Omul și sacrul

( Relațiile generale dintre sacru și profan )

În cartea de față, Caillois, prezintă sacrul și profanul într-o manieră foarte

bine definită din punct de vedere religios. El spune că orice concepție religioasă a
lumii implică distincția dintre sacru și profan. Sacrul și profanul sunt două lumi în
care trăiește omul religios.

Religia înglobează opoziția dintre sacru și profan, atunci când nu coincide cu

ea. Pentru omul religios, există două medii complementare și anume: unul în care
el poate acționa fără teamă sau cutremurare, dar în care acțiunea nu-i angajează
decât persoana superficială și altul în care un sentiment de dependent intima îi
retine, îi contenește, îi dirijează fiecare elan și în care el se vede compromis fără
rezerva.

Aceste doua lumi, aceea a sacrului și aceea a profanului,se definesc riguros

numai una prin alta. Se exclud si se presupun. Sacrul se încadrează în categoria
sensibilității, aceasta fiind categoria pe care se bazează atitudinea religioasa.

Nu exista nimic care sa nu poată deveni sacru. (lucruri,finite,spatii,perioade de

timp),cum nu exista nimic care sa nu poată fi deposedat de sacru. Sacrul este o
însușire pe care lucrurile nu o poseda prin ele însele, ci un har misterios le-o
adaugă. Ființa sau obiectul consacrat poate sa nu fie deloc modificat in aparența,
însa asta nu înseamnă că nu este transformat în totalitate. Din clipa în care este
transformat, comportarea fata de el suferă o modificare paralela. Nu exista
posibilitatea de a ne purta liber cu el.”El suscita sentimente de spaima și venerație,
se prezintă ca interzis. Contactul cu obiectul sacru devine periculos. Sacrul
este întotdeauna mai mult sau mai puțin acel ceva de care nu ne apropiem

fără sa murim. Credinciosul este cel care așteaptă de la sacru orice ajutor,orice
reușita. Sacrul se caracterizează printr-o ispita suprema,o primejdie foarte mare.
Funcția riturilor este aceea de a regla raporturile dintre sacru ți profan. Exista
anumite prohibiții, desemnate prin cuvântul “tabu”.Durkheim:”un ansamblu de
interdicții rituale ce au ca rezultat prevenirea efectelor primejdioase ale unei
contaminări magice, împiedicând orice contact dintre un lucru sau o categorie de
lucruri in care se considera ca sălășluiește un principiu supranatural și altele care
nu au aceasta caracteristica sau n-o au în același grad. Tabuul este un imperativ
categoric negativ. Prin aceste tabuuri, strămoșii au realizat buna funcționare a
universului, au determinat relațiile dintre ființe și lucruri, dintre oameni și zei, au
stabilit ce ține de sacru și ce de profan, au definit limitele a ceea ce este îngăduit și
a ceea ce este interzis. Trebuie împiedicat amestecul dintre cele două, deoarece
există riscul de a pune la un loc însușiri care trebuie ținute separate pentru a nu-și
pierde caracteristicile speciale.

În domeniul sacrului, se vorbește despre sacrificiu. Prin acesta credinciosul

s-a făcut creditor sacrului și așteaptă ca puterile pe care le venerează să se achite de
datoria contractată față de el, îndeplinindu-i dorințele, pentru a se putea restabili
echilibrul și ordinea lumii. Orice început are nevoie de un sacrificiu. Natura și
societatea trebuie să fie reîntinerite mereu pentru a nu dispărea.

Sacrul îi suscită credinciosului aceleași sentimente precum focul copilului,

aceeași teamă de a se arde, aceeași dorință de al aprinde, aceeași emoție în fața
lucrului prohibit, aceeași credință despre cucerirea lui, că aduce forța și prestigiu ,
ori rană și moarte în caz de eșec.