Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

www.referat.ro

ADOLF HITLER, UN ARTIZAN AL MORTII

Hitler s-a născut la Branau-am-Inn în 1889, în ceea ce pe atunci încă era Imperiul austro-ungar.
Mediocru în anii de şcoală, după moartea părinţilor s-a mutat la Viena (1907). Acolo a candidat fără
succes pentru un loc la Academia de Arte frumoase. Timp de şase ani a dus o viaţă nefericită şi lipsită
de idealuri în cartierele sărace ale oraşului. Numai odată cu înrolarea în Regimentul bavarez, la
izbucnirea primului război mondial, şi-a găsit un scop adevărat în viaţă. S-a comportat vitejeşte pe
parcursul întregului război, fapt pentru care i-a fost conferită Crucea de Fier, clasa I. Sfârşitul
războiului l-a surprins la spital, în convalescenţă, după un atac cu gaze al englezilor. Până în momentul
întoarcerii în Bavaria din 1919, Hitler avea deja schiţată în minte esenţa a ceea ce urma să devină
naţional-socialismul: un naţionalism german înflăcărat; ură faţă de socialism şi democraţie; un anti-
semitism exacerbat; o perspectivă de tip rasist asupra societăţii şi a valorilor sale, Volksgemeinschaft.
Din cauza principiilor sale de dreapta adânc înrădăcinate, Hitler a fost folosit ca spion de către
departamentul politic al armatei din Bavaria, în timpul atmosferei încărcate din 1919. Una dintre
misiunile sale l-a pus în contract cu DAP (Deutsche Arbeiterpartei – Partidul Muncitoresc German),
care, în ciuda numelui şi a presupunerilor lui Hitler, nu era o mişcare a stângii revoluţionare, ci
sprijinea naţionalismul, antisemitismul şi anticapitalismul. Hitler s-a alăturat micului partid şi în scurt
timp a devenit membru al comitentului. Energia, talentul său propagandistic şi oratoric l-au impus
curând în faţa acestei grupări, astfel încât Hitler a fost cel care, alături de fondatorul partidului, Anton
Drexler, a formulat programul, însumând 25 de puncte, al partidului, în februarie 1920. Tot atunci s-a
hotărât schimbarea numelui partidului în NSDAP – Partidul Naţional – Socialist Muncitoresc German.
La mijlocul anului 1921 devenise evident faptul că Hitler era forţa motrice a partidului, deşi nu
deţinea încă decât funcţia de şef al propagandei. Datorită discursurilor sale energice, publicul local
fusese impresionat, astfel încât numărul membrilor de partid crescuse la 3.300. El încurajase alcătuirea
detaşamentelor armate care asigurau paza întrunirilor de partid. Hitler perfecţionase tehnicile de
propagandă aflate la începuturi – salutul nazist, zvastica, uniformele – fapt ce a conferit, într-o mare
măsură, o identitate clară şi uşor de recunoscut partidului. Alarmaţi de influenţa crescândă a lui Hitler
asupra partidului, Drexter şi o parte din membrii comitetului au încercat să-i micşoreze rolul. În lupta
politică ce a urmat, Hitler şi-a imobilizat suporterii, iar ca urmare a două întruniri ţinute în iulie 1921 şi
având acum suficient de numerăsi susţinători, a devenit preşedinte şi Führer (conducător) al partidului.

