III.3 Desafacerea căsătoriei prin divorț.

O scurtă privire istorică

În perioada timpurie a teritoriului tării noastre, pe vremea domnitorilor, în Țara Românească și în

Moldova, justiția era realizată de către domnitoruul țării, iar la nivel local existând justiția subordonată
lui1. Aceste legiuiri erau cunoscute sub denumirea de pravile, iar întocmirea lor și păstrarea actelor nu a
fost o importantă atribuție pentru buna funcționare a țării, abia prin anul 1652, o lege prevedea ca
Mitropolitul Munteniei să țină o evidență a hotărârilor de divorț2.

În această perioadă, în societatea principatelor, divorțul era privit ca o situație excepțională, mai ales în
regiunile patriarhale, căsătoriile fiind realizate și organizate de către părinți, ruperea lor nu era decât o
desconsiderare și nerespectare a cuvântului. Dacă se dorea divorțul neapărat de către cei doi soți, atunci
se încerca o reconciliere a celor doi de către nași, care erau cei mai apropiați de miri și mai apoi de către
rudele foarte apropiate3.

Cât privește legislația civilă, existau legi ce prevedeau motivele și procedurile de divorț. În Țara
Românească era prezent Codul Caragea, ce prevedea următoarele mențiuni cu privire la divorț: când
bărbatul nu-și putea îndeplini datoriile conjugale din motivul impotenței într-un timp de trei ani; când
femeia din cauza unei boli incurabile nu mai putea avea legături conjugale; când cei doi soți dores
intrarea în monahism; când unul dintre soți atentează la viața celuilalt soț; când soția luată în căsătorie
nu este fecioară; când se dovedește adulterul femeii; dacă bărbatul are concubină și o întreține din
bunurile familiei, când bărbatul își defăimează soția pentru adulter sau nefecioria sa dar fără să poată
devedi, soția poate cere divorțul; când bărbatul își vinde soția. După cele prezentate vedem o
înbunătățire a sistemului egalității între soț și soție, cel puțin în materie de căsătorie4.

Pe de altă partea Codul Calimach din Moldova, se face remarcat prin faptul că face distincție între
motivele divorț invocate de soț și cele invocate de soție, dar totodată și despăgubirile ce trebuie oferite
bărbatului inocent. Motivele ce puteau fi invocate de soț erau: cunoașterea de către soție a unei
conspirații împotriva statului și nedestăinuirea acesteia către soț; condamnarea soției pentru o faptă
gravă sau adulterul ei; conspirație împotriva vieții soțului ei; participarea la petreceri unde se consumă
mâncare sau alcool, ori mergerea la piscine sau lacuri fără acordul soțului; petrecerea nopții în case
străine fără acordul soțului; participarea la spectacole de teatru sau alte petreceri fără acordul soțului;
avortul sau patima beției. Pe partea cealaltă soția putea cere divorțul pentru următoarele cazuri:
conspirația soțului pentru o crimă capitală nedenunțată sau pentru conspirație împotriva statului sau
conspirație împotriva veții propriei soții; vinderea propriei soții altor bărbați; acuzul soțuui de adulter
asupra femeii fără dovezi; soțul are o relație cu o altă femeie ți nu dorește renunțarea la aceasta. Se
observă și aici la fel ca în codul Caragea, egalitatea celor doi soți în privința adulterului, iar în funcție de
motivul divorțului soțul inocent trebuia despăgubit de cel vinovat. Însă existau și cazuri când nu se
solicita plata despăgubirilor, anume: inposibilitatea îndeplinirii îndatoririi conjugale timp de trei ani de la

1
Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, Instituția divorțului între legislația civilă și legislația canonică... p. 99.
2
Doctorand Diac. Mihai MIHUȚ, Legislația română cu privire la căsătorie și familie în ultimii douăzeci de ani, în
Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXV, nr. 1-2, ianuarie-februarie, editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, 1967, p. 211.
3
Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, Instituția divorțului între legislația civilă și legislația canonică... p. 100.
4
Ibidem.
intervenirea împiedicării; dacă unul sau ambii soți doreau să intre în monahism; dacă soția nu a fost
fecioară în momentul încheierii căsătoriei, dar să dovedească acest lucru5.

În 1865 se promulgă noul cod Civil al lui Cua ce transferă toate actele printre care și atribuțiile ce țineau
de instituția divorțului, către Stat. Astfel avem în cartea I a Codului Civil problemele legate de căsătorie,
divorț, filiație, adopție, și alte chestii ce țineau de natura familiei, deoarece era ceva nou, multe
probleme legate de familie erau răspândite prin întreg Codul Civil6.

