UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. UNIV. DR. Radu Gheorghe Geamanu

ABSOLVENT:

Barbu Daniel Nicolae

SIBIU
2017
 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT

Libera circulație a mărfurilor în spațiul

Economic European

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. UNIV. DR. Radu Gheorghe Geamanu

ABSOLVENT:

Barbu Daniel Nicolae

SIBIU
2017
 CUPRINS

Introducere
Capitolul 1: Noțiunea de piață fără frontiere a Uniunii
Europene.
1.1 Aspecte legate de piața liberă și libera circulație

Capitolul 2: Notiunea de libera circulație

2.1 Aspecte generale privind politica comercială comună

2.2 Regimul importului si exportului

2.3 Căile de atac

2.4 Reglementările internaționale privind autorizațiile

2.5 Natura juridică a autorizațiilor si efectele lor asupra contractelor

comertului international

2.6 Izvoarele dreptului comerțului internațional

2.7 Exportul de bunuri culturale

2.8 Promovarea exporturilor Românești

2.9 Potențialul de export al României
Capitolul 3: Protecţia comercială
3.1Comitetele consultative antidumping si antisubvenții
3.2 Măsurile de protecție comercială
3.2.1 Măsuri antidumping
3.2.2 Măsuri antisubvenții
3.2.3 Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri
nejustificate a liberei circulații,
Capitolul 4 : Libera Circulație a mărfurilor în spațiul
Economic European
4.1Noțiunea de marfă.
4.2Noțiunea de spațiu Economic European.

4.3Taxele vamale și taxele cu efect echivalent.

4.3Interzicerea restricțiilor cantitative.

4.5 Rolul și importanța liberei circulații a mărfurilor pe piața internă

a secolului XX
4.6 Aspecte teoretice şi practice privind libera circulaţie a
mãrfurilor în spaţiul Uniunii Europene
Capitolul 5: Monopolurile şi nediscriminarea fiscală
5.1 Monopolurile
5.2 Nediscriminarea Fiscală
Concluzii
Bibliografie
 Introducere

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali
deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au
instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum
ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) 1 , Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO)2 , Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au
pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile
clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale. Începutul procesului de
integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza
actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al
afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect
de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment.

Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu

puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de
cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor
state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o
cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice.
Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la
Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice
ale Ruhr-ului şi Saar-ului. În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin
care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul

element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de
transferul de competenţe către o instituţie 1 Organisation for European Economic Co-
operation -OEEC 2 North Atlantic Treaty Organisation - NATO 5 (Înaltă Autoritate 3 )
responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM). O altă
iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare
(CEA)4 , iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu
a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei. O relansare în forţă a „iniţativei
europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii

1 Organisation for European Economic Co- operation- OEEC

2 North Atlantic Treaty Organisation - NATO

3 „High Autority”

4 European Defence Community – EDC

5
afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată
pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de
experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două
proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se
înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru
Energie Atomică (EURATOM). După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un
exemplu unic de organizaţie supranaţională – adică o oranizaţie creată prin transferul de
suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o
delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii
de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept.
În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile
să asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii,
precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea
progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue
şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse
între SM. Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor
existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice 5 (uniunea
vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice
(agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea
creşterii performanţei activităţilor economice.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă
comună. Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct
de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de
politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu
şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 25 de ţări 6 (cu negocieri în
plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va avea în curând o nouă
Constituţie 7

5 În engleză, “common custom tariff”

6 Este vorba de cele zece ţări care au semnat deja Tratatul de Aderare şi care vor deveni membere în
2004:Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (din Europa Centrală şi
de Est), Cipru şi
Malta (din zona mediteraneeană). La momentul actual se află în proces de negociere Turcia, Bulgaria
şi
România, ultimele două având ca dată estimată de aderare anul 2007.

7 Adoptarea unei noi Constituţii este cauzată, în mare parte, de dimensiunea acestui proces de
extindere (zece ţări) şi de transformările pe care le impune - atât la nivel instituţional, cât şi decizional.

6
 Această lucrare este structurată pe cinci capitole, fiecare capitol la rândul său fiind
divizat in mai multe subcapitole.

Lucrarea de față debutează cu noțunea de piață fără frontiere a Uniunii Europene, în

care am dezbătut pe larg aspectele legate de pița liberă si libera circulsție în catrul Uniunii
Europene.

În cel de-al doilea capitol al acestei lucrări, este noțiunea de libera circulație, ce
inglobează aspecte generale privind polictica comercislă comună, reglementarea importurilor
si exporturilor, căile de atac impotriva acestora, reglementarea internă privind autorizațiile ,
izvoarele dreptului comerțului internațional, exportul de bunuri culturale, am adus in discuție
si promovarea exporturilor românești dar și potențialul de export al Românie.

Cel de-al treilea capitol, abordează tema protecției comerciale in care se regasește detaliat
noțiunea si activitatea comitetelor consultative antidumping si antisubsegvenții.

Cel de-al patrulea capitol este baza acestei lucrari, daca îi putem spune asa , deoarece
cuprinde prezentarea liberei circulații a mărfurilor în spațiul Economic European.

Ultimul dar nu și cel din urmă capitol vizează monopolurile și nediscriminarea fiscala in
cadrul liberei circulații aa mărfurilor în spațiul Economic European.

7
 Capitolul 1: Noțiunea de piață fără frontiere a Uniunii
Europene.

Piața internă este o zonă de prosperitate și libertate, care conferă celor 500 de milioane
de europeni accesul la bunuri, servicii, locuri de muncă, oportunități de afaceri și bogății
culturale în 28 de state membre.

Un studiu al Comisiei pentru piața internă și protecția consumatorilor (IMCO) din

cadrul Parlamentului, intitulat „Contribuția pieței interne și a protecției consumatorilor la
creștere” subliniază potențialul semnificativ al politicilor care promovează libera circulație a
bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului la creșterea PIB (produsul intern brut) al UE-
288.

Dacă, pe de-o parte, pentru construirea unei piețe interne este nevoie de eforturi
constante, continuarea consolidării pieței unice ar putea duce la obținerea unor venituri
importante pentru consumatorii și întreprinderile din UE, majorând PIB-ul 9 Uniuniii
Europene 28 cu 235 de miliarde de euro pe an în cazul în care ar fi eliminate și obstacolele
care au mai rămas. Dezbaterea privind piața internă a fost relansată de instituțiile europene
odată cu comunicarea privind strategia Europa 2020, raportul Comisiei intitulat „O nouă
strategie pentru piața unică – în beneficiul economiei și al societății europene”, comunicarea
intitulată „Actul privind piața unică – Douăsprezece pârghii pentru stimularea creșterii și
consolidarea încrederii”, o comunicare intitulată „Actul privind piața unică II - Împreună
pentru o nouă creștere”, o comunicare referitoare la strategia privind piața unică digitală
(DSM)10 și o serie de rezoluții ale Parlamentului European (inclusiv „Finalizarea pieței unice
digitale”11, „O piață unică digitală competitivă – guvernarea electronică, un vârf de lance” și
„Pregătirea unui act legislativ privind piața unică digitală”).

Unul dintre domeniile de progres cele mai promițătoare și cu cele mai multe provocări
este piața unică digitală. Aceasta creează noi ocazii de a stimula economia (de exemplu prin
comerțul electronic), reducând, în același timp, birocrația (de exemplu, prin guvernare și
digitalizarea serviciilor publice). Piața unică digitală scoate în evidență domenii în care
actualele reglementări și practici de afaceri nu sunt la înălțimea oportunităților create de
tehnologiile informației și comunicării.

8 Studiul intitulat „Contribuția pieței interne și a protecției consumatorilor la creștere“, studiu elaborat
pentru Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor , Departamentul tematic A, 2014
http:// ww.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2014/518762/IPOL_STU(2014)518762_EN.pdf

9 Produsul intern brut

8
 Noțiunea de piață libera a Uniunii Europene, estre tratată în amănunt în cuprinsul art/ 4
alin.(2) litera ( a) și articolele 26, 27, 114 și 115 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene.

Piața comună a fost creată prin Tratatul de la Roma din anul 1958, viza încă de la
momentul apariției ei, eliminarea barierelor comerciale dintre statele membre, având scopul
de a crește prosperitatea economică și de a contribui la o „uniune tot mai profundă între
națiunile Europei”. Actul Unic European din 1986 a inclus în Tratatul CEE obiectivul de a
crea o piață internă, definind-o ca „un spațiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera
circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”. Acum că a fost adoptat
cadrul legal privind piața internă, dezbaterea se concentrează asupra eficacității și a
impactului reglementărilor UE. Se solicită o abordare care să se concentreze pe finalizarea
transpunerii, a punerii în aplicare și a executării normelor privind piața internă, mergând către
ceea ce s-ar putea numi „gestionarea” pieței interne și „parteneriatul” dintre instituțiile UE și
autoritățile naționale.

In ceea ce privește realizările acestei pieței comune a Uniunii Europene, ea a fost

principalul obiectiv al Tratatului de la Roma și a fost realizată prin uniunea vamală din 1968,
eliminarea cotelor, libera circulație a cetățenilor și a lucrătorilor și un anumit grad de
armonizare fiscală prin introducerea la nivel general a TVA-ului în 1970. Cu toate acestea,
libertatea de a comercializa bunuri și servicii și libertatea de stabilire erau încă limitate din
cauza faptului că se foloseau în continuare practici anti concurențiale impuse de autoritățile
publice.

Absența progreselor spre finalizarea pieței comune a fost în mare parte atribuită
alegerii unei metode de armonizare legislativă prea detaliate și impunerii unanimității ca
modalitate de vot pentru deciziile Consiliului. Conform raportului Cecchini („Costul non-
Europei”), prezentat în martie 1988, costurile economice ale acestei întârzieri au fost deosebit
de mari, fiind estimate între 4,25 și 6,5% din PIB. La jumătatea anilor 1980, dezbaterea
politică cu privire la acest aspect a determinat CEE să ia în considerare o abordare mai
aprofundată a obiectivului de eliminare a barierelor comerciale: piața internă.

Piața internă a contribuit în mod semnificativ la prosperitatea și la integrarea

economiei europene. Aceasta a condus la intensificarea schimburilor comerciale în cadrul UE
cu aproximativ 15% pe an în ultimul deceniu; a crescut productivitatea și a redus costurile
prin eliminarea formalităților vamale, armonizarea sau recunoașterea reciprocă a normelor
tehnice și prin reducerea prețurilor ca rezultat al concurenței; a generat o creștere suplimentară

10 Comunicarea Comisiei intitulată „O strategie privind piața unică digitală pentru Europa”
(COM(2015)0192). A se vedea și celelalte documente publicate împreună cu comunicatul de presă pe
pagina de internet: http://europa.eu/ rapid/press-release_IP-15-4919_ro.htm. Informațiile privind
consultările publice aferente (lansate, planificate sau încheiate) pot fi găsite pe pagina de internet:
https://ec.europa.eu/digital-agenda/en/consultations.

11 Rezoluția Parlamentului European din 11 decembrie 2012, Texte adoptate P7_TA(2012)0468.

9
de 1,8% în ultimii 10 ani și a creat aproximativ 2,5 milioane de locuri de muncă în plus,
reducând, în același timp, diferențele dintre nivelurile de venituri din statele membre.

Noua strategie pentru piața internă pentru perioada 2003 – 2010 s-a concentrat asupra
necesității de a facilita libera circulație a mărfurilor, de a integra piața serviciilor, de a reduce
impactul obstacolelor fiscale și de a simplifica cadrul de reglementare. S-au obținut progrese
substanțiale în ceea ce privește liberalizarea transporturilor, a telecomunicațiilor, a energiei
electrice, a gazului și a serviciilor poștale. Rata de transpunere (măsurată prin „deficitul de
transpunere”, care reprezintă procentajul de directive care nu au fost transpuse în toate statele
membre) a scăzut la 0,9% în 2010, dar a crescut la 1,2% în septembrie 2011[6] - obiectivul
intermediar era de 1%. În Tabloul de bord al Comisiei privind piața internă pentru anul 2012
s-a constatat că, deși procentajul mediu al actelor legislative netranspuse încă la nivel național
rămâne sub ținta convenită de 1%, unele state membre nu vor putea depăși întârzierea
considerabilă „fără a lua măsuri drastice”.

Având în vedere că nu a fost fructificat încă întregul potențial al pieței interne, iar
Europa s-a schimbat în urma procesului de reunificare, extindere și integrare mai aprofundată
după crearea pieței unice, Parlamentul, Consiliul și Comisia au depus recent eforturi
suplimentare pentru relansarea pieței interne, cu scopul de a da un nou impuls pieței unice
europene și de a aduce în centrul politicii privind piața unică populația, consumatorii și IMM-
urile. În mai 2010, Comisia a publicat un raport intitulat „O nouă strategie pentru piața unică
– în beneficiul economiei și al societății europene”, care se referă la toate politicile relevante
(politicile privind concurența, consumatorii, domeniul digital, politica fiscală și alte politici).
Acesta prezintă, de asemenea, mai multe inițiative care urmăresc să consolideze piața internă
prin eliminarea obstacolelor rămase. Acesta raport a pregătit terenul pentru comunicarea
Comisiei intitulată „Către un Act privind piața unică”, în care Comisia a prezentat o serie de
măsuri destinate stimulării economiei europene și creării de locuri de muncă, adoptând astfel
o politică privind piața unică mai ambițioasă. În continuarea comunicării din 11 ianuarie
2012, intitulată „Un cadru coerent pentru creșterea încrederii în piața unică digitală a
comerțului electronic și a serviciilor online”, în iunie 2012, Comisia a publicat o comunicare
intitulată „O mai bună guvernanță a pieței unice”. Aceasta propunea ca accentul să se pună pe
sectoarele cu cel mai mare potențial de creștere economică în 2012 și 2013, adică industriile
de rețea (de exemplu energia și telecomunicațiile) și sectoarele-cheie privind serviciile
(comerțul, serviciile pentru întreprinderi, intermedierea financiară și transporturile). În
octombrie 2012, Comisia a prezentat un al doilea set de propuneri - Actul privind piața unică
II - pentru a dezvolta în continuare piața unică și a exploata potențialul nevalorificat al
acesteia, ca motor al creșterii. Actul privind piața unică II stabilește 12 măsuri-cheie care să
fie adoptate fără întârziere de instituțiile UE. Aceste măsuri se concentrează pe patru vectori
esențiali de creștere, ocupare a forței de muncă și încredere: rețelele integrate, mobilitatea
transfrontalieră a persoanelor și întreprinderilor, economia digitală și măsuri care sporesc
coeziunea și avantajele consumatorilor.

10
 1.1 Aspecte legate de piața liberă și libera circulație
O problemă sesizată la nivelul Uniunii este reprezentată de restricţiile permise la libera
circulaţie a mărfurilor. În unele cazuri, un stat membru are dreptul de a restricţiona libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor pe teritoriul său. În cauza Cassis de Dijon’, Curtea
Europeană de Justiţie a decis că ”obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare care rezultă
din disparităţile legislaţiilor naţionale privitoare la comercializarea produselor respective
trebuie să fie acceptate în măsura în care aceste prevederi pot fi recunoscute ca necesare
pentru respectarea cerinţelor imperative legate în special de eficienţa controalelor fiscale, de
protecţia sănătăţii publice, de corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi de protecţia
consumatorilor”12.

Politica Uniunii Europene este adesea criticată pentru faptul că nu a realizat un progres
pe măsura aşteptărilor în ceea ce priveşte liberalizarea pieţelor agricole, sectorul agricol având
în continuare nevoie de foarte multe subvenţii, chiar dacă acestea pot denatura, într-o oarecare
măsură, comerţul liber.

O altă critică este aceea că Uniunea Europeană nu a facilitat accesul produselor

procesate şi prelucrate din ţările în curs de dezvoltare, urmând ca acest aspect să fie soluţionat
prin intermediul Sistemul Generalizat de Preferinţe (S.G.P) care impunea o reducere tarifară
globală rapidă şi accesul preferenţial pentru aceste ţări.

Trebuie menţionat că politica comercială comună presupune două aspecte distincte.

Primul se referă la negocieri multilaterale şi presupune liberalizarea globală a schimburilor
comerciale, iar cel deal doilea aspect se referă la comerţul din spaţiul comunitar şi problemele
acestuia. Deosebirea dintre aceste două sarcini ale politicii comerciale este gradul de
transparenţă sub care se desfăşoară negocierile. Cele de natură internaţională sunt mult mai
deschise publicului şi aduc în vedere probleme de natură protecţionistă, dar negocierile care
presupun probleme comunitare au loc în spatele uşilor închise şi ţin de neconcordanţele
guvernamentale ale statelor implicate13.

Capitolul 2: Notiunea de libera circulatie

Numită și piață internă, piața UE oferă un teritoriu lipsit de frontiere și bariere naționale,
astfel încât persoanele, mărfurile și serviciile pot circula liber, în temeiul Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene.

12 http://curia.europa.eu - HOTĂRÂREA CURŢII EUROPENE DE JUSTIŢIE DIN 20.2.1979 –

CAUZA C-120/78.

13 J. Michael Finger, Trade Policies in the United States, 2008, p. 79-108.

11
 Piaţa internă este esenţială pentru prosperitate, creştere şi ocuparea forţei de muncă în
UE, contribuind la realizarea obiectivelor Uniunii în contextul Strategiei de la Lisabona. Dat
fiind faptul că este un spaţiu integrat, deschis şi concurenţial, aceasta promovează mobilitatea,
competitivitatea şi inovația în interacțiune, în special, cu politicile comunitare sectoriale.
Pentru ca fiecare cetăţean sau întreprindere să poată profita pe deplin de avantajele pieţei
unice, UE se concentrează asupra eliminării obstacolelor care încă obstrucţionează
funcţionarea acesteia. UE caută să armonizeze diferitele legislaţii pentru a face faţă mai bine
provocărilor globalizării şi pentru a se adapta la progrese, cum ar fi noile tehnologii.

Principiile fundamentale ce au stat la baza pieții Uniunii Europene au fost, și sunt:

 Libera circulaţie a mărfurilor (fiecare este în drept să exporte acolo unde îi

este convenabil);
 Libera circulaţie a serviciilor (fiecare poate presta servicii acolo unde piaţa îi
pare mai atractivă);
 Libera circulaţia a forţei de muncă (în cadrul UE fiecare poate să se
angajeze la serviciu acolo unde își doreşte);
 Libera circulaţia a capitalului (fiecare îşi poate depozita banii acolo unde
consideră că e mai rentabil şi sigur).

De-a lungul anilor, aceste patru libertăţi au glisat în aceeaşi formă juridică.
Regula „tratamentului naţional”, baza „reciprocităţii” în dreptul internaţional, şi
conform căreia nu este posibil să se obţină altceva pe teritoriul unui stat decât aplicarea legilor
şi reglementărilor în vigoare – bineînţeles, cu eliminarea măsurilor discriminatorii cu privire
la străini, sau a mărfurilor străine – a fost progresiv atenuat, şi uneori abandonat. S-a impus un
nou imperativ : integrarea economiilor şi popoarelor. Măsurile naţionale, confuz aplicabile
produselor sau serviciilor naţionale sau importate, ori persoanelor naţionale sau nu, astăzi pot
fi considerate ca şi contrare dreptului comunitar, din momentul în care acestea pot deranja
„comerţul intra-comunitar”14, sau „activitatea ne salariată a resortisanţilor statelor membre” 15
sau, mai general „a face mai puţin atrăgătoare exercitarea de către resortisanţii comunitari ... a
libertăţilor fundamentale garantate de către tratat”16.
Cu toate acestea nu trebuie să ne înşelăm. Toate obstacolele în exercitare acelor patru
libertăţi provenind din legislaţiile naţionale nu sunt condamnabile prin esenţă. În primul rând
diversitatea legislaţiilor naţionale rămân regula. Prin ea singură, această disparitate poate
deranja activităţile transfrontaliere. Atâta timp cât nu există reglementare exhaustivă într-un

14 În materia liberei circulaţii a mărfurilor, vezi, CJCE, 11 iulie 1974, Dassonville, cauza 8-74 : Rec.
P. 837.

15 Vezi CJCE, 10 martie 1993, Commission c/ Luxembourg, cauza C. 111-91 : Rec. I, 817.

16 În materia libertăţii de stabilire, vezi CJCE, 10 martie 1993, Commission c/ Luxembourg, în materie
de „LPS” : libera prestaţie a serviciilor, Sager c/ Dennemeyer, 25 iulie 1991, cauza C. 76-90 : Rec. I,
4221.

