1

Arboricultură II
CURS nr. 1
Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia FAGACEAE

Genul QUERCUS L.
Cuprinde numeroase specii (peste 200), majoritatea răspândite în zona temperată a emisferei nordice. În
ţara noastră se află în stare spontană şi în cultură circa 65 de specii de stejar, dintre care 22 sunt hibride, cu
numeroase varietăţi şi forme, din care unele prezintă interes ornamental deosebit.
Caracterele mai importante ale genului sunt: plante arborescente, în general mari, existând şi specii
reprezentate prin plante mai scunde. Spre deosebire de fag, care are scoarţa lipsită de ritidom, la stejar,
majoritatea speciilor au ritidom variat ca grosime şi desen, altele au plută şi mai rar se întâlnesc specii cu scoarţă
netedă. Mugurii sunt aşezaţi spiralat pe lujer şi mai îngrămădiţi spre vârful lor. Frunzele sunt sinuat lobate iar
florile sunt monoice, cele mascule sânt în amenţi lungi şi pendenţi, cele femele, fie solitare, fie câte 2-3. Fructul
este o achenă numită popular ghindă, variat ca formă (elipsoidal, cilindric sau globulos), este prins într-o cupă,
mai mult sau mai puţin înaltă, cu solzii liberi sau concrescuţi.
Majoritatea speciilor de stejar, pe lângă utilizarea lor forestieră, prezintă interes horticol şi ornamental,
pentru plantaţiile masive, de grup şi ca arbori de aliniament.

1. Quercus cerris L.- Cerul

Este un arbore de 25-30 m înălţime, cu ritidom gros, negricios, cu fundul crăpăturilor cărămiziu. Lăstarii
tineri sunt cenuşiu - tomentoşi, cu muguri păroşi. Frunzele sunt pieloase, eliptice sau oblong-lanceolate, de 5-10
(18) cm lungime, cu 4-8 perechi de lobi triunghiulari şi mucronaţi, pe partea superioară verzi-întunecate, în
tinereţe stelat-păroase, pe cea inferioară mate, verzi-deschis şi păroase. Fructele (ghindele) sunt prinse câte l÷4,
sesile sau scurt pedunculate, de 2-4 cm lungime, oblong-ovoide, prinse de o cupă emisferică cu solzi alungiţi,
liniar subulaţi, îndreptaţi înapoi, vârful ghindei fiind trunchiat.
Este specie termofilă, xerofită, vegetând la câmpie şi coline, în silvostepă şi subzona stejarului, în staţiuni
cu climat blând, cu sezon de vegetaţie lung. Înrădăcinarea este pivotantă, cu mare putere de penetrare a solurilor
compacte. Este răspândit spontan sau cultivat în regiunile de câmpie şi de coline ale ţării, cu excepţia Moldovei.
Se foloseşte mai rar în spaţiile verzi, foarte preţuită fiind varietatea aurea.

2. Quercus frainetto Ten. (sin. Q. conferta, Q. pannonica Booth., Q. hungarica

Hubb.) - Gârniţă
Este un arbore de 30-40 m, cu ritidom adânc brăzdat, lăstari la început păroşi apoi glabri, frunze de 10-20
cm lungime şi 6-12 cm lăţime, la bază îngustate şi auriculate, îngrămădite spre vârful ramurilor, obovat-eliptice,
cu 8-9 perechi de lobi, patent-divergenţi, la maturitate glabre pe faţă, iar dorsal păroase, cenuşii. Ghindele stau
câte 2÷5, ajung la 1,8-2,5 cm lungime şi sunt prinse în cupe de 0,6-1,2 cm înălţime, cu solzi liniar-lanceolaţi.
Este răspândit în silvostepă, în regiunile de coline din Transilvania de Vest, în Banat, Oltenia şi Moldova,
mai rar în Muntenia şi Dobrogea. Datorită frunzelor sale mari este un frumos arbore ornamental.

