5.1. Cauzele anti‐ecumenismului contemporan.

Printre cei care au abordat această temă delicată se numără și Aurel Pavel și Ciprian Iulian
Toroczkai, care, în 2010 publică volumul Adevăratul şi falsul ecumenism. Perspective ortodoxe
asupra dialogului dintre creştini149 în care alături de atitudinile lui G. Florovsky și D. Stăniloae,
prezintă pozițiile anti‐ ecumeniste ale Sf. Iustin Popovici și ale comunității monahale athonite.
De asemenea, îi amintim pe teologul grec Pantelis Kalaitzidis care în 2013 publică studiul
„Historical, Social and Theological Reasons for Anti‐Ecumenical Movements” [Motive istorice,
sociale și teologice ale mișcărilor anti‐ecumenice] în Orthodox Handbook on Ecumenism.
Resources for Theo‐ logical Education [Manual ortodox de ecumenism.
Ortodoxia a avut un rol decisiv în conturarea instituțională a mișcării ecumenice din
secolul al XX‐lea. Cele două enciclice bine cunoscute (1902 și 1920) emise de Patriarhia
Ecumenică de la Constanti‐ nopol (prin care li se cerea creștinilor să fie uniți și să
coopereze în sânul Bisericii, dar, de asemenea, li se mai cerea să înființeze o „ligă” a
Bisericilor) și hotărârea Marelui Consiliu al Bisericii Ortodoxe din Rusia de a înființa un
Departament pentru unitate. creștină (1918) sunt dovezi suficiente în acest sens.
Cu toate acestea, reacții care au contestat implicarea Bisericii Ortodoxe în mișcarea
ecumenică au apărut încă din primele momente ale deschiderii Bisericii spre celelalte
Biserici și comunități creștine. Astfel, după P. Kalaitzidis au apărut reacții negative chiar
față de Enciclica patriarhală din 1902, care nu a fost primită pozitiv de Bisericile
Ortodoxe.
Apoi, alături de atitudinile anti‐ecumenice ale grecilor de rit vechi din perioada
interbelică, trebuie consemnat și faptul că, în 1948, în cadrul Adunării de la Amsterdam,
fondatoare a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), doar trei patriarhi ortodocși
(Patriarhul Ecumenic, Biserica din Cipru și Biserica din Grecia) au fost menționați în
calitate de membri fondatori ai marelui forum ecumenic și de cooperare inter‐creștină.
Celelalte Biserici Ortodoxe s‐au plasat fie într‐o poziție neutră, fie și‐au manifestat în
mod direct dezacordul. Această situație trebuie înțeleasă, în primul rând, în contextul
situației politice de la acea vreme, conturată de regimul comunist. „Suspi‐ ciunile” față
de mișcarea ecumenică instituționa‐ lizată în CMB au fost confirmate de Bisericile
Ortodoxe din țările aflate sub influența URSS, care au semnat Documentul de la
Moscova, emis la fina‐ lul Consultațiilor Bisericilor Ortodoxe, organizate la inițiativa
Bisericii Ortodoxe Ruse (1948).
În a doua jumătate a secolului al XX‐lea au loc evenimente notabile care marchează
angajamentul ecumenic al Ortodoxiei răsăritene. Majoritatea Bisericilor Ortodoxe au
devenit membre nu numai ale CMB, ci și ale Consiliului Bisericilor Europene (CBE)
după anul 1959. În urma întâlnirii cu Papa Paul al VI‐lea în Ierusalim (1964), Patriarhul
Ecumenic Athenagoras I a transmis lumii creștine un mesaj de reconciliere și de iertare,
inaugurând, astfel, „dialogul iubirii”.