1. Ideologia naţional – socialismului

1
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

Nazismul sau naţional-socialismul este o ideologie totalitară care a fost aplicată în timpul
dictaturii naţionaliste a lui Adolf Hitler în Germania între 1933 şi 1945. În 1921 Hitler a devenit liderul
Partidului Naţional Socialist German al Muncitorilor (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei
(NSDAP)), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul Reich-ului german. Cuvântul "nazism" provine chiar de la
prescurtarea numelui naţional-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemţeşte Nazi, rostit ['na-
ţi]). În momentul de faţă în Germania nazismul precum şi folosirea zvasticii sunt interzise prin lege,
dar mai există grupări şi chiar partide neonaziste (ilegale). Folosirea simbolurilor naziste, inclusiv
zvastica, este permisă în Germania doar în cazuri excepţionale.
Nazismul a evidenţiat în permanenţă primatul acţiunii asupra gândirii. În timp ce se află în
închisoarea Landsberg, Hitler şi-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta Mea), care a devenit
„biblia” naţional-socialismului. Alături de programul în 25 de puncte din 1920, a reprezentat cadrul de
bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepţie rasistă. El consideră că omenirea este
alcătuită pe baza unei ierarhii valorice a raselor şi că viaţa nu reprezintă nimic altceva decât
supravieţuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” are nevoie de luptă între rase, întocmai
cum animalele se luptă pentru hrană şi pentru menţinerea purităţii rasei, astfel încât cei puternici de
săngele celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de rasa „ariană”, alcătuit fiind din
populaţiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler plasează: negrii, slavii, ţiganii şi evreii,
pentru aceştia din urmă având sentimente de ura exacerbată. Hitler socotea rasa evreiască „un cancer ce
roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, dupa cum ilustrează următorul citat din „Mein
Kampf”:
„Alterarea sângelui şi deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul
civilizaţiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat naţiunile, ci pierderea puterii lor de rezistenţă –
caracteristică exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de sorginte sănătoasă
poate fi considerat pleava”.
De facilităţile oferite de un asemenea regim nu puteau beneficia, bineînţeles, decât cei care
aparţineau poporului german.
După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din
timpul anilor petrecuţi la Viena el considerase democraţia parlamentară slabă şi ineficientă. Aceasta se
opunea tradiţiilor istorice germane bazate pe militarism şi absolutism şi, mai mult, încuraja răspândirea
unui rău şi mai mare: comunismul.
Cel din urmă element al ideologiei naziste era naţionalismul de tip agresiv, care se răspândise că
urmare a condiţiilor specifice din Germania ultimilor ani. Armistiţiul din 1918 şi Tratatul de la
Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar
naţionalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simplă restabilire a frontierelor din 1914. El dorea
crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toţi acei membrii ai poporului german ce trăiau dincolo de
frontierele Germăniei: germanii austrieci, germanii sudeţi, comunităţile germane ce trăiau de-a lungul
coastei baltice – toţi urmau să fie cuprinşi în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuşi, ţelurile lui

2
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

Hitler nu se sfârşau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul
Britanic şi cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o extindere teritorială
de mari proporţii. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spaţiu vital”) pentru
Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei şi Rusiei putea obţine Germania sursele de materii
prime. Iniţierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în acelaşi timp atingerea unui obiectiv
important: adică, ar fi dus la distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susţinea în „Mein
Kampf”:
„Poporul german trebuie să I se săigure teritoriul necesar existenţei sale pe pământ… Oamenii
de acelaşi sânge trebuie să aparţină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se
angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu şi-a adunat copiii între graniţele aceluiaşi
stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toţi germanii şi nu-şi va mai putea permite să
ofere acestora condiţii decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din
nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie şi lacrimile
războiului vor deveni pâinea zilnică a generaţiilor următoare… Dreptul la teritoriu devine datorie în
cazul în care o mare naţiune pare destinată să decadă dacă nu-şi extinde posesiunile. Iar acest lucru este
cu atât mai adevărat atunci când naţiunea în cauza nu este o mică comunitate negroidă , ci însăşi
Germania-mama a tuturor celor care au conferit lumii actuală să formă culturală. Germania fie va
deveni putere mondială, fie vă dispărea. Ţelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o
politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”
Din punct de vedere internaţional, partidul nazist credea că o conspiraţie internaţională a
marilor bancheri a creat criza economică din anii 1930. Capul acestei conspiraţii era considerat ca fiind
un grup de evrei, ceea ce motiva încă o dată distrugerea acestei etnii în timpul Holocaustului. Aceste
organizaţii ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme şi se ştia că puteau influenţa statele
naţionale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influenţa nu se limită la statele mici, precum
stătuleţele germane care au precedat crearea naţiunii germane din anii '70 din secolul al XIX-lea, ci
putea privi chiar şi marile puteri europene începând cu secolul XVI. De altfel multe companii
transnaţionale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create
special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, şi nu invers.