3. Quercus pedunculiflora K.Koch. (sin. Q. rhodopea Vel.)- Stejarul brumăriu

Este un arbore de 25-30 m înălţime, cu ritidom crăpat adânc, lăstari bruni-verzui, glabri, frunze obovat-
alungite sau eliptice de 6-26 cm lungime, adânc-sinuat-lobate, cu 5-7 perechi de lobi rotunjiţi, întregi, sinuaţi sau
lobaţi. Faţa frunzei este verde, mată, dorsal verde-cenuşiu, pubescentă. Ghindele sunt grupate câte l÷4, lung
pedunculate (specific), de 2,5-4 cm lungime, ovoide şi sunt prinse în cupe de 1,5-2,2 cm înălţime, de formă turtită
emisferică, solzii fiind cu marginile concrescute (la vârf solzii sunt îngustaţi, cei inferiori şi mijlocii sunt
gheboşi).
Este răspândit în silvostepă, fiind rezistent la uscăciune şi arşiţă, în stepă vegetează satisfăcător, dacă apa
freatică nu este la peste 10 m adâncime, mai ales pe cernoziomurile loessoide.
 2
4. Quercus pubescens Willd. (sin. Q. lanuginosa Thuill.)- Stejarul pufos
Este de talie mai redusă (10-15 m), ritidom adânc crăpat, lujeri tomentoşi, coroana largă, uneori mai lată
decât înaltă, cu frunze relativ mici, de 4,5-8 cm lungime, pieloase, oblongi sau ovate, cu 3÷6 perechi de lobi, la
vârf rotunjite iar la bază cordat-emarginate, la început pe ambele părţi tomentoase, apoi pe faţă devin glabre.
Ghinde sunt sesile sau scurt pedunculate, înguste, ovoide, de 0,6-1,8 cm lungime, în cupe de 0,8-1,5 cm,
prevăzute cu solzi mici, oval-lanceolaţi, strâns imbricaţi, cenuşiu pubescenţi.
Formează păduri rare în silvostepă şi stepă. Este o specie xerofită şi heliofilă, rezistentă la geruri, puţin
pretenţioasă faţă de soluri; vegetează bine în staţiuni calde şi uscate, pe calcare.

5. Quercus robur L. (sin. Q. pedunculata Ehrh.) - Stejarul propriu-zis

Sunt arbori de 40-50 m înălţime cu coroane largi, neregulate, iar ritidomul este brun-negricios, adânc
brăzdat. Frunzele, îngrămădite spre vârful lăstarilor, sunt de 6-20 cm lungime, obovate, cu 6÷8 perechi de lobi
obtuzi sau rotunjiţi. Consistenţa frunzelor este pieloasă, pe faţă sunt verzi-închis, glabre, dorsal glabre sau uşor
pubescente în lungul nervurilor.
Ghindele, câte 2-5, cu pedunculi de 5-12 cm lungime, sunt ovoide, alungite, elipsoidele, sau cilindrice,
lungi de 2-4 cm, în cupe emisferice de 0,8-1,2 cm înălţime, cu solzi mici, ovat-triunghiulari, alipiţi (niciodată
gheboşi), cenuşiu-pubescenţi.
Alcătuieşte păduri pure sau în amestec în regiunile de câmpie şi de coline mai joase.
După variaţia frunzelor există diferite forme sau cultivaruri:
 Fastigiata - are ramuri erecte, coroana îngustă, conică fiind apreciat pentru aliniamente ;
 Concordia - talie mică (chiar arbustivă), cu frunze galbene-aurii.
 Heterophylla - are frunze foarte variate ca formă, de la normale până la adânc incizate.
 Thomasii - are lujerii tineri fin păroşi, frunze obovate cu 3-5 lobi şi ghinde solitare.
 Var. puberula - are frunzele dorsal, în lungul nervurilor, puberule.
Pentru parcuri şi grădini se folosesc frecvent formele:
 Fastigiata, preţioasă şi pentru faptul că are o creştere şi dezvoltare mai rapidă;
 Concordia, de talie mai mică, frunze galbene-aurii sau galben-verzui.

