1

Arboricultură II
Cursul nr. 6
Subclasa ROSIDAE
Ordinul FABALES
Familia MIMOSACEAE

Este o familie alcătuită din 2 genuri (Mimosa şi Albizzia), dintre care cu scop decorativ în parcuri şi grădini
se cultivă doar genul Albizzia.

Genul ALBIZZIA Durazz.

Gen originar din Asia, Africa şi Australia care cuprinde cca. 49 de specii de arbori foarte decorativi, dintre
care la noi întâlnim doar o specie:
Albizzia julibrissin Durazz.- Albiţia, Arborele de mătase. Arbore de maxim 12 m, cu o coroană
etalată, puţin ramificată, cu ramuri divergente; cu frunze bipenate, alcătuite din 12 perechi de foliole care la
rândul lor se compun din mici foliole falcate cu vârful ascuţit. Florile apar din iunie până în august, sunt roze, în
capitule sferice cu filamente mătăsoase (staminele), dispuse în vârful ramurilor. Fructele sunt păstăi plate, de 10-
13 cm lungime, de culoare brun-deschis, indehiscente.
Particularităţi biologice şi ecologice. Cultivarul Rosea este cel mai răspândit în ţara noastră, atât datorită
frumuseţii florilor roze-intens, cât şi datorită rusticităţii acestuia. Este o specie repede crescătoare, termofilă, care
necesită climate mai blânde, poziţii adăpostite şi însorite. În iernile grele ramurile tinere şi lăstarii anuali degeră,
dar planta se reface după tăiere prin regenerare naturală.
Înmulţire. Se poate realiza destul de uşor prin seminţe, cu condiţia ca recoltarea păstăilor să aibă loc în
octombrie iar semănatul se va face în primăvară, cu seminţe umectate, pe strat. Puieţii cresc rapid şi dezvoltă un
sistem radicular puternic, pivotant, încă din anul I, fapt care permite ca toamna să fie scoşi şi depozitaţi la adăpost
de ger, urmând ca primăvara viitoare să fie replantaţi în pepinieră (Iliescu, A.F., 1998).
Folosire. Ca arbore solitar, în grupări sau chiar aliniamente.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul FABALES
Familia CAESALPINIACEAE
Această familie cuprinde specii ornamentale de subarbuşti, arbuşti şi arbori cu frunze compuse, flori
hermafrodite grupate în inflorescenţe şi fructele păstăi.

Genul CERCIS L.
Cuprinde 5-7 specii de arbuşti sau arbori răspândiţi în Europa de sud-est, Asia de est şi America de Nord.
Au muguri alterni, frunze simple, întregi, palmat-nervate; florile în fascicule sau în raceme, apar înainte sau odată
cu frunzele, chiar şi pe tulpină; fructele sunt păstăi dehiscente.
Cercis siliquastrum L. - Arborele Iudei. Este o specie de arbust sau arbore care poate ajunge la 10 m
înălţime. Are tulpina acoperită de o scoarţă negricioasă, cu crăpături fine, coronamentul lat-oval, lujerii, brun-
roşcaţi, glabri, cu lenticele mici, numeroase şi mugurii ovoid ascuţiţi alipiţi de lujer, pubescenţi. Frunzele sunt
alterne, simple, reniforme, verzi intens în tinereţe, albastre-verzui mai târziu, glabre, lung peţiolate. Florile au
culoarea roz-violaceu, în fascicule, şi apar în perioada aprilie-mai, înaintea înfrunzitului, pe lemn de toate
vârstele, chiar şi pe trunchi (fenomenul de cauliflorie). Fructele sunt păstăi de 7-10 cm lungime, de culoare
negricioasă, care se păstrează mult timp pe arbore. Seminţele sunt ovat-eliptice, turtite, tari, de culoare brună.
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţi menţionăm: var. alba, cu flori albe şi var. variegata,
cu frunze striate cu alb. Este o specie deosebit de ornamentală prin forma frunzelor şi prin abundenţa florilor ce
apar timpuriu, înaintea înfrunzitului, chiar pe tulpină. Este o specie termofilă, sensibilă la ger şi îngheţuri târzii,
care vegetează bine în locuri adăpostite, pe soluri nisipoase. Rezistă bine la uscăciune.
Cercis canadensis L. Este un arbore care ajunge la 12 m înălţime, cu lujeri verzi, muguri roşii, frunze
ovate, la bază cordate, la vârf scurt acuminate, de 8-14 cm lungime, cu florile mai mici, de culoare roz-
deschis,grupate câte 4-8 în fascicule, mai puţin decorative ca specia precedentă, cu fructele păstăi de 6-8 cm.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie mai rustică şi mai rezistentă la ger, dar mai puţin
decorativă decât Cercis siliquastrum.
Înmulţire. Speciile de Cercis se înmulţesc prin seminţe, altoire şi butăşire. Au fost făcute şi încercări
reuşite de marcotare. Semănarea în pepinieră se face toamna, după recoltare, sau primăvara când se foloseşte
sămânţa stratificată. Semănarea se mai poate face în februarie-martie, în răsadniţe, în lădiţe.
 2
Altoirea se poate face în ianuarie, în seră. Se folosesc puieţi de un an, păstraţi în lădiţe cu muşchi umed. Se
practică altoirea în despicătură, folosindu-se lujerii din sezonul precedent de vegetaţie. Puieţii altoiţi se plantează
în vase de lut conţinând pământ nisipos. Butăşirea se practică mai rar, primăvara, în seră, cu butaşi lignificaţi.
Folosire. În parcuri şi grădini aceste specii se întrebuinţează în mod individual sau în grupuri, fiind preţuite
pentru înflorirea abundentă, timpurie, înaintea înfrunzitului şi prin forma particulară a frunzelor.

