PROTECTIA JURIDICA A DREPTURILOR OMULUI

SISTEMUL NATIUNILOR UNITE DE

PROTECTIE A DREPTURILOR
OMULUI

Profesor Coordonator: Student:

Prof. Univ. Dr. Valentin – Stelian Badesscu Chioveanu Eduard Gabriel

SIBIU
2019
 INTRODUCERE

Cu trecerea timpului , necesitatea prefigurării unui drept uman nou fundamental , și anume,
dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic , s-a anunțat atât la nivel mondial , cât și la nivel
european , devenind , astfel , o exigență actuală a noilor contexte sociale.
Aparitia unor norme de drept care să regelementeze protecția mediului înconjurător și să
consacre dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos a devenit o necesitate și a a vut la bază
un consens general inspirat din imperativul categoric al supraviețuirii spațiilor verzi și speciilor de
animale.
Dreptul mediului se află, în sistemul de drept contemporan, la bazele consacrării sale, atât
din punct de vedere al legislațiilor naționale ale statelor, cât și din cel al recunoașterii sale la nivel
regional și local, prin instituțiile publice. Având în vedere incipiența stării sale, acesta trebuie tratat
cu o importanță deosebită, cu scopul de a se dezvolta în mod unitar și nediscriminatoriu într-un mod
ce permite consacrarea principiilor sale fundamentale, conștientizarea de către public a importanței
sale, expansiunea necesară pentru dezvoltarea caracterului său coercitiv sau armonizarea legislațiilor
în concordanță cu tratatele internaționale prin crearea de organisme specifice.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu include în articolele sau în Protocoalele sale

