UNIVERSITATEA “DANUBIUS” GALATI

Departamentul de invatamant cu frecventa redusa

Facultatea de Drept

REFERAT
la tema:

“ Argumentati din punct de vedere juridic si politic realizarea

Marii Uniri de la 1918”

Disciplina: Istoria statului si dreptului

Student: Musat Catalin Aurelian

Anul I, Semestru II

- 2019 -

1
 Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești.
Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic,a
nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-
un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului,un elan controlat de
fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit” (Florin
Constantiniu-O istorie sinceră a poporului român)

Deplina constituire a statului național unitar român – rezultat al unificării provinciilor

istorice românești, Basarabia, Bucovina și Transilvania, cu patria mamă –a fost consecința
unui îndelungat proces politic, economic, social, cultural, juridic și de altă natură, care a
permis atât actul de edificare al noii țări, dar care a și succedat, în mod firesc acestui moment,
întrucât, dacă, aparent, simpla aderare este mai lesnicioasă de înfăptuit, totuși completa
integrare, ulterioară, este deosebit de dificilă de realizat, fiind o activitate complexă,
contradictorie, neuniformă și de durată.

În primul rând, vechimea, succesiunea sau alternanța, inclusiv natura socio-economică

și politică a regimurilor străine dominante, a condus la nivele de dezvoltare și tipuri de relații
economice, dintre cele mai diferite, în care sens, deși Transilvania era cea mai înapoiată
provincie, sub aspect economic, ca dezvoltare, din întregul imperiu habsburgic, ea depășea,
totuși, în această privință, vechea Românie, tributară, mai ales în agricultură, unor puternice
rămășițe feudale ale trecutului, industria fiind slab dezvoltată.
În al doilea rând, structura socială și viața politică în fiecare dintre aceste provincii și
vechea Românie, în care țărănimea era partea covârșitoare a populației, analfabetă și lipsită
de proprietăți, iar proletariatul era cvasiinexistent și slab organizat, activitatea politică
aparținând exclusiv claselor conducătoare, contrasta puternic cu începutul industrializării
accelerate și a organizării industriale din Ardeal.
Forțele politice românești, cercurile conducătoare și întreaga opinie publică au urmărit
cu deosebită atenție desfășurarea evenimentelor din preajma și de la începutul primului război
mondial. Neutralitatea României, adoptată de Consiliul Național de la Sinaia, din 21 iulie/3
august 1914 ,corespundea intereselor naționale având în vedere faptul că România era o țară
mică, aflată între două imperii Austro-Ungaria și Rusia care se aflau în tabere adverse, iar
țara noastră avea de revendicat teritorii în ambele imperii. Cele două blocuri: Antanta și
Tripla Alianță au exercitat presuni mari asupra României, guvernele marilor puteri urmărind
realizarea propriilor interese. S-a desfășurat ”o luptă fără demnitate și scrupule” pentru
atragerea statelor mici. Neutralitatea României a constituit un pas important în vederea
desprinderii de Puterile Centrale. Anii celui dintâi război mondial au însemnat pentru românii
de pretutindeni o perioadă de intensă pregătire a Unirii celei Mari, aceasta fiind apogeul unei
lupte manifestate în variate forme și afiramtă ca idealul generațiilor înfrățite ale românilor din
Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina și Transilvania.

În decursul mai multor lupte, peste jumătate din teritoriul țării, în care se aflau cele
mai importante regiuni agricole și centre industriale, a fost ocupate de fortele armate ale
Puterilor Centrale. Principalele cauze ale înfrângerii armatei române au fost subdezvoltarea
industrială a țării și lipsa de echipament adecvat pentru armată. Marele Stat Major român nu

2
pregătise un plan de operații suficient de cuprinzător și de detaliat, care ar fi fost esențial
pentru coordonarea forțelor dispersate pe un front de luptă atât de întins.

Armata română a fost nevoită să se confrunte cu o concentrare de forțe inamice mult mai
puternică decât cea așteptată. La sfârșitul verii anului 1917, evenimentele revoluționare din
Rusia au creat o situație instabilă de-a lungul liniei frontului și amenințau să distrugă
stabilitatea politică și socială din Moldova. Abdicarea Țarului în martie și declarațiile oficiale
liberale ale noului guvern provizoriu treziseră un entuziasm extraordinar în rândul soldaților
ruși din Moldova. Sătui de război, ei au interpretat aceste evenimente ca un semn că pacea și
o viață mai bună nu erau departe. În aprilie,soldații ruși au început să țină masive adunări
publice și să organizeze demonstrații de stradă în multe locuri din apropierea teberelor lor,
cerând soldaților și civililor români să li se alăture.

Majoritatea românească a impus însă niște condiții pentru realizarea unirii, care ar fi
permis basarbenilor să își păstreze autonomia provinciei. Cele mai importante erau
prevederea potrivit căreia Basarabia va continua să aibă propriul său parlament(Sfatul Țării),
cu puterea de a aproba bugetele locale și de a numi toate organele administrației locale, și
aceea că va fi reperezentată proporțional cu populația ei în Parlamentul României. Zece zile
mai târziu Sfatul Țării a renunțat la aceste condiții.