12
anumit sector, disparităţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie acceptate de către
operatori.
Apoi, şi rezerva are importanţă, aceste legislaţii naţionale diverse trebuie să fie
confruntate cu textele şi obiectivele dreptului comunitar. Statele nu sunt libere să legifereze
întotdeauna măsurile naţionale în raportul lor. Aceste măsuri, însă, pot să intre în câmpul de
aplicare al dreptului comunitar. Ele trebuie deci să răspundă unor raţiuni de interes general în
sensul dreptului comunitar, şi nu să se îndrepte în afară de ceea ce este necesar pentru a
satisface interesul general în cauză17. Deci, în primul rând, o raţiune de interes general se
găseşte sub controlul jurisdicţiilor naţionale şi a Curţii de justiţie şi poate fi recunoscută de
către acestea, urmează legătura obiectivă între legislaţiile naţionale şi această raţiune şi, în
sfârşit, respectul de către legislaţie a principiului proporţionalităţii.

Prima dintre libertățile menționate mai sus este , libera circulație a persoanelor, ce
constă în eliminarea tuturor discriminărilor apărute între cetățenii unui stat membru și
cetățenii celorlalte state membre, care stau și muncesc pe teritoriul statului respectiv.

Aceste discriminări vizează condițiile de intrare și ieșire din țară, deplasarea,

recunoașterea pe bază de reciprocitate a calificărilor și a diplomelor dobândite pe teritoriul
statului al cărui cetățeni sunt, dar vizează și condițiile de muncă, angajare sau remunerația.

Conform Directivei 2004/38/EC, ca afirmație generală, șederea liberă a unui cetățean

european și a membrilor săi de familie într-un alt stat al UE durează maxim trei luni.

„În țările membre ale Spațiului Schengen, cetățenii români au dreptul legal de ședere
o perioadă de 90 zile într-un interval de 6 luni, potrivit articolul 20, paragraful 1, din
Convenția de aplicare a Acordului Schengen. Pot fi făcute mai multe călătorii în acest
interval, dar totalul zilelor de ședere nu trebuie sa depășească 90, de la data primei intrări în
Spațiul Schengen.
După consumarea celor 90 zile, cetățeanul român are obligația de a părăsi Spațiul Schengen,
putând reintra, la finalul perioadei celor 6 luni, calculate de la data primei intrări.18”

Cea de-a doua libertate prezentată este libera de circulație a serviciilor.

Temeiul juridic al acestei libertăți îl găsim în cuprinsul art. 26, privind Piața internă,
art. 56 – 62, privind stabilirea si art. 56 – 62, privind serviciile din cuprinsul Tratatului privind
funcționarea Uniunii Europene.

Aceasta libertate are ca obiective , Persoanele independente și profesioniștii sau

persoanele juridice, în sensul articolului 54 din TFUE, care activează în mod legal într-un stat
membru: (i) pot desfășura o activitate economică în mod stabil și continuu într-un alt stat

17 A se vedea hotărârea fundamentală Cassis de Dijon, CJCE, 20 februarie 1979, Rewe-Zentral c/

Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein, cauza 120-78 : Rec. 649. Această jurisprudenţă a fost
extinsă şi la libertatea de circulaţie a persoanelor sau serviciilor.

18 Poliția de frontieră, România

13
membru (libertatea de stabilire: articolul 49 din TFUE); sau (ii) pot oferi și presta temporar
servicii într-un alt stat membru, rămânând în același timp în țara lor de origine (libera prestare
a serviciilor articolul 56 din TFUE); Acest lucru implică eliminarea discriminării pe motive de
cetățenie și, dacă libertățile vor fi folosite în mod eficient, adoptarea de măsuri pentru
facilitarea exercitării acestora, în special armonizarea legislației naționale privind accesul sau
recunoașterea reciprocă.

Parlamentul a contribuit la liberalizarea activităților lucrătorilor independenți. A

asigurat o delimitare strictă a activităților care ar putea fi rezervate resortisanților proprii (de
exemplu cele referitoare la exercitarea prerogativelor de putere publică). Trebuie, de
asemenea, menționat că Parlamentul a sesizat Curtea de Justiție cu privire la faptul că
Consiliul nu a luat măsuri privind politica de transport. Cauza, deschisă în ianuarie 1983, a
condus la o hotărâre a Curții (Cauza nr. 13/83 din 22 mai 1985) care a condamnat Consiliul
pentru neasigurarea libertății de prestare a serviciilor de transport internațional sau
neprezentarea condițiilor care le permit transportatorilor nerezidenți să efectueze servicii de
transport într-un stat membru. Acest fapt contravenea prevederilor din tratat. Consiliul a fost
astfel, obligat să adopte legislația necesară. Rolul Parlamentului a devenit mai important odată
cu aplicarea procedurii de codecizie prevăzute de Tratatul de la Maastricht și, în prezent, a
succesoarei sale, procedura legislativă ordinară, pentru majoritatea aspectelor legate de
libertatea de stabilire și de a presta servicii.

Parlamentul a jucat, de asemenea, un rol crucial în adoptarea Directivei privind

serviciile și urmărește cu atenție implementarea sa. De asemenea, Parlamentul face presiuni
asupra statelor membre pentru ca acestea să-și îndeplinească obligațiile în temeiul
Directivei și să asigure implementarea sa corectă. La 15 februarie 2011, Parlamentul a adoptat
o rezoluție referitoare la punerea în aplicare a Directivei 2006/123/CE19, iar la 25 octombrie
2011 o rezoluție referitoare la procesul de evaluare reciprocă a Directivei privind serviciile20.
În urma Comunicării Comisiei din 8 iunie 2012 referitoare la punerea în aplicare a
Directivei privind serviciile, Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor (IMCO)
din cadrul Parlamentului a pregătit un raport intitulat „Piața internă a serviciilor: stadiul actual
și etapele următoare”, care a fost adoptat în plen la 11 septembrie 201321

Parlamentul a lucrat cu prioritate la propunerile legislative referitoare la serviciile de

telecomunicații, cum ar fi un regulament privind identificarea electronică și serviciile de
încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă (Regulamentul (UE) nr. 910/2014) și
un regulament de stabilire a unor măsuri pentru o piață unică europeană a comunicațiilor
electronice și un continent conectat (COM(2013)0627). Acest ultim regulament a condus la
adoptarea Regulamentului (UE) 2015/2120 din 25 noiembrie 2015 de stabilire a unor măsuri
19 JO C 188E, 28.6.2012, p. 1

20 JO C 131E, 8.5.2013, p. 46

21 European Parliament resolution of 11 September 2013 on the Internal Market for Services: State of
Play and Next Steps

14
privind accesul la internet deschis și de modificare a Directivei 2002/22/CE privind serviciul
universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele de comunicații electronice și a
serviciilor și a Regulamentului (UE) nr. 531/2012 privind roamingul în rețelele publice de
comunicații mobile în interiorul Uniunii). Parlamentul este preocupat de serviciile financiare
din zona de acces la servicii de plată de bază 22 și de creditele de consum și creditele ipotecare
(Directiva 2014/17/UE), și, de asemenea, de pachetul legislativ privind călătoriile și
aranjamentele de călătorie asistate Directiva privind creditul ipotecar (2014/17/UE) va mări
protecția consumatorilor prin impunerea unor cerințe minime de reglementare pe care statele
membre sunt obligate să le îndeplinească pentru a proteja persoanele care au contracte de
credit garantate prin proprietăți rezidențiale. Această directivă trebuia transpusă de statele
membre până în martie 2016 și va permite consumatorilor să fie informați și să aibă
mijloacele financiare pentru plata împrumutului ipotecar. În plus, Directiva privind piețele
instrumentelor financiare (2014/65/UE) urmărește să asigure o mai bună reglementare și
transparență a piețelor financiare la nivelul UE. De asemenea, Parlamentul este implicat în
legiferarea serviciilor inovatoare, cum ar fi serviciul de urgență eCall integrat în vehicule),
precum și în verificarea implementării Directivei privind serviciul universal și a numărului de
urgență 11223. La 28 aprilie 2015, Parlamentul a votat obligativitatea tehnologiei eCall pentru
toate vehiculele noi fabricate după aprilie 2018.

Cea de-a treia libertate este libertatea de circulație a capitalurilor.

În măsura necesară bunei funcționări a pieței comune, statele participante elimină

treptat în relațiile dintre ele, restricțiile impuse circulației capitalurilor aparținând rezidenților
statelor membre, precum și tratamentul discriminatoriu în baza cetățeniei ori naționalității sau
a reședinței ori sediului social al părților sau a locului plasamentului de capital. La încheierea
perioadelor de tranziție solicitate de statele aderente, nu se mai aplică nici un fel de restricții
plăților curente aferente circulației capitalurilor între statele membre.

Temeiul juridic al acestei libertăți îl găsim în cuprinsul art. 75 și 215 din TFUE și în
cuprinsul art. 63 – 66 din cadrul aceluiași act normativ.

Toate restricțiile privind circulația capitalurilor între statele membre și între statele
membre și țările terțe trebuie eliminate. Cu toate acestea, în ceea ce privește circulația
capitalurilor între statele membre și țările terțe, statele membre dispun, de asemenea, de: (1)
opțiunea de a impune măsuri de salvgardare în circumstanțe excepționale; (2) posibilitatea de
a aplica restricții care au existat anterior unei anumite date în cazul unor țări terțe și al
anumitor categorii de mișcări de capital; și (3) o bază pentru introducerea unor astfel de
restricții, dar numai în circumstanțe foarte specifice. Această liberalizare ar trebui să
contribuie la realizarea pieței unice prin completarea altor libertăți (în special a celor legate de
circulația persoanelor, a mărfurilor și a serviciilor). De asemenea, liberalizarea ar trebui să

22 European Parliament resolution of 4 July 2012 with recommendations to the Commission on

Access to Basic Banking Services

23 JO C 33E, 5.2.2013, p. 1.

15
încurajeze progresul economic, permițând investirea eficientă a capitalului și promovând
utilizarea monedei euro ca monedă internațională, contribuind astfel la rolul UE ca actor
mondial. Liberalizarea a fost indispensabilă, de asemenea, pentru evoluția uniunii economice
și monetare (UEM) și pentru introducerea monedei euro.

Ultima dau nu și cea din urma libertate în cadrul Uniunii Europene este libertatea de
circulație a mărfurilor. Aceasta este garantată prin eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor
cantitative, precum și prin interzicerea măsurilor care au un efect echivalent. Principiul
recunoașterii reciproce, eliminarea barierelor fizice și tehnice și promovarea standardizării au
fost adăugate în vederea continuării finalizării pieței interne. Adoptarea noului cadru legislativ
(NCL) în 2008 a consolidat în mod semnificativ normele de comercializare a produselor,
libera circulație a mărfurilor, sistemul de supraveghere a pieței UE și marcajul CE. Principiul
recunoașterii reciproce a fost, de asemenea, consolidat și se aplică în prezent unei game largi
de produse care nu fac obiectul armonizării la nivelul UE.

Temeiul juridic al acestei libertăți îl găsim în cuprinsul art. 26 și 28 – 37 din cuprinsul

Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene.

2.1 Aspecte generale privind politica comercială comună

Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic,
administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o
comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe,
conform intereselor proprii. Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor
Uniunii Europene cu ţările terţe.

Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare
economică europeană, astfel că politica comercială a UE(iniţial CEE) este comună în linii
mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.

Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între
instrumentele principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică
cu scopul accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii economice şi
a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Comunitatea Europeană,
raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulaţie a bunurilor şi
serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici comerciale naţionale diferite.

În baza prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme (legislaţie secundară,

tratate multi- şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează relaţiile
comerciale ale UE cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea Europeană are o politică

16
comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial şi relativ
protecţionistă în sectorul agricol.24

Principalele instrumente de politică comercială pot fi:

- de natură tarifară(vamală);

- de natură netarifară;

- de natură promoţională şi de stimulare.

Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.

În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ

reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi alte măsuri netarifare.

Măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare au drept scop să

impulsioneze exporturile globale ale ţării(sau comunităţii) respective.

La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din
partea a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau referiri la
următoarele aspecte:

- eliminarea taxelor vamale între statele membre;

- instituirea tarifului vamal comun;

- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;

- practicile de dumping.

Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de
la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam.

Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele politicii comerciale comune faţă de ţările terţe.
În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre
urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial,
la eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea barierelor
tarifare. Acelaşi articol prevedea faptul că prin eliminarea drepturilor între statele membre se
urmăreşte o incidenţă favorabilă asupra creşterii forţei concurenţiale a întreprinderilor din
aceste state.

În virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt25:

- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;

24 G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?,
Editura de Vest, Timişoara, 2005, pag. 198.

25 P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 141

17
 - creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.

Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu

mărfuri, servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală.
Totodată, sunt incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul,
cultura, educaţia, serviciile sociale şi de sănătate26.

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt27:

- modificările nivelului taxelor vamale;

- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;

- uniformizarea măsurilor de liberalizare;

- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi

măsuri de întărire a cooperării vamale între statele membre.

Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii Europene

reiese din articolul 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că dezideratul
acestei politici este realizarea unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă.
Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu gradul de protecţionism al pieţei
interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu28.

O altă prevedere din cadrul Tratatului este aceea că politica comercială este construită pe
principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării comerciale,
ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale internaţionale sau de măsuri
comerciale faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel comunitar. Cu
toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană de
Justiţie a subliniat că între instituţiile comunitare şi statele naţionale trebuie să colaboreze
strâns în negocierea şi semnarea acordurilor comerciale internaţionale şi, în plus, a stabilit că
anumite servicii nu intră sub incidenţa politicii comerciale comune, iar în domeniul
drepturilor de proprietate intelectuală competenţele sunt partajate între cele două părţi.

Trebuie menţionat că politica comercială comună a Uniunii Europene are trei

dimensiuni29:

26 P. Rrisecaru, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria
Micromonografii – Politici europene, 2005, pag. 6

27 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag.
248.

28 P. Prisecaru, op. cit., pag. 141

29 P. Prisecaru, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria
Micromonografii – Politici europene, 2005, pag. 6.

18
a) dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului(fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind
accesul la pieţe în contextul asigurării unei guvernanţe globale efective;
b) dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale negociate
şi încheiate de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din cadrul OMC şi
prin adoptarea unor măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale;
c) c) dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către Uniunea
Europeană a unor măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică
comercială în scopul asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător
priorităţilor politice ale Uniunii. Forma cea mai des regăsită a acestor măsuri este cea a
concesiilor comerciale acordate de Uniunea European ţărilor terţe pe baza unui interes
economic pentru accelerarea comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor
economice pentru ambele părţi.

Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun care a
fost realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între ţările membre,
şi a cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o
singură dată, când pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii.

Tariful extern comun se caracterizează prin30:

- taxe ad-valorem la produsele industriale;

- taxe specifice la produsele agricole;

- excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor produse

agricole şi unor produse industriale sensibile;

- multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale;

- existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de

prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.).

Întreprinderile care desfășoară activități comerciale în spaţiul Uniunii Europene ,

Spațiul Economic European (SEE) și Turcia au dreptul de a exporta și importa liber
bunuri. Prin urmare, autoritățile nu pot limita cantitatea importurilor/exporturilor și nici nu
pot impune alte măsuri de natură să restricționeze comerțul.

Libera circulație a bunurilor include și dreptul de a tranzita liber teritoriul UE. Toate
produsele care intră în UE (chiar dacă au fost fabricate în țări terțe) pot fi transportate liber în
toată Uniunea.

Dacă respectă norme armonizate, bunurile pe care le comercializați pot circula liber
pe teritoriul UE. Acest lucru înseamnă că nu pot fi puse în aplicare restricții, precum
limitarea cantităților de vânzări. Normele armonizate la nivelul UE se bazează pe un set de
condiții, al căror scop este să protejeze consumatorii, sănătatea publică și mediul.

30 P. Prisecaru, op.cit., pag. 145.

19
 Dacă nu sunt supuse unor norme armonizate la nivelul UE, bunurile pe care le
comercializați pot face obiectul reglementărilor naționale; și în acest caz puteți beneficia de
libera circulație a bunurilor, pe baza principiului recunoașterii reciproce (dreptul de a
exporta și importa bunuri pe teritoriul UE, în mod liber).

2.2 Regimul importului si exportului

În ceea ce priveşte importurile cu destinaţia Comunitate, principiul este acela al
interdicţiei restricţiilor cantitative în armonie cu principiile GATT. „TVC” va avea de suferit.
Cu toate acestea, pentru anumite produse, statele membre pot fi autorizate să adopte
contigentări cantitative. Sunt de asemenea posibile contigentări tarifare : acestea organizează
perceperi la import inferioare „TVC” până la un anumit nivel (peste, importul rămâne posibil,
ceea ce nu este cazul în cadrul regimului contigentului cantitativ, dar cu taxa normală a
„TVC”). Mai pot fi decise şi excepţii sau suspendări a taxelor vamale.

Consecința principiului libertăţii comerţului internaţional consta în aceea ca

operațiunile de export și import se efectuează în mod liber fără a fi nevoie de vreo autorizație.

În mod excepțional , pentru anumite categorii de operațiuni sau mărfuri ,legea cere o
procedura de supraveghere și control care se materializează prin nevoia de a exista autorizații
de import și export. Aceste autorizații sunt de mai multe feluri. Cele mai cunoscute dintre ele
sunt licențele de import și export.

Competenta pentru emiterea licențelor revine Ministerului Economiei si Finantelor ,

care are o autoritate generala , de drept comun.

Sfera licențelor s-a restrâns. Astăzi au mai rămas supuse licențelor armele și munițiile ,
mărfurile supuse unor restricții cantitative la import ( contingentate ).

Autorități care acorda autorizații în domenii speciale – Agenția Naționala pentru

controlul importurilor strategice ( ANCECS ) care funcționează în subordinea MAE și care
are competenta sa emită licențe în domeniul produselor militare , armelor chimice ,
tehnologiilor cu dubla utilizare civila și militara , etc.

Licențele se emit pe baza unei cereri care este întocmita de către persoana interesata.
Au un caracter intuitu personae. Nu pot fi transmise. Nu sunt titluri de valoare. Ele se emit
individual și trebuie folosite individual.

În cadrul cererii de licența , marfa trebuie sa fie individualizata în funcție de codul ei

tarifar.

În momentul de fata sunt direct aplicabile în România , după aderarea la UE , doua

regulamente :

20
 Regulamentul Consiliului nr. 2913/1992 privind instituirea Codului vamal comunitar

Regulamentul Consiliului nr. 2454/1993 privind dispozițiile de aplicare a Codului

vamal comunitar

România este parte la o convenție internațională și anume Convenția privind sistemul

armonizat de denumire și codificare a mărfurilor adoptata la Bruxelles în 1983 sub egida
Consiliului de cooperare vamala și la care România este parte din 1996.

Licențele sunt emise de către autoritatea competenta , ele fiind ca valabilitate limitate
sub trei aspecte:

 aspect temporal – ele se eliberează de regula pe o durata de un an calendaristic

 aspect spațial pentru ca ele se emit pentru o singura tara si pentru un singur partener
extern
 aspect material pentru ca se emit pentru o singura marfa sau pentru un grup de mărfuri
înrudite.

În afara de licențe, operațiunea de supraveghere și control a importurilor și

exporturilor se poate realiza si prin alte categorii de autorizații : avize , certificate, permise ,
autorizații , etc.

Pe măsura implementării reglementarilor comunitare și aplicării regulamentelor s-au

adoptat numeroase acte normative privind controlul exportului și importului ( anumite
categorii de animale și plante , produse stupefiante , produse alimentare , produse militare ,
deșeurile , produsele periculoase pentru sănătatea populației sau pentru mediul înconjurător ,
bunurile din patrimoniul cultural național , produsele chimice , metalele și pietrele prețioase ,
etc. ).

Scopul autorizațiilor este mai ales acela de ocrotire a echilibrului pieței interne ,
asigurarea siguranței generale, protecția patrimoniului cultural , protecția mediului.

O regula care guvernează regimul autorizațiilor este aceea ca ele trebuie publicate.
( actele normative care privesc autorizațiile trebuie date publicității cu un termen rezonabil
înainte ca ele sa intre în vigoare).

Cererile pentru acordarea de autorizații sunt admise. Problema devine juridica în

momentul în care cererile de autorizare sunt respinse.

