Proiect

Consilierea persoanelor cu
tulburări de adaptare
Stresul psihic reprezintă o stare de tensiune, încordare și disconfort cauzată de afecte negative,
de frustrare, de reprimarea unor trebuințe sau aspirații, de imposibilitatea rezolvării unor probleme.
Stresul are o importantă componentă subiectivă, în sensul că ceea ce este provocator, facil sau
chiar relaxant pentru o persoana, pentru o alta poate deveni amenințător sau imposibil de realizat.

În termeni generali, stresul se referă la trăirea unor evenimente care sunt percepute ca periculoase
pentru bunăstarea fizică şi psihică a unei persoane. Aceste evenimente sunt numite, în general,
agenţi stresanţi, iar reacţiile subiecţilor la ele sunt numite răspunsuri la stres.

Organismul uman scanează și evaluează în permanență mediul extern și intern și răspunde, în

consecință, acestor evaluări. Astfel, evenimentul sau situatia (real/imaginar, extern/intern) pot fi
percepute ca fiind:

 ceva neutru, lipsit de interes si irelevant pentru organism;

 ceva pozitiv, benefic;

 ceva negativ, amenintator sau periculos.

Puterea noastra nelimitată stă în abilitatea de a ne controla gândurile. O minte confuză functioneză
mai degrabă în direcția bolii, a sărăciei, a lipsei și a limitării decât în direcția abundenței, a
sănătății și a succesului.

Afirmația lui Hans Selye cum că ,,mai important decât ceea ce ni se întâmplă este cum trăim
ceea ce ni se întâmplă” vine să întareasca perspectiva conform căreia o persoana are capacitatea
cognitivă, emotională și comportamentală de a reduce, stapâni sau tolera solicitările interne sau
externe, care depășesc capacitatea de răspuns automată a organismului.

Multe din lucrurile în care credem, acumulate din experiențe trecute, nu sunt adevarate, dar ele
sunt lucrurile pe care ni le-am imaginat ca fiind adevărate din nevoia de a supraviețui. Cum dorința
de a supraviețui și dorința de certitudine sunt puternice, noi creăm reguli cu privire la natura vieții
și la modul în care ea se desfășoară, iar aceste reguli se transformă în credințe. Din nefericire,
aceste credințe pot sa devină și limitative.

Fiecare dintre noi are capacitatea de a interpreta jocul vieții cu echilibru, armonie și bucurie, dar
pentru asta trebuie să cunoaștem regulile și principiile acestui joc. Una dintre aceste reguli este
legea cauzei și a efectului. Această lege sugerează faptul că întotdeauna vom culege ceea ce
semănăm, că ideile noastre se vor concretiza în rezultatele noastre.

Legea cauzei și a efectului este impersonală, asa cum este lumina soarelui. Dacă stăm la soare,
primim căldura și ne bucurăm de efectele benefice ale razelor solare. Dacă stăm la umbra, avem
impresia că soarele nu mai străluceste deasupra noastra, însa adevarul este că suntem în intuneric
din cauza ignoranței noastre. Putem trăi o viata armonioasă doar în masura in care suntem dispusi
să renuntăm la credințele greșite care formează fundamental viețile noastre. Suntem plini de
credințe pe care le-am adunat de-a lungul anilor: atitudini, idei, opinii și conditionări. Suntem atât
de plini de ceea ce știm, încat atunci când ne confruntăm cu o provocare nouă, ne revoltăm și
considerăm că modul nostru de a privi lucrurile este cel corect, ignorând astfel posibilitatea de a
integra o alta perspectivă care se poate dovedi mai eficientă.

Noi suntem cei care ne creăm propria realitate, suntem responsabili pentru tot ceea ce ni se
întampla. Daca alegem să credem că cineva sau ceva din afara noastra este cauza problemei
noastre, întotdeauna vom căuta soluția în afara noastră. Pentru a găsi răspunsurile la problemele
noastre trebuie să începem să ne privim dintr-un unghi nou, într-un mod care să ne facă să vedem
oamenii și evenimentele dintr-o altă perspectivă.

Lumea exterioara este în multe privințe, o copie a lumii noastre interioare, iar sentimentul libertații
personale este direct proportional cu volumul de adevăr pe care suntem dispuși să-l acceptăm fără
să dăm bir cu fugiții. Astfel, trebuie sa încetăm să ne mai mințim singuri, să nu mai dăm vina pe
alții, să nu mai evităm să luăm decizii neplăcute și să admitem că e posibil să fi acceptat credințe
limitative care reprezintă cauza directă a evenimentelor din viata noastră. Toate acestea presupune
sî adoptăm o ,, gândire corecta” care ne va dezvălui în timp adevărul absolut despre cine suntem
și despre relația noastră cu viața.