sintagma „mediu înconjurător” sau „drept la un mediu sănătos”. Însă, privind în urmă, la momentul
adoptării Convenţiei (Roma, 1950), problemele mediului nu reprezentau o preocupare însemnată,
dezvoltarea industrială neridicând probleme grave în ce priveşte mediul. În aceste condiţii, s-ar
putea considera despre dreptul la mediu ca nefăcând parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe
care Convenţia le garantează .
Interesul pentru problemele de mediu a apărut mult mai târziu, în anul 1972 în cadrul primei
Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite organizată la Stockholm. Aceasta a fost prima conferinţă
mondială în domeniul protecţiei mediului, la care au participat delegaţi din 114 state.
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei este reprezentat de „Declaraţia
asupra mediului înconjurător”, în cadrul căruia s-a stabilit un număr de 26 de principii privind
drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu şi mijloacele de dezvoltare a cooperării
internaţionale. Importanţa documentului este aceea că se afirmă explicit, pentru prima dată, legătura
dintre protecţia mediului şi drepturile omului. Astfel, Principiul 1 al documentului precizează că
„Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu
a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn şi în prosperitate. El are datoria sacră de a proteja
şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare (...)”.Însă, aşa cum am
afirmat mai sus, documentul stabileşte o legătură între drepturile omului şi protecţia mediului,
calitatea acestuia din urmă fiind un factor esenţial pentru asigurarea unor condiţii de viaţă
satisfăcătoare, dar, cu toate astea, nu recunoaşte în mod direct un drept la mediu. Un alt element de
noutate este acela că prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al
mediului.
Chiar dacă prin Declaraţia de la Rio nu s-a realizat nici un progres în ce priveşte
recunoaşterea dreptului material la un mediu sănătos, documentul este foarte important deoarece în
dispoziţiile sale consacră o serie de drepturi ce sunt considerate drepturi procedurale derivate din
dreptul material la mediu: dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea
publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu.
 În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos, în
conţinutul Convenţiei, mai exact în articolul 9 intitulat Accesul la justiţie, sunt prevăzute trei situaţii:
accesul la justiţie pentru asigurarea procedurală a accesului la informaţie, accesul la justiţie pentru
garantarea participării publicului la decizia de mediu şi accesul la procedurile administrative sau
juridice pentru a contesta actele sau omisiunile persoanelor private şi autorităţilor publice, care
contravin prevederilor legislaţiei naţionale referitoare la mediu.
Deoarece ulterior primei Conferinţe ONU, care a avut loc la Stockholm în anul 1972, la care
ne-am referit în începutul primului capitol, garantarea procedurală a dreptului la un mediu sănătos şi
recunoaşterea acestuia ca drept de sine stătător au pătruns în tradiţiile constituţionale comune, de la
acel moment toate constituţiile europene care au suferit revizuiri sau care au fost înlocuite inserând
prevederi referitoare la acest drept considerat de nouă generaţie, considerăm de o importanţă
maximă şi prevederile comunitare ale Tratatului de la Maastrich, din 1995. Aceasta prevede că
„Uniunea recunoaşte drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia
Europeană de la Roma (1950) şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale, comune ale statelor
membre, precum şi din principiile generale ale dreptului comunitar”, recunoscând, pe cale de
trimitere indirectă, dreptul fundamental la mediu în cadrul drepturilor omului recunoscute şi
garantate la nivelul ordinii jurisdicţionale comunitare.
 Capitolul 1. Conceptul de drepturi ale omului.
Drepturile Omului reprezintă unul dintre conceptele fundamentale als discursului socio-
juridic şi politic actual. La nivel european, respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre
standardele politice fundamentale, expres formulate de Consiliul European de la Copenhaga (1993),
ale integrarii în Uniune. Mai larg, în relaţiile sale economice cu statele în curs de dezvoltare,
Uniunea Europeană practică aşa numita clauza de condiţionalitate. Ea are în vedere respectarea
drepturilor omului de către statele cărora Uniunea le acordă asistenţă şi sprijin pentru dezvoltare.
La nivel internaţional, respectarea drepturilor omului este atent monitorizată de către organisme
specializate ale Naţiunilor Unite (Comisia pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Drepturile
Omului etc) dar şi de către organizaţii non-guvernamentale cu vocaţie globală (Human Rights
Watch). Rapoartele de monitorizare realizate obligă statele să-şi reevalueze politici, decizii
administrative, legislaţia etc., pentru a stopa încîlcarea drepturilor omului şi pentru a da posibilitatea
tuturor cetăţenilor să le valorifice, în condiţiile unui tratament egal şi non-discriminatoriu.
Conceptul de drepturile omului are, cum este lesne de înţeles, sute de definiţii. Ele reflectă valorile
socio-culturale şi politice de pe poziţiile cărora a fost abordată problematica drepturilor omului.
Richard Rorty considere că în lumea de azi, marcată de pluralism şi diveristate, drepturile omului ar
trebui văzute ca principalulul mijloc de evitare a suferinţei şi umilinţei. Ele ar furniza standardele
minime ale demnităţii, tolerării şi convieţuirii într-o lume globalizată.
Există şi autori care vorbesc de „moartea drepturilor omului” (C.Douzinas) sau de limitarea
lor „necesară” după septembrie 2001. Unul dintre mesajele lui B.Barber (din lucrarea Jihadul versus
McWorld, Humanitas, 2003) pledează pentru restrângerea drepturilor civile şi politice, garantate de
democraţiile occidentale în toată modernitatea, din raţiuni de siguranţă şi securitate ale statelor şi
comunităţilor.
În doctrina socio-juridică se admite ca atât conceptul cât şi sistemul contemporan al
drepturilor fundamentale ale omului îşi au originea în Declaraţia Americană a Independenţei1 (1776)
precum şi în Declaraţia drepturilor Omului şi Cetăţeanului, proclamată de revoluţia franceză de la
1789. Aceste documente sunt legate de amplele procesede emancipare dezvoltate de proiectul
modernităţii. Ele au vizat schimbări fundamentale în ordinea publică dominată de ierarhii
tradiţionale de naturaă patriarhală, economică, politică şi ecleziastică. Întemeiat pe dreptul natural,
idealul promovat de aceste declaraţii era acela al egalităţii şi fraternităţii, al convingerii că oamenii
sunt prin naştere egali şi înzestraţi cu anumite drepturi inalienabile. Începînd cu secolul al XIX lea