Genul GLEDITSIA L.
Cuprinde cca 11 specii originare din Europa, Asia, Japonia, Africa tropicală, Argentina etc. La noi în
cultură există 5 specii. Sunt arbori spinoşi, cu frunze alterne, uneori fasciculate, cu flori poligame în raceme sau
panicule, cu fructul o păstaie turtită.
Gleditsia triacanthos L.- Glădiţă, Plătică, Roşcov sălbatic. Este un arbore originar din partea de sud-est
a Americii de Nord care ajunge la noi la înălţimea de 40 m. Atunci când se dezvoltă în masiv are tulpina dreaptă.
Scoarţa este de culoare cenuşie-deschis si formează ritidom subţire, care mai târziu devine solzos.
Coroana este largă şi răsfirată, iar ramurile, lujerii si uneori chiar tulpina prezintă spini lungi, simpli sau
ramificaţi. Frunzele sunt simplu sau dublu paripenat-compuse, cu 7-12 perechi de foliole de cca 3 cm lungime,
oblong-lanceolate, lucioase, pe margini puţin crenate, verzi, toamna capătă o culoare galbenă.
Florile, în raceme înguste, sunt mici, galbene-verzui, mirositoare, melifere şi apar târziu, în iunie-iulie.
Fructul este o păstaie indehiscentă, de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime, ce conţine seminţe obovate, brune, cu
tegumentul tare. Păstăile rămân pe arbore până primăvara.
Particularităţi biologice şi ecologice. Fructifică anual şi abundent. Lăstăreşte mai slab decât salcâmul şi
drajonează. Are o creştere rapidă şi o longevitate de peste 100 de ani.
În cultură sunt cunoscute mai multe varietăţi: var. inermis, cu ramuri fără spini; var. elegantissima, cu
ramuri subţiri, pendule, forma piramidalis, cu port piramidal, var. sunburst - cu frunze galbene din primăvară.
Gleditsia japonica L. - Glădiţa japoneză. Este un arbore care ajunge până la 25 m înălţime, spinos, cu
lujerii tinerii purpurii, frunzele de 25-30 cm lungime, simplu sau dublu penate, cu foliole ovate, oblongi, pe faţă
lucitoare, cu flori scurt pedunculate, în raceme şi cu fructele păstăi răsucite, roşietice, de 25-30 cm lungime.
Particularităţi biologice şi ecologice. Glădiţa japoneză are mare nevoie de lumină şi cere un climat mai
călduros. Suportă bine seceta. Rezistă mai bine decât alte specii la inundaţii, pe terenuri sărăturoase, pe soluri
bogate în carbonaţi. Este puţin atacată de dăunători şi este destul de vătămată de vânt.
Înmulţire. Glădiţele se înmulţesc prin sămânţă. Semănăturile de toamnă (după 15 septembrie) dau
rezultate bune, chiar dacă se fac cu seminţe nepregătite, recoltate în aceeaşi toamnă. Semănăturile de primăvară
se fac cu seminţe pregătite prin forţare. Forţarea se execută ţinând seminţele 1-2 minute în apă la 100°C şi apoi
10-12 ore în apă caldă la 60-70°C. Se mai pot trata seminţele cu ajutorul unei soluţii de HCl 37% în care se ţin
timp de 30 minute. Pentru varietăţile ornamentale se poate face altoirea.
Folosire. Glădiţele sunt întrebuinţate în parcuri si grădini, în special pentru garduri vii înalte,
impenetrabile, care au însă dezavantajul că se răresc cu timpul, necesită completări şi se tund cu o oarecare
greutate. Sunt folosite de asemenea ca arbori izolaţi, în masive, grupuri şi pe alei, fiind preţuite pentru creşterea
rapidă, marea rusticitate, pentru frumuseţea frunzişului şi fructele decorative, care rămân pe ramuri în timpul
iernii.