2. Rolul lui Hitler în labirintul politic

Hitler a fost cel de-al şaptelea Rege Tenebros din istoria Omenirii şi, exact aşa cum au prevestit
Scripturile sfinte, el a domnit numai 12 ani (“el va rămâne puţină vreme”).
În teorie, autoritatea sa era nelimitată. Germania nazistă era un stat cu un singur partid, iar
Hitler era conducătorul de necontestat al partidului. În plus, urma morţii lui Hindenburg în august
1934, „Legea cu privire la Conducătorului Reich-ului German” stipula combinarea funcţiilor de
Preşedinte şi de Cancelar. Constituţional, Hitler era şi Comandantul supream al tuturor forţelor armate.

3
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

În orice caz, dacă se studiază documentele constituţionale contemporane cum ar fi de exemplu,

următorul citat, dintr-un teoretician nazist de frunte, devine clar faptul că dictatura personală a lui
Hitler era descrisă în termeni ceva mai cuprinzători decât cei strict legali:
1. Funcţia de Führer a paărut în cadrul mişcării naţional – socialiste. La origini nu este o funţie
de stat. Funcţia de Führer s-a născut din mişcare şi s-a impus în Reich...Statutul de Führer
combină în sine toată puterea suverană a Reich-ului; întreaga putere statală,
1. precum şi cea din cadrul mişcării, derivă din puterea lui Führer-ului. Dacă dorim să definim
puterea politică în „statul popular” în mod corect, nu trebuie să vorbim despre „puterea
statului”, ci despre „puterea Führer-ului”. Căci nu statul, ca entitate impersonală, este sursa
puterii politice, ci mai degrabă puterea politică îi este acordată
10. Führer-ului, ca executant al voinţei comune a poporului. „Puterea Führer-ului”este totală şi
autocuprinzătoare: adună în sine toate mijloacele activităţii politice creative, cuprinde toate
sferele vieţii naţiunii.
Astfel de pretenţii teoretice grandioase asupra „puterii Führerului” nu puteau însă ascunde
probleme esenţiale de ordin practic. În primul rând, nu exista (şi încă nu există) o metodă prin care un
individ să deţină controlul asupra tutror laturilor guvernării. Hitler era dependent de acei subordonaţi
dornici să pună în aplicare deciziile politice. În plus, atitudinea şi propria personalitate a lui Hitler în
ceea ce priveşte administraţia nu erau înclinate spre o conducere eficientă a guvernului. La început, un
astfel de punct de vedere poate părea mai degrabă contrar ideii despre Hitler ca fiind un lider carismatic
şi dinamic. În orice caz, această imagine i-a fost creată şi răpândită de maşina propagandei naziste, şi
este cât de cât valabilă numai pentru perioada premergătoare anului 1933. Odată ajuns la guvernare,
Hitler şi-a dezvăluit adevăratul caracter, după cum doveneau memoriile postbelice ale unuia dintre
apripiaţii săi:
1. Hitler îşi făcea apariţia în mod obişnuit, cu puţin înainte de prânz...Când se găsea la
Obersalzberg era chiar mai rău. Acolo nu ieşea din apartamentul său înainte de ora 14. Îşi
petrecea majoritatea după-amiezilor plimbându-se; seara, imediat după cină, se făceau
proiecţii de filme...
5. Nu-i plăcea să studieze documentele. Uneori, au existat cazuri când am obţinut decizii din
partea lui fără ca măcar să ceară să vadă dosarele cu informaţii relevante pentru acele
probleme. Acţiona conform credinţei că multe lucruri se aranjează de la sine dacă nu se
intervine asupra lor...Îi lăsa pe oameni să-i spună numai ceea ce dorea el să audă; orice altceva
era permis.
1. Câteodată se mai aud păreri conform cărora Hitler ar fi făcut ceea ce trebuia să facă dacă cei
din jurul său nu l-ar fi încurajat cu informaţii eronate. Dar Hitler refuza să fie ţinut la curent...
Cum să îi spui cuiva adevărul atunci când ştii că respectivul se înfurie, dacă faptele nu îi sunt
pe plac.

