3.

BANCHETUL - CELE
DOUĂ TEORII ALE IUBIRII
Platon

Mihaela Ursa
Mihail Bahtin, Probleme de literatură și estetică
- configurarea lui Socrate ca personaj din galeria
prostului înţelept:
„Beneficiem de un document remarcabil, care
reflectă geneza concomitentă a unei noţiuni ştiinţifice
şi a unei noi imagini artistice romaneşti în proză. Este
vorba de dialogurile socratice. Totul este caracteristic
în acest gen apărut spre sfârşitul antichităţii clasice.
E s t e s e m n i fi c a t i v f a p t u l c ă e l a p a r e c a
apomnemoneumata, adică gen de tip memorialistic, ca
însemnări pe baza amintirii personale ale unor
discuţii reale ale contemporanilor; este semnificativ şi
faptul că figura centrală a genului este un om care
vorbeşte şi discută; este elocventă, în acest sens,
îmbinarea în figura lui Socrate, ca erou central al
acestui gen, a măştii populare a prostului care nu
înţelege nimic /.../ cu trăsăturile înţeleptului de tipul
cel mai înalt /.../; rezultatul acestei îmbinări este
imaginea ambivalentă a neştiinţei înţelepte.”
numerele Stephanus: numerele însoțite de litere pe marginea
textului platonic, pentru unificarea citatelor, indiferent de limbă și
ediție. Citatele din Platon nu se dau niciodată cu pagina/ ediția, ci
utilizând numerele Stephanus. Pentru Aristotel: numerele Bekker
-text scris în jur de 404 B.C., înainte de moartea
lui Socrate în 399 B.C., dar după exilul lui
Agathon și moartea lui Alcibiade. Alți autori:
385-370 B.C.
- Socrate și Alcibiade trebuie să fi fost “suspecți”
la momentul întâlnirii relatate în Banchetul, care
trebuie să fi avut loc în jurul lui 416 B.C., în
timpul “splendorii ateniene” (profanarea
hermelor, împrăștierea bucăților prin întreaga
Atenă și pentru batjocorirea ulterioară a
Misteriilor prin interpretarea ritualurilor secrete
în cadrul unei întâlniri private, asemeni celei
descrise în dialog)
Conținut și detalii textuale semnificative:

- Platon împrumută mitul androginului fie din tradiţiile vedice, fie din cele orfice
şi babiloniene.
- În marea lor majoritate, interpretările mitului androginului încep cu Platon.
- Banchetul lansează două tradiții ale legăturii iubire-Absolut
1. iubirea androginică în cuvântarea lui Aristofan,
2. iubirea platonică în cuvântarea lui Socrate, care invocă relatarea Diotimei).
- contrapunct pentru Socrate Cuvântarea
- nu trebuie confundată cu mitul lui Aristofan
oriental al androginului „a spune o
povestire mitică nu înseamnă a
transporta un fapt sau o idee într-un
discurs imaginar, ci /.../ a manifesta o
anumită inteligibilitate, a exprima un
înţeles printr-o voce narativă. Mitul
apare deci ca o structură lingvistică şi
simbolică prin care un conţinut
intelectual intră în universul
înţelegerii noastre” (J.J.
Wunenburger, Viața imaginilor).
 Cuvântarea
lui Aristofan