În consecinţă, elitele politice şi intelectuale, laice şi ecleziastice ale românilor din

aceste teritorii îşi vor asuma responsabilitatea de a înfăptui unirea Transilvaniei şi Bucovinei
cu România. În condiţiile relevate, cele două partide politice ale românilor din Transilvania,
Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat, au procedat la unirea forţelor şi la
sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspiraţiilor de eliberare
şi unitate naţională. În acest scop, la 6 octombrie 1918, reprezentanţii celor două partide s-au
întîlnit la Budapesta şi au adoptat o platformă comună de acţiune în lupta pentru înfăptuirea
idealului naţional. În virtutea acestei înţelegeri, la 12 octombrie 1918, se întrunesc
reprezentanţii Partidului Naţional Român la Oradea, unde au aprobat o Declaraţie redactată
de Vasile Goldiş, care cuprindea în esenţă afirmarea dreptului la autodeterminare a poporului
român din Transilvania, pe temeiul dreptului firesc al naţiunii române de a-şi hotărî singură
soarta. La 18 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii Manifestul Marelui Sfat Naţional din
Ungaria şi Transilvania, adresat popoarelor lumii, în care se arată că naţiunea română şi-a
declarat voinţa de a se constitui într-un stat liber şi independent, protestînd, totodată,
împotriva cererii guvernului ungar de a o supune dominaţiei şi oprimarii. Prin acest manifest,
Consiliul Naţional Român făcea cunoscut opiniei publice româneşti convocarea Adunării
Naţionale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia, pentru a proclama unirea românilor
transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni cu Regatul României, pentru aceasta
invocîndu-se, din nou, principiul wilsonian, cel al autodeterminării popoarelor.

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului militar din Alba Iulia, s-au
adunat cei 1228 de delegaţi oficiali, reprezentînd toate cele 130 de cercuri electorale din cele
27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale
româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai
Partidului Social Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ale tineretului universitar.

3
Toate păturile sociale şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Pe lîngă
delegaţii oficiali, era o mulţime imensă de norod, peste 100 de mii, în afara cetăţii, pe Cîmpul
lui Horea, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular.

În această atmosferă de entuziasm patriotic impresionant, Gh. Pop de Băseşti anunţă,

stăpînit de emoţie şi exprimînd voinţa naţională prin delegaţii aleşi, Unirea Transilvaniei şi
Banatului cu România pe veci.

După adoptatea Rezoluţiei Unirii, preşedintele Adunării dă cuvîntul lui AL. Vaida
Voievod, care arată că pentru moment provinciilor unite cu Ţara Mamă le lipseşte un
organism propriu, care să le conducă treburile administrative şi judiciare, sub controlul unei
reprezentanţe a poporului. Propunea ca acest organism să se constituie sub forma Marelui
Sfat Naţional, format din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleşi de Marea Adunare
Naţională imediat, iar restul de 50 să fie cooptaţi după consfinţirea Marelui Sfat. Marele Sfat
Naţional era menit să exercite atribuţii legislative şi executive pe întreg teritoriul
Transilvaniei şi Banatului, în cadrul autonomiei provizorii acordate acestor provincii pînă la
întrunirea Constituantei. În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a procedat la
alegerea Consiliului Dirigent, care avea să exercite funcţii de guvern provizoriu al
Transilvaniei în perioada de tranziţie pînă la integrarea acesteia în viaţa politică şi socio-
economică a României. Preşedintele Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu. Marele Sfat
Naţional şi-a încetat activitatea de factor la 11 august 1919 şi de jure în 20 noiembrie 1919.
Consiliul Dirigent s-a autodizolvat, fapt consfinţit legal la 2 aprilie 1920.

La 4 iunie 1920, prin semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate, între care
şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc recunoaşterea internaţională
a unirii, pe vecie, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, hotărîtă
la Alba Iulia în 1 decembrie 1918.

În al treilea rând, sistemul juridic al României, incluzând legislația și parlamentul,

administrația și justiția, era, în principiu, esențialmente diferit de cele din provinciile, ulterior
reunite, fiind sub influența franceză, în cea mai mare parte, masivă în materie civilă, italiană
în materie penală și comercială, în vreme ce Transilvania suporta efectele dreptului maghiar 1,
pentru începuturi, iar, apoi parțial, limitat, pe cel austriac, în vreme ce în Bucovina, devenită,
în partea ei nordică, austriacă, era sub influența acestei legislații, pentru ca în Basarabia
efectele să vizeze legislația țaristă a ocupantului. Desigur că efectele acestor diferențieri
juridice erau cu atât mai mari, cu cât stăpânirea străină a fost mai de durată, de exemplu cea
maghiară, comparativ cu cea rusească în Basarabia, dar și mai represivă și intolerantă
mergând până la tendințe de deznaționalizare.

