CONSERVAREA PRIMARĂ PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC ŞI PROTECŢIA

SITURILOR

Introducere
Este foarte important să se cunoască principalele faze de degradare la ca sunt supuse
obiectele arheologice din momentul ajungerii lor in sol şi până la trimiterea lor în laborator,
din spaţiul de carantină. Condiţiile de zacere în sol au o importanţă covârşitoare asupra stării
obiectelor, în funcţie de natura şi compoziţia lor, iar decopertarea le transpune într-un mediu
cu totul diferit faţă de acela în care au stat, uneori, timp îndelungat. Pentru majoritatea
obiectelor arheologice, decopertarea reprezintă momentul critic. Pericolul este dat de şocul
produs de schimbarea bruscă a mediului obiectului. Obiectele care au zăcut în medii umede
vor pierde brusc umiditatea.
Obiectele arheologice sunt vulnerabile pe toată durata şantierului, iar noi factori
ambientali (temperatura, umiditatea şi lumina) acţionează sinergic asupra lor putând genera
procese de degradare.
Rata degradărilor, imediat după excavare, poate fi considerabil încetinită dacă se
controlează valorile factorilor de mediu în noul spaţiu de păstrare a bunurilor ce provin din
săpătura arheologică. Ele vor fi ferite de lumina directă a soarelui şi se vor păstra în locuri
răcoroase cu o umiditate apropiată de cea din mediul de provenienţă.
Temperatura crescută favorizează evaporarea apei pe care o conţin piesele
arheologice precum şi modificarea volumului acestora, grăbind astfel fragilizarea lor.
Totodată, temperaturile ridicate accelerează rata reacţiilor chimice.
Lumina poate avea aceleaşi efecte amintite mai sus, la care se adaugă cele ale radiaţiei
UV din spectrul ei care, mai ales în cazul materialelor organice, poate duce la slăbirea
legăturilor la nivel molecular şi la declanşarea unor reacţii fotochimice de oxidare.
Umiditatea – indiferent că obiectul pierde brusc apa din pori sau o absoarbe la fel de
repede, efectele asupra stării de conservare pot fi uneori dramatice. Ele pot pierde până la
90% din greutate şi până la 80% din volum în doar câteva ore de la decopertare. Procesul
poate fi însoţit şi de cel al recristalizării unor săruri la suprafaţa obiectelor.
Oxigenul – o concentraţie mai mare de oxigen va duce, în mod evident, la accelerarea
proceselor de oxidare.
 Ceramica
În general, ceramica se conservă în mod rezonabil în sol, putând supravieţui chiar
milenii la adâncimi considerabile, mai ales dacă e de o bună calitate şi nu este supusă acţiunii
unor factori fizico-chimici agresivi.
În majoritatea cazurilor, materialele ceramice sunt prelevate din săpătura arheologică
fără a se apela la tehnici speciale. Există însă cazuri când sunt necesare tehnici speciale de
extragere a unor artefacte ceramice fragile sau când se doreşte ridicarea unitară a unor vase
complete, dar în stare fragmentară.
În oricare dintre situaţii trebuie respectate o serie de reguli pentru a nu se degrada
suplimentar ceramica arheologică:
- Decopertarea se va face cu mare atenţie şi răbdare, deoarece de aste poate depinde
recuperarea în bune condiţii a obiectelor.
- Examinarea stării de conservare trebuie făcută chiar înainte de ridicare obiectului
din pământ.
- Nu se va forţa prin lovire sau presiune scoaterea din pământ a unui fragment
ceramic, înainte ca acesta să fie eliberat total din masa de pământ ce-l înconjoară.
Ceramica proaspăt excavată este friabilă, mai ales cea slab arsă şi există riscul
fragmentării suplimentare a artefactului.
- Îndepărtarea depunerilor de sol se va face doar cu o perie sau cu instrumente ce nu
zgârie suprafaţa fragmentelor ceramice. Nu se vor curăța cu şpaclul sau alte unelte
metalice. Totodată, nu se va trece la curăţarea artefactelor până nu se vor analiza
cu atenţie, deoarece grăbirea acestei operaţii s-ar putea solda cu îndepărtarea unor
elemente de decor sau depuneri biologice.
- După ridicarea fragmentelor şi punerea lor în pungi, ele trebuie depozitate în locuri
umbroase pentru a se evita uscarea bruscă a ceramicii.
Dacă un grup de fragmente ceramice par să fi făcut parte din acelaşi vas, se recomandă
