice .

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4

mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este
considerat cel mai important muzician român.

Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi),
visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu ştiam nimic, nu
ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă
influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai
compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi
jurnalist de radio.

2.Cariera

A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la

părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani
datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-
a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella.

Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu

profesori renumiţi ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger
Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi
compoziţie).

La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul

directorului Conservatorului din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său
să studieze la Paris. Astfel, se perfecţionează la Conservatorul din Paris (1895 –
1899) sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick
la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi
Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct.

Din perioada studiilor la Paris datează cele patru „simfonii de şcoală”, Poema
Română op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru
pian şi vioară în Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi
pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6
(1899), lucrări care i-au adus recunoaşterea tânărului compozitor George
Enescu.

1
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a
IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în
România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner,
precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op.
20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie
fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din
venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor
şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte
piesele laureate.

După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele
Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre
prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago
Symphony.

Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă.

Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur
Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o
profundă afecţiune pentru Enescu. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din
veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său
sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." (Yehudi
Menuhin)

În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde
se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile
unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea,
Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.

Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a lucrat mai bine de zece ani,
este opera Oedip, op. 23. Terminată în 1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei
Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia lui George Enescu.

În perioada lucrului la opera sa Oedip, George Enescu a terminat o serie de lucrări

simfonice şi camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al
compozitorului: Simfonia nr. 2 în La major,op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2
în Do major, op. 20(1915), Simfonia nr. 3 î Do major, op. 21 (1918 – 1921), precum
şi Cvartetul de coarde îm Mi bemol major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în
fa diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian şi vioară nr. 3, în la minor, în
caracter popular românesc, op. 25 (1926).

În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu

personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian,

2
Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti
vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria
(Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă
Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în
Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în
România.

Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul

simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.

Lucrari semnificative:

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum
sunt:
a. cele două Rapsodii Române (1901-1902),
b. Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903),
c. prima sa Simfonie(1905),
d. Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

Dirijează:
-.Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție
integrală în România)
-. compoziții de Claude Debussy

precum și creațiile proprii:

- Simfonia Nr. 2 (1913),
-Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a
concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea
câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa
interpretării acestor piese în concerte.
Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se
numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.
Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o
profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. —
(...)Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria Yehudi
lui țară, o țară de inegalată frumusețe. Menuhin

3
Statuia lui George Enescu amplasată lângă Universitatea Națională de Muzică București. Sculptor Boris
Caragea, 1961

Statuia lui George Enescu, sculptată de Ion Jalea, instalată în 1971 pe peluza din fața Operei Naționale
București

4.Ultimii ani. Exilul

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră
pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox
Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile
Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de
compozitorul Pascal Bentoiu).
4
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949,
deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății
Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost
înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca
membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost
înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură
albă, aflat la poziția 68.