Având o Constituție modernă (1866), de inspirație belgiană (1831), în România2 erau

consacrate principiile monarhiei parlamentare (constituționale), cele ale reprezentativității,
legalității, separației puterilor în stat, a drepturilor fundamentale, reduse ca număr și mai

1
V.D. Zlătescu, „Geografie juridică contemporanăˮ, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p.276-
277; P. Gogeanu, op. cit., p.31; D.V. Firoiu, op. cit., p.230.
2
T. Drăganu, „Drept constituțional și instituții politiceˮ, vol. I, Lumina Lex, București, 1998, p.366.

4
puțin garantate, respectate și apărate, sub aspectul controlului de constituționalitate și a
contenciosului administrativ, nereglementate, nici de legea fundamentală, nici de legi
speciale, existând profunde oscilații juridice în domeniu, ce au condus la ineficiențe
procedurale și materiale3.

Pe de altă parte, nu putem omite nici gravele deficiențe, inclusiv în materie juridică,
existente, la acea dată în România, cum sunt cele referitoare la sistemul electoral cenzitar,
care afecta universalitatea votului, neacordat femeilor, rezidenților nenaturalizați, cu
numeroase interdicții și incompatibilități, precum și circumscripții electorale neunitare și
colegii în aceeași materie, ceea ce afecta egalitatea și caracterul direct al votului. Toate
acestea diminuau reprezentativitatea și caracterul democratic al puterii legiuitoare, inclusiv al
procesului legislativ, care era departe de a fi expresia unui mod deplin democratic de
abordare a intereselor generale naționale. În mod evident, noua Românie, devenită mare
trebuia să-și revizuiască, din temelii, vechea legislație, și să o așeze pe noi baze care să
permită modernizarea ei, dublată de modernizarea economico-socială, aflată într-un proces
accelerat de capitalizare în perioada interbelică și care a atins, în acest interval de timp,
apogeul dezvoltării sale (1938), și care să permită și facilitarea integrării depline a noilor
provincii românești.

Unificarea legislativă4 a României impune, ca primă modalitate, extinderea (expresă

sau tacită) legislației românești, în vigoare la acea dată, în noile provincii, concomitent cu
abrogarea (expresă sau tacită) a vechilor reglementări locale din respectivele ținuturi, rezultat
al dominațiilor străine, în acele teritorii, dar și cu aplicabilitate îndelungată.

A doua modalitate, de introducere a dreptului românesc, constă în adoptarea directă a

noilor reglementări abrogative, atât pentru legislația românească (anterioară), deja existentă,
dar care înlocuiesc și vechile reglementări străine din noile provincii, inclusiv decretele
Consiliului Dirigent provizoriu. Domeniile prioritare ale acestor operațiuni juridice vizau, în
special, ramurile juridice de interes public național precum dreptul constituțional,
administrativ, fiscal, penal, procesual și organizarea judecătorească.

Era imperios necesară o nouă Constituție sau o profundă revizuire a celei existente
care să consolideze regimul democratic al monarhiei constituționale, gama de drepturi și
libertăți fundamentale, reformarea radicală a sistemului electoral (spre universalitate,
egalitate și caracterul direct al votului), întărind controlul de constituționalitate și asigurându-
i caracterul unitar (prin competența plenului instanței supreme), consolidând contenciosul
administrativ general și special prin lărgirea conținutului său (în anulare, în obligare, în
despăgubire, direct și indirect), consacrat constituțional dar și reglementat prin legi speciale,
exercitat de instanțe specializate, apărând drepturile subiective în mod eficient, pe cale
judiciară.

3
I. Santai, „Drept administrativ și știința administrațieiˮ, Editura „Alma Materˮ, vol. I, Sibiu, p.280-285; E.D.
Tarangul, „Drept administrativ românˮ, Editura „Glasul Bucovineiˮ, 1944, p.690; V. Moldovan, „Drept
administrativˮ, Cluj, 1936, p.132.
4
E. Cernea, E. Molcuț, op. cit., p.249; „Colectivˮ, op. cit., p.27; Alex. Herlea, op. cit., p.301; V. Onișor, „Drept
administrativ românˮ, București, 1930, p.10, 20, 21.

5
 Reformarea justiției și a legislației sale aferente, organice5 și procesuale,
corespunzător codurilor în materie, a permis adoptarea de noi acte normative, codul penal și
de cel de procedură penală în 1938, și chiar elaborarea unor noi proiecte de coduri
definitivate, în materie civilă, comercială și procesuală, cu aplicarea amânată „sine dieˮ, din
cauza izbucnirii războiului mondial.

Ca o concluzie generală privind perioada interbelică de unificare juridică, legislativă,

administrativă și judiciară, a noilor provincii în România unită, rezultă că statul și autoritățile
sale au încercat și parțial au reușit, în timp, relativ scurt, desăvârșirea unității organice și
funcționale a instituțiilor necesare unui stat unitar și stabil.

5
Legea pentru unificarea organizării judecătorești din 1924.

6
 Bibliografie

1. Keith Hitchins-România.1866-1947,Edit. Humanitas,București,2013

2. P.Cazacu-Moldova dintre Prut și Nistru,1812-1918
3. C.H. MARINESCU-EPOPEEA MARII UNIRI A ROMÂNILOR, Editura „Samia