Evenimentele care sunt percepute ca generatoare de stres intră, în general, într-una sau mai multe
dintre categoriile următoare:

 evenimente traumatice dincolo de nivelul obişnuit,

 evenimente incontrolabile sau imprevizibile,

 evenimente care reprezintă schimbări majore la condiţiile de trai sau

  conflicte interne.

Situaţiile generatoare de stres poduc reacţii emoţionale de la euforie(atunci când un eveniment

este solicitant, dar poate fi suportat), la anxietate, furie, descurajare şi depresie. Dacă situaţia
generatoare de stres continuă, emoţiile noastre pot oscila între oricare din aceste stări emoţionale,
în funcţie de succesul eforturilor noastre de adaptare.

Corpul reacţionează la agenţii stresanţi prin iniţierea unei succesiuni complexe de reacţii. Dacă
ameninţarea percepută este rezolvată rapid, aceste reacţii de urgenţă scad în intensitate, dar dacă
situaţia generatoare de stres continuă, apare un set diferit de reacţii interne pe măsură ce noi
încercăm să ne adaptăm. În această secţiune examinăm în detaliu aceste reacţii fiziologice.

Hans Selye (1978) a descris schimbările psihologice ca parte a unui sindrom general de adaptare,
un grup de răspunsuri care este afişat de toate organismele ca reacţie la stres. Sindromul general
de adaptare are trei faze. În prima fază, cea de alarmă, corpul se mobilizează pentru a înfrunta o
ameninţare prin declanşarea activităţii sistemului nervos simpatic. În a doua fază, cea de rezistenţă,
organismul încearcă sa se adapteze la ameninţare prin evitarea acesteia sau prin lupta cu ea. A
treia fază, cea de epuizare, apare dacă organismul este incapabil să evite sau să se lupte cu
ameninţarea şi îşi risipeşte resursele psihologice în încercarea de a face unul din aceste lucruri.

Selye a afirmat că o largă varietate de agenţi stresanţi fizici şi psihici pot declanşa acest pattern de
reacţie. El a susţinut, de asemenea, că epuizarea repetată sau prelungită a resurselor fiziologice,
datorită expunerii la agenţi stresanţi cu durata prelungită, care nu pot fi evitaţi sau înfruntaţi, duce
la o serie largă de tulburări fiziologice, pe care el le-a numit tulburări de adaptare.

El a realizat studii de laborator în care a expus animale la numeroase tipuri de agenţi stresanţi de
lungă durată, cum ar fi frigul sau oboseala extremă, şi a constatat că, indiferent de natura factorului
de stres, unele schimbări ale corpului apăreau în mod inevitabil: mărirea volumului glandelor
suprarenale, contractarea nodulilor limfatici şi ulcere gastrice. Aceste schimbări reduc capacitatea
organismului de a rezista la alţi stresori, inclusiv la agenţii care poduc infecţii şi boli. Tensiunea
cronică face ca atât animalele, cât şi oamenii să fie mai predispuşi la îmbolnăviri.
SINDROMUL GENERAL DE ADAPTARE. După părerea lui Hans Selye, corpul
reacţionează la un agent stresant în trei etape. În prima fază, cea de alarmă, corpul se mobilizează
pentru a înfrunta o ameninţare, care temporar consumă resurse şi reduce rezistenţa. În a doua fază,
cea de rezistenţă, organismul se confruntă activ cu ameninţarea, iar rezistenţa este ridicată. Daca
ameninţarea continuă, corpul trece în starea de epuizare.

Pe lângă faptul de a căuta un sprijin social pozitiv în perioadele de stres, oamenii pot învăta alte
tehnici de reducere a efectelor negative ale stresului asupra corpului şi a mintii. Unele dintre
tehnici pot fi cele comportamentale şi cognitive, dovedindu-se utile pentru oameni în reducerea
efectelor stresului.
SUBIECT 1 – PROFIL PSIHODIAGNOSTIC

Primul subiect este de sex masculin, are vârsta de 34 de ani. Născut în Pitești, absolvent de studii
superioare – a absolvit Politehnica. Este căsătorit de 5 ani, părinţi au divorțat în copilărie, lucreză
într-o firmă mare.

Am aplicat două instrumente, respectiv:

1. Scala de percepţie a stresului (Perceived Stress Questionnaire), elaborat de Levenstein si

colab. (1993) este un instrument relevant în stabilirea nivelului de stres perceput de către subiect.

Răspunsurile se marchează cu numere pe o scală de la 1-4, respectiv:

1 – aproape niciodată

2 – câteodată

3 – adeseori

4 – aproape întotdeauna

Cotarea se face astfel: pentru 8 dintre cei 30 de itemi, cota data de subiect se inverseaza
(1,7,10,13,17,21,25,29). Scorul, cuprins intre 30 si 120, permite incadrarea subiectului in una
dintre cele 3 categorii: Stres Redus, Stres Moderat si Stres Intens.

