Mândria

Mândria ne face să ne despărțim de ajutorul

dumnezeiesc, să ne încredem în noi înșine și să ne
înălțăm împotriva oamenilor.
Talasie Libianul

Fie că sunt tratate împreună, fie separat, atât slava deșartă, cât și
mândria slujesc aceluiași scop: supradimensionarea faptelor și a calităților
unui om, până când acesta uită de Dăruitorul său și se depărtează de ceilalți
oameni pentru că nu îi mai privește ca pe niște frați ci îi trece din statutul de
subiect la acela de obiect. Omul care a trecut limita păcatului slavei deșarte
spre cel al mândriei, nu mai recunoaște nici o altă ființă vie la statutul ei real.
Acest om, este egoistul autosuficient complet. Toate ființele care îl înconjoară
și mai cu seamă oamenii, nu au nici o valoare decât într-o singură ipostază,
adică atunci când îi slujesc lui, omului mândru pentru că, în el se îmbină
într-un mod unic puterea, echilibrul, istețimea, răspunsurile pentru orice fel de
întrebare și atâtea alte lucruri greu de enumerat însă ușor de recunoscut în
atitudinea sa. Această patimă este principalul mod în care omul este despărțit
de Dumnezeu, Făcătorul său, de aceea, deși în listele păcatelor capitale este
așezat ultimul, ca o culme și ca cel mai mare rău care-l poate lovi pe om prin
faptul că se strecoară acolo unde celelalte patimi au fost biruite (ca o
încununare a reușitei însă nu venită de la Dumnezeu și ca o încununare cu
scop ascuns adusă de diavol), acesta poate lua și o altă înfățișare, aceea de
patimă de căpetenie, cea dintâi patimă1. Această catalogare este justificată de
următoarele elemente: gravitatea patimii; statutul de patimă originară și

1
J. C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia,
București, 2001. p. 208.
fundamentală, la care se adaugă faptul că din ea răsar alte păcate dintre care
primul ar fi slava deșartă „ceea ce face ca între ele să existe o legătură strânsă
și cu totul specială”2.
Deosebirea dintre aceste forme ale unuia și aceluiași păcat sau a două
păcate dar cam cu aceleași urmări, este greu de evidențiat. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune următorul lucru: „Propriu mândriei este a nu recunoaște
că Dumnezeu este Făcătorul virtuții și al firii, precum propriu slavei deșarte
este să dezbine firea pentru a o slăbi; iar trufia este fătul amândurora, fiind o
deprindere păcătoasă compusă din tăgăduirea de bunăvoie a lui Dumnezeu și
din ignorarea cinstei egale a celor de aceeași fire”3 iar Sfântul Ioan Scărarul
prezintă chiar etapizat trecerea de la slava deșartă la mândrie, deși el le
tratează pe amândouă ca un singur păcat, însă în forme diferite de dezvoltare 4.
„Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea
aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea
mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în
forțele proprii însușirea năravurilor drăcești.”5 Păcatul mândriei are două
forme de manifestare: fie în raport cu aproapele, fie în raport cu Dumnezeu 6,
fără să excludem că pot fi întâlnite amândouă deodată.

Patima mândriei în zilele noastre

Cel care lucrează faptele mântuirii este asemenea spicului de grâu sau
ramurilor unui pom: „ramura roditoare se pleacă spre pământ apăsată de

2
Ibidem, p. 208.
3
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, sc. 38, în Filocalia rom., vol. III, p. 381.
4
Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv. XX, p. 355.
5
Ibidem, cuv. XXIII, p. 367.
6
Sf. Ioan Cassian, Așezămintele mănăstirești, XII, 2, la J.C. Larchet, op. cit., p. 209;

1
mulțimea și greutatea roadelor sale. Ramura stearpă crește în sus
înmulțindu-și mlădițele sale neroditoare.”7
Nu știm cum au receptat generațiile trecute aceste mesaje. Cert este că,
nouă, astăzi, ne sunt străine. Să ne gândim cum receptăm noi astăzi aceste
mesaje: Cel mândru se va rușina, iar cel smerit se va înălța! Orice înălțare a
cugetului va fi smerită! Cel care nu va pune mult preț pe înțelepciunea pe care
o are, se va împodobi cu Înțelepciunea Însăși! Cel mare și judecătorul și cel
puternic se vor mări, dar nici unul dintre ei nu este mai mare decât cel care se
teme de Domnul! (Înțelep. Isus Sirah 10, 27) Vremurile noastre sunt de așa
natură încât când auzim aceste mesaje, primele întrebări care ne vin în minte
sunt retorice: Cum?! Când vor fi acestea?! De ce nu se întâmplă așa?! Când
va fi apreciată smerenia?! Oare nu cel care trece peste toate piedicile care-i
apar înainte, ori singur, ori ajutat de cineva, răzbate și ajunge în față?! Într-o
lume în care valorile supreme sunt puterea și banii, am ajuns să credem că
numai conștiința propriei valori poate răzbate. De aceea, involuntar chiar, cu
toții suntem purtați de un anumit procent de mândrie. Așa se explică faptul că,
deși oamenii cu adevărat mândri în fapte nu sunt foarte mulți, mai toți
recunoaștem că într-o formă sau alta suntem mândri. Logica societății în care
trăim este clară: Ești tare, reziști; nu, ești călcat în picioare! De aici se naște
nevoia impunerii propriei persoane înaintea celorlalte. Este o lege a
concurenței pe care se bazează întreg sistemul economic, social, politic și așa
mai departe.