1
În ordine cronologică primele Declaraţii au apărut în Statele Unite ale Americii (iunie 1776 Declaraţia drepturilor
cetăţenilor statului Virginia, septembrie Pennsylvanie 1776, noiembrie 1776 Maryland, iulie 1777 Vermont, martie 1780
Massachusetts, octombrie 1783 New Hampshire). În ciuda acestei priorităţi cronologice, Europa este considerată
leagănul Declaraţiilor Drepturilor Omului. Prin gîndirea juridică şi filosofică moderne, -cunoscute şi pe celălalt ţărm al
Pacificului- prin autorii care au inspirat aceste documente moral-juridice ( J.Locke, Th. Hobbes, D.Hume, Montesquieu,
H.Grotius, S.Pufendorf , C. Woff) Europa şi-a pus amprenta asupra Declaraţiilor drepturilor omului din sec. al XVIII şi
XIX. După modelul declaraţiilor, al drepturilor proclamate, au fost elaborate în sec. XIX, constituţiile statelor europene
moderne. Aceste constituţii au fost fondate pe principiul ocrotirii drepturilor omului (Spania 1837; Portugalia 1838;
Grecia 1848; Roma şi Piemontul în 1848; Romania 1866; Serbia şi Bulgaria 1879).
prevederile referitoare la drepturile omului au fost integrate în majoritatea legislaţiilor şi
constituţiilor din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Generalizarea reglementărilor în materia drepturilor omului s-a realizat treptat, odată cu depăşirea
limitelor impuse de doctrina şi principiile tradiţionale din dreptul internaţional (public). Mai exact,
prin tradiţie, doar statelor, în calitate de entităţi suverane şi independente, li s-a recunoscut
calitatea de subiecte de drept internaţional. În strânsă legatură cu această calitate doar statelor le-a
fost recunoscută competenţa (exclusivă) în materia promovării drepturilor omului. În acord cu
doctrina, exemple în acest sens sunt interzicerea sclaviei, tratamentul umanitar al prizonierilor de
război, precum şi standardele minime cu privire la regimul juridic al străinilor, sistemul mandatelor,
creat în cadrul Ligii Naţiunilor Unite, pentru protecţia popoarelor, a populaţiilor din colonii şi a
minorităţilor naţionale din anumite teritorii etc. Ruptura cu acestă tradiţie fost marcată de Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În art.34 şi 35.
primul tratat în materia drepturilor omulu, reglementează procedura cererilor individuale care dă
posibilitate persoanelor fizice, care se pretind victime ale încălcării, de către una dintre înaltele
părţi contractante, a drepturilor recunoscute de Convenţie sau de Protocoalele sale, să sesizeze
Curtea Europeană a Drepturlor Omului. Odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei, persoana fizică
dobândeşte calitatea de subiect de drept internaţional şi poate sta pe poziţii egale cu statul în
relaţiile internaţionale. De asemenea, din acest moment statele nu s-au mai putut prevala, cu
uşurinţă, de principiul neamestecului în treburile interne, pentru a-şi trata în mod discreţionar
cetăţenii. Această poziţie a persoanei fizice a fost întărită şi de Pactul Internaţional cu privire la
Drepturile Civile şi Politice.

Capitolul 2. Politica U.E privind drepturile omului

În 2012, Consiliul European a adoptat un Cadru strategic privind drepturile omului și
democrația, însoțit de un plan de acțiune pentru implementarea acestuia. Cadrul definește principiile,
obiectivele și prioritățile pentru a îmbunătăți eficacitatea și consecvența politicii UE în următorii 10
ani. Printre principii se află integrarea drepturilor omului în toate politicile UE (ca fir conducător),
inclusiv atunci când politicile interne și externe se suprapun, precum și adoptarea unei abordări mai
bine adaptate. În planul de acțiune s-au stabilit măsuri specifice pentru perioada de până la
31 decembrie 2014. În iulie 2015, a fost adoptat un nou plan de acțiune, pentru perioada 2015-2019,
bazat pe evaluarea primului plan și pe orientările politice ale Vicepreședintei Comisiei/Înaltei
Reprezentante a Uniunii (VP/ÎR) pentru politica externă și de securitate.
Deși nu au putere de lege, orientările UE privind drepturile omului, adoptate de Consiliul
UE, oferă instrucțiuni practice reprezentanțelor UE în lume:
  acțiunile UE împotriva pedepsei cu moartea