Genul GYMNOCLADUS L.
Gen originar din America de Nord şi China care cuprinde doar 2 specii de arbori înalţi (peste 20 m), cu
ramuri foarte groase, noduroase.
Gymnocladus dioicus K.Koch. (G. canadensis Lam.) - Roşcov de Canada. Arbore de talia a II-a, cu
înrădăcinare superficială, coronamentul rar, ritidomul solzos brun-cenuşiu, ramurile groase, ascendente, iar
frunzele sunt foarte mari, lungi de până la 80 cm, dublu-penat-compuse, cu foliole de 5-8 cm, ovate, glabre,
pieloase, cu vârful ascuţit şi marginea întreagă; frunzele apar primăvara târziu şi au coloraţie rozie, iar spre
toamnă devin galbene-aurii şi cad de timpuriu. Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice, verzi-închis, grupate în
raceme lungi, terminale, apar prin iunie, iar fructul este o păstaie maro-închis, lată, groasă şi lungă de cca. 23 cm,
în interior cu seminţe maro-închis, cu tegumentul foarte dur.
Particularităţi biologice şi ecologice. Creşte repede în tinereţe, drajonează puternic şi până la distanţe
mari. Necesită un climat mai călduros şi însorire, soluri fertile, cu umiditate în sol de la puţină spre medie.
Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe care înainte de semănare necesită tratare cu acid sulfuric
concentrat, în două reprize de câte 1 oră sau scarificarea seminţelor. Se mai poate face butăşirea prin utilizarea
butaşilor de rădăcină (fragmente de cca. 5 cm) care se plantează orizontal în ghivece, în seră.
Folosire. Aspectul interesant al ramurilor, scoarţei, al frunzişului şi al păstăilor îl recomandă ca arbore
izolat sau în grupări, spre marginea acestora.
 3
Subclasa ROSIDAE
Ordinul FABALES
Familia FABACEAE (LEGUMINOSAE)
Genul SOPHORA L.
Acest gen este originar din Asia şi America de Nord, cuprinzând cca. 22 specii de arbori, arbuşti şi mai rar
subarbuşti. Dintre speciile genului, la noi se cultivă:
Sophora japonica L. - Salcâmul japonez, sofora. Este arbore originar din China şi Coreea, un-de
ajunge la înălţimea de peste 20 m. Are tulpina acoperită cu o scoarţă la început netedă, de culoare verde-închis,
apoi cenuşie, cu ritidom subţire; formează ritidom de timpuriu. Coroana este globuloasă, deasă. Lujerii sunt verzi,
glabri. Mugurii sunt alterni, mici, îngropaţi parţial în cicatrice. Frunzele sunt imparipenat compuse, de 15-25 cm,
cu 7-11 foliole ovate sau ovat-lanceolate, verzi-închis şi lucitoare pe faţă, pe dos glauce şi alipit pubescente.
Florile sunt galben-pal, mai mici decât ale salcâmului, în panicule terminale, erecte. Înflorirea are loc vara (iulie-
august). Păstaia este indehiscentă, strangulată între seminţe, de culoare verde, de 5-10 cm lungime. Se maturează
toamna târziu, dar se menţin pe ramuri mult timp, pe timpul iernii păstăile se fragmentează şi cad. Seminţele sunt
ovale, negre.
Particularităţi biologice şi ecologice. În cultură se cunosc cultivarurile:
 pendula, cu port pletos şi nu înfloreşte;
 variegata, cu foliolele striate cu alb-gălbui;
 columnaris, cu portul piramidal.
Sofora este o specie de lumină care suportă în tinereţe umbrirea. Preferă staţiunile mai calde, ferite de
geruri. Rezistă la secetă, fum şi gaze. Necesită soluri profunde, fertile, cu textură medie spre uşoară. Suportă
prezenţa calcarului în sol. Creşte destul de încet în primii ani şi lăstăreşte destul de bine.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire. Seminţele, chiar neforţate, semănate primăvara
devreme, răsar în aceeaşi primăvară; totuşi este bine ca, înainte de semănat, să fie ţinute în apă 12-14 ore.
Înmulţirea varietăţilor ornamentale se face prin altoirea în despicătură, în sere. Portaltoaiele sunt puieţi de 2-3 ani,
obţinuţi din sămânţă, transplantaţi de primăvara în ghivece de pământ şi aduşi în seră cu două săptămâni înainte
de altoit. Altoaiele se confecţionează din lujerii formaţi în sezonul curent de vegetaţie, lungimea lor fiind de 8-10
cm.
Folosire. Sofora este un arbore ornamental, cultivat în parcuri şi grădini, solitar, în grupuri sau la marginea
masivelor, fiind preţuit pentru coronamentul său globulos, plângător sau piramidal, pentru frumuseţea frunzelor
sale lucitoare, dispuse ordonat, şi înflorirea sa târzie. Se evită folosirea ca arbore de aliniament din cauza păstăilor
care se fragmentează şi cad, murdărind trotuarele şi provocând alunecarea pietonilor.

Genul CLADASTRIS Raf.

