SPITALUL CU JUCĂRII

Prea greu ajungem să-nțelegem în viață cât de repede ne putem transforma în jucării stricate.
Carcase goale de amintiri și de gânduri, prin care trec, una după alta, toate durerile lumii. Poate că,
în realitate, granița dintre bine și rău nici nu există. Că ele sunt, de fapt, două stări complementare
pe care le trăim alternativ, înfruntându-se neobosite în noi, până când, în sfârșit, una dintre ele iese
biruitoare pentru totdeauna. Fragilitatea alcătuirii umane pune sub semnul ridicolului zbaterile
orgoliilor de (măcar) semizei cu care ne inflamăm cotidianul. Executăm salturi mortale fără plasă de
protecție convinși fiind că am descoperit condiția nemuririi cărnii de lut, care se face însă praf cu
mult înainte de a se strivi (și) de pământ. De ceva vreme, umblu printr-un spital: vechi, uitat în
paragină, greu de îngrijit, asemenea unui bătrân care nu mai poate păcăli timpul. Un altfel de lagăr
de exterminare, model autohton. Dincolo de imaginea jalnică a locului, aflat totuși în România
europeană a anului 2019, cutremurător este, în desfășurarea lui frustă, spectacolul degradării umane.
Ar trebui să intrăm din când în când într-un spital. Nu ca pacienți, ferească-ne Dumnezeu pe toți, ci
doar pentru a ne însuși lecția efemerității. Pentru a înțelege că diferența dintre eleganța bipedă și
orizontala neputinței care te face dependent până și de o fărâmă de batistă este insignifiantă. Că azi
ajunge să nu mai conteze nimic din ce-a fost ieri, în timp ce ”mâine” devine un orizont îndepărtat,
atât de îndepărtat încât spre zori, când se sparge clopotul tăcerilor și al întunericului, să pară deja
ireal. Pe holurile unui spital, dai cu ochii de moarte la fiecare câțiva pași. Greu de îndurat, lecția își
are totuși sensurile ei. Când vă supărați rău, rău de tot, dintr-o mie de motive, pe orice credeți că vă
atinge până la temelia ființei, puneți-vă cel mai larg tricou și cea mai comodă pereche de încălțări,
blugii cei mai decolorați și treceți încet pe holurile unui spital în care ușile saloanelor nu se-nchid
niciodată. La sfârșit, respirați adânc, pipăiți-vă mintea cu mare grijă, verificați-vă toate codurile
alcătuirii voastre omenești și tăceți. Așa cum ar trebui să o facem ori de câte ori ne încordăm absurd,
încrâncenându-ne să tot sărim la beregata vieții. Ca și cum nici n-ar fi a noastră.