4. Apelul. Definire. Formele și obiectul apelului.

Apelul

§1. Consideraţii generale. Sediul materiei

Apelul este calea de atac prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul,
în condiţiile prevăzute de lege, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate.
Aşadar, apelul reprezintă calea de atac obişnuită, prin care partea interesată sau procurorul invocă
nemulţumiri în legătură cu hotărârea pronunţată de prima instană.

§2. Formele apelului

În raport de reglementarea apelului, vorbind de această cale de atac, se face distincţia între

-apelul principal - este apelul pe care îl formulează partea nemulţumită de hotărârea primei
instanţe

-apelul incident - este apelul pe care îl formulează intimatul din apelul principal împotriva părţii
cu interese contrare, respectiv apelantul din apelul principal.

-apelul provocat - poate fi formulat de intimatul din apelul principal împotriva altui intimat sau
a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta
din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.

Pentru exerciţiul dreptului de apel trebuie îndeplinite condiţiile generale pentru exerciţiul
dreptului la acţiune (interesul, calitatea procesuală şi capacitatea procesuală), la care se mai alătură şi
unele condiţii speciale (de exemplu, partea să nu fi renunţat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu
fie vorba de o hotărâre nesusceptibilă de apel, satisfacerea cerinţelor privitoare la taxele de timbru
etc.).

§3. Obiectul apelului

Referitor la obiectul apelului, art. 466 alin. (1) C.procxiv. stabileşte regula potrivit căreia pot fi
atacate cu apel hotărârile pronunţate în primă instanţă, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. În
aplicarea principiului legalităţii căii de atac, art. 466 alin. (2) C.proc.civ. prevede că sunt supuse apelului
şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă
instanţă, iar alin. (3) al aceluiaşi text stabileşte că hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile,
chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă.

5. Căile de atac. Definire. Clasificare.

Clasificarea căilor de atac

Căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare

Clasificarea căilor de atac în ordinare şi extraordinare este făcută chiar de către legiuitor, care,
în art. 456 C.proc.civ., pe lângă enumerarea căilor de atac, stabileşte că apelul este calea ordinară de
atac, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea. O cale de atac
este ordinară dacă ea poate fi exercitată de orice parte din proces, pentru simplul fapt că partea
respectivă este nemulţumită de hotărârea pronunţată.
 Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare

Această clasificare se face în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac.

Căile de atac de reformare sunt acelea care se soluţionează de o instanţă ierarhic superioară
celei care a pronunţat hotărârea, prin intermediul lor realizându-se controlul judiciar. Intră în această
categorie apelul şi recursul.

Căile de atac de retractare sunt acele căi care se adresează chiar instanţei a cărei hotărâre se
atacă, pentru ca, în temeiul motivelor prevăzute de lege, aceasta să îşi retragă hotărârea şi să pronunţe
o alta. Au acest caracter contestaţia în anulare şi revizuirea

Căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive

O cale de atac este devolutivă dacă antrenează o rejudecare în fond a pricinii, în întregul ei,
fără restricţii în privinţa administrării probelor. Din economia reglementării căilor de atac în Codul de
procedură civilă rezultă că numai apelul prezintă efect devolutiv. Celelalte căi de atac prevăzute de cod
sunt nedevolutive, deoarece nu presupun o rejudecare a fondului pricinii în ceea ce priveşte caracterul
nedevolutiv al acestor căi de atac. Trebuie subliniat că el se raportează la calea de atac propriu-zisă, iar
nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective. Astfel, ca urmare a casării unei
hotărâri, de regulă, are loc o rejudecare a fondului, în condiţiile stabilite de art. 498 C.proc.civ.;
admiterea unei contestaţii în anulare duce la anularea hotărârii atacate şi la rejudecarea fondului ori a
recursului sau a motivului de casare omis; admiterea unei cereri de revizuire, pentru majoritatea
motivelor prevăzute de art. 509 C.proc.civ., are ca efect o rejudecare a pricinii.

Trebuie reţinut că, în mod excepţional, este posibil ca nici apelul să nu aibă efect devolutiv, şi
anume atunci când prin exercitarea căii de atac se urmăreşte anularea hotărârii de primă instanţă şi
respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau
trimiterea dosarului la instanţa competentă [art. 476 alin. (3) C.proc.civ.].

Căi de atac suspensive de executare silită şi căi de atac nesuspensive de executare silită

Această clasificare vizează numai hotărârile susceptibile de executare silită. Conform art. 468
alin. (5) C.proc.civ., termenul de apel suspendă de drept executarea hotărârii de primă instanţă, efectul
suspensiv fiind continuat prin introducerea cererii de apel în termen. Prin excepţie de la regula
efectului suspensiv al termenului de apel şi al apelului exercitat în termen, în cazurile în care hotărârea
se bucură de executare provizorie (de drept sau judecătorească) potrivit art. 448 şi art. 449 C.proc.civ.,
apelul nu mai este suspensiv, însă instanţa de apel poate să încuviinţeze suspendarea executării
provizorii, numai cu plata unei cauţiuni.

În regulă generală, căile extraordinare de atac sunt nesuspensive de executare silită. în mod
excepţional, potrivit art. 484 alin. (1) C.proc.civ. şi recursul suspendă de drept executarea silită, anume
în pricinile privitoare la desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă,
precum şi în cazurile anume prevăzute de lege

Contestaţia în anulare şi revizuirea nu sunt niciodată suspensive de executare silită, dar

instanţa sesizată cu o contestaţie în anulare sau o revizuire poate să acorde, la cererea părţii interesate,
suspendarea executării hotărârii atacate, sub condiţia depunerii unei cauţiuni (art. 507 şi art. 512
C.proc.civ.).