6. Quercus petraea (Matt.) Liebl.(sin. Q. sessiliflora Salisb., Q. sessilis Ehrh.) -

Gorunul
Este un arbore de 35-40 m cu ritidom subţire. Frunzele sunt îngrămădite spre vârful lăstarilor au 8,5-12
cm lungime, sunt lat-ovate până câte 1-5, sesile, de 1,6-2,5 cm lungime. Ghindele, câte 1÷5, sesile, de 1,6-2,5 cm
lungime, ovoide, în cupe conic-emisferice cu solzi mici, ovat-lanceolaţi, imbricaţi, alipiţi, plaţi.
Formează păduri (arborele pure sau în amestec) în regiunea de dealuri şi submontană inferioară, mai rar
în câmpie, pe când Quercus robur cere soluri mai profunde şi revene, Quercus petraea este mai puţin exigent,
vegetând bine pe cele brun-roşcate sau slab podzolite, uneori chiar pe soluri brun cenuşii, cu condiţia să nu fie
prea compacte.
Dintre formele mai interesante sunt:
 Laciniata - frunzele sunt penat-fidate, cu lobii alungiţi, oblongi şi sinusurile înguste şi adânci ;
 Mespilifolia - cu frunze lung acuminate, uşor sinuate, ca cele de moşmon.

7. Quercus polycarpa Schur. - Gorunul transilvănean

Este mai redus ca talie decât precedentul (20-25 m), cu lujeri glabri, are frunze neîngrămădite la vârful
lujerilor, de 7-12 (16) cm lungime, obovate, ovat-oblongi, cu lobi rotunjiţi, având faţa verde întunecată, lucitoare
iar dosul dispers stelat pubescente. Ghindele, câte 2-6, sesile sau scurt pedunculate, de 1,8-2,5 cm, ovoide, sunt
prinse în cupe emisferice, înalte de 1,5-2 cm, cu solzii gheboşi, pubescente numai la vârf.
Este o specie recomandată pentru parcuri, fiind ornamentală prin port şi frunze.

8. Quercus rubra Michx. (sin. Q. borealis Michx., Q. maxima (Marsh.) Ashe) -

Stejarul roşu american
Este originar din America de Nord, cu talie de 20-25 (50) m, cu scoarţa netedă, acoperită numai la bază
de ritidom, are coroană globuloasă şi lăstari roşii-bruni, lucitori.
 3
Frunzele sunt de 10-16 (22) cm, obovate, cu câte 5 perechi de lobi scurţi, triunghiulari până la ovaţi,
divergenţi şi mucronaţi, la început pubescente pe ambele feţe, apoi glabre. Nuanţa frunzelor este pe faţă verde-
închis lucitoare iar dorsal albăstrui sau galben-verzui. Florile mascule în amenţi pubescenţi, lungi de 10-20 cm,
iar cele femele, pe pedunculi glabri. Ghindele, câte 1-2, ovoide, de 1,5-2,5 (3) cm, scurt pedunculate, în cupe de
1,5-2,3 cm, cu solzi alipiţi.
Este o specie mult apreciată pentru frumuseţea portului şi pentru coloraţia de toamnă a frunzişului, în
nuanţe de roşu-portocaliu şi arămiu.
Datorită faptului că are o creştere mai înceată şi suferă de arsura scoarţei, stejarul roşu este mai puţin
recomandat pentru străzi, fiindu-i preferat Quercus coccinea.

Alţi stejari care mai pot fi întâlniţi în parcurile de la noi sunt:

9. Quercus coccinea Muen.

Arbore de maxim 25 m, cu coroana rotunjită, laxă, lujerii sunt glabri, bruni-gălbui, frunzele au 9-15 cm,
sunt alungit eliptice, până la obovate, sinuos-penat-partite, cu lobii depărtaţi şi puţin dinţaţi, la bază trunchiate sau
lat cuneate, pe partea superioară verde-crud, lucitor iar pe cea inferioară verde deschis, glabru (toamna se
colorează în roşu stacojiu). Ghindele sunt solitare, scurt pedunculate, ovate, înconjurate de o cupă cu solzii alipiţi.