4
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

Hitler credea că simpla voinţă de a realiza un lucru reprezintă soluţia tuturor problemelor. Ura
hârţogăria administraţiei guvernamentale şi-i displăceau comisiile luării unei decizii, nici măcar nu era
ferm hotărât în ce fel să acţioneze. Astfel că, în ciuda faptului că Hitler a fost descris ca fiind dictatorul
atotputernic, el nu arăta nici o înclinaţie pentru conducerea activităţii guvernului.
Istoricii au căzut de-acum de acord asupra caracterului confuz al guvernului nazist. În orice caz,
continuă să existe două şcoli distincte de abordare a acestui chestiuni. Aşa-numita viziune
„internaţionalistă” continuă să susţină rolul absolut vital pe care l-a avut Hitler în existenţa celui de-al
Treilea Reich. În consecinţă, haosul este privit ca un rezultat al politicii deliberate, bazate pe principiul
„dezbină şi stăpâneşte” pe care-l asoptase Hitler – de fapt o încercare de a-şi menţine propria autoritate
politică prin încurajarea devizării şi a confruntei atât în rândurile structurii guvernamentale, cât şi a
personalului său. Acesta este viziunea, în esenţă a scrierilor Hildebrand şi Bracher. Interpretarea
alternativă, denumită „structuralistă” sau „funcţionalistă”, îşi găseşte cea mai „în forţă” interpretare în
operele lui Broszat şi Mommsen. Aceştia sunt de părere că regimul nazist şi politica sa au apărut din
pricina presiunii circumstanţelor şi că acea confuzie din guvern reprezenta o reflectare a propriilor
limite ale lui Hitler, cauzate de influenţa continuă a celorlalte surse ale puterii. Într-adevăr, Broszat
merge chiar mai departe de-atât şi îl descrie pe Hitler ca „nedorind să ia decizii, adeseori nehotărât,
preocupat în exclusivitate de menţinerea presigiului şi autorităţii sale personale, influenţat în cel mai
înalt grad de anturajul său obişnuit, fiind în unele privinţe un dictator slab”.
Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială şi
opresiune, folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:
 Naţionalism etnic, inclusiv definiţia germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk)
 Rasismul şi antisemitismul
 Anticomunismul
 Anticlericalismul
 Eugenia (omorârea raselor „sclave” şi a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa stăpână”)
„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia fascistă, în care
conducătorul simbolizează întruparea mişcării politice şi a naţiunii.
Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (= prim-
ministru) între 30 ianuarie 1933 şi până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în Al
Doilea Război Mondial şi a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum
şi pentru Holocaust. În timpul lui Hitler, naţionalismul şi rasismul au fost combinate într-o ideologie şi
politică militaristă de stat exaltată şi extremă, care servea propriilor sale ţeluri.

3. Antisemitismul lui Hitler

Odată cu venirea lui Hitler la putere, se inaugurează o politică extrem de violentă faţă de
populaţia evreiască, cauzele erau în primul rând economice, evreii deveniseră principalii concurenţi,
rolul lor în economia germană de după primul razboi mondial fiind important.