„Reprezentanții ortodocși oficiali au folosit timp de decenii un limbaj dual: unul ecumenic ad
extra și unul conservator și defensiv (dar nu anti‐ ecumenic) ad intra. Ca rezultat al acestei
ambigui‐ tăți, în ciuda atitudinii inițiale pozitive a orto‐ doxiei răsăritene în privința mișcării
ecumenice, credincioșii ortodocși au rămas alienați și, în cele din urmă, au manifestat suspiciune
în privința unității creștine și a eforturilor menite să ducă la o mai bună înțelegerea a
ecumenismului.”
 -D. Buda care susține fără echivoc „că principala cauză a anti‐ ecumenismului este
necunoașterea și ignoranța”
Așa cum am văzut și în capitolele anterioare, ortodocșii afirmă, în mod constant,
necesitatea reve‐ nirii tuturor creștinilor, inclusiv a celor ortodocși, la tradiția Bisericii
neîmpărțite, dar identificând această tradiție exclusiv cu Biserica Răsăriteană și
atribuind celorlalte biserici și confesiuni creștine o eclesiologie deficientă sau parțială.
După. V. Fedorov, curentul de acuzare a „ecumenismului” de erezie a apărut în
Rusia, și credem noi nu numai în Rusia, la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90. Dacă
vom fi atenți la argumentele anti‐ecumeniste, care sunt prezente mai nou în spațiul
virtual, vom observa că majoritatea asociază ecumenismul ereziei.167 Conform aceluiași
V. Fedorov, curentul anti‐ecumenist a fost alimentat de înmulțirea legăturilor rușilor cu
credin‐ cioșii europeni occidentali și americani ai Bisericii Ortodoxe din afara Rusiei,
care foloseau argumen‐ tarea anti‐ecumenistă a anti‐calendariștilor schisma‐ tici.

Edificator este discursul Arhiepiscopului Vitaly (Ustinov), mitropolit primat al

Bisericii Ortodoxe din afara Rusiei (1985 ‐ 2001), după Adunarea Generală a CMB, din 1968:

-Ecumenismul este erezia ereziilor, deoarece, până în prezent, fiecare erezie luată separat în is‐
toria Bisericii a luptat să ia locul Bisericii adevă‐ rate, în timp ce mișcarea ecumenică a unit toate
ereziile și le‐a invita pe acestea să se cinstească pe ele însele ca reprezentând Biserica cea
adevărată. Aici, arianismul ancestral, monofizitismul, mono‐ telitismul, iconoclasmul,
pelagianismul, reprezintă toate formele de superstiții ale sectelor contem‐ porane, doar purtând
nume diferite, unindu‐se și luând Biserica cu asalt. Acest fenomen are un caracter apocaliptic, fără
îndoială. Diavolul a lup‐ tat, la rândul său, aproape secvențial, cu Adevărul lui Hristos pus înainte
în Simbolul de Credință de la Niceea, ajungând acum la paragraful final și extrem de vital al
Crezului: Cred Într‐una Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică.

Toate celelalte religii, așa‐numite creștine, mono‐ teiste sau păgâne, toate, fără cea mai mică
excepție, fie că este vorba despre catolicism, protestantism, islamism sau budism – toate reprezintă
obstacole plasate de diavol și de ispitele acestuia între Biserica lui Hristos și întreaga rasă umană.
Doar în cadrul relațiilor personale cu cei de alte cre‐ dințe, de dragul iconomiei bisericești sau, mai
simplu, de dragul cunoașterii și analizei, putem să îi vedem pe unii mai capabili de a deveni
ortodocși, iar pe alții mai puțin capabili, dar, în principiu, toți aceștia, fără excepție, trăiesc în
minciună, nu au nimic în comun cu adevărul […] Astfel, în toate aceste religii îi regăsim pe cei
careau acceptat mâncare de la diavol: aici regăsim ispita subtilă a lui Francisc din Assisi într‐un
singur vas, și lângă acesta nirvana într‐altul, și acolo Mohammed, Luther, Calvin, Henric al VIII‐lea cu
mâncare corespunzătoare gusturilor acestora.