ca toate să fie ţinute împreună după recoltarea din sol, pentru a uşura restaurarea lor. Se vor
culege toate fragmentele, chiar dacă ele pot părea insignifiante, toate fiind importante pentru
restaurarea piesei.
Ridicarea vaselor întregi, aflate într-o bună stare de conservare nu implică nicio
tehnică specială. Într-o primă fază se va îndepărta pământul din jurul lor, cu mare grijă, pentru
a se evita zgârierea sau lovirea acestora, după care se va săpa uşor sub ele. Când un vas este
complet eliberat din sol, se va introduce provizoriu într-o cutie căptuşită şi se va păstra într-un
loc răcoros până la transportarea sa la muzeu, în spaţiul de carantină. Conţinutul de pământ va
fi golit şi studiat în laborator, deoarece poate păstra resturi alimentare sau de altă natură, care
pot oferi informaţii importante.
Destul de frecvent, pe şantierele arheologice sunt întâlnite situaţii când vasele
descoperite se află într-o stare avansată de fragilitate, caz în care extragerea lor devine mai
dificilă. Asemenea obiecte au nevoie de suporturi adiţionale care să facă posibilă extragerea
lor în siguranţă. Se folosesc diferite metode de extragere: în blocuri de pământ, dublare cu
feşe de ghips sau încastrare în capsulă de ghips.
Astfel de ridicări trebuie făcute după o planificare meticuloasă, atât în ceea ce priveşte
materialele folosite cât şi personalul implicat. Operaţia nu se va derula pe mai mult de o zi.
Tehnica bandajului
Uneori, vasele ceramice descoperit sunt fragile – fisurate, crăpate – iar pentru ridicarea
lor trebuie folosite tehnici speciale. După îndepărtarea pământului din jurul lor, ele vor fi
treptat înfăşurate cu o bandă de pânză. După ce s-a realizat o primă aplicare a pânzei se poate
trece la înfăşurarea a încă unei benzi, poziţionată diagonal cu prima, iar pentru o mai mare
siguranţă se mai poate realiza un bandaj suplimentar, vertical.
În cazurile în care bandajele simple de pânză nu sunt suficiente, operaţia se poate
îmbunătăţi prin utilizarea unor benzi impregnate în răşini sau ghips. În acest caz, este nevoie
să se protejeze obiectul cu ajutorul unei folii (de celuloid sau chiar de aluminiu). Aplicarea
bandajelor se va face aşa cum s-a descris mai sus. Vasele nu se vor ridica înainte de uscarea
ghipsului.
Se poate folosi şi o altă metodă ce implică folosirea spumei poliuretanice. Se sapă o
casetă de pământ în jurul vasului, dezvelind aproximativ o jumătate din suprafaţa acestuia,
care se va acoperi cu o folie protectoare peste care se va aplica un strat de spumă poliuretanică
sau pastă de ghips. Procedeul se va repeta şi pentru cealaltă parte a vasului, supă care toate
laturile casetei vor fi învelite cu bandaj. După uscare, întregul ansamblu se va ridica şi aşeza
într-o cutie, pregătită anterior.
Metoda ridicării pe suport
Se aplică pentru obiectele foarte fragmentate şi întinse pe o suprafaţă mai largă, cum ar
fi mozaicurile sau pictura parietală căzută. Este aplicabilă şi atunci când se doreşte ridicarea
fragmentelor ceramice concentrate pe o suprafaţă mai întinsă.
Principiul metodei constă în încorporarea fragmentelor într-o masă rigidă care permite
culegerea lor unitară. Se parcurg mai multe etape:
- Îndepărtarea pământului din jurul materialelor ce vor fi prelevate şi curăţarea
obiectelor cu ajutorul unei perii.
- Aplicarea în fâşii a unei soluţii de poliacetat de vinil, cu o pensulă moale îmbibată
şi aşezarea peste zona tratată a unei feşe de pânză, peste care se va apăsa uşor cu o
perie mai aspră. Faşa trebuie să fie mai lungă decât obiectul. Procedeul se va
repeta până când întreaga suprafaţă a obiectului va fi acoperită cu feşe.
- Aplicarea pe toată suprafaţa a unui la doilea rând de feşe perpendicular pe primul.
Se aşteaptă ca soluţia să se usuce complet. Când poliacetatul de vinil este uscat,
devine transparent.
- Se detaşează cu atenţie obiectul de pe sol şi se răstoarnă pe o placă rigidă, bandajul
devenind astfel baza acestuia.
După recoltare, este recomandat ca piesele arheologice să fie trimise cât mai
urgent în spaţiile de carantină ale muzeului, unde să li se poată asigura condiţiile de
adaptare treptată la noul mediu de păstrare.
 METALELE