Lupta împotriva patimii mândriei

Pentru a putea birui păcatul mândriei, avem nevoie de toate armele
duhului și ale trupului. La început, creștinul trebuie să-și supună propria

7
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, traducere de Adrian și Xenia
Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999, p. 106.

2
dorință de înălțare în oricare din lucrurile pe care le face. Necontenit să-și
pună nădejdea în mila lui Dumnezeu și nu în armele sale care sunt ca praful.
Să se îmbrace în armură, să-și ia scutul, sabia, și toate acestea, să le pună în
slujba minții care este permanent asaltată de gândul mândriei.
Sfântul Vasile cel Mare ne atrage atenția asupra unui lucru foarte
important. Aceia care nu-l vor lua în seamă, se vor angaja într-o luptă pe care
nu au nici o șansă s-o termine biruitori. „Nu poate cineva să se vindece de
boală dacă nu s-a lepădat mai înainte de toate strădaniile lui pentru înălțare;
așa cum nu poate cineva să uite o limbă străină sau o oarecare meserie dacă
nu încetează cu totul nu numai să facă sau să spună ceva în legătură cu acea
meserie, ci chiar dacă nu încetează să audă pe cei care vorbesc și să vadă pe
cei care lucrează”8. Ceea ce trebuie să înțelegem din acest pasaj este faptul că
nu poate nimeni să-și biruiască patima mândriei pe care simte că o are în
suflet dacă nu a renunțat și la planurile sale de a deveni cineva important în
slujba pe care o prestează. A spune: Eu sunt smerit, dar știu că merit să
conduc această instituție și lupt pentru asta ca să nu intre altul mai slab decât
mine în locul meu; este o dovadă a faptului că vreau să dobândesc
recunoașterea vredniciei mele de la oameni. Și am văzut eu însumi că sunt
vrednic, pentru că cei care vor să ajungă în același scaun ca și mine, sunt mai
slabi în ceea ce privește pregătirea. Sfântul Vasile cel Mare spune, în alte
cuvinte, ceea ce Mântuitorul i-a învățat pe ucenicii săi atunci când fiii lui
Zevedeu au cerut să aibă locuri privilegiate în împărăția lui Mesia9. Este
singurul loc în care întâlnim principiul real pe care trebuie să se fundamenteze

8
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 35, la J.C. Larchet, op.cit., p. 656.
9
,,Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele
și cei mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mai mare
să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă.” (Matei
20, 25–27).

3
un stat democratic, în adevăratul sens al cuvântului pentru că, puterea este în
mâna poporului de a alege un conducător care se dedică pe sine cu torul
nevoilor acestuia și își lasă interesele personale în plan secundar. Deși în
sistemul politic actual acest lucru este departe de a se împlini, în Biserică este
o condiție foarte importantă pentru ca aceasta să dea dovadă că este cu
adevărat trupul lui Hristos10. Oricine vrea să-L urmeze pe Mântuitorul, trebuie
să-I urmeze drumul. Care este acesta?
Mântuitorul recomandă celor care se vor numi creștini să renunțe la
dorința de a stăpâni lumea și oamenii și ne recomandă să ne manifestăm
iubirea față de aceștia prin a le sluji; cu atât mai mult atunci când suntem
așezați cârmuitori.
Omul se crede mare lucru în mintea sa și caută să fie recunoscut și de
oameni. Părinții duhovnicești ne cer să medităm la faptul că suntem trecători
și că puterea noastră în fața măreției lui Dumnezeu este de nebăgat în seamă,
de aceea slava aceasta pe care omul vrea să o obțină fără vrednicie și
împotriva bunei cuviințe îl depărtează de creatorul său. „Slava lumii nu este
altceva decât un rod oprit, care nu hrănește, ci otrăvește pe om. Dumnezeu a
făcut lumea și cu nemărginită bunătate a dat omului pricepere ca să o
înțeleagă și să-L slăvească, păstrând pentru Sine toată slava și cinstea, după
cum ziceau îngerii: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace,
între oameni bunăvoire»”11 (Luca 2, 14).

10
,,După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea
sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20, 28).
11
Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești, p. 392.