Dar, după cum este recunoscut în zilele noastre, în spatele definițiilor distincte
dogmatice se poate regăsi, în sânul celor două familii ale bisericii, aceeași credință
Hristologică. Totuși, acest lucru nu a fost admis la acea vreme și a cauzat prima mare
schismă a creștinismului, când, după cel de‐ al Patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon
(451), creștinii orientali s‐au separat de Biserica Impe‐ riului Bizantin (nu numai din
motive teologice, ci și din motive politice, culturale și etnice, ca reacție împotriva
opresiunii puterii imperiale față de specificul lor etnic, și, mai apoi, elenizarea care a avut
un efect ce nu putea fi evitat de stăpânirea bizantină). Odată cu această pierdere, a venit
și cea a regiunilor orientale ale Bizanțului (cu precă‐ dere Siria, Palestina, Egipt), dar și a
tradiției semi‐ tice și siriene, precum și înțelegerea neontologică și mai degrabă narativă a
teologiei și a credinței creștine. Ortodoxia răsăriteană a devenit gradual grecească în
 expresia sa culturală și în experienţa sa liturgică. Acest lucru a dus la omogenizarea
riturilor liturgice și la dispariția treptată din peisajul ortodox răsăritean a unor tradiții
liturgice multiple ale Bisericilor ancestrale și ale Egiptului, Siriei, Armeniei (cum ar fi
Liturghia Sfântului Iacob, Frate al lui Dumnezeu, anafora euharistică prezentă Didahii și
Evhologhionul Sfântului Serapion de Thmuis, liturghia Sfântului Marcu, liturghia așa
numitelor „Constituții Apostolice” etc.) În plus,„lex orandi”, atât de importantă
pentru conștiința de sine ortodoxă eclesiologică și teologică, este identificată exclusiv cu
tradiția liturgică bizantină, și, prin urmare, cu credința conform căreia numai prin intermediul
experienței tradiției răsăritene se poate ajunge la sfințenie și îndumnezeire (theosis). Mai mult,
nu au cunoscut sau studiat și acceptat alte tradiții patristice, decât pe cea a Părinților greci,
ignorând aproape în totalitate Părinții bisericești sirieni și latini.

P. Kalaitzidis ne oferă o investigație lucidă, care arată că, în realitate, înțelesul

istoric al ideii ecume‐ nice a luat loc universalismului și catholicismului Bisericii.
Biserica a fost astfel limitată la ceea ce se înțelegea la acea dată prin lumea
ecumenică, adică lumea Imperiului roman de Răsărit și de Apus, ca imperiu
ecumenic. Ceea ce era în afara Imperiului sau a ieșit de sub sfera de influență a
imperiului ecumenic nu mai era parte nici din Biserica univer‐ sală a lui Hristos.
Relevantă, în acest sens, este situația Bisericilor necalcedoniene, care nu făceau
parte din Imperiul Bizantin și care, neprimind hotărârile de la Calcedon, tocmai
pentru că erau considerate hotărâri imperiale, au fost apreciate ca fiind eretice, cu
toate că o parte dintre acestea nu împărtășeau de exemplu monofizitismul.

Așadar, cu toate că Biserica Ortodoxă pare a evita modernitatea, în timp ce

modernitatea pare a ignora creștinismul și adevărul profund spiritual al acestuia,
Biserica Ortodoxă și teologia ortodoxă nu mai pot ignora realitățile contemporane și
nici nu mai pot acționa ca și când ar trăi într‐o societate pre‐ modernă și
tradițională. Desconsiderarea moderni‐ tății este sinonimă cu negarea esenței
teologiei întrupării, deoarece în contextul istoric, social și cultural al modernității și
postmodernității Biserica este chemată să își ducă misiunea la bun sfârșit și este
chemată, din nou, să întruchipeze adevărul despre Dumnezeu, lume și umanitate.