 dialogurile privind drepturile omului

 drepturile copilului

 acțiunile împotriva torturii și altor tratamente crude

 protecția copiilor în timpul conflictelor armate

 protecția apărătorilor drepturilor omului

 conformitatea cu dreptul umanitar internațional

 combaterea violenței împotriva femeilor și fetelor

 promovarea libertății de religie și convingeri

 protecția drepturilor persoanelor lesbiene, homosexuale, bisexuale, transgen și

intersexuale (LGBTI)

 promovarea libertății de exprimare, atât online, cât și offline

nediscriminarea în acțiunile externe

UE integrează sistematic drepturile omului în dialogurile sale politice cu țările terțe sau cu
organizațiile regionale. Uniunea desfășoară, de asemenea, dialoguri și consultări dedicate drepturilor
omului cu peste 40 de țări. articolului 8 din Acordul de la Cotonou, care stipulează că dialogul
politic ar trebui să includă o „evaluare regulată a progreselor înregistrate în ceea ce privește
respectarea drepturilor omului”.
Demersurile diplomatice (confidențiale) și declarațiile (publice) referitoare la politicile
privind drepturile omului și cazuri concrete de nerespectare ale lor în țări terțe constituie un alt
mijloc important de a exercita presiuni diplomatice în relațiile internaționale.
Acordurile comerciale bilaterale și diferitele acorduri de asociere și cooperare între UE și
țările terțe sau organizațiile regionale includ o clauză care definește respectarea drepturilor omului,
ca un „element esențial”. Diferite măsuri pot fi utilizate, cum ar fi reducerea sau suspendarea
cooperării, pentru a remedia cazurile de nerespectare. Un mecanism puternic de condiționalitate a
fost stabilit pentru țările candidate. Abordarea „mai mult pentru mai mult” (mai multă integrare și
bani în schimbul mai multor reforme) a fost inclusă în noua politica europeană de vecinătate. În
acordurile comerciale preferențiale sunt prevăzute o serie de stimulente pentru reforme, acordate de
UE țărilor în curs de dezvoltare (GSP+).
Strategiile de țară în materie de drepturi ale omului și democrație ale UE se bazează pe o
abordare vertical ascendentă, având drept scop integrarea orientărilor și planurilor de acțiune ale UE
pentru drepturile omului într-un document unic și coerent de politică, adaptat fiecărei țări, cu
obiective concrete pentru o perioadă de trei ani. Misiunile UE de observare a alegerilor au, de
asemenea, scopul de a îmbunătăți drepturile omului prin descurajarea intimidărilor și a violențelor în
timpul alegerilor și prin consolidarea instituțiilor democratice.
UE promovează drepturile omului și prin participarea sa la forurile multilaterale, cum ar fi
Comitetul al III-lea al Adunării Generale a ONU, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului,
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Consiliul Europei. De asemenea,
Uniunea promovează în mod activ justiția internațională, de exemplu prin intermediul Curții Penale
Internaționale.
Cu un buget de 1,3 miliarde EUR alocat între 2014 și 2020, Instrumentul European pentru
Democrație și Drepturile Omului (IEDDO) sprijină în principal actorii societății civile care
promovează drepturile omului și democrația. O caracteristică importantă a acestui instrument este
faptul că acordul guvernului în cauză nu este necesar. Alte instrumente de finanțare care se ocupă de
drepturile omului includ: Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare (ICD), Instrumentul care
contribuie la stabilitate și pace (IcSP), Instrumentul european de vecinătate (IEV) și Fondul
european de dezvoltare (FED). În plus, UE s-a angajat să integreze progresiv o abordare bazată pe
drepturi în toate programele sale de dezvoltare, pe baza unui set de instrumente elaborat de Comisie
în 2014. Fondul European pentru Democrație este o entitate de drept privat, susținută de UE și
statele sale membre. Bugetul 2014-2020 pentru politica externă și de securitate comună a Uniunii
(PESC), în valoare de 2,3 miliarde EUR, acoperă anumite activități cu relevanță pentru drepturile
omului, în special gestionarea civilă a crizelor.
Un raport anual privind drepturile omului, pregătit de VP/ÎR și adoptat de Consiliu, oferă o imagine
de ansamblu a situației drepturilor omului în lume, precum și a acțiunilor Uniunii în cursul anului
respectiv.
 Capitolul 3. De la protectia judiciara a drepturilor
fundamentale la o codificare in tratate.