Este un gen originar din America şi Asia, cuprinzând 4 specii de arbori şi arbuşti. Dintre speciile genului, la
noi se cultivă:
Cladrastis lutea (Michx) K.Koch (Virgilia lutea Michx., C. tinctoria Raf.) – Cladastris. Este o specie
originară din America de Nord şi Asia de est cu talia de 5-15 m înălţime. Are scoarţa trunchiată netedă, cenuşie-
închis, coroana largă, deasă, cu ramuri fragile iar lujerii sunt bruni, glabri. Mugurii sunt alterni, nuzi, suprapuşi,
înconjuraţi de o cicatrice în formă de potcoavă. Frunzele sunt penat compuse, mari de peste 20 cm lungime, cu 7-
9 foliole ovat-eliptice de 7-10 cm; toamna se colorează în galben-auriu. Florile sunt albe, în laxe panicule pendule
de 25-44 cm, mirositoare; apar în mai-iunie. Fructele sunt păstăi de 7-8 cm, turtite, târziu dehiscente.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie exigentă faţă de sol şi climă. Necesită cultivarea pe
soluri fertile profunde, revene, în lumină, dar cu adăpost lateral. Zăpada şi furtunile îi provoacă rupturi în
coronament.
Cladastris sinensis Hemsl. Arbore mai înalt decât specia precedentă, cu frunze compuse din 9-13 foliole
alungit-lanceolate, de 5-10 cm lungime, pe partea inferioară gri-verzui; florile sunt albe-roşietice, dispuse în
panicule mari, care apar târziu (iulie-august).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi. Semănăturile se fac de obicei în perioada februarie-martie,
în seră. Butăşirea se practică în decembrie, cu butaşi de rădăcină de 5-8 cm lungime iar după înrădăcinare, în
aprilie, se plantează în pepinieră.
Folosire. În parcuri şi grădini acest arbore este foarte apreciat pentru inflorescenţele mari, mirositoare, care
în momentul scuturării, prin abundenţa lor, dau impresia unei ninsori căzute împrejurul arborelui. Culoarea
frunzelor, care toamna devin galbene-aurii, îl recomandă, de asemenea, ca un frumos arbore de ornament. Se
foloseşte în mod individual sau în grupuri.
 4

Genul GENISTA L.
Gen originar din Africa, Asia şi Europa care are cca. 98 de specii ierboase, subarbuşti şi arbuşti. La noi
există câteva specii spontane şi cultivate ca plante ornamentale chiar dacă sunt, în general, puţin răspândite în ţara
noastră.
Genista tinctoria L. - Drobiţă, Grozamă. Este un subarbust răspândit în Europa, Asia şi America de
Nord, care ajunge la 0,3-0,6 m, cu ramuri lungi, virgate, uneori în formă de mătură, muchiate, de culoare verde,
cele mai multe terminate cu inflorescenţă. Frunzele sunt simple, lanceolate, de l-4 cm, oblongi până la oblong
lanceolate, ciliate pe margini, verzi-închis pe faţa superioară. Florile sunt galbene, în raceme terminale, apar vara.
Fructele sunt păstăi turtite de 2-3 cm lungime, late de 3-5 mm, conţinând 5-10 seminţe orbiculare de culoare
verzuie.
Dintre speciile care se mai cultivă în parcuri şi grădini în ţara noastră, cităm:
Genista germanica L. Subarbust de maxim 60 cm, cu ramuri pubescent-spinoase, flori mici, galbene,
care apar vara şi este indicată a se cultiva pe marginea aleilor.
Genista hispanica L. Subarbust de maxim 30 cm înălţime, spinos, care înfloreşte vara, cu flori mici,
galbene, în ciorchini.
Particularităţi biologice şi ecologice. Datorită portul adesea radicant este folosită pe stâncării, în jurul
tulpinii arborilor, ca un covor des.
Genista sagittalis L. Arbust mic, cu flori galbene, în raceme care apar primăvara-vara.
Particularităţi biologice şi ecologice. Aceste specii sunt, în general, puţin exigente faţă de sol, preferind
totuşi solurile nisipoase, permeabile şi locuri însorite. Rezistă bine la ger şi la secetă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi sau prin altoire. Seminţele, care se recoltează imediat după
coacere, se seamănă în februarie, în răsadniţe. Butăşirea se practică la Genista tinctoria în septembrie-octombrie,
la pat rece, iar la începutul iernii, butaşii se trec în vase de pământ. Butaşii se confecţionează din lujerii laterali,
semilignificaţi cu călcâi şi au o lungime de 5-10 cm. Se mai practică altoirea (în despicătură), în sere, primăvara
pe portaltoi de Laburnum anagyroides, înrădăcinat în ghiveci.
Folosire. Plantele de drobiţă sau grozamă se folosesc în parcuri la lizierele de masive, ca borduri de alei, în
grupări sau, cele mai decorative, în mod izolat. Mai nou se utilizează frecvent pentru decorarea rocăriilor.