Marea majoritate a vocilor mona‐ hale anti‐ecumenice înțeleg participarea Bisericii

Ortodoxe ca o platformă în care Biserica Ortodoxă ar trebui sa‐și definească propria
eclesialitate, înțele‐ gând că Biserica Ortodoxă nu are conștiința că este Biserica cea Una
și Unică a lui Hristos. Apoi, pre‐ luând înțelesuri ale ecumenismului promovat de
comunitățile eterodoxe cu care Biserica Ortodoxă intră în dialog, critică acel înțeles al
ecumenismului ca și cum ar fi cel promovat de Biserica Ortodoxă. Spre exemplu, teza
reconcilierii eclesiale, „teoria ramurilor”, ideea existenței „bisericilor surori”, inter‐
comuniunea ca finalitate și drum împreuna al dialo‐ gului ecumenic sunt modele ale
dialogului și practicii ecumenice neîmpărtășite de Biserica Ortodoxă.
Comunitatea monahală de la Muntele Athos a redactat mai multe documente care
exprimă poziția acesteia față de dialogul ecumenic și mișcarea ecu‐ menică.
Analizându‐le cu atenție, se poate observa o graduală schimbare de atitudine, care
pornește de la urmărirea cu interes a dialogurile ecumenice, până la recomandarea
părăsirii acestora.
Astfel, într‐o scrisoare din 8 decembrie 1993, reprezentanții şi conducătorii celor
douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte scriu Patriarhului Ecu‐ menic
Bartolomeu (şi concomitent şi altor Biserici Ortodoxe autocefale implicate în dialogul
ecumenic), arătând modul în care, din perspectivă ortodoxă, ar putea avea loc unirea
Bisericilor. Redactarea scrisorii este motivată de câteva mărturii şi acţiuni ale
Patriarhului Alexandriei (Parthenie), care a declarat, în mai multe rânduri, că s‐ar
cuveni să‐l recunoaș‐ tem pe Mahomed ca profet, de cazul Patriarhiei Antiohiei, care a
inițiat comuniunea cu necalcedo‐ nienii, fără o hotărâre pan‐ortodoxă, precum și de
declarația comună, din iunie 1993, la Conferinţa de la Balamand, a Comisiei Mixte de
Dialog între romano‐catolici şi ortodocși.190 Scrisoarea nu reco‐ mandă retragerea
Bisericii Ortodoxe din mișcarea ecumenică, ci exprimă o poziție referitoare la modul în
care dialogul ecumenic ar trebui să se desfășoare și care ar fi finalitatea acestuia. Pe
scurt, poziția athonită vede participarea ortodoxă în dialogul ecumenic ca o formă de
mărturie a credinței apostolice, iar finalizarea acestuia ca întoarcere a partenerilor de
dialog la credința apostolică, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă.
În general, ideologia este caracterizată de ambi‐ guitate. Este un concept înșelător
pentru că ridică întrebări referitoare la fundamentul și validitatea întrebărilor noastre
cele mai profunde. O contribuție importantă la crearea „aurei” de ambiguitate îl are și
sensul peiorativ pe care l‐a dobândit. De aceea, ideo‐ logia este respinsă instinctual, mai
ales în spațiile în care ideologiile de orice tip au avut influențe nefaste. Ne gândim aici
la ideologia marxist‐leninistă sau la ideologiile militant seculariste din Apus și, mai nou,
și din Răsărit. Acest tip de critică la adresa ecumenis‐ mului este întemeiată. În măsura
în care dialogul ecumenic alunecă în ideologie și se impune ca soluție absolută și
singulară, în măsura în care nu mai lasă loc libertății și exprimării confesionale, ci
uzează de principii ne‐teologice cum ar fi „corectitu‐ dinea politică”, socotim legitimă
rezerva implicării într‐un astfel de demers și legitimă critica acestuia.
În ceea ce ne privește, credem că, până la urmă, critica Sf. Iustin Popovici la adresa
dialogului ecumenic este o critică a acestui model ideologic, înțeles ca influență a
umanismului în teologie. Să nu uităm că în același fel în care critică ecumenismul,
Sf. Iustin Popovici critică papismul, în catolicism, naționalismul în ortodoxism,
precum și relativismul agnostic contemporan.

