Sunteți pe pagina 1din 8

Jurnal despre Muntele Athos

Planul era să băgăm tot combustibilul în prima zi,


autobuzul spre Ouranopolis și de acolo
vaporul spre Daphni de unde trebuia
să urcăm pînă la Agia Anna, apoi pînă la refugiul din vîrful muntelui.
Dinspre vest vedeam al doilea deget al zonei Halkidiki,
degetul cel mai frumos, cu plaje somptuoase, nudiști,
plaje colcăind cu tineret în călduri.
La Agia Anna un călugăr ne-a pus pe masă
o tavă cu pahare cu apă, tsipouro și rahat grecesc.
Renumita tradiție de întîlnire a pelerinilor pe Athos.
Am intrat în biserică să ne rugăm și să ne închinăm la
icoane – portaluri de autentificare.
În antreu erau cîteva cărți, Patericul Egiptean în română,
l-am deschis la întîmplare și era scris:
”Mai bine să te înstrăinezi de oameni decît să lași oameni străini la tine.”

La refugiul de lîngă vîrf mai era un grup de monahi ruși.


Ne-au spus să urmărim procedura.
Ne-am tot cotit pe acolo, un ceainic la foc,
pe masă pîine, roșii, castraveți, brînză, miere.
Era un ceai mai bun decît berea IPA turnată în Anglia.
În interiorul refugiului o hartă cu Sfîntul Munte
și pe ea niște surviving tips în greacă, rusă și engleză.
Aplicația Maps.me cu rating 5 stele, recomandată de Muntele Athos.
Stingerea s-a dat la 9 seara, a doua zi la 4 dimineața trebuia să urcăm pe vîrf.
Cîțiva din monahii ruși și-au întins sacii de dormit
pe niște paturi afară,
cu vînt puternic, vreo 8 grade și urlete de șacali.
- Asta se numește ruskii duh, ruskii duh sleduiet proțeduru.

La Kavsokalivia ne-a adus tava cu apă, tsipouro și rahat


un tip de vreo 50 de ani, plinuț,
cu tricou și pantaloni de pijama, părul lung, barbă goatye,
ochelari de soare și o țigară electronică.
EraThe Big Lebowski al Muntelui Athos.
Se pricepea de minune să gătească macaroane și colivă
și să nu se streseze cînd încurca rugăciunile și lumînările
la slujba de la 6 dimineața.

La Agios Pavlos era un regim dubios, bizantin,


cu slujbe de la 3 pînă la 8 dimineața,
cînd începea masa unde se dădea vin.
După slujba de seară am mers cu toții în cantină
unde aveam năut, măsline și brînză feta.
După 15 minute s-a bătut dintr-un clopot mic
și au început să ne gonească
înapoi în biserică unde ni s-a vorbit despre moaștele din fața noastră.
Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ecaterina și încă o femeie.
Un os într-o cutie aurită, apoi un alt os și două cranii înnegrite.
Îmi alungam gîndul de la mîncarea pe care tocmai am îmbucat-o
și am sărutat fără tragere de inimă craniile celor două femei
moarte de acum 500 de ani.

Prin 1929, o jurnalistă a pătruns clandestin pe Munte,


și-a tăiat sînii, s-a deghizat într-un călugăr frumușel și a stat o lună
după care a scris o carte tot despre un călugăr frumușel
care îi vorbea întruna despre dorința sa de a face dragoste,
ispită și vinovăție. Oamenii au zis că e vrăjeală, o ficțiune.
A vrut să ia Muntele peste pulă.
O altă femeie tot din Franța, Miss Europe 1930,
s-a deghizat în bărbat și a stat două zile pe Munte.
A flirtat cu un călugăr tînăr, a făcut o poză împreună cu el
pe care a publicat-o într-un ziar din Atena împreună cu
povestea despre aventura sa în tărîmul interzis pentru femei.
După o vreme ziarul a ajuns și la mănăstirea unde se afla călugărul.
Acesta și-a dat jos hainele monahice și fără spună un cuvînt a părăsit Muntele.
A plecat în Atena, în haine de civil,
cu gîndul să se căsătorească cu Miss Europe 1930.
Cînd a ajuns acolo a aflat că aceasta era deja căsătorită.
Disperarea l-a lovit pînă la nebunie
și a fost internat într-un spital de psihiatrie din Atena.
Frica să nu fiu acel călugăr.
Dar frica și nebunia a rămas undeva la al doilea deget
la Halkidiki, lîngă tineretul în călduri.
Sfinții care au săpat în stînca dură și și-au clădit
lăcașul la cîțiva pași de cădere în mare
se aflau la un cu totul alt nivel.
Tăria lui Dumnezeu e mai dură decît nebunia.

Ultimul preot din Thessaloniki

Un cucoș din cuba ridică America în slăvi,


e mai bună decît Europa, la voi e ratare,
America transformă modelul vostru de ratare în succes.
Italienii cîntă Bevo bevo, grecii îi dau cu iamas,
iar nemții saufa, methapysical saufa,
unul se cațără pe masă și calcă-n sos.
Să mergem în Ladadika, în Ladadika.
Unica parte din sudul orașului care a supraviețuit incendiului.
Vin ieftin vărsat pe jos, retzina și sticle de Alfa și Vergina răsturnate,
în curînd podeaua se va îmbăta și ea.
O fată din Germania mă trage afară,
varsă bere pe mine,
varsă pe asfalt un lichid gălbui, varsă sec.
Ladadika, unicul loc care a supraviețuit incendiului.
Pentru ce?
Pileală, sîmbătă noaptea la Forumul Roman,
în pirostrii, mîncînd semechki, gopnik style,
citesc Manifestul Comunist și înjur trecătorii în rusă.
Am băut, m-am simțit rău, am supraviețuit.
Unul care mergea pe bicicletă lîngă mare
s-a oprit, și-a dus mîna la ochi să-și acopere privirea de soare
și să vadă lumina –
dorința ultimului preot din Thessaloniki,
cu metaniile în mîna dreaptă și
puterea de a ignora pantalonii mulați prin care se văd labiile,
motocicletele huruind, nervii de la mașinile parcate pe trotuar
și fata în tricou roșu cum dă cu piciorul într-un prezervativ nedesfăcut.

