Caracterizare Iona

Marin Sorescu a fost alături de Nichita Stănescu unul dintre reprezentanții de seamă ai
neomodernismului românesc.
Piesa “Iona” a fost publicată în trilogia “Setea muntelui de sare”(“ Paracliseul”, “Matca”) în
anul 1968 și este o meditație parabolă pe tema destinului tragic al omului în univers.
Tema piesei este singuratatea ființei umane frământarea omului în încercarea de a-şi găsi
libertatea și de a se descoperi pe sine. În acest sens, Marin Sorescu mărturisea: “Știu că am
vrut să scriu ceva despre un om singur nemaipomenit de singur”. Tot autorul propune și o
posibilă interpretare a titlului: “Io, io în vreo limba veche înseamnă :eu”. Titlul, trimite totodată
și la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea cu același titlu din Vechiul
Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pescarul lui Marin Sorescu se află de la început
în gura peștelui, fără posibilitatea eliberării.
Prin urmare tema și titlul sunt elemente de structură semnificative pentru individualizarea
personajului, întrucât titlul este chiar numele personajului principal și eponim, iar tema se
conturează prin urmărirea destinului său.
Iona este caracterizat în mod direct de autor în didascalii și în mod indirect prin fapte,
gesturi și comportament.
Statutul social al personajului se conturează în primul tablou prin caracterizare indirectă
ce reiese din vorbele sale. Iona este căsătorit, are doi copii și este un pescar ghinionist, dar
nu se știe de unde vine și cine este cu adevărat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru că, deși reacțiile sale sunt urmărite
atent de autorul în didascalii, nu se poate ști cu adevărat ce se întâmplă în sufletul său. În
teatrul modern nu se pune accentul pe portretul fizic și pe trăirile personajului cât se pune pe
relația lui cu lumea și imposibilitatea unei comunicări reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezintă tipul omului solitar, care încearcă să găsească
răspunsuri la întrebări existențiale. Este însă un personaj alegoric ce aspira spre cunoaștere
și libertate. Trăsăturile sale morale ce se evidențiază pe parcursul piesei sunt: solitudinea,
locvacitatea (a fi vorbăreț), spiritul ludic, ironic, firea reflexivă, meditativă.
Trăsătura sa dominantă este solitudinea care se dovedește mai degrabă a fi o stare.
Această trăsătură este evidențiată încă de la începutul piesei, prin caracterizarea directă
făcută de autor în didascalii : ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își
pune întrebări și îşi răspunde, se comportă tot timpul ca și când în scenă ar fi două personaje
.Trăsătura se evidențiază și în secvența de la începutul piesei în care Iona se strigă și
constată că nu-i mai răspunde nici ecoul, fiind Înconjurat doar de pustietate: “gata și cu ecoul
meu…”.
O altă trăsătură a personajului este locvacitatea, pentru Iona vorbirea fiind o formă de
libertate: “ fac ce vreau. Vorbesc”, dar și o modalitate de a elimina teama de singurătate: ”să
vedem dacă pot să și tac. Să-mi țin gura. Nu, mi-e frică”. Totodată vorbirea este și expresia
dorinței de a comunica, de a restabili o legătură cu lumea, cu semenii.
O scenă semnificativă în acest sens este cea în care Iona decide să-i scrie mamei sale o
scrisoare în care să-i ceară să îl mai nască încă odată. Își taie o bucată de piele din palma
stângă, scrie pe ea cu sânge și o pune într-o bășică de pește, imaginându-și cum oamenii
vor sări imediat în ajutorul său, dar din neatenție calcă pe bășică, iar aceasta se sparge cu
un zgomot teribil. Iona este “năucit” și observând scrisoarea pe jos crede că este a unui
naufragiat care “vrea să înduioșeze lumea cu soarta lui nenorocită”. Realizează că, de fapt
,nimeni nu va sări în ajutorul lui pentru că “în cele mai fericite sau în cele mai dramatice
momente ale vieții sale, omul este singur”. Prin urmare renunță la ideea de a scrie mamei
sale o scrisoare.
O ultimă scenă semnificativă este cea din finalul operei când Iona are senzația că s-a
eliberat, dar realizează destul de repede că totul este o iluzie. Privind la orizont constată că
nu vede “nimic, decât un șir nesfârșit de burți” și înțelege atunci drama umană care se
desfășoară între un spațiu limitat: “Toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi cum putem
înăuntru.” .
Amintirile sale se estompează,iar Iona nu-și mai poate identifica bunicii, părinții, școala,
propria viață. Ajunge să nu se mai recunoască nici pe sine:” Cum mă numeam eu?” însă în
final se regăsește “Eu sunt Iona”. Constată că “trebuia să o ia în partea cealaltă”, văzând că
nu poate evada din burțile peștilor, Iona găsește singura modalitate de a se elibera din
captivitate, sperând că va renaște întru-un mediu liber. Astfel se sinucide cu ajutorul cuțitului
său de pescar, gestul său sugerând conștientizarea la care a ajuns,găsirea libertății:
“Răzbind noi cumva la lumină”.
În concluzie , personajul Iona este unul reprezentativ pentru neomodernismul românesc
prin trăsăturile sale deosebite:solitudinea, locvacitatea (a fi vorbăreț), spiritul ludic, ironic,
firea reflexivă, meditativă.