Definiţia dreptului penal

Apărarea celor mai importante valori sociale de care depinde însăşi

existenţa societăţii omeneşti, împotriva faptelor socialmente periculoase prin care
acestea sunt vătămate sau puse în pericol, a constituit din cele mai vechi timpuri
o preocupare a comunităţii umane. După apariţia statului, sarcina de a preveni şi
de a combate fenomenul infracţional i-a revenit acestuia, prin organele sale de
specialitate. Apărarea socială împotriva criminalităţii se realizează în mare
măsură prin intermediul legii penale, deoarece numai legea penală prevede
pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au
săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Datorită specificului
său şi funcţiilor pe care le are, dreptul penal a fost definit ca fiind „acea ramură a
dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile de apărare socială prin incriminarea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice
denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării
acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei
persoanelor care le săvârşesc”1.

1
[1] c. Bulai, B.n. Bulai, Manual de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 (în
continuare, Bulai) p. 7; în acelaşi sens, c. miTrache, cr. miTrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de
editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 2002 (în continuare, miTrache) p. 8; Prof. Basarab (m. BasaraB, Drept penal,
Partea generală, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, în continuare, BasaraB
i), p. 5, când defineşte dreptul penal ca ramură a sistemului de drept român, îl asimilează cu legislaţia penală; Prof.
Pascu (i. Pascu, Drept penal. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, în continuare, Pascu), p.
2 defineşte dreptul penal ca legislaţie penală, având în vedere conceptul prof. Basarab. Prof. Ion Tanoviceanu
definea dreptul penal ca „acea ramură a dreptului public intern care se ocupă de infracţiuni şi pedepsele ce trebuie
aplicate acelor care le comit” (I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a 2-a, vol. I, Tipografia
Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 13, în continuare, Tanoviceanu I). În literatura juridică de specialitate
europeană, dreptul penal mai este denumit şi drept criminal. Pe bună dreptate, prof. Mitrache observă că dreptul
penal ca ramură de drept nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un ansamblu de norme juridice structurat
în sistem după criterii ştiinţifice, în jurul unor norme cu caracter de principiu, şi pe instituţiile fundamentale ale
dreptului penal – infracţiunea, sancţiunile de drept penal şi răspunderea penală (miTrache, op. cit., p. 8). Denumirea
„drept penal” derivă de la cuvân tul latin poena=pedeapsă, deci de la sancţiunea aplicabilă pentru fapta interzisă.
Avându-se în vedere obiectul şi scopul dreptului penal, s-a propus şi denumirea de „drept al apărării sociale” pe
care prof. Bulai o consideră mai corespunzătoare, (Bulai, op. cit., p. 8).