Factorii care măresc rata de corodare a obiectelor metalice sunt: tipul de sol,
rezistivitatea, omogenitatea, factorii hidrologici, compoziţia chimică a solului şi a apei
subterane, pH-ul mediului de păstrare, cantitatea de săruri şi substanţe acide, precum şi
prezenţa microorganismelor, în special a bacteriilor reducătoare de sulf.
S-a observat, recent, că obiectele prelevate din sol în ultimele decenii sunt mai
degradate decât cele descoperite în trecut. Se pare că asistăm la o reducere a capacităţii
de conservare a solului şi, mai mult, acesta este din ce în ce mai agresiv. O explicaţie a
acestui fenomen este poluarea care a dus la creşterea nivelului de sulfuri şi azotaţi, ca
urmare a creşterii activităţilor industriale. Sulfurile şi azotaţii sunt vehiculaţi de apa
din precipitaţii şi pătrund destul de adânc în pământ. Totodată, fertilizările chimice au
dus la creşterea agresivității solurilor. Apele freatice contaminate sunt şi ele foarte
dăunătoare, iar microorganismele anaerobe sunt la rândul lor foarte periculoase pentru
obiectele metalice prin efectul ce îl pot avea asupra pH-lui solului.
Experimentele şi observaţiile efectuate asupra unor artefacte metalice
descoperite în acelaşi sit au demonstrat caracterul diferit al coroziunii, care se
manifestă diferit în funcţie de structura şi morfologia obiectelor. În cadrul aceloraşi
metale sau aliaje se observă grade variate de coroziune, date de cantitatea şi calitatea
diferită a metalelor din aliaje, precum şi de tehnicile de prelucrare la care au fost
supuse la confecţionarea obiectelor.
Aurul, un metal nobil, este practic indestructibil, el neavând de suferit în urma
acţiunii agenţilor distructivi din sol. Dacă este aliat cu alte metale, mai puţin nobile, în
momentul descoperirii, obiectul poate fi fragilizat şi acoperit cu produşi de coroziune
rezultaţi în urma degradării elementului asociat.
Argintul se găseşte acoperit cu straturi groase de clorură de argint, dacă s-a
păstrat în soluri bogate în cloruri. În solurile sărate obiectele de argint formează o
patină vulgară cu un aspect neplăcut şi instabilă, clorura de argint, care este rigidă şi
de culoare violacee. La temperatură ridicată argintul reacţionează cu dioxidul de sulf,
formându-se la suprafaţă sulfat şi sulfură de argint. Cea din urmă este o patină de
culoare neagră, uniformă şi strălucitoare care trebuie păstrată.
Pentru obiectele din fier, umiditatea, aciditatea, concentraţia de sare şi
temperatura din sol reprezintă doar câţiva factori care condiţionează coroziunea.
Gradul de oxigenare a solului are o importanță covârşitoare în ceea ce priveşte viteza
proceselor de coroziune. În solurile umede, straturile de produşi de coroziune sunt mai
groase. Obiectele arheologice din fier se conservă cel mai prost în solurile loessoide,
în timp ce în cele argiloase, din cauza alcalinităţii lor crescute şi datorită faptului că
sunt aproape etanşe şi nu permit aerarea, se păstrează mai bine. Dacă în cadrul acestor
soluri există mult humus, ele pot deveni agresive. Dioxidul de carbon gazos, prezent în
sol, creează condiţii propice dezvoltării bacteriilor reducătoare de sulf, care corodează
fierul.
Crăpăturile fine, longitudinale, ce apar pe suprafaţa obiectelor din fier proaspăt
excavate indică existenţa unor procese de coroziune activă, ce vor avea ca urmare
laminarea şi desprinderea nivelelor de coroziune până la dezgolirea miezului metalic,
acoperit cu o pudră neagră şi mici pete portocalii.
Artefactele confecţionate din bronz se păstrează mai bine în solurile nisipoase,
iar în cele cu pH acid, patina acestora este afectată, devenind subţire şi instabilă. În
siturile bogate în fosfaţi, carbonaţi şi cloruri, bronzurile se conservă bine şi au patina
intactă, în timp ce în solurile acide rata de coroziune este cu mult mai mare.
Rareori se descoperă obiecte metalice care s-au păstrat integral. Astfel de
excepţii sunt consecinţa pasivizării stratului de compuşi de coroziune de pe suprafaţa
metalică, ce capătă valenţe de crustă protectoare.
 LEMNUL