10. Quercus palustris (L.) Münch. – Stejarul de baltă.

Arbore exotic, de 20-40 m înălţime, cu tulpina dreaptă, coroana lat-piramidală, frunze lat-alungite, până la
15 cm lungime, cu lobi înguşti şi foarte adânci, ascuţiţi, pe partea inferioară verzi-palid cu smocuri de peri la
intersecţia nervurilor, pe cea superioară verzi, toamna devin roşii. Fructele au un peduncul scurt, ghinda fiind
aproape rotundă, mică, cu vârful acut şi cupa lăţită.

11. Quercus imbricaria Michx.

Este arbore de maxim 20 m înălţime, cu scoarţa netedă, frunze alungit-eliptice, întregi, de până la 18 cm
lungime şi 2-5 cm lăţime, cu vârful ascuţit, scurt, pe partea inferioară pubescente iar fructele scurt-pedunculate,
cu ghinda emisferică, mică.
Stejarii sunt, în general, specii longevive, care lăstăresc bine, cu înflorire unisexuat-monoică iar maturaţia
ghindelor are loc în anul apariţiei lor, excepţie făcând cerul şi stejarii americani care maturează ghindele în anul
al II-lea.
Majoritatea stejarilor sunt răspândiţi în zonele colinare, iar în zonele de câmpie se întâlnesc stejarii
termofili (Q. pedunculiflora şi Q. pubescens), cel mai rezistent la ger fiind considerat Q. petraea iar cea mai mare
amplitudine ecologică o are Q. robur. Stejarii originari din Europa sunt specii iubitoare de lumină iar cei din
America suprtă bine semiumbra. Faţă de apă cerinţele variază, unele specii suportând foarte bine excesul de apă
(Q. palustris şi Q. imbricaria). Stejarii au nevoie, în general, de soluri profunde, afânate, neputându-se dezvolta
pe soluri grele, compacte.

Înmulţire. Stejarii se înmulţesc uşor prin seminţe semănate toamna sau primăvara, după stratificare, sau
prin altoire, în seră prin metodele placaj, triangulaţie sau oculaţie, precum şi prin butaşi, în luna martie-aprilie, în
sere, sau “tunele cu ceaţă artificială”. Krüssman (1981) recomandă altoirea, cu recoltarea altoaielor chiar înainte
de altoire, când seva deja circulă (ramuri de 2-3 ani cu 3-4 ochi). Silvicultorii folosesc cu succes butăşirea pentru
înmulţirea stejarilor, cu condiţia aplicării de hormoni şi înrădăcinării în pat cald, sub ceaţă artificială.

Folosire. Majoritatea stejarilor sunt arbori decorativi atât prin port, frunzele frumoase care decorează mult
timp (marcescente), dar şi prin amenţii masculi şi ghindele care apar spre toamnă.
Se utilizează pentru plantaţii masive, grupări dar şi ca exemplare izolate. Pentru aleile stradale se
recomandă stejarii roşii americani, care rezistă mai bine la poluare.
 4

Genul CASTANEA Mill.

Cuprinde cca. 12 specii răspândite în regiunile temperate ale emisferei nordice, dintre care 3 specii sunt
introduse şi al noi.