DESCRIERE:
„Umblau drept, ca noi, şi se-ndreptau în orice direcţie ar fi dorit s-o apuce. Când însă voiau
să iuţească pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre şi-şi luau fuga într-o grăbită
rostogolire, întocmai ca acei care fac tumbe şi cad mereu în picioare.”
- Zeus îi taie pe oameni „cum tăiem noi scoruşele pentru a le pune la uscat”, „cum despică
unii ouăle cu firul de păr” sau „cum ai tăia o plătică”, Apolo adună pielea la un loc „cum
strângi la gură o pungă” şi netezeşte cutele „folosindu-se de o unealtă asemenea celeia pe
care o întrebuinţează cizmarii spre a netezi pielea încălţămintelor pe calapod”
- „se prindeau în braţe şi se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau de
mâncare şi de tot, devenind incapabile pentru oricare treabă, întrucât una fără alta nu mai
vroia să s-apuce de nimic.”
VALORIZARE SIMBOLICĂ:
1. ființa androgină: „acei dintre bărbaţi care sunt Cuvântarea
frântură din fiinţa ambigenă, numită odinioară
androgin, iubesc femeile; din această categorie provin lui Aristofan
cele mai multe cazuri de adulter. La fel e cu femeile
iubitoare de bărbaţi şi cu cele adulterine: ele îşi trag
fiinţa din aceeaşi categorie.”
2. fiinţa-femeie→„heteristriile”, respectiv lesbienele
3. ființa-bărbat→„iubesc pe bărbaţi şi-s bucuroşi să
trăiască împreună şi legaţi de aceştia”; „Afirmă unii că
sunt lipsiţi de ruşine. E o inexactitate: nu din ruşine fac
asta, ci din curaj, din bărbăţie şi din caracter viril, fiind
dornici de ce le este asemenea. /.../ Astfel de exemplare,
o dată pregătirea terminată, sunt singurii bărbaţi care
intră în politică. Apoi, când devin bărbaţi, ei iubesc pe
tineri şi, prin firea lor, nu dau atenţie căsătoriilor, nici
procreaţiunii; sau o fac numai siliţi de datină. Plăcerea
lor este să rămâie burlaci şi să trăiască unii cu alţii.”

Pederastia greacă/ homoerotismul pedagogic:

-modelarea virtuților masculine e centrală, nu activismul sexual
-depravarea ca funcție de dozaj, nu de orientare sexuală (akrasia, lipsa de
cumpătare, în raport cu aphrodisia, plăcerea erotică)
PARODIEREA LUI ARISTOFAN:

-“Sunt cu totul de acord, spuse Aristofan, că n-ar trebui să bem prea

mult astăzi, de vreme ce eu însumi mă aflu printre cei ce s-au înecat
ieri în băutură”(176b)
-„Aristofan, care se preocupă doar de Dionysos și de Afrodita” (177e
-„un prost care vorbește” (205e)
-adoarme de câteva ori
-nu i se mai acordă cuvântul în final, deși mai are ceva de adăugat

Cuvântarea
lui Aristofan
Teoria iubirii platonice

- argumentul central al Banchetului

Cuvântarea
- expusă de Socrate – care îşi aminteşte şi reproduce învăţătura lui Socrate
Diotimei, „înţeleaptă şi-n cele ale dragostei şi-n multe altele”
-Diotima desluşeşte rostul iubirii → avatar erotic al teoriei
Ideilor
- îi aparţine lui Platon însuşi.

Iubire → procreație
a. în trup, parțială, mediocră, bărbat-femeie,
b. în suflet, superioară, totală, bărbat-bărbat)
Eros: natură mediană, daimonică, fiu al lui Poros
(„bunăstarea”, impuls răzbătător, debordant şi preaplin, forţă
impregnantă) şi al Peniei („sărăcia”, deficit, aşteptare
deschisă către împlinirea necesară, lipsă care îşi cheamă
plinul), produs ilicit (căci zămislit prin şiretenia Peniei)

Schemă ascensională, în trepte (210a-211b):

1. particularizarea frumosului fizic, 2. generalizarea
frumosului fizic, 3. universalizarea frumosului fizic, 4. saltul la
frumosul sufletesc, 5. frumosul moral, etic, juridic, 6.
frumosul variat în științe, 7. știința Frumosului Absolut
 Sufletul triplu stratificat
Marsilio Ficino îl traduce pe Platon, introducând propriile sale comentarii: Asupra
iubirii (publicat în 1544 ) = comentariu la Banchetul lui Platon, unde Ficino consacră
ideea că iubirea este o maladie psihosomatică (surse: medicina arabă, v. relația
minte-corp, și teoria lui Platon asupra sufletului triplu stratificat, v. Timeu).
Psyché

Nous sau Logos – nivelul superior, al sufletului

nemuritor: capul, rațiunea divină, înțelepciunea și
clarviziunea, generozitatea dezinteresată. Regele
Thymos – nivelul intermediar, delimitat inferior de diafragmă,
sufletul muritor: inima, pasiunea, voința și mania (eroică, poetică
sau erotică). Soldatul, poetul, îndrăgostitul

Epithymia – nivelul inferior, al dorinței și instinctelor:

stomacul, genitalele, nevoile instinctuale și poftele
primare, gelozia, apetitul sexual. Lucrătorul