Cine am fost eu ?

One-woman show

Primind aceasta tema de imaginare a unui one-woman show la care

visam, primul instinct a fost sa ma gandesc la cartea Svetlanei Carstean,
“Floarea de menghina”. Aceasta scriitoare romanca propune in cartea sa o
realitate de pe timpul comunismului, traita pe propria piele, fiind totusi
scrisa atat de poetic, incat realitatea anilor ’80 se poate confunda usor cu
cea nascuta in urma anilor ’89. Desi nu este dramaturg, textele sale mi-au
produs fiori, zambete si lacrimi, reusind sa ma emotioneze la un nivel in
care empatizam atat de puternic cu textul, incat mi-am insusit mental
povestile.Am considerat imediat ca din aceste povesti si poezii as putea sa
formez usor un text dramatic, ce ar putea fi prezentat pe scena, sub forma
unui one-woman show.
Partea mai grea, in imaginarea procesului, a fost sa gasesc propria
modalitate de punere in scena, forma care sa ma scoata brutal din zona de
confort . Citind despre marile sisteme regizorale, mi-a sarit in ochi
propunerea marelui Grotowski, ce propunea o tehnica negativa, bazata pe
cunoasterea propriilor limite si eliminarea lor din munca cu sine, ca actor.
Incercand sa fiu sincera cu mine, am ajuns la un raspuns ce mi-a oferit si
metoda in care as vrea sa aduc acest text la viata . Consider ca in prezent,
cea mai mare limitare a mea este cea oferita de corp si voce. Cu scopul de
a-mi depasi limitele si de a iesi din zona de confort, am inceput sa imi
imaginez acest one-woman show bazat in principal pe miscare, voce si
multa joaca .
Am inceput sa ma informez, in legatura cu procesul prin care ar trebui
sa trec, spre a ajunge la o forma finala in acest sens si m-am oprit peste
filmarile Robertei Carreri, actrita la Teatrul Odin. Aceasta actrita ce a fost
“studenta” lui Eugenio Barba, propune multa joaca pe miscare . In mai
multe etape, ea isi soarbe inspiratia din poze, picturi, texte si prin miscare
aduce cat mai aproape de realitate diferite actiuni sau pozitii, lucrand
mereu cu viteza miscarii, energia, directia sau forta acesteia . Am ramas
impresionata de acest mod de lucru si mi-am imaginat ca tehnica
prezentata de ea poate fi transpusa in textul acestei scriitoare, intrucat
monoloagele, poeziile, dialogurile mute, schiteaza foarte subtil frustrarile,
problemele, neajunsurile, prin imagini, fapt ce ma face sa cred ca as putea
sa imi trag inspiratia tocmai din text.
Prefer sa realizez un one-woman show ce sa nu fie bazat pe
coregrafie, ci pe miscare, care dupa multa joaca sa aiba pe alocuri forma
de dans. Mi-as dori sa ma apropii ca tehnica si de cea a Andreei Gavriliu,
ce a regizat spectacolul de licenta “O femeie”. Am observat in acest
spectacol ca miscarile erau foarte precise, cu tenta de coregrafie, dar in
nicio secunda miscarea nu s-a distantat de ce servea textul .
Textul Svetlanei Carstean, desi in carte amintirile nu sunt in ordine
cronologica, prezinta totusi evolutia unui “baiat singur caruia intr-o zi i s-au
impletit codite” intr-o femeie cu sanii lasati. As vrea sa incep cu o scena
goala, spectatorul fiind prezent doar in fata unei siluete, acoperite de
intuneric, ce sa sparga prima bariera doar cu vocea. Corporalitatea mea
vreau sa prezinte fiecare etapa de dezvoltare a copilului . In prima parte a
textului ce prezinta copilul m-as inspira din munca comediantului Housch-
Ma-Housch. Consider ca ideile ce vin din joaca s-ar potrivi perfect pentru
partea copilariei. M-as juca cu vocea mea, cu corpul meu, cu miscarile
mele si probabil si cu putina recuzita, avand in vedere ca as vrea sa
folosesc “spatiul gol” al marelui Peter Brook. Odata cu maturizarea textului,
as maturiza si luminile, luand in considerare ca mi le imaginez buclucase in
partea copilariei, chiar infiltrate in jocul scenic, punandu-ma in dificultate
sau ajutandu-ma la nevoie . Miscarile corpului si-ar schimba viteza. De la
miscarile rapide ale copilului, as trece la miscari lente si moi . Vocea nu ar
mai fi jucausa si recuzita ar disparea complet din scena . Noua recuzita mi-
as imagina-o ca fiind publicul, luand in considerare ca in text, adolescenta
sau tanara Carstean evolueaza din copilul singuratic in animalul sociabil,
ce nu poate exista fara contact uman . In ultima parte a reprezentatiei as
pastra poeziile de o sensibilitate aparte si totusi atat de subtil ascunsa sub
imaginile aparent banale . In ultima parte as reveni pe scena, iar miscarile
nu ar mai fi principalul mod de transmitere a energiei si a emotiei, ci ochii,
care desi in etapele de lucru a Robertei Carreri, trec prin aproximativ
acelasi proces de miscare, eu as pune freeze acestui proces si as atinti cu
privirea publicul . O scena goala, lumina scazuta, o silueta ce doar prin ochi
ar transmite mesajul . Pentru a reusi asta mi-as imagina fiecare imagine ce
o sugereaza textul si as incerca sa o transmit prin ochi. Abia apoi as
vocaliza primele versuri ale poeziilor, ca la sfarsit sa revin la acelasi proces
ce implica liniste, vulnerabilitate si sinceritate.
Probabil nu este varianta cea mai realizabila sau cea mai corecta din
punct de vedere regizoral, dar am avut libertatea sa imi imaginez un one-
woman show si mi-am dat interesul sa il descriu cat mai fidel prin cuvinte.