1. Castanea sativa Mill. (C. vesca Gaerth., C. vulgaris Lam.) - Castanul bun
Este un arbore de 25-30 m, cu tulpină groasă şi ramificaţii joase şi un ritidom adânc crăpat, brun închis.
Lemnul este de calitate superioară, cu duramen brun-închis, mijlociu de greu, elastic şi foarte trainic. Lujerii sunt
muchiaţi, brun-roşcaţi, cu lenticele albicioase, proeminente, la început tomentoşi, apoi glabri. Frunzele au 12-22
cm lungime, oblong-lanceolate cu marginile spinos-dinţate şi nervaţiunea proeminentă, pe dos la început păroase
iar mai târziu glabre. Florile mascule sunt dispuse în amenţi cilindrici erecţi, la baza cărora sunt dispuse florile
femele, câte 3 într-un involucru spinos. Fructele sunt achene (castane) globuloase sau brusc acuminate, de culoare
brună castanie şi stau 1-3 închise într-o cupă ghimpoasă, care la coacere se deschide în 4 valve.
Este un arbore ornamental prin aspectul frunzişului şi care poate fi condus cu trunchi. Are pretenţii mai
ridicate faţă de căldură şi nu suportă solurile calcaroase. Lăstăreşte bine şi drajonează. Creşte încet în tinereţe şi
are o longevitate destul de mare. Cere un climat cald şi umed şi soluri revene, fertile. Suportă semiumbra dar nu
tolerează solurile calcaroase.

2. Castanea dentata (Marsh.)Borkh. (sin. C. americana Raf.) – Castanul bun

american
Arbore de cca 30 m înălţime, cu trunchiul foarte gros şi coroana îngustă, scoarţa negricioasă, crăpată în
plăci mari ; ramurile sunt glabre, frunzele oblong-lanceolate, de 12-24 cm lungime, pubescente pe partea
inferioară în tinereţe, apoi glabre, cu vârful acuminat, pe margini puternic serate. Această specie este ceva mai
rezistentă la geruri decât specia precedentă.

3. Castanea pumila (L.) Mill. - Castanul pitic

Arbust sau arbore de până la 15 m înălţime, cu lujerii bruni-roşcaţi, tomentoşi, frunzele sunt îngust-
eliptice până la lanceolate, de 12-24 cm lungime, cu baza îngust cuneată, grosier dinţate, pe faţă galbene verzui,
pe dos mai deschise, glabre. Achenele au cca 2,5 cm lăţime şi stau câte 2-3 într-o cupă.

Înmulţire. Se poate realiza uşor prin seminţe, semănate toamna sau primăvara, după stratificare.
Folosire. În condiţii staţionare corespunzătoare se poate folosi ca arbore solitar sau pentru aliniamente.

Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia BETULACEAE

Betulaceele numără 3 genuri de arbori şi arbuşti, dintre care la noi cresc spontan sau cultivate, specii
aparţinând la 2 genuri.

Genul BETULA L.
Cuprinde circa 120 de specii răspândite în emisfera nordică, din care la noi, în cultură sau spontane sunt 51
de specii. Sunt arbori de mare efect ornamental, rustici, întrebuinţaţi uneori ca plante pioniere.