Fiind o materie organică, lemnul este foarte fragil, iar ceea ce s-a păstrat până în
prezent din artefactele ce au folosit drept materie primă lemnul, reprezintă o parte infimă din
cele ce au existat odinioară.
Lemnul a fost la îndemâna omului din cele mai vechi timpuri şi, fiind foarte uşor de
prelucrat, putem considera că este unul dintre materialele cele mai folosite din istoria
omenirii, de la confecţionarea de unelte, până la edificarea locuinţelor şi a altor edificii cu rol
cultic sau militar. S-a folosit şi în interioarele edificiilor la realizarea pardoselilor şi la
confecţionarea mobilierului. A fost folosit în confecţionarea mijloacelor de transport (care,
trăsuri, bărci, corăbii etc.), precum şi a instrumentelor muzicale.
La început, s-a prelucrat prim metode mai rudimentare, primele obiecte din lemn,
confecţionându-se dintr-o singură bucată. Şi modelarea lor era la fel de rudimentară,
folosindu-se, în acest scop, tehnici ca arderea, scobirea şi cioplirea. Odată cu perfecţionarea
uneltelor, apar şi structuri alcătuite din mai multe elemente, îmbinate iniţial mai grosolan,
apoi tot mai rafinat.
Egiptenii foloseau numeroase unelte la prelucrarea lemnului, dar nu cunoşteau
rindeaua, rezultând produse de tâmplărie destul de rudimentare. Ele erau ulterior acoperite cu
picturi sau placate cu plăci subţiri de lemn din esenţe nobile sau cu straturi de fildeş sau chiar
aur.
În piramide şi mastabe, datorită mediului uscat specific zonelor deşertice, s-au păstrat
până în prezent numeroase piese de mobilier din lemn.
Grecii, pe lângă cunoștințe mai avansate referitoare la prelucrarea lemnului, aveau şi
unelte mai perfecţionate. De asemenea, cunoşteau şi foloseau rindeaua şi strungul, precum şi
tehnica de îndoire a lemnului. Îmbinau lemnul cu măiestrie şi aplicau pe suprafeţe furnir şi
chiar intarsii.
Potrivit lui Plinius cel Bătrân, romanii utilizau deja toate uneltele de prelucrare a
lemnului, ce se folosesc şi în prezent. În anul 2012, la Alba Iulia, pe arealul anticului
Apulum, a fost descoperit inventarul unui atelier de dulgherie din care făceau parte ţapine,
cuţitoaie, topoare, un sfredel şi rindele. Frapează asemănarea acestora din urmă cu rindelele
actuale.
Din păcate, nu s-au păstrat prea multe obiecte confecţionate din lemn datând din
antichitatea greco-romană, dar unele sunt cunoscute din reprezentări sau presupuse prin
analogie cu alte obiecte din acea perioadă, confecţionate din materiale mai trainice, ce s-au
păstrat până în prezent.
După căderea imperiului roman se constată un regres şi în tehnica prelucrării lemnului.
Obiectele confecţionate în această perioadă sunt mai rudimentare, cu forme primitive şi
decoraţii exagerate. În secolul al XIII-lea apare gaterul, care până în veacul al XVI-lea s-a
răspândit în toată Europa.

Structura, compoziţia şi proprietăţile lemnului

Lemnul folosit se obţine din arbuşti şi arbori răspândiţi în pădurile de pe tot globul. Ca
şi pădurile, esenţele lemnoase se clasifică în: răşinoase - molid, pin, brad, tisă (arbore de) şi
foioase – stejar, gorun, fag, tei, nuc, salcie, cireş, păr etc.
În secţiune transversală, se disting următoarele zone macroscopic cu funcţii,
caracteristici şi compoziţie distincte:

 
- Coaja – 7-30% din trunchi
- Măduva – are un contur oval sau de formă neregulată, uneori de o nuanţă diferită,
cu diametrul de 10-12 mm;
- Porţiunea lemnoasă are două zone distincte: alburnul – necolorată - cu un
conţinut de umiditate mai ridicat; situat în apropierea cojii, este partea mai activă
fiziologic, participând la transportarea de substanţe nutritive şi duramenul – la
unele specii este mai colorat, este zona din jurul măduvei cu un lemn mai moale,
 cu inele anuale late şi proprietăţi diferite de restul lemnului. Are un conţinut de
umiditate mai scăzut şi este inactivă din punct de vedere fiziologic.
Lemnul din cele două zone are proprietăţi fizice şi mecanice diferite: cele două părţi
se umflă şi se usucă diferit în urma variaţiilor de umiditate, iar duramenul fiind mai dens, este
şi mai durabil. Înainte de prelucrarea industrială a lemnului, se utiliza doar această parte a
trunchiurilor.
Inelele anuale de creştere sunt straturi care se adaugă anual, în timpul unei perioade
de vegetaţie, care, în secţiune transversală, au aspectul unor cercuri concentrice, iar în
secţiune longitudinală apar ca linii paralele. La unele specii se disting zone mai puţin dense
din prima parte a perioadei de vegetaţie – numite lemn timpuriu – şi zone mai dense, mai
închise la culoare, formate în a doua perioadă de vegetaţie – numite lemn târziu.
La lemnul de foioase pot să apară pori, în secţiune transversală, adică vasele ce
străbat trunchiul copacului. La unele specii, porii se pot vedea cu ochiul liber, iar la altele doar
cu lupa. După amplasarea lor, există arbori cu pori dispuşi inelar şi împrăştiat. În prima
categorie sunt stejarul, ulmul şi frasinul, iar din a doua, nucul.
Razele medulare sunt acele linii radiale cu grosimi diferite, ce asigură transportul
substanţelor nutritive spre coajă.

Caracteristici fizice

Textura – poate fi de la fină la grosieră, rezultând din aspectul macroscopic al

dimensiunilor şi dispunerii elementelor componente interne ale lemnului. Este un „desen”
caracteristic fiecărei specii lemnoase şi este vorba de ceea ce se percepe pe suprafaţa unei
secţiuni. În cazul răşinoaselor, desenul este simplu şi regulat, în timp ce la foioase este
neregulat, iar uneori poate să lipsească.
Culoarea – fiecare specie are o culoare caracteristică. În cadrul aceleiaşi specii, se
pot observa nuanţe diferite al unei culori de bază.
Densitatea – în funcţie de această proprietate, există material lemnos mai dur şi mai
puţin dur, uşor de prelucrat.
În categoria materialului lemnos dur sunt: stejarul, bradul, molidul – folosite de
obicei la confecţionarea structurilor de rezistenţă în construcţii sau, uneori, la confecţionarea
de mobilier foarte rezistent. Tot pentru confecţionarea mobilierului se foloseşte lemn de nuc,
cireş, paltin şi fag.
 Salcia este foarte moale, uşor de prelucrat, fiind frecvent folosită în industria casnică:
linguri, vase etc. Pentru arme se foloseau mărul, părul şi arborele de Tisă (răşinos).
Umiditatea – influenţează considerabil proprietăţile mecanice şi rezistenţa lemnului
la atacurile agenţilor biologici. Se consideră că lemnul este uscat, când valoarea umidităţii de
constituţie este cuprinsă între 5 şi 18%.
Durabilitatea lemnului – capacitatea sa de a rezista în timp la acţiunea factorilor
distructivi fizico-chimici şi biologici. Depinde de natura lemnului şi de condiţiile de mediu în
care acesta este folosit.
Durabilitate
Durabilitate specii În contact Fără contact În mediu imersat
cu solul cu solul uscat
a. foarte durabile: 10-20 ani 60-80 ani 500-1000 ani 500 ani
stejar, salcâm, larice,
lemn de Tisă, specii
exotice
b. durabile: pinul 7-18 ani 50-80 ani 500-1000 ani 500 ani
negru, silvestru, salcia,
ulmul
c. mai puţin durabile: 5 ani 10-40 ani 120-700 ani 70 ani
fag, brad, molid, frasin
d. puţin durabile: 2 ani 5-35 ani 60-70 ani 50 ani
paltin, tei, plop, carpen

Componenţii principali ai lemnului sunt: celuloza, hemicelulozele şi lignina.