2.3 Căile de atac

În cazul în care autoritatea publica refuza eliberarea unei autorizații solicitate sunt
aplicabile dispozițiile Legii contenciosului administrativ ( nr. 554/2004 ) si anume persoana
interesata trebuie sa fără plângere prealabila la organul competent pentru emiterea autorizației
in termen de 30 de zile de la data primirii refuzului , iar respectiva autoritate este obligata sa

21
răspundă în termen de 30 de zile de la primirea contestației. Dacă aceasta este respinsa sau
autoritatea nu răspunde în termenul legal , partea interesata poate sesiza instanta de contencios
administrativ în termenul de prescripție de 6 luni , termen care curge de la data primirii
refuzului, de la data respingerii contestației sau de la data expirării termenului legal pentru
soluționarea ei.

Instanta competenta din punct de vedere material pentru soluționarea acțiunii in

contencios administrativ este Secția de contencios administrativ a Curții de Apel , fiind vorba
despre atacarea unor acte de competenta unor autorități publice centrale.

Din punct de vedere teritorial , competenta aparține instantei de la domiciliul sau

sediul paratului sau de la sediul autorității administrative care a refuzat emiterea autorizației ,
la alegerea solicitantului reclamant.

În ceea ce privește răspunderea privind veridicitatea datelor cuprinse în cererile de

autorizare , aceasta aparține întotdeauna solicitantului autorizației. El va răspunde
administrativ , civil sau penal în funcție de gravitatea și natura faptei săvârșite.

2.4 Reglementările internaționale privind autorizațiile

Prevederi privind autorizațiile exista și în mai multe convenții internaționale la care România
este parte.

Exemple: - un acord internațional – Acordul privind procedura în materie de autorizații de

import adoptata în 1979 la Geneva sub auspiciile GATT.

Acordul GATT privind procedura în materie de autorizații de import a stabilit câteva

principii pe care statele trebuie sa le respecte în momentul în care reglementează regimul
autorizațiilor:

 primul principiu este acela al obligației de a asigura nediscriminarea în aplicarea

regimului autorizațiilor
 al doilea principiu este acela al simplificării operațiunilor. Acordul spune statelor ca
trebuie sa reglementeze regimul autorizațiilor de import astfel încat sa nu deregleze
schimburile economice internaționale
 obligația statelor de a face ca aceste proceduri sa fie neutre în aplicarea lor și
administrate în mod just și echitabil
 principiul publicității. Ele trebuie date publicității cu un termen rezonabil înainte de a
fi aplicate.
 procedura trebuie sa fie cat mai simpla cu putință și de principiu sa fie data în
competenta unui singur organ administrativ pentru fiecare categorie de operațiuni.

22
 Acordul prevede ca cererile de autorizare nu trebuie sa fie refuzate pentru motive minore
în documentație , iar eventualele penalizări pecuniare aplicabile pentru asemenea erori nu
trebuie sa depășească suma necesara pentru a servi numai ca un simplu avertisment cu
excepția cazului în care este vorba despre neglijenta grava sau intenție frauduloasa.

2.5 Natura juridica a autorizațiilor și efectele lor asupra contractelor

comerțului internațional

Aceste autorizații au regimul unor acte administrative cu caracter individual , iar normele
care le reglementează au în principiu caracter imperativ.

Din punct de vedere al dreptului internațional privat , normele privind autorizațiile au

caracter de norme de aplicație imediata , fiind norme de ordine publica care se aplica imediat
ori de cate ori este vorba de un raport juridic care intra sub incidenta lor.

Obligația obținerii autorizației revine întotdeauna cocontractantului local din contractul

comerțului internațional ( este vorba despre cocontractantul roman în caz de licențe în tara ).

Natura juridica a obligației cocontractantului local. De regula aceasta obligație de a

obține autorizația este calificata ca fiind o obligație de mijloace. Așadar partea
romana , atunci când într-un contract este necesara o autorizație trebuie sa depună toate
diligentele pentru obținerea ei. În cazul în care nu a depus toate diligentele ( nu a depus
cererea în termen , nu a depus documentația completa , nu a completat documentația , etc. ) ,
neîndoielnic va răspunde .Este posibil ca în contractul comerțului internațional sa se prevadă
ca obligația parții romane de a obține autorizația este o obligație de rezultat . În acest caz
simpla neobținere a autorizației , chiar în cazul în care parte romana a depus toate diligentele
este atrasa răspunderea contractuala a părții române. Obligația părții romane fata de cealaltă
parte contractanta de a obține autorizația îmbracă forma unei promisiuni pentru fapta altuia
( convenția de porte-fort ) . În cazul în care deși partea romana a depus toate diligentele ea nu
poate obține autorizația , consecința este similara unui caz de forță majora si nu va fi atrasa
răspunderea contractuala a părții romane.

Consecințele neemiterii autorizației asupra contractelor

Consecința este aceea ca marfa nu poate fi exportata sau importata, după caz. Autorizația
apare ca o cauza de împiedicare a executării contractului , adică o cauza de împiedicare a
trecerii mărfii peste frontiera romana. Aceasta nu înseamna însa ca părțile nu pot sa efectueze
toate celelalte operațiuni aferente contractului , altele decât import-export. În cazul în care
partea dovedește prejudicii , a efectuat operațiuni prealabile de export sau import , dar
autorizația nu a fost obținută din culpa celeilalte părți , ea poate cere despăgubiri.

2.6 Izvoarele dreptului comerțului internațional

Izvoare interne și internaționale – izvoare clasice.

23
 Izvoarele interne

Izvoare specifice , proprii dreptului comerțului internațional – actele normative care cu

preponderenta fac obiectul de studiu al dreptului comerțului internațional: regimul investițiilor
străine , normele privind regimul investițiilor străine , norme privind regimul general de
import și export și autorizațiile , norme privind regimul zonelor libere , legile privind regimul
personalului străin la societățile comerciale ; regimul juridic al sucursalelor , filialelor ,
reprezentantelor societăților comerciale străine în țară , etc.

Izvoare nespecifice dreptului comerțului internațional – legile , actele normative care

aparțin de regimul altor ramuri de drept , dar care conțin prevederi ce interesează dreptul
comerțului internațional : Codul comercial roman din 1887 ; Legea nr. 31/1990 ; Legea nr.
15/1990 , Legea nr. 85/2006 ; Regulamentul BNR nr. 4/2005 , etc.

Reglementările comunitare cu caracter obligatoriu. De la 1.01.2007 , regulamentele

UE se aplica in mod direct ( ex.: Regulamentul privind Codul vamal comunitar ,
Regulamentul Consiliului nr. 2157/2001 privind statutul societății europene – societas
europea ; Regulamentul nr. 1435/2003 privind statutul societății cooperative europene , etc. ).

În afara de aceste regulamente care se aplica direct exista un vast proces de armonizare
a legislației românești cu directivele UE. Acest proces a început înainte de aderare și continua
și astăzi. ( de ex. Legea nr. 31/1990 a fost armonizata ; reglementările privind achizițiile
publice de asemenea , etc. )

În afara de aceste reglementari interne , dreptul comerțului internațional are și o serie

de izvoare internaționale.

2.7 Exportul de bunuri culturale

Exportul bunurilor culturale este reglementate de Regulamentul (CE) nr. 116/2009

prinind exportul bunurilor culturale. Pentru a proteja aceasta categorie de bunuri, acest
regulament asigura efectuare unor controale uniforme la exportul respectivelor bunuri in afara
teritoriului vamal al Uniunii Europene ) UE = cu ajutorul licenţelor de export.

Acest regulament cuprinde prevederi cu privire la exportul bunurilor culturale în

vederea protejării acestora. Regulamenul asigură efectuarea unor controale uniforme asupra
acestor exporturi la frontierele externe ale UE. Categoriile de bunuri culturale cărora li se
aplica regulamentul prevăzut în Anexa I a acestui regulament.

Când se exportă un bun cultural în afara teritoriului vamal al UE, trebuie prezentată o
licență de export. Exportatorul trebuie să solicite o asemenea licență, care este eliberată de
autoritatea competentă a țării din UE. Licența este valabilă pe teritoriul întregii UE. O țară a

24
UE poate refuza o licență de export dacă bunurile sunt protejate de legislația cu privire la
patrimoniul național de valoare artistică, istorică și arheologică. În anumite condiții, o țară a
UE poate permite exportul anumitor bunuri culturale fără licență.
Licența de export trebuie prezentată împreună cu declarația de export la biroul vamal
abilitat, în momentul efectuării formalităților vamale de export. Țările din UE pot limita
numărul de birouri vamale abilitate să efectueze formalitățile privind bunurile culturale.
Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1081/2012 stabilește condițiile de
întocmire, de eliberare și de folosire a licențelor de export prevăzute în Regulamentul nr.
116/2009.
Acesta precizează tipurile de licențe care se eliberează, utilizarea acestora și perioada
de valabilitate. Există trei tipuri de licențe:
 licența normală – folosită în situații obișnuite pentru orice export reglementat
de Regulamentul (CE) nr. 116/2009 și valabilă 1 an;
 licența deschisă specifică – reglementează exportul temporar repetat al unui
bun cultural specific de către proprietar în scopul utilizării și/sau al prezentării în
expoziții dintr-o țară terță și este valabilă până la 5 ani;
 licența deschisă generală – eliberate muzeelor/altor instituții pentru a
reglementa exportul temporar al oricărui bun aparținând colecției lor permanente și care
poate fi exportat temporar, în mod regulat, din UE, pentru a fi expus într-o țară din afara
UE.
Modelele celor trei formulare sunt oferite în anexele I, II, respectiv III.
În vederea implementării acestui regulament, autoritățile administrative naționale
trebuie să își asigure asistență reciprocă și să coopereze cu Comisia Europeană. Mai mult, este
necesară cooperarea între vămile și autoritățile competente din țările UE.
Țările UE trebuie să stabilească sancțiuni eficiente, proporționale și descurajante
pentru încălcările regulamentului.

2.8 Promovarea exporturilor Românești

Regula generaşă de export are ca principal oiectiv, stabilirea regimului general

aplimabil exporturilor din Statele Mebre ale Uniunii Europene, pe baya principiului de a
exporta şi pentru a stipula procedurile care permit Uniunii Europene să implementeye , atunci
când este necesar , masuri de protective şi supraveghere.
Se instaureaya principiul conform căruia exporturile din Comunitatea Europeană către terţe
ţări este liber, fără restricţii cantitative. Totuşi, acest principiu al libertăţii de a exporta nu
interzice Statelor Membre menţinerea sau introducerea de restricţii cantitative sau de a
interzice, justificat, unele exporturi, pe motive legate de moralitate, ordine şi securitate
publică etc;

25
În anul 1992, au fost eliminate toate derogările de la principiul libertăţii de a exporta, acordate
statelor membre în legătură cu exportul anumitor produse.
Domeniul de aplicare: Acest regulament se aplică tuturor produselor industriale şi
agricole acoperite de Tratatul Comunităţii Europene (CE). Cu privire la produsele agricole,
acesta este complementar reglementărilor care stabilesc organizarea comună a pieţelor
agricole, precum şi celor speciale, pentru produse agricole transformate.
Din punct de vedere geografic, se aplică tuturor ţărilor terţe. Regulamentul Consiliului (CEE)
nr. 2604/1969 din 20 decembrie 1969 a extins Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2603/1969
pentru a acoperi şi Departamentele franceze de peste Mări.
Proceduri de informare şi consultare: Regulamentul stabileşte procedura comunitară de
informare şi consultare premergătoare implementării de măsuri de protecţie.
Măsurile de protecţie servesc la prevenirea sau remedierea unor situaţii critice,
datorate lipsei unor produse esenţiale, sau pentru a permite îndeplinirea unor angajamente
internaţionale asumate de Uniune, sau de către toate Statele Membre, în special cele legate de
comerţul cu produse de bază.
Măsurile de protecţie pot limita exportul către anumite ţări terţe sau exporturile din
anumite regiuni ale Uniunii. Totuşi, măsurile nu vor putea fi adotate în cazul produselor
agricole care fac obiectul organizaţiilor comune de piaţă şi nici produselor agricole
transformate, supuse unor reglementări specifice, adoptate în virtutea art. 308 al Tratatului CE
(vechiul art. 235).
Măsurile de protecţie se adoptă de către Consiliu, prin majoritate calificată, la
propunerea Comisiei. Comisia poate adopta măsuri numai atunci când este necesară o
intervenţie imediată.

2.9 Potențialul de export al României

Potențialul de export al României este unul extrem de ridicat, valoarea exporturilor –

deși în creștere puternic în ultimii 20 de ani – fiind încă sub nivelul unor țări relativ similare
ca Po-lonia, Ungaria sau Cehia.
Un punct forte al României este rapiditatea cu care se realizează formalitățile în vamă; potrivit
statisticilor Băncii Mondiale, durata medie pentru a finaliza formalitățile în vămi a fost în anul
2014 de 1,1 zile, cea mai scăzută din regiunea Europei Centrale și de Est.
Totuși, performanța exporturilor României este una scăzută în prezent comparativ cu
țările din regiune și potențialul poate fi unul ridicat. După cum se poate vedea în figura de mai
jos, România, Rusia și Turcia au prin-tre cea mai mică pondere în PIB a exporturi-lor.
Însă, dacă în cazul Turciei și Rusiei aceasta se poate explica pe baza calității infrastruc-turii
porturilor sau a duratei medii de realiza-re a formalităților vamale, în România deca-lajul
poate fi explicat pe de-o parte de nive-lul calității infrastructurii (punctaj 3.4 din 7 potrivit
Băncii Mondiale) dar și de competiti-vitatea produselor exportate (ponderea ex-porturilor de
produse high-tech în total expor-turi de bunuri fiind de 7,5%).
Din această perspectivă, potențialul de creș-tere a exporturilor este semnificativ și
guvernul vizează prin politicile sale să implementeze măsuri de îmbunătățire a condițiilor
structurale la nivel de firme și infrastructură.

26
 Chiar dacă România are o pondere destul de mică a exporturilor în PIB comparativ cu
alte state membre, între 2012 și 2015 exporturile naționale au reușit să beneficieze de reveni-
rea producției (pentru exportul de bunuri de capital și intermediare) și a cererii interne (pentru
bunuri de consum) din alte țări. În afa-ră Uniunii Europene, se remarcă în principal evoluția
exporturilor de bunuri către China, Egipt, Maroc, Norvegia și Israel. Revenirea in-vestițiilor și
creșterea consumului privat din res-pectivele economii au antrenat cererea exter-nă pentru
bunurile din România. Totodată, în interiorul UE, cel mai mare avans al exporturilor
României a fost înregistrat pe piețele din Slove-nia, Cehia, Marea Britanie, Spania și Polonia.
Valoarea anuală a exporturilor către toate aceste state menționate a crescut ca medie
anuală în 2012—2015 cu peste 10%, remarcân-du-se Slovenia (+23,5%), Egipt (+23,4%),
China (+21,7%), Cehia (+19,3%), Marea Britanie și Isra-el (+14% ambele), Polonia și Maroc
(+10,6% ambele).
De asemenea, analizând principalele 30 de țări partenere la export și în care cererea
inter-nă a avut o creștere semnificativă între 2012 și 2015, Algeria, Arabia Saudită, Olanda,
SUA, Ungaria, Franța pot fi potențiale destinații pen-tru exporturile din România.
În ceea ce privește comerțul cu UE, calculele arată că exporturile României sunt
comple-mentare în proporție de peste 84-85% cu im-porturile Germaniei, Ungariei, Marii
Britanii, Fran-ței, Poloniei și Austriei, țări în care se pot găsi oportunități de pătrundere pe
piețe externe.
Promovarea companiilor exportatoare de bunuri și servicii din România reprezintă o
prioritate na-țională, motiv pentru care a fost necesară elaborarea unui document strategic ce
vizează inte-grarea tuturor orientărilor și domeniilor majore de intervenție, în scopul
stimulării activității de ex-port.
Strategia Națională de Export 2014—2020 este rezultatul colaborării dintre
reprezentanții Ministe-rului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și partenerii din
sectorul privat preocupați de exportul de bunuri și servicii, în cadrul Consiliului de Export, în
scopul identificării direcțiilor cu avantaje competitive pentru economia României, precum și
în cel al stabilirii principalelor resurse pentru atingerea potențialului de export.
În linii mari, strategia construită identifică o serie de recomandări pentru companiile
naționale exportatoare, acestea deosebind între mai multe categorii de subsectoare cu
potențial:
Subsectoare cu potențial ridicat de export:
produse din cauciuc
 autovehicule și accesorii auto
 echipamente
 aparate electrice și electrotehnice
 mobilă
 sectorul IT
Subsectoare cu potențial mediu de export:
27
  nave și componente
 producție alimentară
 produse chimice și îngrășăminte
 produse textile prelucrate
 vinuri și băuturi alcoolice

Subsectoare cu potențial redus de export:

 industria metalurgică
produse din sticlă
 materiale de construcții și servicii de antrepriză
 produse farmaceutice

Totodată, documentul strategic definește și analizează clusterele regionale, în ceea ce

privește specializarea producției și indică perspectivele acesteia. Sintetic, prezentăm mai jos
distribuția clusterelor la nivel de regiuni:

28
 Între 2000 și 2015, structura ex-porturilor de bunuri s-a modifi-cat semnificativ, în
sensul creș-terii ponderii produselor cu o valoare adăugată mai ridica-tă. În primul rând, se
remarcă diminuarea ponderii grupei Materii prime, care s-a redus de la 9,2% din total produse
exportate la 5,4% în anul 2014.

Capitolul 3: Protecţia comercială

Potrivit Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (TEU), politica comercială

este de competenţa exclusivă a Uniunii Europene16 şi reprezintă o politică externă, vizând
schimburile comerciale între ţările membre şi statele din afara spaţiului Uniunii31.

Obiectivul politicii comerciale comune este promovarea interesului economic şi politic

al Uniunii Europene. În preambulul tratatului se precizează că prin intermediul politicii
comerciale comune se urmăreşte eliminarea treptată a restricţiilor din cadrul schimburilor
internaţionale. Dar, se mai adaugă în tratat, şi faptul că aceste interdicţii nu trebuie să
determine discriminări arbitrare sau limitări disimulate în comerţul dintre statele membre32.

Titlul II din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene reprezintă temeiul juridic
al politicii comerciale comune. Astfel, în vederea realizării uniunii vamale, Uniunea
Europeană ia măsurile necesare pentru dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional şi
pentru reducerea barierelor vamale şi de altă natură şi, de asemenea, contribuie la înlăturarea
progresivă a restricţiilor ce afectează schimburile comerciale şi investiţiile externe directe33.

În continuare sunt prezentate principiile care fundamentează domeniul politicii

comerciale comune, şi anume cele referitoare la34:

 modificările tarifare;
 încheierea de acorduri tarifare şi comerciale în legătură cu schimburile de
mărfuri şi servicii;
 aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;

31 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C
83/49, art. 32, lit.(a)

32 Ibidem, art. 36, teza finală.

33 Ibidem, art. 206

34 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ,
art. 207, alin. (2) şi (3), (http://eur-lex.europa. eu/LexUriServ/LexUriServ.do?
uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:RO:PDF, accesat la 12.02.2017).

29
  investiţiile străine directe;
 armonizarea măsurilor de liberalizare;
 politica exporturilor;
 măsurile de protecţie comercială, inclusiv cele legate de respingerea practicilor
de dumping şi de subvenţii.

De asemenea, este enunţat temeiul juridic în baza căruia se încheie acorduri cu una sau
mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, precum şi rolul instituţiilor europene în
această materie. Regula adoptării deciziilor în domeniul politicii comerciale comune este cea
a majorităţii calificate, dar este aplicată şi metoda unanimităţii, într-un număr restrâns de
situaţii, indicate expres în tratat35:

 în materia comerţului cu servicii culturale şi audio-vizuale atunci când există

riscul ca acordurile încheiate de Uniunea Europeană să aducă atingere
diversităţii culturale şi lingvistice a statelor membre;
 în domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, dacă
acordurile încheiate de Uniune pot afecta în mod grav organizarea acestor
servicii la nivel naţional şi pot fi susceptibile de a aduce atingere răspunderii
statelor membre pentru furnizarea acestor servicii.

Deşi ultimii 10 ani au adus şi continuă să aducă schimbări majore în mediul economic,
normele UE privind instrumentele de protecţie comercială au rămas în mare parte
neschimbate de peste 15 ani. Deseori, instrumentele de protecţie comercială reprezintă singura
modalitate prin care societăţile comerciale pot reacţiona în faţa unor practici comerciale
internaţionale neloiale. Pe de altă parte, efectele aplicării acestor instrumente pot fi resimţite
de utilizatori şi consumatori. Având în vedere contextul economic dificil cu care se confruntă
firmele europene în prezent, DG Comerţ consideră că acesta este momentul potrivit pentru a
analiza punctele tari şi slabe ale actualelor norme privind IPC. Analiza va contribui la
discuţiile privind oportunitatea şi modalităţile de adaptare şi îmbunătăţire a normelor într-un
mod echilibrat, în beneficiul tuturor părţilor implicate.