Genul CYTISUS L.
Gen originar din Europa, Africa de Nord şi Asia de Est, cu cca 60 de specii de arbuşti de maxim 2 m
înălţime. Cele mai frecvente specii la noi sunt:
Cytisus scoparius (L.) Link. (Sarothamnus scoparius (L.) Wimm.) - Mătura verde, Drob. Este un arbust
originar din Europa sudică, care ajunge până la 1,5 m înălţime. Are tulpinile des ramificate, verzi, cu 5 muchii,
relativ sărace în frunze. Frunzele sunt alterne, trifoliate, sau cele superioare, reduse la o foliolă, obovate sau
obovat-lanceolate, de 0,8-2 cm lungime. Florile sunt galbene-aurii, foarte rar albe, fiind aşezate la subsuoara frun-
zelor câte l-2; înfloreşte în mai-iunie. Fructele sunt păstăi înguste, dehiscente, conţinând 8-15 seminţe brune,
negricioase.
Particularităţi biologice şi ecologice. Există numeroase cultivaruri apreciate şi anume:
 Andreanus - cu flori galbene cu roşu-închis;
 Goldfinch - cu flori galbene cu roşu;
 Red Wings - cu flori roşii-carmin;
 Cornish Cream - cu flori galben-pal. (Iliescu, A.- F.,1998).
Este o specie rustică, vegetând bine pe soluri sărace, uscate, dar lipsite de calcar. Suferă din cauza gerurilor.
Înmulţire. Drobul se înmulţeşte prin sămânţă. Aceasta se pregăteşte la fel ca cea de salcâm şi se seamănă
în aprilie, la 2 cm adâncime. Puieţii devin apţi de plantat la vârsta de un an.
Folosire. În parcuri şi grădini se întrebuinţează la margini de masive, sub formă de boschete sau izolat, pe
terenuri sărace, uscate; poate fi cultivat şi pe haldele miniere.
Cytisus nigricans L. (Lembotropis nigricans (L.) Griseb.) - Lemnul bobului, Bobiţel. Este o specie
spontană în regiunea de dealuri din ţara noastră, ajungând la l-2 m înălţime. Are tulpina ascendentă sau erectă, cu
scoarţa cenuşie-închis, ramurile subţiri, verzi, cu peri argintii, alipiţi. Frunzele sunt trifoliate, lung peţiolate, cu
foliole acute, de 1-3 cm, eliptice sau ovate, pe dos pubescente. Florile galben-aurii sunt în raceme terminale,
erecte; apar în mai-iunie. Fructele sunt păstăi mici de 2-3 cm, păroase, conţinând 5-6 seminţe de culoare castanie-
închis.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie nepretenţioasă faţă de condiţiile de sol şi climă,
preferând însă solurile nisipoase, drenate şi locurile luminate.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, prin butaşi sau prin altoire. Semănăturile se fac primăvara direct în
pepinieră, sau în luna martie, în seră (în acest caz se repică la pat rece, când puieţii au câţiva centimetri).
 5
Butăşirea se practică în septembrie-octombrie, la pat rece, utilizându-se butaşii lignificaţi de 8-15 cm
lungime, cu călcâi, ce se plantează într-un amestec de 2/3 turbă, 1/3 nisip; în primăvară, butaşii înrădăcinaţi se
plantează în ghivece.
Altoirile se execută în seră folosindu-se ca portaltoi puieţii de 2 ani de Laburnum anagyroides, care în
primăvara precedentă altoirii au fost transplantaţi în vase de pământ. Altoaiele sunt lujeri de 10-15 cm, lignificaţi,
formaţi în sezonul precedent de vegetaţie. Altoirea se face în luna martie, în despicătură sau sub scoarţă.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi Cytisus nigricans se amplasează în platbande, pe marginea bordurilor,
a boschetelor, pentru decorarea stâncilor şi a locurilor uscate şi însorite.
Cytisus x praecox Bean. (C. multiflorus x C. purgans) - Drob, Citisus. Specie hibridă originară din
Anglia, care creşte sub formă de tufe globuloase, înalte de 1,5 m, foarte ramificate, cu numeroşi lăstari subţiri,
verzi, ascendenţi, cu frunze mici. Este foarte ornamental prin înflorirea timpurie, deosebit de bogată. Florile sunt
galben-crem neplăcut mirositoare, dar numeroase şi foarte decorative.
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre formele ornamentale cităm: Zeellandia (cu flori albe-crem cu
lila), Albus (flori albe şi talie mică), All Gold (cu flori galbene aurii) ş.a.
Alte specii de interes ornamental sunt:
Cytisus austriacus L. - cu ramuri argintii păroase, înflorire vara târziu, flori galbene şi fructe păros-lanate;
Cytisus ardoinii Fourn. - cu creştere compactă, mică, de maxim 30 cm, semitârâtor, cu flori galbene închis
care înfloresc primăvara;
Cytisus purpureus L. - cu florile purpurii, foarte ornamentale.
Necesită soluri nisipoase, bine drenate; vegetează bine în plină lumină; pentru menţinerea capacităţii
decorative necesită tăieri după înflorire iar înmulţirea se face la fel ca la specia C. scoparius.
Folosire. Foarte apreciaţi pentru abundenţa înfloririi şi coloritul viu, arbuştii de Cytisus se pot planta izolat
sau în grupări, rareori chiar se constituie în masive. C x praecox nu se va amplasa prea aproape de locuri de joacă,
bănci sau în apropierea locuinţelor deoarece degajă un miros neplăcut (florile). Unele specii se pretează chiar
pentru cultura în recipiente mari. Pentru o plăcută şi uniformă înflorire se recomandă tăierea arbuştilor imediat
după înflorire (destul de sever la plantele tinere).

Genul LABURNUM Fabr.