5
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

Anti-semitismul, devenit politică de stat, a determinat înlăturarea evreilor din serviciul civil (din
radio, teatru, operă, din şcoli) şi apoi din toate funcţiile publice. Politica antievreiască a continuat prin
elborarea şi aplicarea celebrelor “legi de la Nürenberg” din 1935. Prin aceste legi evreii deveneau
cetăţeni de rang secund fiind lipsiţi de drepturi politice. După incidentul de la ambasada germană din
Paris, când un tânăr evreu a asasinat secretarul ambasadei, naziştii au început să se gândească la
“soluţia finală”.
Mulţi germani i-au învinovăţit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul război mondial,
unii susţinând chiar că aceştia au trădat naţiunea germană în timpul acestui război. Mai mult, la
sfârşitul războiului, un grup cu orientare comunistă a încercat să organizeze o revoluţie de tip bolşevic
în statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative eşuate erau evrei. Ca urmare, unii
germani îi asociau pe evrei cu bolşevicii şi priveau ambele grupări ca pe inamici periculoşi ai
Germaniei.
După război, în Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii şi intelectualii evrei
au jucat un rol important în viaţa Germaniei în timpul acestei republici şi mulţi ne-evrei au fost
nemulţumiţi de influenţa lor.
Având ca baza convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de
evrei în societatea germană în timpul Republicii de la Weimar, mai ales în cercurile intelectuale şi în
politica de stânga, referindu-se la ei ca ciumă şi cancer.
În cartea sa “Mein Kampf”, publicată în 1926, Hitler a pus situaţia grea a Germaniei la sfârşitul
primului război mondial pe seama unei conspiraţii internaţionale a evreilor, folosind termeni ca
extirpare şi exterminare în relaţie cu aceştia. El susţinea că evreii au dobândit puterea economică şi
abilitatea de a controla şi manipula mass-media în avantajul propriu şi a scris despre necesitatea
eradicării puternicei lor poziţii economice chiar prin eradicare lor fizică, dacă este cazul.
Legarea acuzaţiilor anti-semite de problema rasială a determinat gravitatea extremă şi efectele
genocide ale nazismului.
Naziştii credeau că evreii sunt răspunzători de ceea ce era privit că degenerarea societăţii
moderne. Hitler vedea ideologiile moderne ce susţineau ideea de egalitate şi emancipare ca pe o
revoltă a claselor şi indivizilor inferiori conduşi de evrei.
Naziştii considerau bolşevismul că pe cea mai radicală formă recentă a vechii conspiraţii
evreieşti ce urmărea dezmembrarea şi dezintegrarea naţiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrină a
salvării umanităţii de pericolul evreiesc-bolşevic. Era convins că rasa germană trebuia să dobândească
şi să păstreze supremaţia totală prin războiul total împotriva evreilor, un război în care unica
alternativă, pentru ambele tabere, era victoria sau dispariţia totală.

4. Politica antisemită, 1939 – 1940

La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o ameninţare înfiorătoare într-un discurs adresat
Parlamentului: "În viata mea am fost deseori profet şi... astăzi voi fi încă o dată profet: dacă

6
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

cercurile financiare internaţionale ale evreilor din Europa şi din afara ei vor implica din nou
naţiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolşevizarea lumii si, prin aceasta, victoria
evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în septembrie 1939, naziştii au căutat o
soluţie finală pentru problema evreiască. Cei mai înalţi lideri se gândeau la o soluţie teritorială pentru
evreii europeni. Conducătorii SS-ului, o secţie de elită a Partidului Nazist, au fost însărcinaţi cu
rezolvarea problemei evreieşti. Ei au propus două variante: prima era crearea unei rezervaţii în sud-
estul Poloniei unde urmau să fie deportaţi evreii; cea de-a doua soluţie a fost propusă pe fondul
anticipării victoriei Germaniei împotriva Angliei, ca o urmare firească a înfrângerii Franţei în iulie
1940, şi consta în deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din ţările
ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat în apropierea coastei de sud-
est a Africii, era colonie franceză.
Nici una dintre propuneri nu a fost adoptată. La sfârşitul anului 1940 naziştii au început să
planifice invadarea şi cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a făcut
să abandoneze ideea unei rezervaţii în Polonia, pentru ca o asemenea rezervaţie s-ar fi aflat în centrul şi
nu la periferia unui imperiu german lărgit. La ideea Madagascarului s-a renunţat pentru că englezii nu
s-au predat şi controlul britanic permanent asupra Canalului Suez închidea ruta spre Madagascar a
navelor germane.
Totuşi, înainte ca aceste idei să fie abandonate, germanii au făcut un pas preliminar viitoarelor
deportări în lagăre de concentrare sau rezervaţii evreieşti. Evreii din Polonia au fost obligaţi să se mute
în ghetouri, unde li s-a ordonat să organizeze consilii care să aducă la îndeplinire ordinele germanilor.
De asemenea, au fost obligaţi să poarte pe haine o stea galbena, simbolizând originea lor evreiască, şi
sa execute muncă forţată. Condiţiile de locuit absolut îngrozitoare, suprapopularea, lipsa condiţiilor
sanitare, a serviciilor de sănătate şi raţiile de hrană insuficiente au determinat o rată a mortalităţii foarte
ridicată în rândurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, în 1941 a murit 20% din populaţia din
ghetoul Varşovia.
În timp ce evreii polonezi erau închişi în ghetouri, evreii din ţările vest europene ocupate sau
controlate de nazişti suportau aspre măsuri anti-semite. Din Norvegia până în Africa de Nord toţi evreii
şi-au pierdut drepturile şi proprietăţile şi au fost forţaţi să trăiască în anumite cartiere sau au fost închişi
în tabere păzite.