Sistemul UE de protecţie comercială se bazează pe normele Organizaţiei Mondiale a

Comerţului (OMC), care le permit membrilor acesteia să corecteze practicile comerciale
neloiale din ţările exportatoare şi să revină la condiţii de concurenţă echitabile. Măsurile
antidumping reprezintă cel mai des folosit instrument de protecţie comercială (alături de
măsurile antisubvenţie şi de salvgardare). Acestea vizează produsele importate din afara UE,
comercializate la un preţ inferior valorii lor normale 36 , dacă acest fapt aduce prejudicii
industriei UE. Măsurile antisubvenţie vizează anumite importuri subvenţionate. În astfel de
cazuri, industria europeană afectată poate înainta o plângere Comisiei Europene, ataşând

35 Ibidem, art. 207 alin. (4), lit. (a) şi (b)

36 Valoarea normală se stabileşte de obicei pe baza preţurilor plătite sau care urmează să fie plătite,
încadrul operaţiunilor comerciale normale, de către cumpărători independenţi din ţara exportatoare, ori
pe bazacostului total de producţie, la care se adaugă o marjă de profit rezonabilă .

30
dovezi privind practica neloială şi prejudiciile cauzate. Comisia Europeană răspunde de
anchetarea afirmaţiilor referitoare la dumping sau subvenţionare. Atunci când utilizează astfel
de instrumente, UE aplică standarde foarte ridicate - deseori, mai stricte decât cele impuse de
OMC şi decât cele aplicate de mulţi alţi utilizatori. Aşa-numitele „elemente OMC+” ale
sistemului UE (de exemplu, regula taxei celei mai mici şi examinarea interesului Uniunii)
garantează caracterul proporţional şi echilibrat al aplicării instrumentelor.

Iniţiativa îşi propune să identifice modalităţile de a menţine şi chiar îmbunătăţi aceste

standarde ridicate. Obiectivul nostru este ca toate părţile implicate (producători, importatori,
întreprinderi mari, mici sau mijlocii) să aibă la dispoziţie instrumente eficiente şi uşor de
utilizat, la care să poată apela dacă se confruntă cu practici comerciale neloiale.

După cum am arătat mai sus, acesta pare a fi momentul potrivit pentru a lua măsuri, cu
atât mai mult cu cât ultima revizuire semnificativă a instrumentelor UE de protecţie
comercială a avut loc în 1995.

Aceasta a vizat punerea în aplicare a concluziilor Rundei Uruguay de negocieri

comerciale multilaterale. De atunci, a fost adoptată o singură modificare legislativă
importantă, în 2004, care viza procesul decizional în Consiliu (majoritate simplă pentru
respingerea unei propuneri înaintate de Comisie, în loc de majoritate simplă pentru adoptarea
acesteia).

În 2006-2007 a fost lansat un exerciţiu de reformă („Cartea verde”), însă acesta s-a
dovedit a fi foarte dificil şi a fost în cele din urmă abandonat, din cauza divergenţelor de
opinii. În declaraţia de misiune referitoare la portofoliul comerţului, preşedintele Barosso i-a
solicitat comisarului De Gucht să continue eforturile de a menţine pieţele deschise, prin
acţiuni care să urmărească, printre altele, „…actualizarea şi modernizarea instrumentelor
noastre de apărare comercială”. Pentru a îndeplini acest obiectiv, DG Comerţ a identificat o
serie de domenii în care IPC ar putea fi adaptate mai bine nevoilor părţilor implicate şi
mediului de afaceri actual. Scopul acestei consultări este tocmai acela de a obţine părerile
părţilor implicate cu privire la posibile îmbunătăţiri.

Aspectele abordate în cadrul consultării au fost selectate în baza experienţei acumulate

de DG Comerţ în domeniul administrării curente a acestor instrumente şi ţinând cont de
reacţiile informale transmise cu regularitate de părţile implicate, precum şi de rezultatele unei
evaluări recent publicate a instrumentelor UE de protecţie comercială.

În acelaşi timp, DG Comerţ supune spre consultare câteva modificări de natură

tehnică – de exemplu, ce aspecte ale regulamentelor de bază privind protecţia comercială ar
trebui actualizate pentru a reflecta evoluţia jurisprudenţei OMC, evoluţie reflectată deja în
practicile curente ale UE.

4.4 Comitetele consultative antidumping si antisubvenții37

37 www.ec.europa.eu, site oficial al Comisiei Europene.

31
 Rolul acestor două comitete este de a face propuneri în diferitele stadii ale
investigaţiilor asupra dumpingului şi subvenţiilor. Mai exact, Comisia consultă aceste
comitete în următoarele cazuri:

 când trebuie să decidă dacă să iniţieze anumite proceduri; - când trebuie să

decidă dacă să impună măsuri provizorii sau definitiv,
 când decide luarea amendamentelor asupra unor măsuri existente. Deşi
recomandările comitetelor nu au forţă obligatorie pentru Comisie, aceste
consultaţii sunt un element foarte important în procesul de luare a deciziilor.

Comitetele consultative sunt formate din reprezentanţi ai fiecărui stat membru. Acestea
pot fi convocate la cererea oricărui stat membru sau a Comisiei.

4.5Măsurile de protecție comerciala

Politica de liberalizare a importurilor trebuie însoţită de măsuri de protecţie împotriva
practicilor neloiale38. În tratat39 sunt menţionate expres două categorii de măsuri de protecţie
comercială: în caz de dumping şi subvenţii.

4.5.1 Măsuri antidumping

În vederea protecţiei împotriva practicilor de dumping a fost prevăzut un regim

distinct de cel al subvenţiilor46 în conformitate cu obligaţiile internaţionale ale Uniunii, mai
specific Acordul privind aplicarea articolului VI din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
din 1994, impus de OMC.

Dumpingul se întâlneşte atunci când un agent economic exportă un produs către statele
UE la preţuri mai scăzute decât valoarea normală a produsului (preţul domestic al produsului
sau costul de producţie al acestuia) pe piaţa autohtonă.

În ceea ce privește stabilirea existenței dumpingului 40, mai întâi este stabilită valoarea
normală a preţurilor plătite de către cumpărătorii din ţara exportatoare sau din alte ţări din
afara UE, în cadrul operaţiunilor comerciale obişnuite.

În al doilea rând, este precizat preţul de export al produsului respectiv. În continuare se

realizează o comparaţie echitabilă între preţul de export şi valoarea normală, pentru vânzări
efectuate la date cât mai apropiate şi ţinând cont totodată de diferenţele care pot afecta
comparabilitatea preţurilor.

38 Louis Cartou, L`Union européenne, 2e édition, Dalloz, Paris, p. 597.

39 TFUE, art. 207 alin. (1).

40 Pentru mai multe detalii privind regulile aplicabile în caz de dumping, a se vedea Regulamentul
(CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care
fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene, publicat
în Jurnalul Oficial, L 343, 22 decembrie 2009, p. 51-73

32
 În final se determină marja de dumping, ce reprezintă suma cu care valoarea normală
a produsului depăşeşte preţul de export.

Dupa dovedirea existentei dumpingului, trebuie sa dovedim existența unui prejudiciu.

Pentru luarea unor măsuri de protecţie antidumping nu este suficientă constatarea utilizării
unui preţ de dumping, ci este nevoie şi de producerea unui prejudiciu. Prin prejudiciu se
înţelege fie cauzarea unui prejudiciu important într-o ramură industrială dintr-un stat membru,
fie ameinţarea cu producerea unui astfel de prejudiciu, fie întârzierea semnificativă în crearea
unei industrii. Stabilirea existenţei prejudiciului presupune examinarea obiectivă a două
criterii:

- volumul importurilor ce reprezintă obiectul unui dumping şi a efectului acestor

importuri asupra preţului produselor similare din cadrul Uniunii,

- efectul acestor importuri asupra industriei din statele membre.

Comisia Europeană este responsabilă pentru investigarea acuzaţiilor de dumping

produs de către producătorii-exportatori din ţările nemembre UE.

De obicei, Comisia deschide o anchetă după ce a primit o plângere din partea

producătorilor din statele membre ai produsului în cauză, dar se poate face acest lucru şi la
sesizarea venită de la un stat membru.

Ancheta nu poate fi deschisă decât dacă Comisia constată că plângerea a fost depusă
de industria dintr-un stat membru sau în numele acesteia, adică este susţinută de producători
din UE ale căror producţii însumează în total mai mult de 50 % din producţia totală a
produsului similar realizată în cadrul industriilor din statele membre. Se pot deschide anchete
asupra tuturor produselor importate, dar nu asupra serviciilor.

Produsele pot proveni din orice ţară din afara UE, singurele excepţii fiind Islanda,
Liechtenstein şi Norvegia, care sunt excluse de la aplicarea legislaţiei antidumping la
majoritatea produselor. Probele privind dumpingul şi prejudiciul sunt examinate concomitent
pentru a se decide dacă se va deschide sau nu o anchetă.

O plângere este respinsă atunci când elementele de probă privind dumpingul sau
prejudiciul sunt insuficiente pentru a justifica declanşarea procedurilor. Dacă Comisia a primit
o plângere de la producătorii din UE, căreia îi va da curs, publică un aviz în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene privind deschiderea unei anchete. Ancheta are ca obiect atât dumpingul, cât
şi prejudiciul, care vor fi investigate simultan pentru o perioadă de cel puţin şase luni. Limita
maximă pentru o anchetă în conformitate cu aceste proceduri este de 15 luni.

Pot fi impuse taxe provizorii în anumite condiţii, cel devreme în termen de şaizeci de
zile şi cel târziu în termen de nouă luni de la declanşarea procedurii. Comisia adoptă o măsură
provizorie după consultări sau, în caz de extremă urgenţă, după ce a informat statele membre.
Taxele antidumping provizorii nu trebuie să aibă o valoare mai mare decât marja de dumping
stabilită provizoriu. Constatările detaliate, sunt publicate în Jurnalul Oficial, de exemplu, ca

33
un regulament de instituire a taxelor antidumping sau de închidere a procedurii, fără a fi
impuse taxe.

Investigaţia trebuie să constate că: - există dumping realizat de către producătoriiexportatori

din ţările în cauză; - prejudiciul material a fost suferit de industria comunitară în cauză; - s-a
constat o legătură de cauzalitate între dumping şi prejudiciul; - instituirea de măsuri nu este
împotriva interesului comunitar. În cazul în care toate cele patru condiţii de mai sus au fost
îndeplinite atunci ancheta va impune măsurile anti-dumping necesare la importurile în cauză.
Aceste măsuri au de obicei forma unor taxe ad-valorem, dar pot fi aplicate şi taxe specifice
sau constrângeri prin preţ.

Taxele sunt plătite de importator în UE şi colectate de autorităţile vamale naţionale ale

ţărilor membre UE în cauză. Producătorii-exportatori îşi pot asuma un angajament prin care să
fie de acord să vândă la preţ minim, de exemplu. În cazul în care oferta lor este acceptată,
taxele anti-dumping nu vor fi colectate la aceste importuri. Comisia nu este obligată să
accepte această promisiune.

4.5.2 Măsuri antisubvenții

Normele UE antisubvenţie41 definesc termenul de subvenţie ca „o contribuţie

financiară făcută de un guvern sau un organism public care conferă un avantaj beneficiarului”.
UE poate impune taxe compensatorii pentru a înlătura beneficiile unei astfel de subvenţii
numai în cazul în care este limitată la o anumită firmă, industrie sau un grup de firme sau
industrii. Subvenţiile la export şi subvenţiile cu privire la utilizarea produselor naţionale în
detrimentul produselor importate sunt considerate a fi specifice.

O subvenţie poate lua mai multe forme:

- Un transfer direct sau indirect de fonduri (grant-uri, împrumuturi, oferirea de garanţii

la împrumuturi etc.);

- Venituri guvernamentale (care sunt datorate în mod normal) la care se renunţă sau
care nu sunt percepute (de exemplu credite fiscale);

- Furnizarea de către guvern de bunuri şi servicii (altele decât o infrastructură

generală);

- Achiziţionarea de bunuri de către stat;

- Oricare dintre funcţiile de mai sus efectuate de un organism privat (de exemplu o
bancă) la instruirea guvernului.

41 A se vedea Regulamentul (CE) nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecţia
împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenţii din partea ţărilor care nu sunt membre ale
Comunităţii Europene (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 188, 18 iulie 2009, p. 93-
126.

34
 Prin aceste măsuri menţionate este conferit un beneficiu în termeni mai favorabili
decât cei valabili pe piaţă. Un bun exemplu este atunci când guvernul asigură electricitate la
un nivel de preţ situat sub nivelul pieţei sau dacă cumpără un produs la un preţ mai mare decât
preţul pieţei.

Subvenţiile pot fi utilizate pentru mai multe scopuri. de exemplu, pentru urmărirea
politicilor interne şi sociale, promovarea producţiei sau exportului, crearea de locuri de
muncă, facilitarea creării şi extinderii de industrii noi, sprijinirea activităţii economice care ar
putea eşua în caz contrar etc. Cu toate acestea ele denaturează comerţul liber şi corect, dau
naştere la concurenţă neloială prin bunuri care devin competitive doar artificial prin subvenţii
concurând împotriva bunurilor nesubvenţionate, afectând astfel negativ concurenţii. Spre
exemplu, dacă o ţară, care nu este membră UE, subvenţionează producătorii interni pentru un
anumit produs aceşti producători îşi vor reduce preţurile de export pe piaţa UE crescând
artificial capacitatea de producţie sau calitatea produselor lor prin investiţii în cercetare.
Efectele de mai sus nu pot fi atribuite ca merit firmei ci doar subvenţiei acordate ceea ce poate
provoca un prejudiciu grav industriei UE pe ansamblu. În aceste circumstanţe producătorii din
UE pot solicita Comisiei să intervină prin aplicarea de măsuri compensatorii pentru a restabili
o concurenţă loială în UE.

În ceea ce privește mecanismul de desfășurare , când o industrie din UE consideră că

importurile unui produs dintr-o ţară nemembră UE sunt subvenţionate şi aduc un prejudiciu
industriei în cauză poate depune o plângere la Comisie. În cazul în care plângerea conţine
dovezi în legătura cu existenţa subvenţiei şi prejudiciului, Comisia va trebui să deschidă o
anchetă anti-subvenţie. Dacă ancheta constată că :

 Importurile beneficiază de o subvenţie compensatorie ,

 Există prejudiciu suferit de industria UE,
 Există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi importurile subvenţionate,
 Instituirea de măsuri nu contravine interesului Comunităţii,

Atunci Comisia va putea impune măsuri compensatorii provizorii şi anume

lansarea de obligaţiuni pe importurile în cauză în termen de 9 luni de la lansarea
anchetei. În cazul în care măsurile definitive sunt justificate, acestea trebuie să fie
impuse de către Consiliul Uniunii Europene în termen de 13 luni. Măsurile definitive
se aplică în mod normal timp de cinci ani.

O măsură compensatorie, de obicei sub forma unei taxe, se aplică pentru a contracara
efectele de prejudiciu realizate de importurile subvenţionate pe piaţa UE şi pentru a restabili o
concurenţă loială. Aceasta poate fi un procent din preţul bunurilor, o sumă fixă pe unitate sau
un preţ de import minim la intrarea mărfurilor în Uniune.

Exportatorii pot solicita, de asemenea, un angajament de preţ, oferindu-se să se

angajeze să vândă produsul care face obiectul anchetei de mai sus la un preţ minim. În
schimb, nicio taxă nu este impusă. Ţara exportatoare poate conveni, să elimine sau să limiteze
subvenţia. Normele UE antisubvenţie se bazează pe acordul OMC din 1994 care permite

35
adoptarea de măsuri de remediere care trebuie luate împotriva subvenţiilor care sunt
considerate o practică comercială neloială. Aceste norme conţin:

 Definiţia unei subvenţii,

 Criterii pentru a determina dacă importurile de produse fac obiectul unor
subvenţii şi cauzează un prejudiciu industriei UE,
 Proceduri pentru iniţierea şi desfăşurarea anchetelor;
 Norme privind punerea în aplicare şi durata măsurilor compensatorii.

Comisia a adoptat de asemenea reguli pentru calcularea cuantumului subvenţiilor.

Măsurile sunt impuse, de obicei, pentru de 5 ani.

Cu toate acestea, în acest timp, ţările membre UE, importatorii, exportatorii,

autorităţile din ţara exportatoare în cauză sau producătorii din UE pot solicita o reexaminare
intermediară în cazul în care dispun de dovezi că măsurile nu mai sunt necesare (de exemplu,
guvernul unei ţări exportatoare poate susţine că subvenţia nu mai există) sau că acestea nu mai
sunt suficiente pentru a contracara importurile subvenţionate cu efect prejudiciabil (industria
UE poate pretinde că valoarea subvenţiei a crescut).

În cadrul ultimului an de aplicare a măsurilor, producătorii din Comunitate pot cere

Comisiei să realizeze o reexaminare pentru a stabili dacă expirarea deciziei va conduce la
continuarea sau reapariţia subvenţiei şi a prejudiciului. Dacă se dovedeşte că acest lucru se va
întâmpla măsurile pot continua pentru încă 5 ani.42

4.5.3 Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri

nejustificate a liberei circulații,

În cazul în care o persoană este afectată de un obstacol în calea comerţului, aceasta va

trebui să înainteze o plângere Comisiei pentru a nu suferi de pe urma prejudiciilor aduse de
aceasta şi pentru a contracara efectele negative ale acesteia. Imediat ce plângerea a fost
primită de Comisie, aceasta va fi trimisă la statele membre UE, care vor furniza apoi Comisiei
comentariile lor. De la primirea plângerii Comisia are la dispoziţie 45 de zile pentru a decide
dacă aceasta este admisibilă.

Dacă se consideră că plângerea conţine destule informaţii pentru a justifica

deschiderea unei proceduri de examinare şi aceasta se dovedeşte a fi în interesul Comunităţii,
ea va confirma că plângerea a fost considerată admisibilă şi va urma în această direcţie
deschiderea unei anchete. În acelaşi timp va fi publicată în Jurnalul Oficial al UE decizia
Comisiei cu scopul de a informa părţile potenţiale interesate de obstacolele în calea
comerţului şi ţara responsabilă pentru producerea acestora. Pentru a fi considerată admisibilă
o plângere trebuie să conţină probe suficiente pentru demonstrea existenţei obstacolului în
calea comerţului şi trebuie să cuprindă următoarele elemente :

42 pentru schema desfăşurării unei soluționări a plângerilor antidumping sau antisubvenții vezi Anexa
1

36
 - existenţa mărfii;
- dovada că măsura este contrară obligaţiilor internaţionale;
- dovada prejudiciului.

Pe perioada anchetei Comisia verifică toate informaţiile furnizate de părţile în cauză.

Comisia ascultă părerile tuturor părţilor implicate, va încerca ridicarea obstacolului identificat
sau va evalua posibilităţile de a remedia situaţia. Ancheta ar trebui să dureze maxim cinci luni,
această perioadă putând fi extinsă la 7 luni. În ceea ce priveşte răspunsul Comisiei, un raport
confidenţial va fi prezentat Statelor Membre şi va fi elaborată de asemenea o versiune publică
a raportului.

2.Instrumentele de politică comerciala utilizate de Uniunea Europeana.

Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot fi

împărţite în două mari categorii:

- instrumente defensive;
- instrumente ofensive.

Instrumentele defensive sunt acele instrumente care asigură comerţul echitabil şi apără
interesele societăţilor europene. Aceste instrumente au fost concepute în conformitate cu
prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului care recunosc dreptul membrilor organizaţiei
de a se apăra faţă de practici comerciale neloiale.

Principalele instrumente defensive sunt43:

- măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele

mai des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului;

- măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile

acordate producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în
situaţia în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor de
export către Uniunea Europeană;

- măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a

importurilor unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios sau
ameninţată de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor. Acest tip de
măsuri pot fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Scopul
instrumentelor ofensive este dat de deschiderea pieţelor şi eliminarea obstacolelor din calea
comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale.

Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de44:

43 Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici europene, 2005, pag. 7.

44 Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici europene, 2005, pag. 7.

37
 - regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, regulament care permite
societăţilor din Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în
care întâlnesc bariere comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe.

Aceste reglementări pot fi utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a

regulilor comerciale internaţionale care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în
care rezultatul evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizaţia
Mondială a Comerţului pentru rezolvarea disputelor; - baza de date privind accesul pe pieţe a
firmelor din Uniunea Europeană care permite:

- obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre

ale Uniunii Europene ;

- modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor

firmelor din ţările membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;

- asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor

asumate prin acorduri internaţionale.