1. Betula pendula Roth. (B. verrucosa Ehrh., B. alba L.p.p.) - Mesteacănul

Este un arbore care ajunge la 20 m. Are tulpina zveltă, acoperită de o scoarţă albă, care se exfoliază în fâşii
circulare. La bătrâneţe formează un ritidom negricios şi adânc crăpat, numai către baza tulpinii. Lujerii sunt
subţiri, de obicei pendenţi, lungi şi lucitori, cu numeroase lenticele.
 5
Frunzele sunt romboidal-triunghiulare, de 4-7 cm, acuminate, cu marginea dublu-serată, peţiolate.
Florile sunt monoice, grupate în amenţi, diferenţiază din toamnă (cei masculi) şi apar înainte de înfrunzire.
Fructele sunt samare mici iar la maturitatea deplină (în septembrie) amenţii fructiferi, în marea lor majoritate, se
dezmembrează şi pun în libertate micile samare împreună cu solzii amenţilor.
Dintre varietăţi (forme) se pot menţiona:
 var. fastigiata - are port piramidal,
 var. purpurea - are frunzele roşii-închis,
 forma tristis - are ramurile pletoase
 forma elegans (youngii)- are ramuri subţiri, recurbate de la bază, lujerii foarte subţiri, penduli şi frunze
mai mici.
 forma dalecarlica - cu frunze laciniate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie ce lăstăreşte bine, în tinereţe are o creştere rapidă iar
longevitatea sa obişnuită este sub 100 de ani. De asemenea este heliofilă, rustică, care însă rezistă greu la soluri
compacte, acide, cu ape în exces, la o umbrire puternică sau la o uscăciune accentuată. Este rezistentă la ger, fum
şi gaze.
Alte specii de Betula cultivate mai ales în parcuri dendrologice şi în grădinile botanice la noi sunt:
Betula albo-sinensis Burk. Arbore de talia a II-a originar din China, cu scoarţa portocalie sau
portocaliu-roşcată, care se exfoliază în fâşii circulare subţiri.
Betula ermanii Cham. Arbore de talia a II-a (maxim 20 m) cu coronament larg, lax, cu scoarţa alb-
gălbuie, care se exfoliază circular în fâşii late, transversale, iar amenţii sunt erecţi.
Betula nigra L. Arbore de talia I÷II-a, deseori cu aspect multitulpinal, cu coroana largă, scoarţa care
se exfoliază în fâşii mari şi persistă crăpături roşcat-negricioase.
Betula papyrifera Marsh. Arbore de talia I, originar din America de Nord, cu scoarţa albă care se
exfoliază în fâşii fine, asemănătoare papirusului.
Betula pubescens Ehrh. Arbore de talia a II-a, cu scoarţa albă care se exfoliază în fâşii, la bază
având ritidom negricios iar lujerii pubescenţi. Frunzele sunt rombic ovate sau ovate la început pubescente pe
ambele feţe, apoi mai mult pe dos iar amenţii au solzii pubescenţi. Această specie are o varietate: var. carpatica
(W.&K.) K.Koch, considerată ca fiind indigenă, răspândită la noi prin turbării, în zonele montane umede. Se
poate utiliza cu succes ca arbore de aliniamente.
Betula nana L.- Mesteacănul pitic. Este un arbust înalt de cca. 1 m, cu lujeri subţiri,
tomentoşi, frunze subrotunde, de 1,5 cm lungime şi 2 cm lăţime, crenate, verzi-închis pe partea superioară,
toamna devin roşii.
Betula pumila L. - Mesteacănul pitic. Arbust de 0,5-1 m înălţime, cu lujerii tineri dens
tomentoşi, frunze aproape circulare, de 1-3 cm, crenate, dedesubt alburii şi des păroase, toamna devin roşiatice.
Betula tortuosa Ledeb. Arbore de talia a II-a cu scoarţa alb-cenuşie sau gălbuie, cu ramuri
sinuoase şi lujerii tineri bruni-cenuşii cu verucozităţi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Mestecenii au o longevitate mică, sunt uşor vătămaţi de vânturi
puternice şi depunerile de chiciură şi zăpadă. B. pendula este o specie heliofilă, rezistentă la ger, nepretenţioasă
faţă de fertilitatea solului, suportând cu succes solurile sărace, nisipoase. Nu suportă însă seceta excesivă, solurile
prea calcaroase, cele compacte şi cu exces de umiditate.
Înmulţire. Mestecenii se înmulţesc prin:
- semănături executate imediat după recoltare, prin împrăştiere, pe strat foarte bine pregătit,
încorporarea făcându-se prin tasare sau tăvălugire uşoară.
- altoire - se execută pentru varietăţile ornamentale, pe portaltoi de B. pendula; se poate
efectua în teren deschis sau în seră.
În teren deschis altoirile pot realizate în ochi crescând (la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie) sau în
ochi dormind (VIII-IX), ca procedee folosindu-se: altoirea cu ramură detaşată şi altoirea prin alipire. În seră
altoirea se face în ianuarie-februarie, pe puieţi înrădăcinaţi la ghivece, cu altoaie de 2-3 ani recoltate în repaus
deplin.
Folosire. Speciile de Betula sunt foarte preţuite pentru portul lor elegant şi frumuseţea coloritului scoarţei
trunchiului. Se întrebuinţează individual sau în grupuri, iar speciile cu port pitic sunt des folosite pentru rocării.
 6
Genul ALNUS Gaertn.
Cuprinde un număr de cca. 45 de specii originare din emisfera nordică, arbori şi arbuşti rustici, în general
higrofili.