La această evaluare, subiectul 1 a obţinut un scor de 68 p, ceea ce îl încadrează în categoria 60 –

89 p, stres moderat.

2. Chestionarul de evaluare a nivelului de stres Abraham conceput de J. Abraham evalueaza

intensitatea globală a stresului în funcţie de şase factori care constituie surse şi arii de manifestare
ale acestuia: ambianţa, prejudicierea Eului, relaţii interpersonale, activitate profesională,
administrarea timpului şi regimul de viaţă.

Chestionarul cuprinde 84 de întrebări şi are o sensibilitate crescută datorită celor patru variante de
răspuns pentru fiecare item, gradate în funcţie de intensitatea manifestărilor respective:
“niciodată”, “rareori”, “deseori”, “întotdeauna”.
Scorurile obţinute au fost:

A – 20, PE – 26, RI – 28, AP – 36, AT – 39, RV – 23.

TOTAL – 172,

ceea ce conform etalonului orientativ conduce la intervalul 176 – 161, stanină E 6 evaluare
calitativă mediu superior.

Corelează cu rezultatul obținut prin evaluare cu ajutorul primului instrument, respectiv subiectul
are un nivel de stres moderat și rezistență în partea superioară a eşalonului mediu.

Tehnici de intervenţie recomandate:

1. Coaching de business orientat pe obiectiv.

Coaching-ul înseamnă acompanierea unei persoane până la obținerea obiectivelor pe care aceasta
și le dorește. Așa cum există un coach în sport, care îi antrenează pe sportivi să fie performanți și
să obțină rezultate cât mai bune, ideea coaching-ului a fost extinsă în zona de business. Antrenorul
de minți, spirit și emoție însoțește clientul pentru atingerea obiectivelor dorite. Coaching-ul este
greu de rezumat în câteva cuvinte, însă el reunește concepte precum: persoană, resursă, potențial,
timp, efort, exercițiu și disciplină.

Coaching-ul este atât de divers tocmai pentru că el a fost creat să întâmpine cele mai diverse nevoi
ale persoanelor. Astfel, există executive coaching, coaching de leadership, pentru performanță,
schimbarea carierei, valorificarea talentelor, obținerea succesului financiar, bunăstare fizică,
materială, interioară etc. Pe scurt, putem vorbi de trei mari categorii de coaching: executive
coaching (pentru manageri și oameni din companii), life sau personal coaching (pentru obiective
care țin de viața personală a indivizilor) și team coaching (dedicat tot persoanelor din companii,
însă direcționat către grupuri pentru obținerea unui rezultat benefic pentru organizație).

Ca un proces de coaching să fie de succes, unul dintre cele mai importante aspecte este ca relația
dintre coach și client să fie una foarte deschisă și cordială. Este foarte important să existe un spațiu
de totală acceptare, fără judecăți de valoare din partea coach-ului.
Schimbarea cea mai mare pe care o aduce coaching-ul este faptul că persoana conștientizează, își
asumă și transformă. Ea începe să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă și este conștientă de
poziția sa; acceptă lucruri pe care înainte nu le încercase, transformă și creează astfel încât clientul
să obțină afacerea sau carieră pe care și-o dorește, relații armonioase, mulțumire de sine și
echilibru. Cu cât sunt mai mari curajul și deschiderea, din partea ambelor părți, cu atât se ajunge
la rezultate mai frumoase.

2. Disocierea.

Reacţia subiectului la un eveniment nu depinde în mod direct de acest eveniment, ci de

reprezentarea (mentală) pe care o are despre situaţia respectivă. A se disocia înseamnă "a lua
distanţă", "a vedea lucrurile dintr-un alt unghi". Regizorii de filme ştiu să manipuleze emoţiile
noastre alternând scenariile vizualizate în mod asociat şi disociat. De exemplu, într-o cursă de
maşini, în primul caz, camera este instalată la marginea pistei. Pe ecran se văd maşinile trecând,
iar noi suntem disociaţi de acea acţiune. În al doilea moment, camera este instalată într-o maşină
de curse, în spatele parbrizului. Pe ecran vedem drumul care defilează cu toată viteza chiar inaintea
ochilor noştri. Suntem asociaţi acestei acţiuni. Putem vedea diferenţa pe care o resimţim între
aceste două scenarii.

În faţa unui eveniment dificil, provocând în subiect o emoţie vie, acesta poate să fie propriul său
regizor şi să vadă ca şi cum s-ar filma cu o cameră exterioară. Din această poziţie poate să atenueze
emoţiile resimţite şi poate lua o decizie privind pregătirea reacției sale.