Având în vedere datele conţinute în această bază de date, Comisia Europeană a putut
să acţioneze într-un mod mai eficace în cadrul OMC sau în cadrul acordurilor bilaterale,
identificând obstacolele în calea comerţului. Baza de date este astfel un instrument de suport
şi fundamentare a măsurilor şi iniţiativelor pe care Uniunea Europeană le poate lua faţă de
acei parteneri comerciali care crează dificultăţi de natură comercială firmelor comunitare.

Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi punerea în aplicare a politicii

comerciale comune sunt:

- Consiliul Uniunii Europene;

- Comisia Europeană;
- Comitete consultative.

De asemenea, şi statele membre au anumite atribuţii limitate, în domeniul unor servicii

şi al proprietăţii intelectuale. Actele prin care este pusă în aplicare politica comercială a UE
pot fi: reglementări cu aplicare generală, obligatorii şi direct aplicabile în ţările membre,
directive care trebuie transpuse în legislaţia naţională şi în practica statelor membre, decizii
obligatorii pentru cei vizaţi, decizii cu aplicare generală, recomandări şi opinii care nu au forţă
obligatorie45. Deciziile privind politica comercială comună au la bază propunerile Comisiei
Europene, care trebuie însoţite de avizul “Comitetului articolului 133”, comitet format din
responsabilii politicii statelor membre, şi a cărui activitate se concretizează în special în
examinarea propunerilor Comisiei sau a unor documente privind negocierile comerciale
internaţionale, a unor rapoarte referitoare la negocieri, diferende comerciale şi a unor
probleme comerciale deosebite cu care se confruntă statele membre ale UE.

45 O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze, Universitatea
“Spiru Haret”, Bucureşti, 2005 12

38
 Decizia finală se adoptă de Consiliu şi/sau de Parlamenul European şi poate implica
atât Curtea de Conturi, cât şi organele financiare şi consultative ale UE(în funcţie de tipul
actului şi problema la care se referă). 46

Capitolul 4 : Libera Circulație a mărfurilor în

spațiul Economic European

Specificitatea construcţiei europene şi mondializarea. Integrarea construcţiei

europene în ordinea economică mondială este o constantă. Regulile cu privire la libera
circulaţie a mărfurilor nu pot fi disociate de dispoziţiile GATT care au acest obiect, aşa cum
nu por fi disociate regulile cu privire la circulaţia capitalurilor şi a plăţilor internaţionale de
cele ale FMI. Aceste acorduri internaţionale au precedat pe larg semnarea Tratatelor de la
Roma. Ca urmare, această interpretare s-a accentuat. Semnarea acordurilor de la Marrakech a
accentuat simbioza dintre construcţia europeană şi edificarea unei ordini comerciale mondiale,
integrând nu numai mărfurile, ci şi serviciile, iar mai recent şi investiţiile şi circulaţia
capitalurilor. Principiile fundamentale sunt astfel comune celor două ordini juridice : ne
discriminarea, suspendarea progresivă a taxelor vamale, lupta împotriva subvenţiilor,
interzicerea barierelor ne tarifare, natura excepţiilor la libertatea schimburilor, natura
măsurilor de apărare comercială (vezi articolele I, II, III, VI, XI, XVI, XIX şi XX ale GATT).
Construcţia europeană trebuie să se integreze în ordinea comercială internaţională.
Această integrare se face însă într-o manieră atât de empirică, dar noi suntem aici pentru a o
aprofunda. Articolul XXIV din GATT permitea recunoaşterea Uniunile vamale şi de integrare
economică regionale. Uniunile vamale, cu condiţia ca ele să dea naştere unui teritoriu vamal
comun, cu un tarif vamal comun şi ca ele să elibereze esenţialul schimburilor comerciale,
trebuie să fie notificate instanţelor GATT (astăzi OMC) şi în principiu aprobate. Nu în acest
fel s-a întâmplat în cazul CEE47. În Mod progresiv şi într-o manieră cutumiară, Comunitatea a
dobândit un statut comparabil cu cel al membrilor semnatari ai GATT. Comunitatea s-a
asociat foarte repede lucrărilor GATT şi a participat în calitate de parte la negocierile
comerciale deschise în cadrul GATT (aşa numitele „rounds”). Articolele 11 (suprimat în
1992) şi 133 (ex-113) din tratatul de la Roma acordă în fapt prerogativele de negociere
autorităţilor comunitare (Comisiei, pe baza mandatului Consiliului şi în cadrul directivelor
date de către acesta din urmă), pentru punerea în operă a politicii comerciale comune care

46 Idem.

47 În 1952 au fost acordate derogări exprese pentru CECA.

39
trebuie să se bazeze pe principii uniforme. Comunitatea, în aplicarea acestor articole, a fost
considerată că s-a substituit statelor membre în cadrul GATT48.
La bază, libera circulaţie comunitară a mărfurilor este fundamentată pe principiile
unei Uniuni vamale. Articolul 23 (ex-9) CE, a cărui redactare a rămas neschimbată, dispune,
în materie de liberă circulaţie a mărfurilor : Comunitatea este fundamentată pe o Uniune
vamală. O Uniune vamală corespunde substituirii unui teritoriu vamal la două sau mai multe
teritorii vamale, cu suprimarea în interiorul Uniunii a taxelor vamale şi a reglementărilor
restrictive pentru schimburile de mărfuri, cât şi stabilirea faţă de exterior a unei reglementări
vamale şi comerciale identice în substanţă49.
Acestea merg până la suprimarea obstacolelor ne tarifare comerţului între statele
membre (obstacole tehnice, norme etc.). GATT prevede suprimare unor astfel de obstacole, în
articolul său XXIV, paragraful 8, care vizează celelalte reglementări comerciale restrictive. Un
astfel de caz este în tratatul de la Roma50.
Uniunea vamală este deja un obiectiv mai ambiţios decât zona de liber-schimb, care se
limitează să asigure libera circulaţie a mărfurilor între state care nu sunt membre, lăsându-le
competenţa şi libertatea de reglementa importurile provenind din Statele Unite ale Americii51.

De la început, Comunitatea economică europeană se baza pe obiectivele care se găseau

deasupra acelora ale unei simple Uniuni vamale chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor este
evident fundamentală52. Libertatea de circulaţie a capitalurilor 53, persoanelor şi serviciilor nu
intrau în perspectivele iniţiale ale GATT (cea mai mare parte a serviciilor nici n-au intrat în

48 Vezi spre exemplu CJCE, International Fruit, 12 decembrie 1972, cauza 21 la 24-72 : Rec. 1219. –
Grands arrêts, t. 2 nr. 50 – vezi de asemenea în cadrul CNUCED, legat de acordul cu privire la
cauciuc, opinia CJCE, 4 octombrie 1979 : Rec. 2871. - Grands arrêts, nr. 50. „Il n’empêche que les
accords du GATT ne sont pas d’effet direct, même s’ils bénéficient de la primauté. Mais tout dépend
au fond du caractère inconditionnel ou non des accords internationaux en cause” (vezi CJCE,
Allemagne c/ Conseil, 5 octombrie 1994, cauza C. 280/93 : Rec. I, 4973. – 12 decembrie 1975,
Administration delle finanze dello Stato c/ chiquita Italia, cauza C. 469/93 : Rec. I, 4533).

49 Vezi art. XXIV, paragraful 8 din GATT.

50 Vezi art. 28 ex-30 din Tratatul de la Roma.

51 Vezi art. XXIV, paragraful 8 din GATT.

52 Vezi CJCE Commission c/ Belgique et Luxembourg, afacerea denumită „pain d’épices”, cauzele 2 şi
3-62 : Rec., p. 815 şi urm.

53 Pentru care statutele FMI lasă întreaga libertate statelor, mai puţin în ceea ce priveşte plăţile curente
(art. VIII, Sect. 2 din statutele FMI, pentru distincţia între plăţile curente şi mişcarea capitalurilor,
primele fiind în principiu libere. Vezi aceeaşi distincţie enunţată de art. 67 şi 106 din redactarea iniţială
a Tratatului, şi astăzi la articolul său 73 B).

40
aceste perspective decât cu ocazia Uruguay Round cu încheierea GATS, Acord general asupra
comerţului cu servicii).
Dezvoltările succesive ale construcţiei europene au permis transcrierea în texte ceea ce
nu era decât implicit. Abolirea obstacolelor la libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor şi
serviciilor, în 1957 apăreau printre obiectivele Comunităţii. Dar, abia cu ocazia încheierii
Actului unic european, în 17 şi 28 februarie 1986, Piaţa comună a devenit Piaţă „interioară”,
care, după astăzi celebra formulă a articolului 8 A care a fost introdusă în Tratatul de la Roma,
„conţine un spaţiu fără frontiere interioare, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor, este asigurată prin dispoziţiile prezentului tratat” (textul, devenit
articolul 7A, apoi 14, a rămas neschimbat după Tratatul de la Maastricht).
Uniune europeană prezintă în primul rând toate caracterele unei Uniuni vamale. Un
teritoriu vamal definit faţă de exterior, cu reguli uniforme cu privire la intrarea mărfurilor
provenind din statele terţe . Dar obiectivele construcţiei europene a impuse alte ambiţii. Ca
urmare tratatul a prevăzut încă de la începuturi o politică comercială comună şi reguli
destinate să asigure o liberă circulaţie a mărfurilor în interiorul unui spaţiu fără
compartimentări : Piaţa comună devenită Piaţa internă.

4.1 Noțiunea de marfă.

Această libertate se aplică „mărfurilor”. Această noţiune trebuie definită, cu atât mai
mult cu cât alte dispoziţii ale tratatului vizează, pe de altă parte, capitalurile, persoanele sau
serviciile, a căror circulaţie poate pune de asemenea în mişcare „mărfurile”.
Curtea de justiţie a dezvoltat o concepţie pragmatică, pe care unii au calificat-o drept
„mercantilă”, despre „marfă” : este vorba despre toate bunurile evaluabile în bani,
susceptibile, aşa cum se găsesc, să constituie obiectul unei tranzacţii comerciale 54. Nici un
ecou pentru noţiunea de produs cultural, sau de operă de artă, spre exemplu55. Este adevărat că
tratatul nu conţine o astfel de distincţie 56. Imaterialitatea unui bun nu împiedică considerarea
acestuia ca marfă57.
Dacă destinaţia unui bun este în principiu indiferentă, aceasta primeşte alte valenţe
atâta timp cât tratatul ia în consideraţie această destinaţie pentru aplicarea unor reguli altele

54 Pentru comerţul cu opere de artă, Commision c/ Italie, 10 decembrie 1968, cauza 7-68 : Rec. 61.

55 Cu toate acestea, au fost făcute progrese în drept derivat, pentru a lupta împotriva exporturilor
ilicite, printr-o reglementare emisă în temeiul articolului 133 politici comerciale comune, luată printr-o
directivă care deschide calea unei acţiuni în restituire proprietarului. Noţiunea de bun cultural nu a fost
definită, şi autorităţile comunitare au recurs la tehnica listei. Această listă depăşeşte noţiunea de
„tezaur naţional”, conţinut în articolul 30. Ea a fost modificată prin directiva 96/100 din 17 februarie
1997 (JOCE, L. 60, 01 martie 1997).

56 Cu excepţia tezaurelor naţionale, art. 30.

57 Spre exemplu electricitatea.

41
decât cele cu privire la mărfuri58. Exercitarea libertăţilor de circulaţie a persoanelor sau a
serviciilor poate să implice mişcări de mărfuri. Aceste mişcări vor rămâne în principiu, supuse
regulilor care guvernează circulaţia mărfurilor, în timp ce, circulaţia persoanelor sau a
serviciilor vor fi reglementate după alte reguli59. Aceasta numai dacă mărfurile sunt accesorii
necesare circulaţiei persoanelor sau exercitării prestaţiei de servicii60.
În timp ce articolele 34-36 TFUE au pus bazele principiului general al liberei
circulații a mărfurilor, acestea nu constituie singurul criteriu juridic de măsurare
a compatibilității măsurilor naționale cu reglementările pieței interne. Aceste articole ale
tratatului nu se aplică atunci când libera circulație a unui anumit produs este pe deplin
armonizată prin legislație specifi că a UE, în special în cazurile în care specifi cațiile tehnice
sau condițiile de vânzare ale unui anumit produs sunt supuse armonizării prin intermediul
unor directive sau regulamente adoptate de UE. În unele cazuri, reglementări specifi ce ale
tratatului care pot aduce atingere pieței interne, cum ar fi prevederile fi scale ale articolului
110 TFUE, prevalează asupra dispozițiilor generale ale articolelor 34-36 TFUE.

Atunci când legislația secundară este relevantă, orice măsură națională având
legătură cu aceasta trebuie să fi e evaluată în funcție de dispozițiile de armonizare și nu de
cele ale tratatului61.

Acest lucru se datorează faptului că legislația de armonizare poate fi înțeleasă ca

având rol de concretizare a principiului liberei circulații a mărfurilor prin stabilirea drepturilor
și îndatoririlor de urmat în cazul unor anumite produse. Prin urmare, orice problemă prevăzută
în legislația de armonizare va fi analizată în raport cu astfel de termeni concreți și nu în
funcție de principiile generale consacrate prin tratat.

Cu toate acestea, chiar și după 50 de ani de activitate susținută a legislatorului

comunitar în ceea ce privește adoptarea de norme armonizate, dispozițiile tratatului referitoare
la libera circulație a mărfurilor nu au devenit redundante; domeniul de activitate al acestora
este în continuare remarcabil. Anumite circumstanțe sau produse fi e nu sunt armonizate
deloc, fi e sunt supuse doar unei armonizări parțiale. Articolele 34-36 TFUE pot fi utilizate în
orice caz în care nu poate fi identifi cată o legislație de armonizare. Articolele tratatului au rol

58 Pentru monedele care pot fi, după folosinţa lor, piese de colecţie – mărfuri – sau modalităţi de plată
supuse unor reglementări specifice, CJCE, Regina-Thomson, 23 noiembrie 1978, cauza 7-78 : Rec.
2247.

59 Spre exemplu, distincţia între tipărirea unui ziar (serviciu) şi vinderea produsului (mărfuri) CJCE,
Commission c/ France, 7 mai 1985, cauza 18-84 : Rec. 1380; sau suportul material al unei emisiuni
televizate (caseta-marfă) şi emisiunea însăşi (serviciu), CJCE, Sacchi, 30 aprilie 1974, cauza 155-73 :
Rec. 409.

60 V. pentru biletele de loterie, CJCE, 24 martie 1994, Schindler, cauza C. 275-92 : Rec. I, 1039.

61 Cauza C-309/02 Radlberger Getränkegesellschaft și S. Spitz, Rec. 2004, p. I-11763, punctul 53.

42
de mecanism de siguranță, care garantează verifi carea compatibilității cu legislația UE
a oricărui obstacol în calea comerțului din piața internă.

Articolele 34 și 35 TFUE acoperă toate tipurile de importuri și exporturi de

mărfuri și produse. Gama mărfurilor acoperite include toate bunurile existente care au valoare
economică: „prin mărfuri, în înțelesul tratatului..., se înțeleg produse evaluabile în bani și care
pot face, ca atare, obiectul tranzacțiilor comerciale”62.

În hotărârile sale, Curtea de Justiție a clarificat, în câteva rânduri, denumirea

corectă a unui anumit produs. Lucrările de artă sunt considerate mărfuri4. Monedele ieșite din
circulație, banc- notele și cecurile la purtător5 se încadrează în definiția mărfurilor, dar nu și
donațiile în natură63. Deșeurile sunt considerate mărfuri chiar și în cazurile în care nu sunt
reciclabile, dar fac obiectul unei tranzacții comerciale. Electricitatea 64 și gazele naturale65 sunt
incluse în categoria mărfurilor, dar nu și semnalele de televiziune66.

Ultimul exemplu subliniază importanța de a face o distincție din punct de vedere juridic între
mărfuri și servicii. În timp ce peștele este fără îndoială o marfă, drepturile de pescuit și
permisele de pescuit la undiță nu sunt acoperite de principiul liberei circulații a mărfurilor, ci
constituie „prestare de servicii” în sensul dispozițiilor tratatului referitoare la libertatea de
a presta servicii67.

În conformitate cu formularea sa, articolul 34 TFUE se aplică obstacolelor în calea

comerțului „între statele membre”. Prin urmare, un element transfrontalier impune evaluarea
unei cauze în funcție de prevederile acestei dispoziții. Măsurile strict naționale, care afectează
doar mărfurile comercializate pe plan intern, nu se încadrează în domeniul de aplicare al
articolelor 34-36 TFUE. Condițiile de îndeplinire a cerinței transfrontaliere sunt simple. Este
suficient ca măsura în chestiune să afecteze indirect sau potențial schimburile comerciale în
interiorul UE68.

62 Cauza 7/68 Comisia/Italia, Rec. 1968, p. 423.

63 Cauza C-318/07 Persche, Rep. 2009, p. I-359, punctul 29.

64 Cauza C-393/92 Almelo/Energiebedrijf Ijsselmij, Rec. 1994, p. I-1477

65 Cauza C-159/94 Comisia/Franța, Rec. 1997, p. I-5815.

66 Cauza 155/73 Sacchi, Rec. 1974, p. 409.

67 Cauza C-97/98 Jägerskiöld, Rec. 1999, p. I-7319.

68 Cauza 8/74 Dassonville, Rec. 1974, p. 837, punctul 5.

43
Implicit, necesitatea unui element transfrontalier demonstrează faptul că dreptul UE nu
împiedică statele membre să discrimineze propriile produse interne în favoarea importurilor
(„discriminare inversă”). Această problemă va apărea rar în practică, statele membre neavând
niciun interes în a discrimina mărfurile produse pe propriul teritoriu. Deși articolul 34 TFUE
se aplică atunci când un produs intern părăsește statul membru, dar este importat înapoi
(reimport69), nu se aplică și în cazurile în care singurul scop al reimportului este de a eluda
normele interne70.

Cerința transfrontalieră poate fi îndeplinită și în cazul în care produsul doar tranzitează statul
membru în cauză. Curtea a precizat că libera circulație a mărfurilor necesită existența unui
principiu general al liberului tranzit al mărfurilor în spațiul UE71.

Indiferent dacă sunt fabricate în interiorul sau în exteriorul pieței interne, toate
mărfurile beneficiază de principiul liberei circulații după ce sunt introduse în circulație pe
piața internă.

4.2 Noțiunea de spațiu Economic European.

Spațiul Economic European (SEE) uneşte cele 25 state membre UE şi cele trei
state SEE AELS (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia) într-o piaţă internă guvernată de aceleaşi
reguli de bază. Aceste reguli au ca scop să permită mărfurilor, serviciilor, capitalului şi
persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu deschis şi competitiv, un concept
cunoscut drept cele patru libertăţi.

Obiectivul Acordului SEE, aşa cum este prezentat în Articolul 1, este de “a

promova întărirea continuă şi echilibrată a relaţiilor comerciale şi economice dintre Părţile
Contractante…in scopul crearii unui Spatiu Economic European omogen”. Acordul SEE
asigură condiţii egale de afaceri in întreaga piaţă internă, prin reguli privind competiţia şi
ajutoarele de stat. De asemenea, conţine prevederi orizontale referitoare la cele patru libertăţi,
precum şi la cooperarea în afara celor patru libertăţi, în aşa numitele domenii de flanc.

Acestea din urmă acoperă domenii cum ar fi cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,

serviciile de informare, educaţia, instruirea şi tineretul, locurile de muncă, întreprinderea şi
antreprenoriatul, protecţia civilă. Cooperarea se desfăşoara prin activităţi comune de diferite
tipuri, cum ar fi participarea SEE AELS la programe UE.

Acordul SEE nu acoperă următoarele domenii ale politicii UE: politicile comune
în domeniul agriculturii şi pisciculturii (deşi Acordul conţine prevederi privind diverse aspecte
ale comerţului cu produse agricole şi piscicole); uniunea vamală; politica comerciala comună;
politica externa si de securitate comună; justiţia şi afacerile interne (deşi Islanda şi Norvegia

69 Cauza 78/70 Deutsche Grammophon/Metro, Rec. 1971, p. 487.

70 Cauza 229/83 Leclerc și alții, Rec. 1985, p. 1.

71 Cauza C-320/03 Comisia/Austria, Rec. 2005, p. I-9871, punctul 65.

44
fac parte din reţeaua Schengen); uniunea monetară (UEM). Statele SEE AELS nu au
transferat nici o competenţă legislativă către instituţiile SEE şi, ca urmare, toate deciziile SEE
AELS sunt luate prin unanimitate.