Comunitățile Europene (în prezent Uniunea Europeană) au fost înființate inițial ca o

organizație internațională cu un domeniu de competență economică în esență. Prin urmare, nu s-a
considerat necesar să se prevadă norme explicite privind respectarea drepturilor fundamentale, care,
o perioadă lungă de timp, nu au fost menționate în tratate și care se considerau oricum garantate de
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950, care
era semnată de statele membre.
Cu toate acestea, odată ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a afirmat principiile
efectului direct și supremației dreptului european, anumite instanțe naționale au început să își
exprime îngrijorarea cu privire la efectele pe care o astfel de jurisprudență le-ar putea avea asupra
apărării valorilor constituționale, cum ar fi drepturile fundamentale. În cazul în care legislația
europeană urma să aibă întâietate chiar și față de dreptul constituțional intern, acest fapt ar fi putut
duce la încălcarea drepturilor fundamentale. Pentru a contracara acest risc teoretic, curțile
constituționale din Germania și Italia au pronunțat în 1974 fiecare câte o hotărâre în care și-au
afirmat competența de a revizui legislația europeană cu scopul de a garanta compatibilitatea acesteia
cu drepturile constituționale (Solange I; Frontini). Acest lucru a făcut ca CJUE să afirme, prin
intermediul jurisprudenței sale, principiul respectării drepturilor fundamentale, declarând că tratatele
protejează, de asemenea, drepturile fundamentale care rezultă din tradițiile constituționale comune
statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar [Stauder/Orașul Ulm, C-29/69;
hotărârea în cauza C-11/70].
Odată cu extinderea treptată a competențelor UE la politici care au un impact direct asupra
drepturilor fundamentale, precum politicile în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI), creându-
se apoi un veritabil spațiu de libertate, securitate și justiție (SLSJ), tratatele au fost modificate pentru
a angaja ferm UE în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale. Tratatul de la Maastricht
includea trimiteri la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și la tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale
dreptului UE, în timp ce Tratatul de la Amsterdam a afirmat „principiile” europene pe care se
întemeiază UE (în Tratatul de la Lisabona, „valorile”, astfel cum sunt enumerate la articolul 2 din
TUE) și a creat o procedură de suspendare a drepturilor prevăzute de tratate în cazurile de încălcări
grave și persistente ale drepturilor fundamentale de către un stat membru. Elaborarea Cartei
drepturilor fundamentale și intrarea sa în vigoare alături de Tratatul de la Lisabona reprezintă cele
mai recente evoluții din cadrul acestui proces de codificare menit să asigure protecția drepturilor
fundamentale în UE.