Cuprinde 3 specii răspândite în Europa de sud şi Asia de vest, preţuite în cultura ornamentală, dintre care la
noi este cultivat:
Laburnum anagyroides Medik. (L. vulgare Bercht.et Presl., Cytisus laburnum L.) - Salcâmul galben
Este un arbust indigen întâlnit frecvent la noi şi chiar spontan în pădurile montane din S-V Olteniei, ajunge
la 7 m înălţime şi adeseori are port de arbore. Are scoarţa măslinie, lujerii verzi-cenuşii, pubescenţi.
Frunzele sunt alterne trifoliate, lung peţiolate, cu foliole eliptice de 3-8 cm, aproape sesile. Florile în racem,
lax, pendul, lung până la 30 cm, galbene-aurii, melifere; înfloreşte în mai-iunie. Fructul este o păstaie de 5-6 cm
lungime, alungită, pubescentă, cu 3-7 seminţe mici, care se maturează în august.
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţi cităm: alschinger (cu foliole albăstrui-cenuşii),
aureum (cu foliole panaşate cu galben), pendulum (cu ramuri subţiri, pendente) etc.
Este o specie heliofilă, rezistentă la secetă şi destul de rezistentă la ger, puţin exigentă faţă de sol (nu
suportă terenurile compacte), rezistă la fum şi la praf, la umbrire. Scoarţa, frunzele, fructele şi seminţele sunt
toxice, deoarece conţine un alcaloid periculos pentru om şi animale (citisina).
Se mai cultivă la noi:
 Laburnum alpinum - specie mai rezistentă la ger;
 Laburnum x watereri (L. alpinum x L. anagyroides) - mult mai decorativ decât speciile precedente
deoarece are inflorescenţe mult mai lungi ( până la 50 cm lungime) şi florile mirositoare.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, prin altoire şi prin butăşire. Se-mănarea se face primăvara, fără
stratificare, ci doar o umectare a seminţelor în apă timp de 2-3 ore. Altoirea se execută în iulie, în oculaţie; se mai
poate altoi în luna aprilie, în despicătură, după ce port-altoiul a fost retezat deasupra primului mugure de la bază.
Butăşirea se practică în noiembrie, folosindu-se butaşi lignificaţi din sezonul curent de vegetaţie, având lungimea
de 20-25 cm şi la bază un mic călcâi. Butaşii se plantează direct în pepinieră.
Folosire. În parcuri şi grădini, salcâmul galben este preţuit pentru inflorescenţele mari, pendente, de
culoare galbenă-aurie. Se întrebuinţează la marginea masivelor, în compoziţia boschetelor sau chiar izolat. Este
indicat pentru spaţiile verzi industriale şi pentru zona litoralului.

Genul AMORPHA L.
Gen originar din America de Nord şi Mexic care include cca 13 specii de arbuşti rezistenţi la secetă.
La noi se întâlneşte frecvent:
Amorpha fruticosa L. - Salcâmul mic, amorfa. Este un arbust care ajunge obişnuit la circa 3 m
înălţime şi, mai rar, chiar până la 6 m. Are o înrădăcinare puternică şi drajonează; tulpinile cu ramuri lungi,
subţiri, curbate, formează o coroană rară.
 6
Frunzele sunt imparipenat-compuse, mari, cu foliole numeroase (11-25), ovat-eliptice, lungi până la 4 cm,
înfrunzeşte târziu, la sfârşitul lunii mai. Florile mici, albastre-violacee, în raceme spiciforme, apar mai târziu
decât ale salcâmului, în iunie-iulie şi sunt melifere. Fructele sunt păstăi foarte mici, de 7-9 mm, curbate,
indehiscente, cu o singură sămânţă de circa 5 mm, brună, lucitoare.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie heliofilă, care preferă staţiunile calde, cu sezon lung
de vegetaţie, rezistentă la secetă, nepretenţioasă faţă de sol, dar preferându-le pe cele nisipoase, revene.
Dintre varietăţile întrebuinţate în cultura ornamentală se menţionează la noi: var. Albiflora - cu flori albe,
var. Pendula - cu ramuri pendule, var. Crispa - cu frunzele ondulate, ş.a.
Altă specie, mai rar întâlnită, este:
Amorpha canescens Nutt. Subarbust de maxim 1 m, cu frunze compuse din foarte multe foliole (până la
45) ovat-eliptice, mai mici, (maxim 2 cm lungime), pubescente, cenuşii; florile sunt mici, albastre, în raceme
lungi, terminale, apar vara, iar fructul este o păstaie mică, dreaptă, păroasă.
Înmulţire. Amorfa se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă primăvara, fără a fi pregătite în prealabil
prin stratificare sau prin forţare. Mai rar se practică butăşirea. În acest caz butaşii se execută cu călcâi. Această
specie are varietatea pendula, care se obţine prin altoire, primăvara, în despicătură, pe portaltoi de Amorpha
fruticosa. Lăstăreşte şi drajonează puternic.
Folosire. Amorfele sunt preţuite pentru parcuri şi grădini pentru interesantele lor inflorescenţe de culoare
liliachie-albăstruie şi pentru forma păstăilor. Sunt întrebuinţate în boschete şi la marginea masivelor şi pentru
consolidarea terenurilor în pantă şi a coastelor degradate.

Genul WISTERIA Nutt.