De la înfiinţarea AELS în 1960, Comunitatea Europeană a fost cel mai important

partener comercial al acesteia. În 1972, ţările AELS au semnat, cu titlu individual, acorduri de
liber schimb cu CEE cu scopul de a elimina taxelele vamale la importul produselor
industriale. Acest scop a fost atins, in linii generale, în 1977.

La mijlocul anilor ‘80, Comisia Europeană şi-a lansat ambiţiosul proiect al unei
pieţe interne complet integrată. Planul a fost stabilit prin Actul Unic European, semnat în
1986. În 1984, statele AELS şi CE au adoptat o declaraţie privind înfiinţarea comuna a unui
Spaţiu Economic European (SEE), care enumera posibilele căi de cooperare, în special în
domeniul comerţului cu mărfuri. Statele AELS au inteles determinarea politică a UE de a
finaliza crearea pieţei interne pana la 1 ianuarie 1993 şi au decis să continue dezvoltarea
relaţiilor CE-AELS în paralel cu evolutiile interne ale UE.

Între 1984 şi 1989 s-a realizat eliminarea barierelor din calea comerţului, caz cu
caz. Totuşi, a devenit dificil pentru statele AELS şi pentru CE să coopereze în conditiile în
care unele domenii erau alese pentru cooperare, iar altele nu. Ca urmare, în 1989 Jacques
Delors, Preşedintele Comisiei Europene, a propus o nouă formă de parteneriat, mai
structurată, care avea să devină Acordul SEE.

Statele AELS din acea vreme (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia,
Suedia şi Elveţia) au salutat idea şi negocierile oficiale au început în iunie 1990. Acordul
privind Spatiul Economic European a fost semnat la 2 mai 1992 la Oporto şi a intrat în
vigoare la 1 Ianuarie 1994. Elveţia a votat în decembrie 1992 împotriva statutului de membru
al SEE şi ulterior şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile cu UE pe bază de acorduri bilaterale. De
la 1 ianuarie 1995, Austria, Finlanda şi Suedia au participat la SEE ca state membre ale UE.
Liechtenstein a devenit participant cu drepturi depline în SEE la 1 Mai 1995. Negocierile
pentru extinderea SEE au avut loc in perioada ianuarie-iulie 2003. Incepând cu 1 Mai 2004
Uniunea Europeană şi SEE au fost extinse cu zece noi membri.

Acordul SEE se bazează pe legislaţia primară (Tratatul de la Roma) a Uniunii

Europene şi pe legislaţia secundară derivata (reglementări, directive, decizii şi anumite
instrumente non-obligatorii ale SEE, adoptate de instituţiile UE în mod continuu – cunoscute
şi ca acquis-ul comunitar). Ca urmare, o mare parte a Acordului SEE este identică cu părţile
corespunzătoare din Tratatul de la Roma din 1957 care guvernează cele patru libertăţi.
Acordul SEE este constituit din 129 articole, precum şi din 22 anexe şi 49 protocoale. Anexele
se referă la acquis-ul comunitar aplicabil în SEE. Protocoalele includ prevederi referitoare la
unele domenii specifice, cum ar fi regulile de origine a mărfurilor, perioadele de tranziţie
stabilite pentru statele SEE AELS în anumite domenii şi procedurile vamale simplificate.

45
 4.3 Taxele vamale și taxele cu efect echivalent.
De la început teritoriul vamal al Comunităţii nu a adoptat frontierele politice ale celor
şase state membre fondatoare. Articolul 299 (ex-227) stabileşte principiul de aplicare a
tratatului statelor membre semnatare, dar permite măsuri specifice pentru anumite teritorii
insulare, cu acces dificil, sau îndepărtate. În final Codul vamal comunitar este acela care
determină teritoriul vamal , cu integrare graduală72. Astfel, spre exemplu, TOM-ul francez nu
fac parte din acest teritoriu73, contrar DOM-ului. Tot astfel, vechea Germanie de Est era
virtual integrată teritoriul vamal al Comunităţii în virtutea unui protocol asupra comerţului
inter-german74. La fel, Monaco şi San Marino fac parte din acest spaţiu. Adeziunea noilor state
a condus la delimitări uneori subtile (sunt integrate spre exemplu, Insulele Anglo-Normande şi
Man, Insulele Canare, în fapt Ceuta şi Mellila, dar Madera, Insulele Feroe şi Groenlanda nu
fac parte75.
Acordul cu privire la EEE (Espace économique européen) intrat în vigoare la 01
ianuarie 1994, nu conţinea extinderea teritoriului vamal al CEE. El se mărginea în a prevedea

72 R.2913/92 a Consiliului care instituie un Cod vamal comunitar : JOCE, L 302, 19 octombrie 1992.

73 Vezi decizia PTOM din 25 IULIE 1991 : JOCE, L 263 din 19 septembrie 1991.

74 Asupra integrării Lander din Est teritoriului vamal comunitar, vezi CJCE, 26 septembrie 1996,
Allain, cauza C. 341-94, Rec. I, 4649.

75 Vezi GROUX, Territorialité et droit communautaire, RTD eur. 1987, p. 5 şi urm.

46
o procedură de consultare în caz modificare unilaterală a taxelor vamale de către un stat
membru al EEE şi al AELE faţă de un stat terţ. Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei
începând cu 01 ianuarie 1995 a extins teritoriul vamal al Comunităţii. Acordul EEE nu mai
are în vedere, din 1999, decât Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.
Fiecare legislaţie vamală trebuie să abordeze mai multe probleme conexe.
Determinarea tarifelor este în mod evident esenţială. Dar aplicarea practică a acestor tarife nu
poate fi soluţionată fără să fie determinate de asemenea regulile referitoare la valoarea în
vamă a produselor , a originii lor (extra sau intra comunitare), şi la declaraţiile ce urmează a
se face .
Mai multe regulamente au fost succesiv adoptate şi modificate asupra fiecăruia
dintre aceste puncte. O codificare a intervenit la 12 octombrie 1992, prin adoptarea „Codului
vămilor comunitare” care constituie deci izvorul normativ esenţial .

Tariful vamal comun este reglementat prin articolele 18 la 29 (26 şi 27) din
Tratatul de la Roma. El este lămurit şi stabilit prin regulament. Codul vămilor face trimitere la
regulamentul specific din 7 septembrie 1987 .

Tariful vamal comun este obligatoriu pentru statele membre, care nu mai au
dreptul să instituie taxe vamale sau taxe echivalente pentru mărfuri care provin din ţări terţe .

„TVC” cuprinde două părţi principale. Prima este aceea care stabileşte poziţiile
tarifare, care prevăd peste 3.000 de taxe vamale, exprimate în general în procente (ad
valorem). Taxele vamale sunt în principiu uniforme per poziţie tarifară. Există totuşi „sub-
poziţii”, care permit în general acordarea unei taxe vamale reduse la intrare pe teritoriul
comunitar, în funcţie de destinaţia specială a produselor în cauză . Dar există un număr de
produse – sau de categorii – mult superior poziţiilor tarifare.

A doua parte a „TVC” este oarecum un fel de catalog care enumeră produsele
afectându-le câte o poziţie tarifară. Aceasta este Nomenclatura combinată („NC”). Această
nomenclatură serveşte în acelaşi timp exigenţele sau pretenţiile „TVC”, şi pe cele ale
statisticii. Ea este în armonie cu dispoziţiile convenţiei internaţionale asupra sistemului
armonizat al destinaţiei şi codificării mărfurilor („SH”) .

Tariful vamal comun nu este uniform. El variază după ţările de origine, cât şi în
funcţie de finalităţile de import ale produselor. Există anumite regimuri derogatorii şi de
favoare : aceia a admiterii temporare , sau a celei de perfecţionare „activă” sau „pasivă” .

Valoarea tranzacţională nu a fost întotdeauna admisă, unele administraţii preferând

să taxeze mărfurile importate fie pe baza preţurilor de vânzare de pe piaţa lor interioară, fie
acela al unui preţ reconstituit. Aceasta mărea plaja taxelor vamale şi deci taxarea. După
acordul intervenit în cadrul GATT în cursul „Tokyo Round”, valoare este în principiu valoarea
trazacţională declarată, exprimată „CAF”. Numai în cazul în care valoarea declarată este
inacceptabilă din punct de vedere vamal autorităţile vamale pot să reţină alte modalităţi de
calcul (o astfel de situaţie poate fi cazul în care există legături între vânzător şi cumpărător cu
toate că numai existenţa acestor legături nu este un indiciu suficient pentru a refuza valoarea
tranzacţională).

47
 Potrivit dispoziţiilor articolului 25, statele membre trebuiau să se abţină să mai
stabilească noi taxe cu efect echivalent taxelor vamale, şi taxele vamale trebuiau să fie
suprimate în momentul expirării perioadei de tranziţie.

Tratatul nu defineşte ceea ce ar trebui să se înţeleagă sau să se aştepte de la această

formulare. Jurisprudenţa comunitară a definit aceste taxe ca fiind acele taxe care, indiferent
care ar fi denumirea şi tehnica lor, lovesc în mod specific şi exclusiv produsele importate sau
exportate, influenţând asupra preţului lor într-o manieră analogă taxelor vamale 76. Încălcarea
dreptului comunitar se caracterizează prin simplul fapt al unei încărcări pecuniare, chiar
minime, cerută la trecerea unei frontiere în interiorul spaţiului european. Nu este necesar ca
percepţia să aibă efecte discriminatorii, sau ca produsele importate să se găsească într-o
situaţie de concurenţă cu producţiile naţionale. Nu este necesar nici ca taxarea să fie cerută
din momentul trecerii fizice a frontierei. Orice taxare, în oricare loc ar fi localizată, este o taxă
cu efect echivalent dacă se referă la import sau export77.

Percepţiile sau încasările de impozite şi taxe ori cotizaţii la intrarea pe teritoriul

unui stat membru nu sunt în mod obligatoriu contrare dispoziţiilor articolului 25. Acesta este
cazul, atâta timp cât perceperea nu este obligatorie, şi cât timp ea reprezintă remuneraţia unui
serviciu care în mod obiectiv este evaluat şi prestat facultativ de către autorităţile unui stat
membru, ori de către delegaţii lor78.

4.6 Interziccerea restricțiilor cantitative.

Articolul 28 : „restricţiile cantitative la import, cât şi orice fel de măsuri cu efect
echivalent sunt interzise între statele membre, sub rezerva dispoziţiilor care urmează” (v. în
special art. 30, care permite restricţii pentru anumite raţiuni limitativ enumerate : moralitate
publică, ordine publică, avuţie naţională, proprietate industrială şi comercială).Articolul 29
prevede aceeaşi interdicţie cu privire la restricţiile la export. Acesta este deci spaţiul
neîngrădit avut în vedere. Articolele 11,12 şi 13 din acordul cu privire la „EEE” sunt redactate
în termeni aproape identici.

76 V. CJCE, Commission c/ Luxembourg et Belgique, affaire du pain d’épices, 14 decembrie 1962,

cauza 2 şi 3-62 : Rec. 815. La fel pentru orice fel de taxe proporţionale valorii de vamă a mărfurilor
importate de către alte state membre (CJCE, 16 iulie 1992, Lagros, cauza C. 163/90 : Rec. I, 4625, à
propos de l’octroi de mer édicté dans les DOM français), la fel şi pentru taxele regionale interne din
statele membre ( CJCE, 9 august 1994, Lancry, cauzele C. 363, 407 şi 411/93 : Rec. I, 3957).

77 V. CJCE, 15 aprilie 1997, Bundesanstalt fur Landwirtschaft und Ernahrung c/ Dutches Milk-
Kontor, cauza C. 272/95 : Rec. I, 1915.

78 V. redevenţele diferite în raport cu costul serviciului, Commission c/ Italie, 21 martie 1991, cauza
C. 209-89 : Rec. I, 1575. – Ford Espana, 11 iulie 1989, cauza 170-88 : Rec. 2305. „Service”–ul nu
poate fi o simplă îndeplinire a formalităţilor vamale, ci un serviciu de interes general care trebuie să fie
suportat de statul membru. v. CJCE, 11 august 1995, Dubois c/ Garonor, cauza C. 16/94 : Rec. I. 2421.
– CRT-France international, 22 aprilie 1999, cauza C. 109/98 : Rec. I. 2237.

48
 Realizarea Pieţei comune nu putea fi concepută doar prin punerea în operă
jurisprudenţială a articolelor anterior citate din tratatele fundamentale. Pe baza articolului 94
şi 95 de la Actul unic european, au fost adoptate un anumit număr de directive pentru a uşura
libera circulaţie a mărfurilor.

Subiectele tratate de legislatorul comunitar sunt revelatoare domeniilor în care

măsurile naţionale cu efect echivalent la restricţiile cantitative şi-ar putea face simţite efectele.

Pot fi menţionate în primul rând directivele generale, care vizează orice produs. Printre
acestea, pot fi citate directiva din 30 iulie 1985 cu privire la responsabilitatea în urma
produselor cu defecte , cea cu privire la securitatea generală a produselor , cea cu privire la
vânzarea şi garanţiile bunurilor de consum , acea cu privire la bunurile care nu au aparenţa a
ceea ce sunt, şi care compromit securitatea consumatorilor 79 sau cea cu privire la armonizarea
legislaţiilor în materie de publicitate înşelătoare80.
Aceste directive generale sunt prelungite prin directive orizontale, care au în vedere
ansambluri de produse, adesea eterogene81 dar uneori din aceeaşi categorie82. În sfârşit, există
un număr foarte mare de directive „verticale”, produs de produs83.
Armonizarea legislaţiilor ţărilor membre ale UE, a ocazionat, într-o perioadă relativ
recentă, apariţia unor directive bazate pe principiul recunoaşterii mutuale ori pe acela al
echivalenţei măsurilor sau controalelor în vigoare în statele membre. Această „nouă
apropiere” este una dintre consecinţele celebrei hotărâri Cassis de Dijon din 20 februarie 1979
(Rewe-Zentral c/ Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein, 20 februarie 1979, afacerea 120-
78 Rec.649), în care Curtea de justiţie a lansat celebra formulă după care „produsele legal
fabricate şi comercializate în celelalte ţări membre” trebuie a priori să poată circula în spaţiul
comunitar, şi deci să fie acceptate de către toate statele membre. Ca urmare, Comisia a
elaborat o carte albă asupra desăvârşirii pieţei interioare, prezentată Consiliului de la Milano
în 14 iunie 1985, care traduce îngrijorarea de a limita armonizarea acolo unde ea este
indispensabilă, pentru a dezvolta în cât mai multe sectoare posibile recunoaşterea mutuală

79 Directiva 87-357, 25 iunie 1987 : JOCE, L. 192, 11 iulie 1987.

80 Directiva 84-450, 10 septembrie 1984 : JOCE.,L. 250, 19 septembrie 1984 şi adăugarea publicităţii
comparative, prin D. 97/55, 6 octombrie 1997 : JOCE, L. 290, 23 octombrie 1997.

81 V. spre exemplu, directiva 79-112, 18 decembrie 1978, cu privire la etichetarea mărfurilor

alimentare destinate consumatorului final : JOCE, L. 33, 8 februarie 1979.

82 V. pentru produsele destinate unei alimentaţii speciale (sau „produse dietetice”), directiva 89-398, 3
mai 1989 : JOCE, L. 186, 30 iunie 1989 ; sau pentru medicamente, „pachetul medicament” : JOCE, L.
24 august 1993, modificând în special directiva 65/85, 26 ianuarie 1965, stabilind o procedură
comunitară de autorizare şi de supraveghere a medicamentelor (AMM). – V. pentru deşeuri,
regulamentul 259-93, 1 februarie 1993 : JOCE, L. 30, 6 februarie 1993.

83 Aici se au în vedere lucrări specializate cum ar fi DEHOVE, Dictionaire des produits, Lamy.

49
(sau acceptarea mutuală). Un număr mare de directive ale „noii apropieri” au fost adoptate. Să
luăm spre exemplu, directiva „materiale de construcţii” 84, pe aceea cu privire la securitatea
jucăriilor85, pe aceea cu privire la recunoaşterea aprobărilor pentru terminalele de
telecomunicaţii86, sau aceea cu privire la securitatea generală a produselor87.
Nici articolul 28, care vizează restricţiile la import, nici articolul 29, care se referă la
restricţiile la export, nu conţin definiţia măsurilor prohibite de dreptul comunitar.
Jurisprudenţei i-a revenit sarcina să precizeze noţiunea de „MEERC”88.

Această decizie din 11 iulie 1974, dată în legătură cu o legislaţie naţională în materie
de denumiri de origine89, a fixat un standard jurisprudenţial care va fi avut în vedere în mod
constant de către Curtea de justiţie. În această decizie se poate citi că „orice reglementare
comercială a statelor membre susceptibilă să împiedice direct sau indirect, actualmente sau în
mod potenţial comerţul intra comunitar se consideră ca o măsură cu efect echivalent
restricţiilor cantitative”.
Din această definiţie, se pot desprinde cele două caracteristici esenţiale ale măsurii cu
efect echivalent : trebuie să fie vorba despre o măsură restrictivă luată de către o autoritate ,
susceptibilă să afecteze comerţul intra comunitar .
Comerţul intra comunitar de mărfuri are în vedere importurile sau exporturile
produselor fabricate sau comercializate într-un stat membru sau care sunt pentru acesta în
„liberă practică” . Nu toate măsurile naţionale care afectează fluxurile de mărfuri sunt
„MEERC”. O măsură nu este interzisă decât dacă are o natură specială care este în mod precis
echivalentă unei „restricţii cantitative” . Această natură dezvăluită, „MEERC” este ilicită chiar
dacă nu afectează comerţul intra comunitar decât într-o măsură indirectă sau potenţială (3 0),
ceea ce nu este cazul discriminărilor în sens invers.

4.7 Rolul și importanța liberei circulații a mărfurilor pe

piața internă a secolului XX

84 Directiva 89/106, 21 decembrie 1988 : JOCE, L. 40, 11 februarie 1989.

85 Directiva 88/378, 3 mai 1988 : JOCE, L. 187, 16 iulie 1988.

86 Directiva 91/263, 29 aprilie 1991 : JOCE, L. 128, 23 mai, modificată prin dir. 93/68, 22 iulie 1993 :
JOCE, L. 220, 30 august.

87 Directiva 92-59, 29 iunie 1992 : JOCE, L. 228, 11 august 1992.

88 MEERC – măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative.

89 CJCE, Procureur du Roi c/ Dassonville, cauza 8-74 : Rec. 837.

50
 Libera circulație a mărfurilor este unul dintre succesele proiectului european,
contribuind la construirea pieței interne de care benefi ciază în prezent cetățenii și societățile
comerciale europene și care se afl ă în centrul politicii Uniunii Europene. Piața internă actuală
facilitează comerțul cu produse în 27 de state membre, cu o populație totală de peste 490 de
milioane de locuitori. Aceasta oferă consumatorilor o gamă largă de produse, permițându-le
achiziționarea celei mai bune oferte disponibile. În același timp, libera circulație a mărfurilor
este benefi că pentru mediul de afaceri.
Aproximativ 75 % din schimburile comerciale din interiorul Uniunii Europene sunt
reprezentate de mărfuri. Piața unică europeană, creată în deceniile precedente, permite
societăților comerciale europene să creeze o platformă solidă într-un cadru deschis, divers și
competitiv. Această forță internă încurajează creșterea economică și crearea de locuri de
muncă în Uniunea Europeană și asigură societăților europene resursele necesare pentru a se
bucura de succes și pe alte piețe internaționale. Prin urmare, o piață internă funcțională
a mărfurilor constituie o componentă esențială a prosperității actuale și viitoare a Uniunii
Europene într-o economie globalizată90.
Din punct de vedere juridic, libera circulație a mărfurilor a reprezentat un element-
cheie al creării și dezvoltării pieței interne. Este una dintre libertățile economice stabilite prin
Tratatul CE. Articolele 28-30 din Tratatul CE defi nesc domeniul de aplicare și conținutul
principiului prin interzicerea restricțiilor nejustifi cate împotriva comerțului din interiorul
Uniunii Europene. În prezent, piața internă depășește domeniul de aplicare al acestor trei
articole ale tratatului.
Legislația armonizată în mai multe domenii a defi nit piața internă, consacrând
principiul liberei circulații a mărfurilor în termeni concreți, pentru produse specifi ce. Cu toate
acestea, funcția fundamentală a principiului din tratat, de punct de sprijin și mecanism de
siguranță pentru piața internă, rămâne neschimbată.
Multe dintre restricțiile importante împotriva liberei circulații a mărfurilor sunt în
prezent eliminate. Etapa principală, a introducerii pieței unice europene, a avut loc în 1993,
dar fl uxul continuu al plângerilor cetățenilor și societăților transmise Comisiei evidențiază
faptul că nici măcar eforturile cele mai susținute nu au eliminat toate barierele din calea
comerțului. Acestea afectează încă, în principal, întreprinderile mici și mijlocii. Din acest
motiv, societățile preferă adesea să își concentreze activitățile în câteva state membre, în
detrimentul întregii piețe interne, ca urmare a difi cultății respectării diferitelor norme
naționale privind cerințele tehnice referitoare la produse încă nearmonizate. În plus, accesul
pe piață poate fi îngreunat ca urmare a discrepanțelor dintre reglementările privind comerțul
cu amănuntul sau de stabilire a prețurilor, care nu sunt familiare societăților din alte state
membre.
În același timp, noile produse inovatoare și progresul tehnologic presupun noi
provocări.
Un cadru național de reglementare care ignoră aceste evoluții va deveni curând un
obstacol în calea schimburilor comerciale transfrontaliere. În plus, tehnologiile moderne ale
informațiilor, precum internetul, facilitează achizițiile transfrontaliere și contribuie la

90 A se vedea Comunicarea Comisiei: Piața internă de mărfuri: o piatră de temelie a competitivității

europene, COM(2007) 35 final.