3.1 Aderarea UE la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale
Întrucât Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
este principalul instrument de protecție a drepturilor fundamentale în Europa, la care au aderat toate
statele membre, aderarea CE la aceasta a părut o soluție logică pentru necesitatea de a lega CE de
obligațiile privind drepturile fundamentale. Comisia Europeană a propus în mod repetat (în 1979,
1990 și 1993) aderarea CE la convenție. Când i s-a solicitat un aviz privind acest subiect, Curtea de
Justiție a constatat în 1996, în avizul său 2/94, că tratatul nu prevede nicio competență a CE de a
adopta norme privind drepturile omului sau de a încheia convenții internaționale în acest domeniu,
ceea ce făcea ca aderarea să fie imposibilă din punct de vedere juridic. Tratatul de la Lisabona a
remediat această situație prin introducerea articolul 6 alineatul (2), care prevede aderarea UE la
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Acest lucru
înseamnă că UE, așa cum se întâmplă deja cu statele sale membre, se va afla, în ceea ce privește
respectarea drepturilor fundamentale, sub controlul unei instanțe juridice externe, și anume Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Această aderare le va permite cetățenilor UE, dar și
resortisanților statelor terțe aflați pe teritoriul UE, să conteste direct în fața CEDO, pe baza
dispozițiilor convenției, actele juridice adoptate de UE, în același mod în care pot contesta actele
juridice adoptate de statele membre ale UE.
În 2010, imediat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE a inițiat negocieri
cu Consiliul Europei cu privire la un proiect de acord de aderare, care a fost finalizat în aprilie 2013.
În iulie 2013, Comisia a solicitat CJUE să se pronunțe cu privire la compatibilitatea acestui acord cu
tratatele. La 18 decembrie 2014, CJUE a emis un aviz negativ în care afirma că proiectul de acord
este susceptibil să afecteze negativ caracteristicile specifice și autonomia dreptului UE (Avizul
2/13). În prezent, au loc discuții privind modul în care pot fi depășite problemele ridicate de CJUE
pentru a se continua negocierile.
 3.2 Carta drepturilor fundamentale a UE
În paralel cu mecanismul de control „extern” prevăzut prin aderarea CE la Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru a asigura
conformitatea legislației și a politicilor cu drepturile fundamentale, era nevoie de un mecanism de
control „intern” la nivelul CE, pentru a permite un control judiciar preliminar și autonom din partea
CJUE. În acest sens, era necesară existența unei declarații a drepturilor specifice UE, iar în cadrul
Consiliului European de la Köln din 1999 s-a decis convocarea unei convenții pentru a se elabora o
Cartă a drepturilor fundamentale.
Carta a fost proclamată în mod solemn de Parlament, Consiliu și Comisie, în anul 2000, la
Nisa. În urma modificării sale, a fost proclamată din nou în 2007. Cu toate acestea, numai după
adoptarea Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Carta a început să aibă efecte directe, în
conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din TUE, devenind astfel un izvor de drept primar cu
caracter obligatoriu.
Deși se bazează pe Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și pe alte instrumente europene și internaționale, Carta este inovatoare în diverse
moduri, în special deoarece include, printre alte aspecte, dizabilitatea, vârsta și orientarea sexuală
printre motivele pe baza cărora este interzisă discriminarea și consacră accesul la documente,
protecția datelor și buna administrare printre drepturile fundamentale pe care le afirmă.
Deși domeniul de aplicare al Cartei poate fi, pe de o parte, foarte larg, întrucât majoritatea
drepturilor pe care le recunoaște sunt acordate „tuturor”, indiferent de naționalitate sau de statut, pe
de altă parte, articolul 51 limitează aplicarea sa la instituțiile și organele UE și, atunci când
acționează pentru punerea în aplicare a dreptului UE, la statele membre. Această dispoziție servește
la trasarea limitelor dintre domeniul de aplicare al Cartei și cel al constituțiilor naționale și al
Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