* * *

Cînd Thomas Kuhn a început să scrie Structura revoluțiilor științifice


își contempla căsnicia destrămată în biroul cu tapetele albastre
care nu lăsau niciun loc din perete neacoperit.
Cînd și-a văzut soția plecînd nu vedea niciun sens
și îi venea să arunce cu scrumiera,
un obicei din universitate pe care-l avea cînd dezbaterile deviau în non-sens.
Întreaga viață îi devia în non-sens
și acum se simțea blocat într-un birou cu tapete albastre,
un Univers în care Soarele e cel care se rotește în jurul Pămîntului.
Pînă într-o seară cînd a văzut punctele luminoase pe cer,
ceea ce demult, în altă paradigmă erau decorații divine pe boltă,
acum însemnau altceva, corpuri cerești din hidrogen și heliu,
la mii de ani lumină depărtare,
curbînd spațiul, timpul și lumina,
schimbînd poate și cursul evenimentelor,
posibilități infinite.
Pe stradă, cîțiva ceflii rîdeau și ciocneau halbe
și chiar dacă Thomas Kuhn nu bea,
damful lor i-a inspirat bucurie,
o temelie pentru o nouă paradigmă în care lucrurile în sfîrșit căpătau sens.

În ziua în care era să devin tătic

am tot transpirat și transpirat


făceam drumuri la buda de la oficiu
să mă spăl la subsori
apoi la balcon unde umblam de colo colo
și spuneam rugăciuni.
Îmi ziceam că un copil nedorit
nu e o carie pe care tot amîn să o tratez
genul de problemă pentru care
îmi iau un half day off să o rezolv.
Cu cîteva săptămîni înainte îmi anunțasem demisia
dar în acea zi cînd mă întorceam de la balcon
mă trăgea să mă apropii de șef și să-i
zic, uite, referitor la demisie, uită de asta,
prefă-te că nu am discutat.
Mămica copilului era studentă în Anglia
pasionată de fotografie și călătorii
mi-a spus că are nevoie
de „o forță bărbătească”
și eu urăsc armata, sportul, mașinile
dar presupun că va trebui să intru în rol
în timp ce ea fotografiază oamenii
pe stradă cu capurile ascunse.
Și ce îl voi învăța pe copil? –
m-am surprins întrebînd în baie –
Ce învățătură am luat care să țină
și care să i-o transmit plodului?
Baia? Balconul? Oameni în oficiu
explicînd toți în același timp
și nimeni nu înțelege pînă la capăt.
Asta să fie? Plecări la baie să mă
șterg de transpirație și apoi
la balcon, mort de frică, bolborosind
rugăciuni să nu mă nenorocească întîmplarea?
A decis să ia testul de sarcină și
deja mă imaginam cum trebuie
să îmi cumpăr mașină
să plec de la job la 5.30
intru în Numărul 1 și ies cu sacoșele pline
grăbindu-mă la femeie și copil – ceea
ce nu părea atît de rău
doar că studenta din Anglia mi-a scris
că cu mine nu se teme de situația asta
pentru că știe că pot crește copilul și singur.
Cred că aș avea nevoie totuși
de forța aia bărbătească.
Testul a ieșit cu o singură liniuță –
toate testele arată o singură liniuță
cînd ești salvat.
Nu mai era nevoie de mașină
sau de mine.

Gurul din Grecia

Îmi spunea că am mersul crăcănat


și gesticulez prea mult. Mîna mea
pe începutul ei de burtă - „de la stres!” tresaltă ea -
și înapoi la mine - cu mîna ei
pe începutul meu de burtă, de la bere -
că nu am simțul umorului, nu am simțul vizualului
și cui, în afara profesorilor universitari,
le trebuie toată filosofia
mea.
Îi place teribilismul, muzica ucraineană și
filmele rusești. Nu crede în Dumnezeu, dar
crede într-o forță de acolo de sus
sau de peste tot.
A dat de un guru yogin și a încetat
să mai mănînce carne. Ăla a învățat-o
să se miște în ritmul propriu.
„Dacă fac o mișcare bruscă cu mîna, amețesc.”
Gurul grec de 36 de ani,
înalt, cu barbă și pielea măslinie
o apucă de șolduri și o urcă pe o creangă
lungă și țeapănă.
Ea, în trening mulați, își lipește
atent spatele pe creanga care
i se întindea între picioare
ca un falus uriaș,
își închide ochii și se ține strîns,
gemînd mut, cu cracii de creanga
măslinie la fel ca pielea grecului.
Noaptea cînd mă întorc acasă și felinarul
îmi proiectează umbra din spate,
o singură umbră, mereu,
(o studiez din cînd în cînd să văd dacă
am mersul crăcănat)
mă bucur măcar că nu e nimeni din spate
să mă schilodească
și mă bucur că istoria cu gurul ei de 36 de ani
nu mi-a făcut față de om schilodit.
Totuși, aș vrea mult să-i văd fața gurului
cînd creanga țeapănă dintre cracii ei
va plesni.