Celuloza – reprezintă 42-55% din materialul lemnos şi este componenta principală a
membranei celulare, care conferă rezistenţă peretelui celular.
Hemicelulozele – reprezintă aprox. 10-25% din masa lemnoasă – şi sunt substanţe
care servesc atât ca materie de schelet, cât şi de rezervă.
Lignina – reprezintă aprox. 18-33% din materialul lemnos. Este un polimer natural
de culoare închisă, care întăreşte rezistenţa peretelui celular.
Componenţi secundari
Răşini – apar în peretele celular: la foioase, în cantitate mai mică, sub 1%, iar la
răşinoase, în cantitate mai mare, până la 25%. Sunt un amestec de substanţe insolubile în apă,
dar solubile în solvenţi organici şi au rolul de a mări rezistenţa lemnului la atacurile biologice.
Amidonul – se găseşte într-un procent de până la 3% - este o substanţă de rezervă,
care apare sub formă de granule, a cărei cantitate variază pe parcursul anului, scăzând masiv
pe timpul iernii.
Substanţe tanante – se află în cantităţi mari în coaja de molid, stejar şi castan.
 Principalii factori de degradare

Datorită faptului că este un material foarte folosit şi-l întâlnim într-o mare varietate de
condiţii de mediu, lemnul este expus la degradări fizice, chimice şi biologice. Dintre toţi, cel
biologic este principalul factor de degradare. Microorganismele, insectele xilofage sau
rozătoarele pot compromite total forma şi rezistenţa materialului lemnos.
Lemnul se păstrează bine la extreme: în mediu uscat sau imersat în apă, în condiţii în
care lipsa umidităţii sau a oxigenului nu favorizează apariţia atacurilor biologice.
Lemnul imersat se umflă uşor şi pierde din duritate, alburnul slăbind mai mult decât
duramenul. Cu toate acestea, el rămâne întreg şi îşi păstrează, în linii mari, dimensiunile.
Mediile acide sau puternic alcaline duc la descompunerea celulozei, iar lemnul devine moale,
cu consistenţă „de brânză”. În soluri umede şi aerate, atacul bacteriilor poate distruge total
masa lemnoasă, descompunând celuloza.

Factorii biologici
Mucegaiurile care se dezvoltă pe suprafaţa obiectelor muzeale nu atacă lemnul în
profunzime, ci doar superficial. De cele mai multe ori, dezvoltarea mucegaiurilor se poate
opri prin simpla curăţire cu alcool şi aplicarea unui fungicid. Dar, o măsură mai importantă,
obligatoriu de luat, este schimbarea valorilor factorilor de microclimat (scăderea umidităţii
relative) şi ventilarea regulată a spaţiului în care se păstrează obiectul. În cazul în care pe
obiectul din lemn există şi un strat pictural, pot să apară probleme mai grave dacă mucegaiul
consumă liantul care îl fixează de suport. Stratul pictural devine sfărmicios, îşi pierde aderenţa
şi poate fi uşor îndepărtat la încercarea de curăţare sau chiar la simpla manipulare a
obiectului.
Ciupercile xilofage
Ciupercile sau fungii sunt microorganisme ce prezintă o organizare celulară specifică,
fără clorofilă, ce nu sunt capabile să-şi sintetizeze produşii organici necesari hrănirii, folosind
materia organică existentă pe care o transformă cu ajutorul diferitelor enzime. După modul în
care descompun masa lemnoasă, ciupercile se împart în două categorii:
- de destrucţie – care produc enzime hidrolizante, ce descompun celuloza şi
hemicelulozele, adică elementele de rezistenţă a peretelui celular. Lemnul atacat
astfel se închide la culoare, devine brun-roşcat, crapă în toate direcţiile şi se
 desface în mici bucăţi cubice sau prismatice. Acest fenomen este numit putregai
brun, iar lemnul este transformat, în cele din urmă, în praf.

- de coroziune – produc enzime oxidante, care atacă lignina. Lemnul afectat se

decolorează, fiind numit „putregai alb”. Pe suprafaţa lui pot să apară iniţial pete
albe, apoi cavităţi, iar, în cele din urmă, lemnul se desface de-a lungul fibrelor,
păstrându-şi într-o oarecare măsură plasticitatea.
 Ciclul de viaţă al ciupercilor

Sporii se dezvoltă şi ajung hife – unite în mănunchiuri – micelii. Miceliile formează

straturi sau cordoane filamentoase, formându-se ulterior corpii „fructiferi”, care vor produce
spori.