5. Exterminarea evreilor
După începutul războiului prin invadarea Poloniei, la 1 septembrie 1939, s-a dat semnalul
anihilarii evreilor. Într-un discurs Hitler declarase că “razboiul va duce la anihilarea rasei evreilor din
Europa” şi că Europa ar trebui să devină un spaţiu "fără evrei". Au fost propuse mai multe planuri
pentru îndeplinirea acestui deziderat, printre care şi acela de izolare a lor în insula Madagascar. Lipsa
mijloacelor şi criza de timp au dus la abandonarea acestui proiect şi la avansarea altuia mai crud.

7
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

Exterminarea evreilor a fost definitiv hotarată în ianuarie 1942, în celebra întalnire de la

Wansee. Trebuia aplicată în primul rând evreilor, dar îi viza şi pe ţigani, homosexuali, precum şi rasele
inferioare, ca slavii. Ca urmare a acestui plan, 6 milioane de evrei au disparut în lagarele de
exterminare, de concentrare, de muncă şi în ghettouri.

6. “Soluţia finală” a problemei evreieşti

Soluţia finală a problemei evreieşti în Europa (Die Endlösung der Judenfrage) se referă la
planul germano-nazist de executare a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni în timpul celui
de-al doilea război mondial. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Adolf Eichmann. Punerea în
practică a „soluţiei finale” a dus la Holocaust. Expresia reflectă credinţa conform căreia populaţia
evreiască europeană este o „problemă” în sine.
Chiar şi înainte de punerea în definitivă în practică a planurilor soluţiei finale în 1942, au fost
ucişi în masă aproximativ un milion de evreim, dar numai după ce s-a luat decizia eradicării întregii
populaţii evreieşti în lagărele de exterminare au început cu adevărat măcelul. Decizia de a ucide în mod
sistematic evreimea europeană a fost luată cu puţin timp înainte sau în timpul conferinţei de la
Wannsee, care a avut loc în Berlin, în vila Wannsee, pe 20 ianuarie 1942. În timpul conferinţei a avut
loc o discuţie în cadrul unui grup de oficiali nazişti chemaţi pentru a lua o decizie asupra „Soluţiei
finale a problemei evreieşti”. Stenogramele şi minutele încheiate la sfârşitul acestei întruniri au fost
găsite intacte de Aliaţi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi au fost folosite ca dovezi la
procesele de la Nürnberg. Începând cu primăvara anului 1942, a fost declanşată Operaţiunea Reinhard
– exterminarea sistematică a evreilor – deşi trebuie amintit că şi până în acel moment, sute de mii de
evrei fuseseră ucişi în diferite pogromuri. În discursul său de la Posen de pe 6 octombrie 1943,
Himmler a prezentat pentru prima oară tuturor liderilor nazişti în mod detaliat, brutal şi fără ocolişuri
modul de rezolvare a „problemei evreieşti”.
Era codul utilizat de regimul nazist pentru planul de ucidere în masă a tuturor evreilor din
Europa. În timpul şedintei oficialii nazişti au discutat cu un calm absolut despre exterminarea
(“evacuarea”) a 11 milioane de evrei din peste 20 de ţări.
În aşa-numitul program de eutanasiere, care a început în toamna anului 1939, doctori nazişti au
ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorâţi, majoritatea prin administrarea
monoxidului de carbon. Mulţi alţii au fost ucişi în dube de gazare. În august 1941, Hitler a ordonat
încetarea programului de eutanasiere întrucât producea nelinişte în rândul opiniei publice germane.
Experienţa acumulată a fost folosită pentru soluţia finală, numele sub care a rămas cunoscut
programul de ucidere a evreilor din Europa ocupată de nazişti. Dubele de gazare şi personalul care
activa în programul de eutanasiere au fost mutate în estul Europei şi puse la dispoziţia lui Odilo
Globocnik, ofiţerul SS care răspundea de zona Lublin – în Polonia ocupată.
Când echipele de eutanasiere au ajuns în est, la sfârşitul anului 1941, au început planificarea
construirii unor adevărate instalaţii de ucis. Din septembrie până în decembrie 1941 au fost testate