1. Alnus glutinosa Gaertn. - Aninul negru, Arinul negru. Este un arbore indigen care
ajunge la 25 m înălţime, are tulpina dreaptă, cilindrică, coronamentul ovoidal. Scoarţa tânără este lucioasă şi
netedă. Lujerii sunt în 3 muchii, mugurii sunt pedicelaţi, cu 2 solzi. Frunzele sunt ovate sau obovate, emarginate,
de 6-10 cm, pe margini rar si neregulat dublu-serate. Pe faţă sunt verzi întunecate, pe dos verzi-gălbui, cu smocuri
de peri ruginii la baza nervurilor. În tinereţe sunt lipicioase. Se menţin mai multă vreme pe arbore. Florile sunt
unisexuate, dispuse monoic în amenţi; înfloresc foarte devreme, în februarie-martie.
Fructele sunt samare, pentagonale, mici de 2-3 mm, cu aripi înguste, cu saci de aer, care se găsesc în conuri
fructifere numite strobili (popular se numesc rânze), mici, ovali, care persistă şi după căderea frunzelor.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are câteva varietăţi decorative, cele mai cunoscute la noi fiind: var.
laciniata - care are frunze lobate adânc, var. imperialis - cu frunze asemănătoare cu varietatea precedentă dar mai
profund lobate şi var. incisa - cu frunze dublu lobate sau penate şi lobii laţi, rotunjiţi.
Aninul negru este o specie care cere multă umiditate, în sol şi în atmosferă. Nu rezistă la secetă şi la umbră.

2. Alnus incana (L.) Moenech. - Aninul alb, Arinul alb. Este un arbore indigen care are
până la 20 m înălţime, cu scoarţa cenuşie-albicioasă, lucitoare, coroana mai bogată, frunzele ovat-eliptice, cu
vârful acut, baza rotunjită sau cordată, adânc dinţate, verzi-cenuşii-închis pe faţă şi albe-cenuşii-pubescente pe
dos. Florile se deschid înainte de înfrunzire, prin februarie, mai devreme decât la aninul negru. Fructele sunt
samare, de formă pentagonală.
Specia Alnus incana prezintă următoarea variabilitate: forma pendula - care se remarcă prin ramurile
pletoase şi var. laciniata - cu frunzele adânc lobate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Aninul alb este o specie mai puţin pretenţioasă faţă de sol, umiditate
şi lumină decât aninul negru. Tolerează şi uscăciunea solului şi suportă chiar semiumbra. Rezistă bine la ger.
Poate fi folosită în parcuri, pe coastele erodate, calcaroase, prundişuri etc.

3. Alnus viridis (Chaix) DC. (A. alnobetula Harting.) - Anin verde, Arin de
munte. Arbust de până la 2 m înălţime, cu tulpini uneori târâtoare, lujerii sunt măslinii, mugurii nepedicelaţi,
frunzele sunt ovat-eliptice, cu vârful acut, au până la 10 perechi de nervuri, serate pe margini şi cu smocuri de
perişori la baza nervurilor de pe partea inferioară.

Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe, semănate toamna sau primăvara foarte devreme, în mustul
zăpezii. Semănăturile se fac superficial, în sol nisipos, se umbresc în toiul verii iar solul se menţine permanent
reavăn.
Folosire. Datorită particularităţilor de creştere în mediu mai umed, aninii pun de obicei în valoare luncile şi
terenurile cu exces de umiditate. De asemenea pot fi plantaţi pe malul apelor pentru consolidarea malurilor.

Întocmit,
Şef lucr. dr. SANDU TATIANA