Temă și viziune despre lume

- La țigănci-

de Mircea Eliade

Mircea Eliade (1907-1986) este unul dintre cei mai importanți

scriitori români, aducându-și aportul îndeosebi în domeniul istoriei
religiilor. Nuvela fantastică este o specie a genului epic în proză, cu o
construcție riguroasă, cu dimensiuni încadrate între schiță și roman,
antrenând două planuri (al realității, respectiv al misterului), având la
bază un conflict puternic care evoluează către un climax, având
personaje puține. Existența celor două planuri (real-ireal), dispariția
limitelor timpului și spațiului, compoziția gradată a narațiunii, finalul
ambiguu, ezitarea eroului sunt elemente caracteristice ale acestei
categorii literare. Între elementele specifice nuvelei fantastice se
regăsesc: erosul, logosul, moartea și creația și motivele labirintului și
timpului.

Nuvela fantastică La țigănci, scrisă la Paris în iunie 1959 și

publicată în volumul omonim în 1969, la Editura pentru Literatură
marchează debutul unei noi etape în creația literară a lui Mircea Eliade
devenind una dintre capodoperele fantasticului românesc.

Titlul nuvelei: La țigănci poate fi interpretat ca o metaforă,

sugerând poarta către lumea sacrului, anularea realului și trecerea către
tărâmul mitic, într-un univers în care timpul și spațiul nu sunt perceptibile.
Totodată titlul metaforic reprezintă tranziția de la viața la moarte.

Tema este reprezentată, în corelație cu titlul, de ieșirea din timpul

istoric, linear și pătrunderea în timpul mitic, circular, materializându-se
prin existența aceluiași personaj în două universuri paralele.
 În opera La țigănci se pot distinge opt episoade distincte,
înlănțuite de schimbarea dintre planurile real și ireal: călătoria cu
tramvaiul (prima parte), intrarea în lumea țigăncilor, întâlnirea cu cele trei
fete, căutarea labirintică (a doua parte), a doua călătorie cu tramvaiul și
oprirea la casa doamnei Voitinovici, ultima căcătorie cu tramvaiul și
vizitarea propiei locuințe, întoarcerea cu trăsura la țigănci (a treia parte)
și ultima secvență, întâlnirea cu Hildegard care reprezintă și trecerea în
tărâmul morților ( a patra parte ). Narațiunea se realizează la persoana a
III-a, perspectiva narativă fiind una extradiegetică, fiind dublată de către
perspectiva protagonistului, ezitând între planul real și ireal.

În incipit este descris un București interbelic, surprins prin detalii

realiste, protagonistul trecând prin diferite stări care vor face ulterior
trecerea către universul fantastic. Finalul reprezintă tranziția de la timpul
istoric linear la mitic, profan, implicit trecerea de la viață la moarte,
nuvela având un final deschis.

În primul cadu al nuvelei se conturează o atmosferă aparte,

specifică planului realist: arșița de afară, mirosul de asfalt topit, zgomotul
tramvaiului.

Nuvela începe cu o călătorie ritualică, repetată de trei ori pe

săptămână înfăptuită de profesorul de pian Gavirescu. O primă
interacțiune cu spațiul mitic se realizează în momentul trecerii
tramvaiului pe lângă gradina țigăncilor, subiect de discuție misterios,
aparent un spațiu interzis. Uitându-și servieta la eleva sa, Gavrilescu
coboară să ia tramvaiul în sens invers, însă, misterul grădinii il atrage,
după o serie de ezitări.

Planul ireal este introdus odată cu cel de-al doilea episod, „de o
lumină albă”, pragul dintre cele două lumi , viață și moarte, sacru și
profan. Specific speciei fantasticului, este repetiția cifrei trei (taxa pe care
trebuie să o platească la intrarea în cealaltă lume echivalează cu trei
lecții de pian, călătoria de trei ori cu tramvaiul, cele trei fete pe care
trebuie să le ghicească). În aceeași secvență este ilustrată dispariția
limitelor spațio-temporale: în tărâmul fantastic, timpul subiectiv al
protagonistului nu corespunde realului (ceasul care „iar a stat”).

În cel de-al treilea episod se regăsesc motive precum labirintul și

oglind, protagonistul eșuând să ghicească de două ori țiganca în „jocul”
fetelor, ezitarea acesteia fiind accentuată de încurcătura sa în amintirea
cu Hildegard.

În același labirint unde este îmbrăcat în giulgiuș simbol al morții

ințiatice, protagonistul se trezeste pierdut, parăsind bordeiul țigăncilor
constată că timpul accelerează progresiv și că trecutul istoric se
modificase semnificativ: soția lui se mutase de doisprezece ani în
Germania, doamna Voitinovici plecase de opt ani și bancnotele pe care
le utiliza erau ieșite din uz.

În ultimul episod, Gavrilescu se întâlnește cu Hildegard, iubita lui

din tinerețe (mediatoare a trecerii dincolo), conducându-l către o „nuntă
în cer”, pădurea labirint (spațiu al morții sau al renașterii).

Nuvela La țigănci este una fantastică prin elementele specifice:

tema (tranziția de la real la ireal), motivele (padurea labirintică, labirintul,
oglinda), eros, logos, simbolistica cifrei trei și finalul deschis.