8
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

diferite tipuri de gaz otrăvitor. În septembrie 1941 au desfăşurat experimente de gazare la Auschwitz,
ucigând 600 de prizonieri de război ruşi prin folosirea cianidei, un gaz obţinut din Cyclon-B, numele
comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. În noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucişi
într-o maşina de gazare în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, în nordul Berlinului. În lagărul
de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc în
vestul Poloniei, gazarea a început să fie folosită la 8 decembrie 1941.

7. Alte victime ale nazismului

Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului în timpul celui de-al doilea război mondial.
Mulţi germani şi locuitori din ţările ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de
ideologie au fost arestaţi şi trimişi în lagăre de concentrare. Printre aceştia se numărau adversari
politici, mai ales comunişti şi socialişti, membri disidenţi ai clerului, membrii ai „sectei” Martorii lui
Iehova. De asemenea, naziştii i-au individualizat pe ţigani, pe cei care sufereau de retard mental, boli
psihice, handicap sever, ca şi pe germanii homosexuali.
Dintre victimele ne-evreieşti, două categorii au fost trimise în centrele de exterminare: ţiganii şi
cei cu handicap sever mental sau fizic. Naziştii nu păreau la fel de hotărâţi în a-i elimina total pe
aceştia, aşa cum era cazul evreilor. Nu mai puţin, acţiunile lor împotriva ţiganilor reprezintă un genocid
conform definiţiei data de Naţiunile Unite în Convenţia internaţională pentru prevenirea şi pedepsirea
crimei de genocid.
Naziştii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demnă de a
fi trăită. În toamna anului 1939 a început programul de eutanasiere în cadrul căruia medicii nazişti au
ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, în şase centre de exterminare. Reacţia publică l-a
determinat pe Hitler să oprească programul în august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au
fost ucise în spitale după această dată, în ciuda stopării oficiale a programului. Naziştii îi vedeau pe
ţigani ca fiind o rasă inferioară, o ameninţare la adresa "purităţii" rasei germane şi o problemă de
rezolvat prin omorârea în masă. La începutul celui de-al doilea război mondial, pe teritoriul Germaniei
locuiau aproximativ 40.000 de ţigani. Câteva mii au fost sterilizaţi şi mai multe mii au fost deportaţi în
centrele de exterminare din Polonia. În diverse ţări din estul Europei, ţiganii erau adunaţi şi împuşcaţi.
În lagărul Auschwitz-Birkenau există un perimetru special pentru ţigani, care cuprindea aproape
20.000 de persoane. Pe toata durata persecuţiei naziste au fost ucişi aproximativ 200.000 de ţigani.

8. Lagărul morţii
Auschwitz, complex de lagăre de exterminare conduse de nazişti în timpul celui de-al doilea
Război Mondial, este situat în sudul Poloniei, în afara oraşului Katowice, pe râul Vestula, la
aproximativ 50km de Cracovia. Complexul cuprindea cele mai mari lagăre de concentrare naziste, iar
numele său este pentru totdeauna asociat cu genocidul.