Ciuperci umede şi uscate

După efectele pe care le produc, ciupercile care determină degradarea lemnului pot fi
împărţite în umede şi uscate.
 SERPULA LACRYMANS (MERULIUS LACRYMANS)
La noi există o singură ciupercă uscată - SERPULA LACRYMANS (MERULIUS
LACRYMANS) – apare în planşee, pardoseli şi lambriuri şi produce mari distrugeri. O face
deosebit de periculoasă abilitatea de a se dezvolta şi prin ziduri şi fundaţii. Atacă, în primul
rând, răşinoasele, dar şi unele foioase. În condiţii optime avansează aproximativ 2 cm pe zi (7
m pe an). Temperatura optimă de dezvoltare este cuprinsă între 18 şi 22o C, dar ciuperca nu se
distruge nici la temperaturi cuprinse între -6 şi 35o C. Pentru a începe dezvoltarea sporilor este
nevoie de o umiditate de 30% în lemn, însă dezvoltarea odată pornită continuă şi la valoarea
de 20%. O dezvoltare rapidă are loc doar în condiţii de proastă ventilaţie şi umiditate crescută.
 De obicei, miceliul ciupercii se dezvoltă pe suprafaţa lemnului infestat şi, în condiţii
de umiditate crescută, el poate avea forma unor perniţe albe şi moi cu o textură ca de vată.
Într-un stadiu mai avansat sau în condiţiile unui mediu mai umed, pe suprafaţa lemnului poate
lua naştere o peliculă de miceliu mătăsos gri-argintiu, uneori cu pete gălbui sau violet.
Corpurile de fructificaţie sunt nişte excrescenţe cărnoase, ce seamănă cu o farfurie sau cu o
pălărie. La început, ele sunt gri deschis, ulterior devenind ruginii. Produce milioane de spori,
de culoare ruginie, ce pot acoperi un perete sau o pardoseală cu un strat de praf ruginiu, o
trăsătură caracteristică a putregaiului uscat. De asemenea, emană un miros caracteristic unei
ciuperci.
Descompune celuloza şi produce umiditatea de care are nevoie să se dezvolte. În
condiţii neprielnice poate rămâne inactivă ani de zile, reactivându-se odată cu optimizarea
condiţiilor. Lemnul atacat se crapă longitudinal şi perpendicular pe fibra lemnoasă şi poate
forma „cuburi” mari de până la 50 mm mărime. Lemnul degradat este brun şi se fărâmiţează
într-un praf uscat în momentul atingerii.

CONIOPHORA CEREBELLA (Buretele de pivniţă)

Are nevoie de umiditate mare, cuprinsă între 50 şi 60% şi temperatură optimă cuprinsă
între 22 şi 24o C Degradează mai ales lemnul din pivniţe, dar se distruge odată cu scăderea
umidităţii. Are micelii albe, apoi galben brune şi chiar negre, care se dezvoltă în formă de
evantai. Corpul fructifer este oval şi galben-deschis. Locul în care se instalează pote fi un
mediu propice pentru Merulius Lacrymans.

CONIOPHORA CEREBELLA
 PORIA VAPORIA (Ciuperca albă de casă) – apare în locuri cu umiditate de 40% şi
temperatura între 22 şi 26o C. Atacă în primul rând răşinoasele, dar a fost identificată şi în
parchet de stejar. Ambele ciuperci provoacă putregai brun.

INSECTELE
Există insecte polifage – care atacă mai multe specii lemnoase şi monofage – care
atacă una singură.
Ciclul de viaţă al insectelor

Principalele insecte care distrug obiectele muzeale din lemn sunt cariile.
ANOBIUS PUNCTATUM sau „Ceasul morţii” – atacă lemnul, producând pagube
foarte mari. Distrug atât alburnul cât şi duramenul. Preferă lemnul de brad, tei şi nuc. Sapă
adevărate reţele de galerii, compromiţând rezistenţa lemnului şi transformând masa lemnoasă
într-o pulbere fină care se scurge prin găurile „de zbor”. Aceste orificii au 1-2 mm în
diametru. Preferă un mediu cu umiditatea cuprinsă între 10-12%.
 Modalităţi de tratare
- injectare locală cu insecticide: lindan, ciclohexan;
- la obiectele foarte fragile – impregnare cu materiale consolidante amestecate cu
insecticide: Xylamon întăritor;
- gazarea cu oxidul de etilenă şi CO2;
- pensulare;
- vidare, irigare în vid;
- tratarea termică: îngheţarea sau încălzirea;
Metodele şi materialele alese vor ţine cont de starea obiectului.