51
creșterea cererii pentru transferuri rapide și facile de mărfuri între statele membre. Prin
urmare, restricții comerciale din anumite zone, ignorate în trecut, ies acum la lumină.
Cu toate acestea, libera circulație a mărfurilor nu este o valoare absolută. În anumite
circumstanțe, unele priorități de ordin politic impun restricții sau chiar interdicții care, chiar
dacă ridică obstacole în calea comerțului liber, apără obiective importante precum protecția
mediului sau sănătatea umană. În contextul unor evoluții majore la nivel global, nu este
surprinzătoare „ecologizarea” liberei circulații a mărfurilor din ultimii ani, subliniind faptul că
anumite motive de justifi care pot fi utilizate în mod diferit de-a lungul timpului. Astfel, în
cursul aplicării legislației UE, reconcilierea diferitelor obiective, uneori concurente, și
asigurarea adoptării unor măsuri echilibrate și proporționale constituie preocupări
permanente.
În prezent, libera circulație a mărfurilor este reglementată de numeroase politici și se
integrează armonios într-o piață internă responsabilă, care garantează accesul neîngrădit la
produse de calitate superioară și asigură un grad înalt de protecție al altor interese publice.
.
4.8 Aspecte teoretice şi practice privind libera circulaţie a
mãrfurilor în spaţiul Uniunii Europene

Realizarea pieţei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma. Acest

obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri şi servicii. Încheierea
perioadei de tranziţie a fost fixată la 1 ianuarie 1970; dar, până la acest moment nu s-au putut
realiza decât eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulaţie a lucrătorilor şi
armonizarea unor taxe, între care şi introducerea generală a TVA-ului în anul 1970.

La mijlocul anilor ’80 nu se realizase o reducere a restricţiilor cantitative. Libertatea

circulaţiei bunurilor era afectată de practici anticoncurenţiale ale autorităţilor naţionale cum
sunt: drepturi exclusive de producţie sau de servicii, subvenţii.

Potrivit art. 29 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, se consideră că

se află în liberă circulaţie într-un stat membru mărfurile provenind din statele terţe din care au
fost importate cu îndeplinirea formalităţilor şi încasarea taxelor de import, respectiv, taxe
vamale şi taxe cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau
parţială a acestor taxe şi impuneri.

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele
cu efect echivalent, inclusiv taxele vamale cu caracter fiscal, precum şi restricţiile cantitative
la import sau export şi orice măsuri cu efect echivalent.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, la art. 28 prevede că „Uniunea

este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi
care implică interzicerea între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a
oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu
ţări terţe.”

52
 În domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare
stat membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi
comercializarea mărfurilor, dar acestea nu trebuie să constituie restricţii cantitative la import
sau măsuri cu efect echivalent acestora.

Obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin disparităţile legislaţiilor

naţionale sunt acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative cum ar fi mai
ales eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, loialitatea tranzacţiilor
comerciale şi protecţia consumatorilor.

În lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru trebuie să

accepte pe teritoriul său produsele care sunt conforme cu legislaţia statului membru de
origine.

Art. 307 (1) TCE prevede că dispoziţiile acestui tratat nu aduc atingere drepturilor
şi obligaţiilor rezultate din convenţii încheiate înainte de 1958, iar pentru statele care au aderat
după 1958, înaintea aderării, între unul sau mai multe state membre, şi unul sau mai multe
state membre, de cealaltă parte.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că dispoziţiile Regulamentului nr.

2081/92 privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine nu se opun
aplicării unui tratat bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă şi indirectă (nu
există legătură directă între o calitate a produsului şi originea sa geografică, ci are doar rolul
să informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit
stat).

In cazul braseriei Budweiser Budvar, cu sediul în localitatea cehă Budweis,

produce şi exportă în Austria bere cu marca „ Budweiser Budvar”. Societatea Ammersin, cu
sediul în Austria comercializa berea cu marca „American Bud”, produsă de o societate cu
sediul în St. Louis, SUA. Între Austria şi fosta Republică Cehoslovacia s-a încheiat în 1976 un
tratat de protejare a indicaţiilor geografice de origine pentru produsele alimentare regionale
ale celor două părţi. În anexa care enumeră indicaţiile geografice a căror protecţie este
asigurată de părţi este menţionată şi marca „Bud”.

Având ca bază legală acest tratat, braseria Budweiser Budvar a solicitat instanţei
austriece interzicerea comercializării pe acest teritoriu de către societatea Ammersin a berii cu
macra „American Bud”. Judecătorul austriac a introdus un recurs prejudicial în faţa instanţei
de la Luxemburg, pentru a stabili în ce măsură sunt conforme legislaţiei comunitare şi pot fi
aplicate în speţă dispoziţiile unui tratat bilateral, care acordă protecţie unei indicaţii geografice
chiar dacă nu există pericolul inducerii în eroare a consumatorilor), recurs prealabil, 18
noiembrie 2003, curtea a trebuit sã se pronunţe în sensul cã dispoziţiile Regulamentului
2081/92 nu se opun aplicării unui tratat bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă
şi indirectă (nu există legătură directă între o calitate a produsului şi originea sa geografică, ci
are doar rolul să informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau
dintr-un anumit stat).

53
 În schimb, dispoziţiile tratatului amintit pot constitui un obstacol în calea liberei
circulaţii a mărfurilor care sunt legal comercializate pe teritoriul unui stat membru,
contravenind astfel articolului 28 TCE care interzice orice restricţii la importul mărfurilor.

După ce stabileşte aplicarea de principiu a articolului 28 în speţă, Curtea verifică

în ce măsură o asemenea restricţie la import poate fi justificată de excepţiile prevăzute la
articolul 30 TCE. Instanţa constată că aplicarea dispoziţiilor tratatului bilateral în speţă are ca
obiectiv asigurarea unei concurenţe loiale, înscriindu-se în „protecţia proprietăţii industriale şi
comerciale” din cadrul articolului 30 TCE.

Prin urmare, dacă judecătorul naţional stabileşte, în urma cercetărilor efectuate, că

denumirea „Bud” desemnează o regiune de pe teritoriul Cehiei, iar această denumire trebuie
protejată în conformitate cu regimul proprietăţii industriale şi comerciale, dreptul comunitar
nu se opune extinderii protecţiei denumirii respective pe teritoriul Austriei, în conformitate cu
prevederile tratatului bilateral încheiat între cele două state.

În ceea ce priveşte tratatul bilateral invocat de Cehia, poziţia Curţii merge în

sensul recunoaşterii opozabilităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultând din acest act, fiind vorba
de un tratat încheiat de un stat membru (Austria) înainte de aderarea la Uniune, aplicându-se
deci dispoziţiile art. 307 al. 1 TCE (în prealabil trebuie însă stabilit de judecătorul naţional
dacă tratatul este încă în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia juridică a unei
părţi – respectiv dezmembrarea Cehoslovaciei, parte originară la tratat şi succesiunea
Republicii Cehe la acordurile internaţionale încheiate de fostul stat).

În acest context, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 307 TCE, chiar dacă
obligaţiile rezultând din tratatul încheiat de un stat membru înainte de aderarea la Uniunea
Europeană ar fi incompatibile cu legislaţia comunitară, până la eliminarea incompatibilităţilor,
judecătorul naţional poate să aplice dispoziţiile tratatului bilateral.

În ceea ce priveşte tratatul bilateral invocat de Cehia, poziţia Curţii merge în

sensul recunoaşterii opozabilităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultând din acest act, fiind vorba
de un tratat încheiat de un stat membru (Austria) înainte de aderarea la Uniune, aplicându-se
deci dispoziţiile art. 307 al. 1 TCE (în prealabil trebuie însă stabilit de judecătorul naţional
dacă tratatul este încă în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia juridică a unei
părţi – respectiv dezmembrarea Cehoslovaciei, parte originară la tratat şi succesiunea
Republicii Cehe la acordurile internaţionale încheiate de fostul stat).

În acest context, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 307 TCE, chiar dacă
obligaţiile rezultând din tratatul încheiat de un stat membru înainte de aderarea la Uniunea
Europeană ar fi incompatibile cu legislaţia comunitară, până la eliminarea incompatibilităţilor,
judecătorul naţional poate să aplice dispoziţiile tratatului bilateral.

Astfel de tratate, prin prevederile lor pot constitui un obstacol în calea liberei
circulaţii a mărfurilor, contravenind liberei circulaţii a mărfurilor asigurată prin interzicerea
restricţiilor cantitative la import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 28 TCE).

54
Judecătorul naţional trebuie să decidă dacă tratatul mai este în vigoare în urma schimbărilor
intervenite în situaţia unor părţi.

În cauza C–110/05, Comisia Comunităţilor Europene – Republica Austria, Curtea

de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că s-a produs încălcarea art. 28 şi 30 din TCE,
deoarece reglementarea naţională condiţionează înmatricularea vehiculelor de ocazie,
importate şi înmatriculate anterior în alte state membre de îndeplinirea anumitor cerinţe
tehnice, în condiţiile în care vehiculele de ocazie care sunt deja pe piaţa naţională a Austriei şi
au aceleaşi caracteristici nu sunt supuse unor asemenea cerinţe cu ocazia unei noi
înmatriculări.

În Italia, decretul legislativ nr. 285 din 30 aprilie 1992, care constituie codul rutier
italian, prevede că numai automobilele, troleibuzele şi tractoarele automobile pot să tracteze
remorcă. În urma unei plângeri a unui particular la Comisie, aceasta în urma unei anchete
neoficiale, a adresat Italiei o scrisoare de punere în întârziere, în care susţinea că interdicţia
impusă motocicletelor de a tracta o remorcă constituie o încălcare a obligaţiilor care reies din
art. 28 CE. Comisia a propus, printre altele să se aplice cele două categorii de dispoziţii care
reglementează utilizarea unui produs:

 cele care subordonează utilizarea unui produs respectării anumitor condiţii proprii
acestuia sau care limitează această utilizare în spaţiu sau în timp;
 cele care prevăd interdicţiile absolute sau aproape absolute de utilizare a produsului
respectiv.

Italia a susţinut că o normă privind domeniul de utilizare, intră în domeniul art. 28

TCE dacă aceasta interzice toate utilizările unui produs sau utilizarea unică a acestuia în cazul
produselor de unică folosinţă. În schimb, dacă există o marjă de apreciere cu privire la
posibilităţile de utilizare a acestui produs situaţia nu ar mai intra în domeniul de aplicare a art.
28 TCE.

În soluţia pronunţată, Curtea reaminteşte că potrivit unei jurisprudenţe constante,

orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă să constituie, în mod direct sau
indirect, efectiv sau potenţial, un obstacol în calea comerţului intracomunitar trebuie
considerată ca o măsură cu efect echivalent unor restricţii cantitative în sensul articolului 28
CE (a se vedea în special Hotărârea Dassonville, pct. 5). Din jurisprudenţa constantă a Curţii,
rezultă că art. 28 din CE reflectă obligaţia de respectare a principiilor nediscriminării şi
recunoaşterii reciproce a produselor fabricate şi comercializate în mod legal în alte state
membre, precum şi pe cea de asigurare a unui acces liber pe pieţele naţionale pentru produsele
comunitare (a se vedea Hotărârea Sandoz din 14 iulie 1983, nr. 174/82, Hotărârea din 20
februarie 1979, Rewe-Zentral, cunoscut sub numele „Cassis de Dijon, nr. 120/78, precum şi
Hotărârea Keck şi Mithauard). Astfel, reprezintă măsuri cu efect echivalent restricţiile
cantitative, obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă în lipsa armonizării
legislaţiilor naţionale, din aplicarea, în privinţa mărfurilor provenite din alte state membre
unde sunt produse şi comercializate în mod legal, a unor norme privind condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească mărfurile respective, chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără
deosebire tuturor produselor.

55
 Comisia consideră măsuri cu efect echivalent restricţiile cantitative la import, în
sensul art. 28 TCE, măsurile adoptate de un stat membru care au ca efect aplicarea unui
tratament mai puţin favorabil, produselor provenind din alte state membre. De asemenea, face
parte din aceeaşi noţiune orice altă măsură care împiedică accesul pe piaţa unui stat membru a
produselor originare din alte state membre. Prin urmare, interdicţia prevăzută de art. 56 din
Codul rutier constituie, potrivit Comisiei, un obstacol în sensul art. 28 TCE şi nu ar putea fi
considerată compatibilă cu Tratatul CE decât dacă ar fi justificată în conformitate cu articolul
30 TCE sau printr-un motiv imperativ de interes general iar Italia nu a invocat nici o
justificare, nici un motiv imperativ de interes general în timpul procedurii precontencioase.
Dimpotrivă, Italia a admis existenţa interdicţiei respective şi a obstacolului în calea
importurilor care rezultă din aceasta şi s-a angajat să o elimine.

Curtea a analizat interdicţia numai în privinţa remorcilor pentru motociclete nu şi

în privinţa remorcilor destinate să fie tractate de automobile.

Curtea a apreciat că interdicţiile de utilizare a unui produs pe teritoriul unui stat

membru are o influenţă considerabilă asupra comportamentului consumatorilor ,
comportament care afectează, la rândul său, accesul acestui produs pe piaţa statului membru
respectiv. Articolul 56 din Codul rutier este un obstacol în cale existenţei unei cereri pe piaţa
în cauză pentru astfel de remorci, împiedicând astfel importul, în condiţiile în care acestea
sunt comercializate în mod legal în alte state membre decât Republica Italiană şi constituie o
măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative la import interzisă de art. 28 CE, cu
excepţia situaţiilor în care aceasta poate fi justificată în mod obiectiv de motivele de interes
general enumerate la articolul 30 CE sau de cerinţe imperative.

Republica Italiană a susţinut că acest ansamblu compus dintr-o motocicletă şi o

remorcă prezintă un pericol pentru siguranţa rutieră.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a decis că această interdicţie pentru

motociclete de a tracta o remorcă concepută în mod special pentru acestea şi care este
fabricată şi comercializată legal în alte state membre decât Republica Italiană, trebuie
considerată ca fiind justificată de motive privind protecţia siguranţei rutiere şi a respins
acţiunea Comisiei.

56
 Capitolul 5: Monopolurile şi nediscriminarea fiscală

Două tipuri de măsuri naţionale mai sunt susceptibile de a împiedica libera

circulaţie a mărfurilor în spaţiul european : monopolurile şi impozitările interioare care
rezultă în special din accize.

5.1 Monopolurile
Articolul 31 nu vizează decât monopolurile rezervate autorităţilor publice, sau delegate,
care prezintă un caracter „comercial”. Numai aceste monopoluri pot de fapt să aibă un impact
asupra liberei circulaţii a mărfurilor. Poate fi luat ca exemplu monopolul francez asupra
tutunului atunci când importul nu este liber.
Deci sunt excluse monopolurile de fabricaţie care nu pot juca astfel de roluri în mod
efectiv în comerţ91. Sunt de asemenea excluse monopolurile de servicii. Acestea nu au în
vedere circulaţia mărfurilor. În schimb, ele pot fi considerate ca restricţii la exercitarea liberei
prestaţii de servicii (art. 49)92. Sunt de asemenea excluse acelea care materializează
prerogativele de suveranitate93.
Monopolurile ne statale, încredinţate unei profesii (farmacişti, opticieni etc.) nu intră
nici acestea în previziunile articolului 31. Dar, dacă acestea defavorizează produsele importate
în raport cu produsele naţionale pot intra în previziunile articolelor 28 şi 29 ale Tratatului 94.
„Canalizarea vânzărilor” este o reglementare comercială cu privire la procedeele vânzării şi
nu un „monopol” în sensul articolului 31. Aliniatul 2 al acestui text vizează de fapt numai
organismele prin care statul dirijează sau influenţează schimburile de jure sau de facto.

Obligaţia de organizare a monopolurilor. Interes general. – Articolul 31 din Tratat

nu postulează suprimarea lor. „Organizarea” lor a trebuit să fie realizată la finele perioadei de
tranziţie (1970). Redactarea textului reieşit din Tratatul de la Amsterdam nu mai conţine
referinţe la această perioadă de tranziţie.
La finele perioadei de tranziţie, recunoaşterea efectului direct al articolului 31 implica
faptul ca aceste monopoluri să nu mai poată împiedica fără justificare libera circulaţie a
mărfurilor. Activitatea monopolurilor, care poate să mai persiste, interzică pe viitor orice

91 CJCE, Costa c/ Enel, 15 iulie 1964, cauza 6-64 : Rec. 1143, pentru monopolul italian de producere
a electricităţii.

92 V. pentru televiziune, CJCE, Sacchi, 30 aprilie 1974, cauza 155-173 : Rec. 409. – V. totuşi dacă
monopolul serviciilor are o influenţă asupra circulaţiei mărfurilor, CJCE, 28 iunie 1983, Coop. du
Béarn c/ Mialoq, cauza 271-81 : Rec. 2057.

93 Pentru poliţia domeniului public herţian şi atribuirea de frecvenţe în materie de telecomunicaţii,

CJCE, 27 octombrie 1993, Lagauche, deja citată.

94 V. cu privire la monopolul distribuirii tutunului în Italia, care lasă alegerea aprovizionărilor în

seama detailiştilor în funcţie de cerere, CJCE, 14 decembrie 1995, Banchero, cauza C. 387/93 : Rec. I,
4663.

57
discriminare sau restricţie între produsele naţionale şi produsele importate. Egalitatea de şansă
între aceste categorii de produse trebuie să fie asigurată 95. După numeroase convulsii şi
numeroase hotărâri în greşeala statului, principalele monopoluri franceze au fost organizate
astfel încât să evite discriminările (tutun, alcool, produse petroliere etc.).
Dar monopoluri discriminatorii (drepturi exclusive la importuri) pot să subziste dacă
acestea sunt necesare misiunii de interes general al titularului monopolului (serviciu universal
la preţuri reduse). Articolul 86 autorizează astfel să se deroge de la articolul 3196.

5.2 Nediscriminarea Fiscala

Domeniul de aplicare al articolului 90. – Acest articol nu vizează taxele vamale. El

vizează impozitele interioare care lovesc produsele altor state membre mai mult decât
produsele naţionale.
Aceste texte au în vedere deci impozitele care lovesc într-o manieră discriminatorie
„produsele”. Chiar dacă prevederile acestui articol sunt plasate mai mult în capitolul cu
privire la „dispoziţii fiscale”, ele au un raport direct cu obiectivul general al liberei circulaţii a
mărfurilor. Acest articol, bineînţeles că nu are în vedere impozitele directe.
TVA poate intra în prevederile acestui articol. Dar aici trebuie să observăm importanţa
armonizării europene intervenită, în special în materia taxelor şi a percepţiei97.
Armonizarea a fost mai dificil de pus în operă în materia accizelor. O importantă serie de
directive adoptate în 1992, pe de o parte a instituit cadrul unui regim general98 şi pe de altă
parte, a apropiat taxele asupra anumitor produse sensibile99.

Condiţiile de aplicare ale articolului 90. – Discriminarea între produsele naţionale100 şi

produsele importate este o condiţie esenţială de aplicare a acestui articol. Taxa trebuie să
scadă, sau să fie susceptibilă să scadă după caz (în mod potenţial) consumul produselor

95 V. CJCE, Hansen, 13 martie 1979, cauza 91-78 : Rec. 935 ; Maghera, 3 februarie 1976, cauza 59-
75 : Rec. 91 ; Miritz, 17 februarie 1976, cauza 91-76 : Rec. 217, 23 octombrie 1997, Haeey Franzen,
cauza C. 189/95 : Rec. I, 5909.