Un alt motiv foarte serios care stă la originea atitudinilor anti‐ecumenice este
educația ecumenică deficitară, ca rezultat al unei cercetări neacademice în domenii. Ne
vom referi, pe scurt, la câteva caracteristici ale metodei teologice întâlnite adesea în
școlile noastre de teologie.
Prima pe care o amintim este atitudinea anisto‐ rică de a face teologie. Aceasta este
amintită de diac. Ioan Ică jr. în studiul introductiv realizat la traducerea în limba
română a scrierilor Sf. Isaac Sirul. Eruditul teolog român prezintă falsificările succesive
ale scrierilor Sf. Isaac Sirul, care, prove‐ nind dintr‐o comunitate de creștini „nestorieni”,
dar receptat foarte bine în teologia bizantină și latină, nu putea fi conceput ca unul
dintre „eretici” în care harul lui Dumnezeu să lucreze deplin. Astfel un
„modest ascet și episcop «nestorian» dintr‐o obscură provincie a Imperiului persan
devenit «Sfânt Părinte» al Bisericii Ortodoxe nu putea să nu șocheze, mai ales pe
 ortodocși. Aceștia n‐au ezitat chiar să sfideze evidențele pentru a evita paradoxul
unui «eretic» dascăl duhovnicesc al «ortodocșilor»

După cum scria părintele Agapie Corbu într‐un studiu introductiv, «Vieţile Sfinţilor» şi
viaţa bisericească în general este «infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută,
de un joc de‐a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită
exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el
însuşi…». Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghio‐ grafia veritabilă, avem şi multă
pseudoaghiografie, care «alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de
stereotipurile retorice emoţio‐ nante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de
sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu
ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism […]
Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul «pseudo» şi păcătuieşte faţă de
pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă
credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce‐i
drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este
înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate
stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aş‐ teaptă inconştient ca să se mângâie la
descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului
acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi
identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă «după Sfinţii Părinţi»… Minciuna
anistorică auto‐ generată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi‐a atins astfel ţelul: a
otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de
vorbire şi de purtare, pretinse nor‐ me de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip
al urmării lui Hristos» (pp. XXVII‐XXIX).

Am ales aceste două exemple doar pentru a arăta că amatorismul în cele legate de
ecumenism sporeşte necunoaşterea şi incertitudinea faţă de acesta, contribuind la
ignoranţa din care se hrăneşte antiecumenismul. Cei implicaţi în mişcarea ecumenică
sunt datori să explice tuturor credincioşilor ce anume înseamnă aceasta. Nu pot să
nu remarc faptul că ecumenismul, dacă va deveni impopular în rândul credincioşilor,
atunci nu are nicio şansă de reuşită. Noi ortodocşii nu avem voie să uităm că uniri ale
Bisericilor Răsări‐ teană şi Apuseană au fost semnate, de exemplu la Lyon în 1274 şi
la Ferrara‐Florenţa în 1438‐1439, însă pentru că s‐au lovit de rezistenţa maselor, au
rămas inutile. De aceea eforturile de unitate trebuiesc explicate tuturor
credincioşilor, cu multă răbdare. Un ecumenism elitist nu are nicio şansă să devină
eficient în viaţa eclesială.

O analiză a atitudinilor negative față de ecumenism, în comunități de confesiuni creștine

diferite, lasă impresia că uneori atitudinile antago‐ niste nu sunt corelate cu opiniile
confesionale împărtășite la nivel mondial, ci aparțin, mai degrabă, unor tipologii rigoriste,
care, uneori, pot evolua înspre fanatism, autoritarianism, predispoziție spre fariseism,
tendință spre interpretare literală a textelor și a canoanelor, lipsa gustului exegetic și
hermeneutic, atacul la adresa dușmanului și încre‐ derea în teoriile conspirației. În ceea ce
privește preferințele sociale și politice, cei ce aparțin acestei tipologii au tendința de a
respinge democrația, de a subestima principiul libertății conștiinței, de a‐și manifesta
antipatia față de toleranța religioasă și disponibilitatea în a se baza pe forțe externe în lupta
împotriva eterodoxiei. De obicei, un asemenea tip de personalitate se regăsește în spatele
tipului religios fundamentalist.