3.3 Mecanismul prevăzut la articolul 7 din TUE

Odată cu Tratatul de la Amsterdam a fost creat un nou mecanism de sancționare pentru a se
asigura faptul că drepturile fundamentale, dar și alte principii și valori europene, cum ar fi
democrația și statul de drept, sunt respectate de statele membre ale UE dincolo de limitele legale
impuse de competențele UE. Acest lucru a însemnat că UE i se acordă competența de a interveni în
domenii care, altfel, sunt lăsate la latitudinea statelor membre, în situații de „încălcare gravă și
persistentă” a acestor valori. PE a propus pentru prima dată un mecanism similar în textul
proiectului de tratat al UE din 1984. Tratatul de la Nisa a adăugat o fază preventivă în cazul unui
„risc clar de încălcare gravă” a valorilor UE într-un stat membru. Această procedură viza asigurarea
faptului că protecția drepturilor fundamentale, precum și a democrației, a statului de drept și a
drepturilor minorităților, astfel cum sunt incluse printre criteriile de la Copenhaga pentru aderarea
noilor state membre, rămâne valabilă și după aderare, pentru toate statele membre în același mod.
Articolul 7 din TUE prevede o „etapă preventivă” la alineatul (1), prin care o treime dintre
statele membre, Parlamentul European și Comisia au competența de a iniția o procedură prin care
Consiliul poate constata, cu o majoritate de patru cincimi, existența unui „risc clar de încălcare
gravă” într-un stat membru a valorilor UE proclamate la articolul 2 din TUE, printre care se numără
respectarea drepturilor omului, a demnității umane, a libertății și a egalității și a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților. Înainte de a proceda la această constatare, are loc o audiere a
statului membru în cauză, iar PE trebuie să își dea aprobarea cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate și cu majoritatea absolută a membrilor care îl compun (articolul 354 al patrulea
paragraf din TFUE). De asemenea, Consiliul poate adresa recomandări statului membru în cauză.
Această procedură, care este preventivă, a fost activată recent de Comisie în legătură cu Polonia și
de Parlamentul European în legătură cu Ungaria.
La articolul 7 alineatele (2) și (3) din TUE se prevede, în cazul „existenței unei încălcări
grave și persistente” a valorilor UE, un „mecanism de sancționare” care poate fi activat de Comisie
sau de o treime dintre statele membre (nu de Parlamentul European), după ce statul membru în
cauză a fost invitat să își prezinte observațiile. Consiliul European constată existența încălcării în
unanimitate, după obținerea aprobării PE cu aceeași majoritate ca cea pentru mecanismul preventiv.
Consiliul European poate decide să suspende anumite drepturi care decurg din statutul de membru,
inclusiv drepturile de vot în Consiliu, ale statului membru în cauză, de data aceasta cu majoritate
calificată. Consiliul poate decide să modifice sau să revoce sancțiunile, tot cu majoritate calificată.
Statul membru în cauză nu participă la votul din cadrul Consiliului sau al Consiliului European.
Pentru a elimina decalajul existent între activarea dificilă din punct de vedere politic a
procedurilor prevăzute la articolul 7 din TUE (folosite pentru abordarea situațiilor care nu intră în
sfera de competență a legislației UE) și procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, cu
efect limitat (folosite în situații specifice care intră în domeniul de aplicare al legislației UE),
Comisia a lansat, în 2014, un „Cadru al UE pentru consolidarea statului de drept”. Cadrul urmărește
să asigure o protecție eficientă și coerentă a statului de drept, aceasta fiind o condiție prealabilă
pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale în situații de amenințare sistemică la adresa
acestor drepturi. Cadrul precedă și completează articolul 7 din TUE și prevede trei etape: evaluarea
Comisiei, și anume un dialog structurat între Comisie și statul membru, urmat, dacă este cazul, de un
aviz privind statul de drept, recomandarea Comisiei privind statul de drept și măsurile subsecvente
recomandării, luate de statul membru. Acest cadru a fost aplicat recent pentru prima dată, în cazul
Poloniei.
 CONCLUZII

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene.
Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor
Fundamentale. Țările care doresc să adere la UE, precum și cele care au încheiat acorduri
comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului.. Prin articolul 9 se
recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o creație proprie a
Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în interiorul
statelor naționale.
Libertatea personală este apărată și garantată în cadrul U.E. conform dispozițiilor
Constituției, precum și libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor și
libertatea de stabilire. În domeniul de aplicare a Constituției Europene și fără să aducă atingere
dispozițiilor specifice prevăzute de aceasta, este interzisă orice discriminare pe motiv de
naționalitate.
 BIBLIOGRAFIE

 Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.

I, Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
 De Salvia, M., „Mediul înconjurător şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”,
2003, Revista Pandactele Române, nr. 6,
 Popescu, C.-L., Contenciosul european al drepturilor omului, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
 Uniunea Europeană: http://europa.eu
 http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/22_03_2010__31708_ro.pdf
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
 Balahur, Doina (2007), Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. De la magna
Charta la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Ed.Universităţii
Al.I.Cuza, in curs de apariţie.
 http://europa.eu