SUBIECT 2 – PROFIL PSIHODIAGNOSTIC

Subiectul al doilea este de sex feminin, cu vârsta de 27 de ani. Este născută în Bucureşti, absolventă
de studii superioare – Academia de Studii Economice. Necăsătorită, cu părinţi divortaţi din
adolescență și tata recăsătorit, are o firmă împreună cu o prietenă.

Am aplicat două instrumente, respectiv:

 1. Scala de percepţie a stresului (Perceived Stress Questionnaire), elaborat de
Levenstein si colab. (1993) este un instrument relevant în stabilirea nivelului de stres
perceput de către subiect.

Răspunsurile se marchează cu numere pe o scală de la 1-4, respectiv:

1 – aproape niciodată

2 – câteodată

3 – adeseori

4 – aproape întotdeauna

Cotarea se face astfel: pentru 8 dintre cei 30 de itemi, cota data de subiect se inverseaza
(1,7,10,13,17,21,25,29). Scorul, cuprins intre 30 si 120, permite incadrarea subiectului in una
dintre cele 3 categorii: Stres Redus, Stres Moderat si Stres Intens.

La această evaluare, subiectul a obţinut un scor de 103p, ceea ce o încadrează în categoria 90 –

120p, stres intens.

2. Chestionarul de evaluare a nivelului de stres Abraham conceput de J. Abraham

evalueaza intensitatea globală a stresului în funcţie de şase factori care constituie surse
şi arii de manifestare ale acestuia: ambianţa, prejudicierea Eului, relaţii interpersonale,
activitate profesională, administrarea timpului şi regimul de viaţă.

Chestionarul cuprinde 84 de întrebări şi are o sensibilitate crescută datorită celor patru variante de
răspuns pentru fiecare item, gradate în funcţie de intensitatea manifestărilor respective:
“niciodată”, “rareori”, “deseori”, “întotdeauna”.

Scorurile obţinute au fost:

A – 26, PE – 46, RI – 42, AP – 47, AT – 42, RV – 27.

TOTAL – 232,

ceea ce conform etalonului orientativ conduce la intervalul 253 – 226, stanină E 1  evaluare
calitativă foarte slab.
Corelează cu rezultatul obținut prin evaluare cu ajutorul primului instrument, respectiv subiectul
are un nivel de stres foarte ridicat și rezistență foarte slabă la stres.

Tehnici de intervenție recomandate:

1. Training autogen sau antrenament autogen se referă la tehnica de relaxare inventata în anii
30 de psihiatrul german Johannes Heinrich Schultz. Termenul autogen denotă faptul că
pacientul este învățat să își inducă singur starea de relaxare, prin autosugestie.

Antrenamentul autogen implică practicarea zilnică a câte trei ședinte de 15 minute fiecare, de
inducere vizuală a stării de relaxare. Este o tehnică mentală și corporală simplă, derivată din
hipnoză și practicile orientale de meditație, ce presupune conștientizarea corporală.

Subiectul învață câteva fraze pe care le va repeta în timp ce stă într-o poziție relaxată - întins
la orizontală sau așezat pe scaun. Starea autoindusă permite minții și corpului să anuleze
răspunsul la stres, promovând în schimb odihna și recuperarea. Practic, corpul primește
comenzi verbale care îi spun să se relaxeze, controlând respirația, presiunea arterială, bătăile
inimii și temperatura corporală. Pentru început, training-ul autogen se realizează sub ghidarea
terapeutului, apoi subiectul va învăța să se "vindece singur" și va putea utiliza tehnica de
antrenament autogen fie ori de câte ori va dori să controleze nivelul de stres, fie pentru a se
bucura de beneficiile relaxării profunde și pentru a preveni efectele stresului cronic.

2.Tehnici de vizualizare. Imaginația este aptitudinea noastră de a crea o imagine mentală.

Vizualizarea este tehnica ce folosește imaginația pentru a retrăi o experiență trecută,
modificând amintirile sau pentru a crea sau anticipa o experiență viitoare.Vizualizarea constă
în imaginarea unei situații date care să fie puternic resimțită. Aceasta vizualizare poate să
reprezinte o experiență obiectivă sau simbolică.

Putem să ne aflăm asociați unei experiențe vizualizate (adică să o vedem și sa o simțim "ca și cum
am fi acolo") sau putem fi disociați de această experiență (ca și cum ne-am uita la o lovitura de
fotbal de la 11m ca un spectator). În primul caz, nu ne putem vedea pe noi inșine așa cum ne
percepem în mod obișnuit, în al doilea caz, ne putem percepe integral pe noi, ca și cum am fi
priviți de altul.Reprezentările noastre interne produc asupra sistemului nostru nervos un efect
apropiat de cel pe care-l produce experiența concretă.Starea de relaxare facilitează considerabil
tehnicile de vizualizare, crescându-le eficiența. Vizualizarea ne permite să accedem la resursele
noastre sau să creăm unele noi.