Gen originar din America de Nord şi Asia de Est care include 9 specii de liane înalte căţărătoare. La noi se
întâlnesc speciile:
Wisteria sinensis (Sims) Sweet. – Glicina. Este o liană originară din China, care ajunge la 20 m lun-
gime. Lujerii şi frunzele sunt la început păroase, apoi glabrescente. Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse,
lungi până la 30 cm, cu 7-11 (13) foliole ovat-lanceolate, până la eliptice, de 4-8 cm lungime, lung acuminate.
Florile sunt albastre-violet, mirositoare, de 2,5 cm, în raceme pendente, lungi de 15-30 cm, înfloresc în mai-iunie,
cu înflorire aproape simultană a florilor. Fructul este o păstaie păroasă, coriacee, de 10-15 cm, conţinând 1-3
seminţe.
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţile mai frecvente la noi se citează varietatea Alba, cu
flori albe. Este o specie care necesită soluri bogate, revene, uşoare, locuri însorite, la adăpost de curenţii reci. Este
destul de rezistentă la geruri. Glicinele se taie de două ori pe an: - în martie, când se păstrează lăstarii formaţi pe
ramurile bătrâne, precum şi baza ramurilor de 1 an, garnisită cu boboci; - vara, în luna august, când se scurtează
creşterile lăstarilor lungi, care au poziţii necorespunzătoare.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcotaj, butăşire şi altoire.
Semănatul se execută primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, în pepinieră sau în seră, unde se poate semăna
toamna târziu şi chiar iarna, în cutii, într-un amestec de 1/2 pământ lutos, 1/4 turbă sau humus de pădure şi 1/4
nisip. Prin marcotaj se înmulţeşte primăvara, aplicându-se marcotajul şerpuit la lăstarii din anul precedent. Pentru
asigurarea înrădăcinării se face o incizie la un mugur aflat în pământ. Butăşirea se practică cu butaşi de rădăcină
de 13-14 cm lungime, care se plantează primăvara în pământ nisipos, în răsadniţe reci se poate executa butăşirea
în verde, în vederea altoirii se folosesc portaltoaie de Wisteria sinensis (puieţi de l-2 ani) proveniţi din seminţe.
Se mai practică altoirea pe butaşi înrădăcinaţi, cu rădăcină goală. Altoirea se face în despicătură, în lunile
februarie-martie; după altoire se plantează în ghivece, iar după prindere se plantează la loc definitiv.
Folosire. Glicinele sunt plante agăţătoare mult preţuite pentru ornamentarea pe verticală a pereţilor,
balcoanelor, pergolelor, chioşcurilor ş.a..
Wisteria floribunda (Willd.) D.C. - Glicina japoneză. Este o liană originară din Japonia, care ajunge la
8 m lungime. Are frunze compuse, cu foliole mai numeroase (13-19), eliptice, la bază rotunjite şi la vârf
acuminate. Florile sunt violete în raceme mai lungi decât ale speciei precedente (până la 50 cm) şi mirositoare.
Păstaia este îngustă la bază, catifelat-pubescentă şi lungă de 10-15 cm.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are multe varietăţi foarte decorative, deosebit de preţuite pentru
cultura ornamentală, cum sunt: Alba, Longissima alba, Kuchi Beni (cu flori albe), Rosea (cu flori roz), Ben
Fugi, Violaceo-plena (cu flori violet deschis), Geisha (cu flori violet-albăstrui).
Înmulţirea lor se face prin altoirea pe rădăcină, în seră, în februarie-martie.