9
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

Complexul de la Auschwitz era locul unde genocidul era planificat ştiinţific şi executat eficient.
Nu au fost întocmite statistici prea exacte, dar se estimează că numărul morţilor în lagăr variază între
1,5 milioane până la 4 milioane de oameni. Comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că
numărul minim al morţilor a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin
o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului (5-6 milioane de evrei), au
pierit aici. Un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război, rommi şi homosexuali şi-au
găsit tot aici sfârşitul.
Lagărul de la Auschwitz a luat fiinţă în aprilie 1940, din ordinele lui Heinrich Himmler, şeful a
două organizaţii naziste – garda nazistă, cunoscută sub numele de Schutzstaffel (SS) şi poliţia secretă,
Gestapo. Lagărul de la Auschwitz a fost ocupat iniţial de prizonieri politici polonezi. În 1941 a fost
începută construcţia lagărului Birkenau, cunoscut şi sub numele de Auschwitz II, care, începând cu
august 1942, includea şi o secţie pentru femei. Birkenau avea patru camere de gazare, care semănau cu
duşuri, şi patru cremetorii, folosite pentru a incinera cadavrele. Încă aproximativ 40 de lagăre satelit au
fost construite pe lângă Auschwitz; acestea erau lagăre de muncă şi au fost denumite Auschiwitz III.
Primul a fost construit la Monowitz şi în el se aflau cetăţeni polonezi care au fost evacuaţi din casele
lor cu forţa de către nazişti.
Prizonierii erau transportaţi de pe tot cuprinsul Europei aflate sub influenţa nazistă cu trenurile,
ajungând la Auschwitz în convoaie zilnice. La destinaţie, ei erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup
mergea la camerele de gazare în câteva ore; aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de
20 000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. La Birkenau naziştii foloseau un gaz cu
cianidă, numit Zyklon-B. Un al doilea grup era folosit ca sclavi la fabricile industriale ale unor
companii ca şi I.G.Farben şi Krupp. La complexul auschwitz 405 000 prizonieri au fost înregistraţi ca
muncitori între 1940 şi 1945, dintre care 340 000 au murit datorita execuţiilor, bătăilor, înfometării sau
a bolilor. Unii au supravieţuit datorită ajutorului industrialistului german Oskar Schindler, care a salvat
in jur de 1 000 de evrei polonezi, ducându-i de la Auschwitz pentru a lucra pentru el, prima dată în
fabrica lui de lângă Cracovia, iar mai târziu, la o fabrică ce se află azi în Republica Cehă. Un al treilea
grup, format din gemeni şi pitici, era supus experimentelor medicale ale unor doctori precum Josef
Mengele, care era cunoscut ca şi „Îngerul Morţii”.
Lagărul era ticsit cu prizonieri, dintre care, o parte erau aleşi pentru a fi kapos şi
sonderkommandos (lucrători la crematorii). Membrii acestor grupuri erau supravegheaţi de ofiţeri SS şi
executaţi periodic. În total, 6 000 de ofiţeri SS lucrau la Auschwitz.
În anul 1943, în lagăr existau deja organizaţii de rezistenţă. Acestea au ajutat un număr de
prizonieri să evadeze; aceste evadări au dus cu ele veştile despre exterminările în masă, ca de exemplu,
uciderea a sute de mii de evrei aduşi din Ungaria, între mai-iulie 1944. În octombrie 1944 un grup de
sonderkommandos a distrus una dintre camerele de gazare de la Birkenau. Ei şi complicii lor, un grup
de femei de la Monowitz, au fost executaţi.

10
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia - Istoria Gîndirii Juridice

Când armata sovietică a pătruns în Auschwitz, în 27 ianuarie 1945, au găsit 7 600 de

supravieţuitori abandonaţi acolo. Mai mult de 58 000 de prizonieri fuseseră evacuaţi de nazişti şi
obligaţi la un marş al morţii până în Germania.

Bibliografie

1. Geoff Layton, Germania al Treilea Reich 1933 – 1945, Editura All, Bucureşti, 1999

2. D. Melnikov, Complot împotriva lui Hitler, Editura Politică, Bucureşti, 1963

3. www.wikipedia.ro

11