96 V. drepturile exclusive de import pentru electricitate în Ţările de Jos şi pentru gaz şi electricitate în
Franţa, CJCE, 23 octombrie 1997, Commission c/ Pays-Bas, cauza C. 157/94 şi Commission c/
France, cauza C. 159/94 : Rec. I, 5815 cu privire la art. 86.

97 V. directiva 91-680, 16 decembrie 1991 : JOCE, L. 376, 31 decembrie 1991.

98 Directiva 92-12, 25 februarie 1992 : JOCE, L. 76, 23 martie 1992.

99 Directivele 92-79 la 92-84, 19 octombrie 1992, pentru ţigări, tutun, uleiuri minerale, alcool şi
băuturi alcoolice, sau alcoolizate : JOCE, L. 316, 31 octombrie 1992. Adde, cu privire la tutun, D.
95/58, 27 noiembrie 1995 : JOCE, L. 291, 6 decembrie 1995 ; şi regulamentul 31/96 al Comisiei din
10 ianuarie 1996, cu privire la certificatul de exonerare de accize, JOCE, L. 8, 11 ianuarie 1996.

100 Benelux este un teritoriu unic, v. CJCE, 11 august 1995, Roders BV c/ Inspecteur der
irivoerrechten en accijnzen, cauzele C. 367 la 377/93 : Rec. I, 2248.

58
importate influenţând alegerile consumatorilor101. Bineînţeles că discriminarea nu poate să fie
pusă în evidenţă decât dacă există o similitudine sau, cel puţin, un „raport de concurenţă” între
produsele importate vizate de taxă şi produsele naţionale care ar fi favorizate. Raportul de
concurenţă este mai funcţional în funcţie de modul de folosire al produselor decât în funcţie
de natura lor intrinsecă102. Toată lumea (din spaţiul UE) îşi aminteşte de litigiile pe care le-a
generat vigneta „automobile française”, când taxa sa majorată nu a lovit decât vehiculele care
nu erau produse în Franţa103. Dar o simplă progresivitate a taxaţiei nu indică prin ea însăşi nici
o discriminare104.
Distincţia între o impozitare interioară discriminatorie şi o taxă cu efect echivalent unei
taxe vamale a fost precizată de Curtea de justiţie. Este vorba despre impozitare interioară
discriminatorie atâta timp cât compensaţia de care beneficiază producţiile interioare similare
produselor importate impozitate, între taxarea şi avantajele pe care le primesc pentru afectarea
provenită de la taxă (spre exemplu, fonduri de ajutor sau de susţinere) este parţială. Dacă
această compensaţie este integrală, este vorba despre taxe cu efect echivalent taxelor
vamale105.

101 V. spre exemplu CJCE, 11 august 1995, Roders BV. Aceasta vizează produsele în liberă practică.
CJCE, Cooperativa frutta, 7 mai 1987, cauza 193-85 : Rec. 20 85.

102 V. pentru bere şi vin, CJCE,9 iulie 1987, Commission c/ Royaume-Uni, cauza 356-85 : Rec. 3299 ;
v. pentru o diferenţiere făţişă a taxelor între băuturile naţionale şi cele de origine exterioară,
Commission c/ Grèce, 18 aprilie 1991, cauza C. 230-89 : Rec. I, 1909. Pentru un ansamblu de băuturi
alcoolizate, CJCE, 11 august 1995, Roders BV, deja citată. ; pentru vehicule de ocazie, CJCE, 9 martie
1995, Fazenda Publica c/ America Joao Numes Taden, cauza C. 345/93 : Rec. I, 490. O discriminare
generală cu privire la toate produsele importate este contrară art. 95. v. pentru o taxă asupra tuturor
mărfurilor descărcate în porturile daneze, CJCE, 17 iulie 1997, Haahr Petroleum Ltd c/ Abenra Havn
e.a., cauza C. 90/94 : Rec. I, 4142.

103 CJCE, 9 mai 1985, Humblot, cauza 112-84 : Rec. 1367 şi 17 septembrie 1987, Feldain, cauza 433-
85 : Rec. 3521.

104 CJCE, Casarin c/ Dir. gén. impôts, 30 noiembrie 1995, cauza C. 113/94 : Rec. I, 4214.

105 V. CJCE, 16 decembrie 1992, Lornoy en zonen, 2 august 1993, Celbi, 17 septembrie 1997. Ucal et
Fricarnes, deja citată.

59
ANEXA 1:

60
ANEXA 2:

Studii de caz asupra unor anchete legate de restricționarea comerțului liber

COLUMBIA -Discriminare fiscală asupra automobilelor importate Plângere depusă de

Volkswagen AG la 7 iulie 2000

1. Obstacol în calea comerţului - Regimul columbian de TVA pentru maşini, care introduce o
discriminare împotriva automobilelor cu o capacitate cilindrică egală sau inferioară la 1400
cm³ importate în Columbia. Ancheta deschisă la 18 august 2000.

2.Concluziile anchetei - Practica contestată încalcă obligaţiile asumate de Columbia prin

articolul III al GATT 1994.

3.Rezultat: - UE şi Columbia au ajuns la un acord prin care cea din urmă se angajează să nu
crească diferenţa de taxă asupra automobilelor importate cu capacitate cilindrică egală sau
inferioară la 1400 cm³ şi să o elimine până la 1 iulie 2005, prin reduceri periodice, regulate şi
continue de 1 sau 1,5 % la fiecare două luni. Prima reducere trebuia să se aplice de la 1 iulie
2003. La 27 decembrie 2002, Parlamentul columbian a adoptat un proiect de lege prevăzând
eliminarea progresivă a diferenţei de taxă pe valoarea adăugată menţionate mai sus. Procedura
a fost deci suspendată prin decizia Comisiei din 20 mai 2003. - A fost găsită o soluţie de
comun acord.

CANADA - Bordeaux Médoc Plângere depusă de CIVB (Consiliul Interprofesional al

Vinului de Bordeaux) la 6 decembrie 2001

1. Obstacol în calea comerţului - Lipsa protecţiei vinurilor care poartă indicaţia geografică
“Bordeaux” şi “Médoc” Canada. Ancheta deschisă la 25 mai 2002.

2. Concluziile anchetei - Ancheta a confirmat susţinerile petentului conform cărora

amendamentul C-57 la legea canadiană asupra mărcilor de comerţ constituie o încălcare a
articolului 23, paragrafele 1 si 2, cât şi a articolului 24 paragraful 3 (clauza zisă de status quo)
al acordului TRIPS, încălcări care nu pot fi justificate în baza excepţiei prevăzute de articolul
24 paragraful 6 TRIPS.

3. Rezultat - La 24 aprilie 2003, Comisia şi Canada au parafat un acord bilateral relativ la

comerţul cu vin şi băuturi spirtoase, care prevedea eliminarea definitivă a numelor considerate
“generice” în Canada, cum ar fi denumirile “Bordeaux” şi “Médoc”, odată cu intrarea sa în
vigoare. La 9 iulie 2003, Comisia a decis să suspende procedura de examinare cu intenţia de
a-i pune capăt de îndată ce acordul bilateral va fi intrat în vigoare. Acordul a intrat în vigoare
la 1 iunie 2004 şi Canada a eliminat denumirile “Bordeaux” şi “Médoc” de pe lista
denumirilor generice care figura în amendamentul C-57. Procedura a fost deci închisă.

- A fost găsită o soluţie de comun acord.

61
 CONCLUZII

Guvernul României este hotărât, la toate nivelurile, să realizeze progrese în ce

priveşte aplicarea regulilor de concurenţă. A crescut gradul de conştientizare a tuturor
instituţiilor guvernamentale a necesităţii respectării regulilor privind ajutorul de stat. Consiliul
Concurenţei a depus eforturi considerabile în vederea asigurării că măsurile de ajutor de stat
sunt notificate iar cele nenotificate sunt investigate. Calitatea deciziilor s-a îmbunătăţit treptat.
Recuperarea ajutoarelor de stat ilegale nu a fost realizată până în prezent.

Dacă România continuă eforturile începute în toamna anului 2004, este probabil
ca obligaţiile din Tratatul de Aderare cu privire la controlul eficient al ajutoarelor de stat,
punerea în aplicare a regulilor din domeniul antitrust precum şi un nivel adecvat al capacităţii
administrative necesară punerii în aplicare a regulilor concurenţei, să fie îndeplinite. Se
aşteaptă ca România să continue aceste eforturi.

Cu toate că aplicarea regulilor în domeniul ajutorului de stat cunoaşte progrese

continue şi rapide, structura şi argumentarea juridică a deciziilor trebuie îmbunătăţită în
continuare, beneficiind în continuare de consultanţă din partea Comisiei. În concluzie, este
prea devreme să concluzionăm dacă aplicarea regulilor privind ajutorul de stat de către
România a atins un nivel satisfăcător. Comisia va continua să analizeze proiectele de decizii în
cadrul procesului de preconsultare.

România este invitată să continue eforturile de îmbunătăţire a procesului de luare a

deciziilor. România a demonstrat un angajament ferm în aplicarea deplină a regulilor privind
ajutorul de stat în industria siderurgică. Cu toate acestea, România trebuie să asigure în
continuare implementarea corectă a Strategiei Naţionale pentru Restructurarea Sectorului
Siderurgic. Trebuie menţinute eforturile pentru recuperarea ajutorului pentru restructurare
acordat companiilor din sectorul siderurgic ce nu sunt incluse în Strategia Naţională pentru
Restructurarea Sectorului Siderurgic. Comisia va continua să monitorizeze eforturile
întreprinse în acest sens.

Principalele dispoziții ale tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor sunt:

 articolul 34 TFUE, care se referă la importurile din interiorul UE și interzice

„restricțiile cantitative și oricare alte măsuri cu efect echivalent” între statele membre;
 articolul 35 TFUE, care se referă la exporturile între state membre și interzice, de
asemenea, „restricțiile cantitative și oricare alte măsuri cu efect echivalent” și
 articolul 36 TFUE, care prevede derogări de la libertățile aferente pieței interne
stabilite prin articolele 34 și 35 TFUE, în cazurile justifi cate din anumite motive
specifi ce.

De asemenea, capitolul din tratat privind interzicerea restricțiilor cantitative între statele

62
membre conține, la articolul 37 TFUE, normele referitoare la adaptarea monopolurilor de stat
cu caracter comercial. Rolul acestuia în relație cu articolele 34-36 TFUE va fi descris pe scurt
la punctul 7 al prezentului ghid.

România, având în vedere situaţia sa geopolitică în Europa şi cei 22 de milioane

de locuitori ai săi, joacă un rol de înterfaţă între Uniunea Europeană (UE), zona Balcanilor şi
regiunea Mării Negre. După căderea zidului Berlinului şi instalarea unui sistem democratic,
România a stabilit în foarte scurt timp, în 1990, relaţii diplomatice cu UE. În acelaşi an,
România a semnat Acordul de Comerţ şi Cooperare cu UE. În 1993, cu obiectiv pe termen
lung s-a semnat Acordul de Asociere denumit „Acordul European” care recunoştea deja
obiectivul României de a deveni stat membru UE. Acest acord, care a creat o zonă liberă
pentru comerţul dintre România şi statele membre, era deja parte a strategiei UE de pregătire
a României pentru aderare, incluzând de asemenea sprijin financiar şi asistenţă tehnică
substanţială. În 1993 la Copenhaga, statele membre au decis ca ţările asociate din Europa
Centrală şi de Est care şi-au exprimat intenţia puteau deveni Membre ale Uniunii Europene,
odată cu îndeplinirea criteriilor economice şi politice necesare. Aceasta a făcut, ca România să
depună în 1995, cererea pentru a deveni stat membru iar negocierile de aderare au fost
deschise în februarie 2000 alături de Bulgaria şi alte state care au devenit membre în anul
2004. Aşa se explică faptul că România face parte din al cincilea val de lărgire după cele 10
state care au devenit membre UE în mai 2004. Procesul de aderare a României contribuie la
asigurarea securităţii, stabilităţii şi dezvoltării economice în Europa.

Aceasta este în concordanţă cu obiectivul fundamental al proiectului European de

a face din Europa un tărâm al păcii şi prosperităţii şi de a depăşi divizările din trecut.
Negocierile de aderare au fost închise în 2004 cu obiectivul de a primi România ca stat
membru în ianuarie 2007. Tratatul de Aderare a fost semnat de către cele 25 state membre şi
de România şi Bulgaria în aprilie 2005. Procesul de ratificare a Tratatului de către statele
membre este în derulare, România ratificând deja Tratatul. Comisia, în calitate de gardian al
Tratatelor, monitorizează acum pregătirile pentru aderare ale României, pentru a se asigura că
România îşi poate îndeplini toate obligaţiile şi cerinţele decurgând din calitatea de membru cu
obligaţii şi drepturi depline după data aderării, în interesul atât al actualelor state membre cât
şi al României. Acest Raport comprehensiv de monitorizare prezintă rezultatele evaluării de
către Comisie a prăgătirilor pentru aderare ale României.

El acoperă atât reformele politice şi economice întreprinse de România pentru

satisfacerea criteriilor de aderare la UE cât şi implementarea ordinii legislative a UE care
trebuie respectată de fiecare stat membru, aşa numitul acquis comunitar. Raportul evaluează
situaţia până la finele lunii septembrie 2005. Aspectele identificate în acest Raport pot fi
rezumate astfel: În ceea ce priveşte criteriile politice ce trebuie îndeplinite pentru calitatea de
membru, România continuă să îndeplinească aceste criterii. România a întreprins paşi decisivi
pentru a reforma sistemul judiciar spre o mai mare independenţă şi pentru a îmbunătăţi
situaţia libertăţii presei, restituirea proprietăţii, minorităţile şi protecţia copilului. Totuşi, un
număr 3 de deficienţe încă mai există: eforturi semnificative sunt necesare pentru continuarea
reformei în domeniul administraţiei publice, implementarea efectivă a reformei în domeniul
sistemului judiciar şi asigurarea aplicării efective a luptei împotriva corupţiei, inclusiv a

63
corupţiei la nivel înalt. În domeniul drepturilor omului şi a protecţiei minorităţilor, eforturi
sunt necesare în special pentru îmbunătăţirea situaţiei persoanelor cu disabilităţi şi a
bolnavilor mintali. Referitor la criteriile economice ce trebuie îndeplinite pentru calitatea de
membru, acestea ar trebui să fie îndeplinite de România până la data aderării, cu condiţia
continuării şi intensificării eforturilor sale. România a păstrat în linii mari macrostabilitatea
economică, chiar dacă prin această politica s-au mărit deficienţele macroeconomice. Mai mult
decît atât, aspectele de legislaţie şi administrative din mediul de afaceri, inclusiv aplicarea
deciziilor în domeniul falimentului, necesită încă îmbunătăţire. România a înregistrat progrese
semnificative în alinierea legislaţiei sale la legislaţia UE. România ar trebui să-şi poată asuma
obligaţiile de stat membru la data aderării, cu condiţia accelerării eforturilor sale în acest scop
într-un număr de sectoare cu accent pe întărirea în ansamblu a capacităţii sale administrative.
Raportul identifică trei stadii de pregătire pentru aderare:

• În primul rând, domeniile în care România este gata şi a atins un nivel

considerabil de aliniere la acquis sau în care pregătirile sunt în derulare şi care vor fi finalizate
până la data aderării dacă ritmul actual al pregătirilor este menţinut. Acestea includ de
exemplu domeniul transporturilor, aplicarea legislaţiei anti-trust sau recunoaşterea reciprocă a
calificărilor profesionale în domeniul libertăţii de circulaţie a persoanelor, care este una dintre
libertăţile fundamentale garantate de Uniune.

• În al doilea rând, domeniile în care este necesară intensificarea eforturilor; aici

autorităţile româneşti sunt încurajate să-şi canalizeze eforturile pentru armonizarea cu
cerinţele UE în perioada rămasă până la aderare. Aceasta include dialogul social, unele părţi
din capitolul de uniunea vamală, regulile în domeniul protecţiei mediului, sau a luptei
împotriva crimei organizate.

• În final, un număr de domenii ce constituie motive serioase de îngrijorare şi

necesită acţiune imediată din partea României pentru a beneficia de avantajele aderării dar şi
pentru a contribui la menţinerea echilibrului în cadrul Uniunii. Aceste domenii includ
capacitatea de a absorbi şi administra fondurile Europene sau de a asigura un înalt nivel în
domeniul siguranţei alimentare în interesul cetăţenilor cât şi al actualelor state membre şi al
României. Autorităţile sunt puternic încurajate să depună toate eforturile pentru a remedia
deficienţele existente fără întărzieri suplimentare.

Dacă există dovezi sigure că stadiul pregătirilor pentru adoptarea şi implementarea

acquis-ului comunitar în România sunt astfel încât ar exista un risc serios ca România să fie
evident nepregătită pentru satisfacerea cerinţelor de aderare într-un număr de domenii cheie ca
cele 11 domenii cum sunt: Justiţia şi Afaceri Interne, Competiţie, atunci aderarea României ar
putea fi amânată cu un an. Comisia va continua să monitorizeze pregătirile României şi va
încuraja ţara pe calea reformei în perioada de până la data aderării pentru a asigura integrarea
fără probleme a României în UE.

64
 Bibliografie

1. Cărţi, tratate, monografii

 Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Editura

Economică, Bucureşti, 2006.
 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Politicile extinderii, Editura
Tritonic, Bucurreşti, 2006.
 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, L`Union européenne, 7e
édition, Dalloz, Paris, 2008.
 Paul Craig, Grainne de Burca, EU Law. Text, Case and, Materials, fourth edition,
Oxford University Press, Oxford, 2008.
 Mirela Diaconescu, Economia Europeană, ediția a II-a, Editura Uranus, Bucureşti ,
2004.
 Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.
Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Academia de Studii Economice,
Bucureşti, 2005.
 Louis Dubouis, Claude Blumann, Droit matériel de l`Union européenne, 5e édition,
Montchrestien, Paris, 2009.
 Jean-Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, Paris, 2009. • Jeffrey Harrop, The
political economy of integration in the European Union, third edition, Edward Elgar
Publishing Limited, 2000.
 Kohler-Koch, Interessen und Integration, 2005.
 Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a 5-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
 Nugent, Neill, The Goverment and Politics, 2004.
 Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode şi analiză economică, ediția a 2-a,
Institutul European din România, Bucureşti, 2003.
 M. Profiroiu, Instituții şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2008.
 Asztalos Zsofia, Pakodzy Csaba, Public Policies of the European Union, Editura
Universitatea ”PetruMaior”, Târgu Mureş, 2008.
 O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze,
Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, 2005;
 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi,
2004;
 G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene: o poveste
de succes?, Editura de Vest, Timişoara, 2005;
 G. Silași, Ph Rollet, N. Trandafir, I. Vădășan, Politica privind comerţul şi dezvoltarea,
Institutul European din România, seria Micromonografii – Politici europene, 2005,

2. Studii de specialitate
J. Michael Finger, Trade Policies in the United States, 2008.

65
 Cf. Raymond Vernon, Deborah L. Spar, Glenn Tobin, Iron Triangles and
Revolving Doors: Cases, în U.S. Foreign Policymaking, 2007.
Ce este Politica Comercială a Europei?, Document disponibil online la:
http://ec.europa.eu/trade/about/ introduction-to-trade.

3. Tratate
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (2009).
Tratatul de la Nisa (2002).
Tratatul de la Amsterdam (1997).
Trataul de la Maastricht (1992).
Actul Unic European (1986).
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (1957).
4. Legislaţie derivată
Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind
protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care
nu sunt membre ale Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial, L 343, 22
decembrie 2009, p. 51-73.
Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind
instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor, publicat în Jurnalul Oficial, L 291,
7 noiembrie 2009, p. 1-7.
Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
exportul bunurilor culturale (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 39, 10
februarie 2009, p. 1-7.
Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind
instituirea unei proceduri comunitare de administrare a contingentelor cantitative
(versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 198/1, 26
iulie 2008, p. 1-7.
Regulamentul (CE) nr. 3285/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind
regimul comun aplicabil importurilor şi de abrogare a Regulamentlui (CE) nr. 518/94,
publicat în Jurnalul Oficial, L 349, 31 decembrie 1994, p. 53.

5. Culegeri de jurisprudenţă
Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie.

6. Surse internet
http://curia.europa.eu
www.eur-lex.europa.eu
www.ec.europa.eu – site oficial al Comisiei Europene

66