Genul ROBINIA L.
În acest gen sunt cuprinse cca. 18 specii de arbuşti şi arbori originari din America de Nord, care au fost
introduşi în Europa începând cu anul 1601. Au lujerii spinoşi, cu spini aşezaţi perechi, muguri mici, ascunşi,
frunze imparipenat compuse, cu foliole opuse, peţiolate, florile în raceme şi fructul este o păstaie turtită cu
numeroase seminţe.
 7
Robinia pseudacacia L. – Salcâmul. Este un arbore care ajunge până la 25 m înălţime, cu înrădăcinarea
lung trasantă, cu tulpina ce capătă ritidom gros, cu coronamentul neregulat, lujerii muchiaţi şi spinoşi.
Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 7-19 foliole eliptice, de 3-4 cm lungime, glabre, pe partea inferioară
glaucescente; înfrunzeşte târziu, în cursul lunii mai. Florile sunt albe, uneori roz-deschis foarte parfumate, în
raceme pendule de 10-25 cm lungime, apar în mai-iunie. Fructul este o păstaie brun-negricioasă de 5-10 cm, cu
3-10 seminţe reniforme, brune, tari.
Particularităţi biologice şi ecologice. Salcâmul are numeroase varietăţi ornamentale, clasificate după
următoarele însuşiri:
1. după forma de creştere: Bessoniana (coronament ovoidal-rotunjit, afânat, înflorire rară, Umbraculifera
(coronament sferic, cu frunze mici, verzi-deschis, nu înfloreşte); Pendula (coronament plângător); Appalachia,
Pyramidalis, Rectissima, Stricta (cu forma coronamentului prelungă); Tortuosa (cu lujerii tortuoşi), ş.a.
2. după forma frunzei: Amorphifolia, Linearis, Microphylla (cu frunze mici şi înguste); Pendulifolia (cu
frunzele atârnând); Crispa (cu frunzele ondulate); Unifolia (cu frunze simple, cu o singură foliolă) ş.a.
3. după culoarea frunzelor: Aurea (verzi-gălbui), Glaucescens (culoare verde albăstrui); Purpurea
(roşiatice)
4. după înflorire: Semperflorens (cu înflorire din iunie până în toamnă); Decaisneana (cu flori roz).
Salcâmul este o specie de lumină, care poate însă suporta o umbrire laterală. Necesită un sezon lung de
vegetaţie şi căldură estivală. Este sensibil la ger şi îngheţuri, fiind vătămat de către vânturile puternice. Se
dezvoltă în bune condiţii pe solurile permeabile, revene, fertile şi suferă pe soluri calcaroase, lutoase, compacte,
pe terenuri înţelenite. Nu suportă apa stagnantă.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, prin marcotaj, butăşire, altoire.
Semănarea se face primăvara, după trecerea îngheţurilor târzii, cu seminţe forţate. Forţarea se face prin
ţinerea seminţelor în apă rece, caldă sau clocotită, prin scarificarea mecanică, prin tratament chimic (acid
sulfuric). Pentru forţarea cu apă rece, seminţele se ţin timp de 48 de ore, înainte de semănat, în apă rece. În apă
caldă seminţele sunt ţinute la forţat numai 24 de ore, iar în apă clocotită, câteva minute. Scarificarea se execută
cu maşina de scarificat sau se tratează seminţele cu acid sulfuric timp de 60 de minute.
Marcotajul se execută prin muşuroirea drajonilor, care se pot obţine prin rănirea rădăcinilor, cu ajutorul
cazmalei, la începutul sezonului de vegetaţie. Butăşirea se face cu butaşi de rădăcină, de circa 8 cm lungime,
confecţionaţi în luna decembrie şi conservaţi în nisip. Altoirea se practică pe puieţi de salcâm ( Robinia
pseudacacia) plantaţi sau pe puieţi cu rădăcina goală, după care se plantează în pepinieră la distanţa de 80 cm
între rânduri si 50 cm pe rând. În vederea formării de arbori de alei, puieţii de salcâm se recepează în anul al
doilea de la plantare şi după l-2 ani se practică o altoire în coronament la înălţime de 2,2-2,4 m pentru varietăţile:
Bessoniana, Inermis, Umbraculifera etc. şi la colet pentru varietăţile de Semperflorens, Pyramidalis etc. După
prindere, altoaiele trebuie tutorate. După plantarea lor definitivă, varietăţile Bessoniana, Umbraculifera etc. se
taie scurt în coronament anual, sau la 2-3 ani, în vederea îndesirii coronamentului.
Folosire. Salcâmul este o specie folosită în cuprinsul spaţiilor verzi ca arbore de alei, bulevarde, străzi, sub
formă de boschete sau pâlcuri şi în mod izolat, fiind preţuit fie pentru port, fie pentru înflorirea bogată şi plăcut
mirositoare sau pentru rapiditatea de creştere şi cultura sa relativ uşoară.
Robinia hispida L. - Salcâmul roşu. Acest arbust nu ajunge la înălţimi mai mari de 3 m. Are lujerii
acoperiţi cu peri roşcaţi, cu florile roşii, roz sau purpurii, mirositoare, care înfloresc în iunie, uneori a doua oară în
toamnă (fig. 529) iar lujerii nu au spini. Păstăile sunt acoperite cu peri lungi, rigizi. Este o specie de arbust foarte
ornamentală în perioada înfloririi, rezistentă la ger şi la uscăciune.
Robinia neomexicana Gray - Salcâmul mexican. Este un arbust sau un arbore care ajunge la 10 m
înălţime, cu lujerii spinoşi, cu frunze având cca 15 foliole eliptic-lanceolate, lungi, pe dos mătăsos pubescente, cu
florile palid roz în raceme multiflore, care apar în lunile iulie-august. Are fructul de 6-10 cm, glandulos-hispid.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este preţuit pentru înflorirea sa bogată. Se dezvoltă viguros şi este indicat
pentru solurile uscate, pietroase, pe terenuri însorite, puternic, unde alte specii se dezvoltă mai slab.
Robinia viscosa Vent. - Salcâmul roşu. Este o specie care ajunge la 12 m înălţime, cu coronamentul
globulos. Lujerii sunt glanduloşi vâscoşi, nespinoşi sau cu spini mici, roşii, frunzele au foliole numeroase (13-
25), ovate, de 3-4 cm lungime, glabre; florile sunt mari, de culoare roz, în raceme dese, scurte, cu înflorire în mai-
iunie. Păstăile sunt lungi de 5-8 cm, cu peri roşietici, glandulos-vâscoşi.
Este rezistent la ger şi secetă; vegetează şi pe soluri compacte.
Folosire. În parcuri şi grădini este folosit la marginea masivelor, ca arbore de alei, pe lângă clădiri.

Întocmit: Șef lucr. dr. SANDU Tatiana