În Ardeal exisa un Cod Civil după modelul austriac ce era compus din două părți, una pentru catolici iar
cealaltă pentru cei de altă confesiune, iar motivele de divorț difereau, ce-i drept nu era o discrepanță
uriașă. Motivele de divorț pentru catolici difereau în funcție de situația despărțirii, dacă divorțul era
dorința unuia sau a ambilor soți. Pentru despărțirea din dorința unuia dintre soți, avem următoarele
motive: condamnarea celui pârât pentru adulter sau orice crimă; o viață deorganizată ce pune în pericol
situația financiară a familiei; atentarea la viața unuia dintre soți, abuzul psihic, fizic și moral. Celelalte
motive pentru cei de altă confesiune erau de o gravitate mai mare: adulterul sau crima pentru care a
fost condamnat 5 ani; părăsirea cu răutate a domiciuliului fără să se cunoască domiciliul actual și nu l-a
prezentat în decursul unui an, atentarea la viața unuia dintre soți, ura asupra soțului, atacul fizic.
Ulterior prin anul 1894 această lege s-a modificat, nemaiexistând discrepanța între cele două părți,
catolicii și confesiunile, existând o singură lege pentru ambele tabere7.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la noiembrie 1939, practic se anulează întreaga morală
crștină iar staul nu mai susține căsătoria acordându-le conciliere ci îi îndeamnă la divorț direct, spun
aceasta dearece în capitolul desfacerea căsătoriei întâlnim: „ că, constrângerea soților de a rămâne
căsătoriți, atunci când între ei există cauze, care le face imposibilă viața în comun, nu li se dă un sprijin la
îndreptare, cum ar dori morala creștină, ci o scuză pentru o viață dezordonată.... Principiul moral fiind
astfel înfrânt respectul lui nu mai poate fi invocat în ordinea logică”8.

După anul 1944, odată cu încetarea celui de-al Doilea Război Mondial a început să se dezvolte Codul
Familiei, ca parte a Codului Civil, ce-i drept acest lucru nu s-a făcut brusc, ci în mod treptat. Prima
schimbare majoră este legea 429 din 4 iunie 1945 care abrogă articolul 277 din Codul Civil ce interzicea
recăsătorirea soților divorțați. Apoi urmează Constituția din 13 aprilie 1948 ce prin articolele 7 și 8
stabilește în mod clar egalitatea dintre bărbat și femeie, iar prin aricolul 21 stabilește că egalitatea
femeii este întocmai cu cea a bărbatului, atât în viața polititică, cât și în cea socială dar și economică
unde salariul ei trebuie să fie egaal cu cel a bărbatului9.

În perioada socialistă a poporului român s-a acordat o foarte mare importanță reglementărilor ce țineau
de familie, astfel apare în anul 194 decretul 13 ce reglementa condiția juridică a copilului natural, iar
decretul numărul 182 din octombrie 1951, reglementa înfierea. Mai târziu în anul 1966 s-au realizat trei
noi decrete ce erau foarte importante deoarece consolidau căsătoria dar și relațiile de familie, decretul
pentru reglementarea cursului sarcinii nr 770/1966 din 1 octombrie 1966, decretul 771/1966 ce
modifică articolele pentru sancționarea avortului ca infracțiune, dacă este săvârșit în alte condiții decât

5
Ibidem, pp. 101-102.
6
Doctorand Diac. Miron MIHUȚ, op.cit., p. 211.
7
Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, Instituția divorțului între legislația civilă și legislația canonică... pp. 104-105.
8
Șerban IONESCU, Codul Civil și Problema Divorțului, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXII, nr. 1-3, ianuarie-
martie, 1944, București, p. 20.
9
Doctorand Diac. Miron MIHUȚ, op.cit., p. 212.
cele ale legii, și decretul 779/1966 ce prevedea modificarea dispozițiilor legale privitoare la divorț măsuri
ce apărau familia de dezbinare, să o întărească și să asigure drepturile legitime ale copiilor10.

„Astăzi se reintră în sistemul Codului Civil privind căsătoria și divorțul fără a se marca o distincție în ceea
ce privește motivele divorțului, pe care nu le avem expuse în mod precis, fiind condamnabil că soții pot
divorța prin consințământ mutual, chiar și atunci când există copii minori”11.

10
Ibidem, p. 213.
11
Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU, Instituția divorțului între legislația civilă și legislația canonică... p. 107.