Conservarea lemnului arheologic

La momentul prelevării obiectului confecţionat din lemn, mai ales dacă este
voluminos, se va manipula cu grijă pentru a se evita ruperea lui. Lemnul îmbibat cu apă este
foarte greu. Dacă se permite evaporarea apei, lemnul va crăpa şi se va sfărâma, în final.
Reumectarea nu este un remediu. Deci până la conservare, lemnul arheologic trebuie ferit de
uscare prin stropire cu apă pe durata desfăşurării săpăturii arheologice sau prin acoperirea cu
un burete udat des şi o folie. Pentru a preveni mucegăirea lemnul se tratează cu biocide ca
formol 2%, mai puţin în cazul în care se doreşte datarea materialului prin metoda 14C.
În timpul zacerii în sol obiectele sunt supuse degradărilor biologice, fizice şi chimice.
Extinderea atacurilor depinzând de natura solului şi de structura şi calitatea lemnului. Prezenţa
apei şi a oxigenului sunt factori suficienţi pentru declanşarea atacurilor chimice şi biologice.
De aceea în mediile cu oxigen scăzut şi fără umiditate degradările sunt minime (vezi
mormintele egiptene). Un mediu cu umiditate mare (100%) şi cu oxigen puţin (mlaştini,
turbării, mediul submers marin, lacustru – cu mâl la fundul apei, sol foarte umed) poate fi, de
asemenea, propice conservării obiectelor din lemn.
După o primă perioadă de degradare rapidă, lemnul ajunge să interacţioneze într-o
foarte mică măsură cu mediu, cu care ajunge într-un echilibru relativ. Degradarea iniţială se
extinde de la suprafaţă spre miezul obiectului. În cele multe cazuri obiectele confecţionate din
lemn dispar complet, unele dintre ele nelăsând nicio urmă.
După prelevarea obiectelor din mediul de zacere ele vin în contact cu noile condiţii de
mediu, foarte diferite de cele cu care au fost în echilibru secole de-a rândul. Noile valori ale
temperaturii, umidităţii şi pH-ului, precum şi prezenţa radiaţiilor ultraviolete şi infraroşii, din
spectrul luminii, vor accelera degradările chimice, precum şi atacurile biologice. De
asemenea, prezenţa oxigenului duce la accelerarea degradărilor chimice şi biologice. Dacă
nivelul oxigenului este dificil de controlat, nivelul umidităţii poate fi ţinut sub control după
prelevarea pieselor din lemn din sol, reducându-se semnificativ rata degradărilor.
Lemnul arheologic descoperit în mlaştini îşi păstrează forma, se defibrează la
suprafaţă, dar miezul se menţine în stare foarte bună. Este saturat cu apă, are o consistenţă
moale, „de brânză”. Cel descoperit în apă marină are aceleaşi caracteristici ca cel extras din
mlaştini, poate fi rupt uşor cu mâna, iar la suprafaţă este puţin spălat de apă.
La jumătatea secolului trecut lemnul arheologic se impregna cu parafină, dar obiectele
astfel consolidate se închideau la culoare, iar după un timp se fragmentau. A urmat o perioadă
în care s-au folosit răşini ca poliesteri în acetonă, metacrilat de metil etc.
Apa din structura lemnului arheologic era înlocuită cu diferiţi solvenţi organici, ca
acetona sau alcool, aşezându-se lemnul, mai întâi, într-o baie cu apă amestecată cu solvent în
proporţie 1:1, apoi într-o baie cu solvent pur. Pentru accelerarea impregnării şi o mai bună
pătrundere a răşinii, impregnarea cu răşină se putea face şi în vid.
A urmat perioada impregnării cu polietilenglicol (PEG) care prezintă însă
dezavantajul unui timp mai lung de tratare. La mijlocul anilor ’80 a apărut o nouă metodă:
conservarea prin impregnare cu zahăr alimentar, preferată şi în prezent, faţă de vechile
metode.
Lemnul îmbibat cu apă se aşează într-un recipient ce conţine 50 g de zahăr la un litru
de apă, la care se adaugă un antifungic. La 2-3 zile se ridică treptat concentraţia soluţiei cu
câte 50 g la un litru, în aprox. 30 de zile atingându-se concentraţia de 750 g la litru. După
aceasta noile cantităţi de zahăr se adaugă după dizolvarea celui adăugat anterior. În aprox. 30
de zile se atinge concentraţia finală de 1050 g la litru. Obiectul se mai păstrează o perioadă în
soluţie, în funcţie de dimensiuni, pentru ca zahărul din soluţie să pătrundă cât mai profund în
masa acestuia. După uscare, lemnul astfel conservat nu-şi modifică dimensiunile, nu se
deformează şi îşi păstrează coloritul natural. Totodată, procedeul este complet reversibil.