Sunteți pe pagina 1din 14

Compoziţii vegetale în

amenajări peisagistice

1
Principii generale în compoziții vegetale

Principiile designului se aplică şi în compoziţiile vegetale. Acestea se aplică, în egală


măsură, la proiectarea grădinilor, la alegerea speciilor şi la plantare în general. Aceste
principii sunt esenţiale pentru dezvoltarea schemelor de culori şi la succesiunea înfloririi.

Definiţie:
În cadrul dezbaterilor despre artă, cuvântul compoziţie este utilizat frecvent. Ce
înseamnă acest lucru mai exact? Pur şi simplu aranjarea ordonată a părţilor într-un tot unitar şi
armonios. Două aspecte sunt esenţiale - ca piesele să fie aranjate într-un mod ordonat şi ca
rezultatul să ne mulţumească. Cel de-al doilea decurge din primul, deoarece minţile cultivate
reacţionează favorabil la ordine şi negativ la confuzie.

Peisajul natural este în repaus, un repaus al echilibrului, cu ordinea sa proprie,


armonioasă. Astfel, în peisajul natural, omul este un intrus. Organizarea oricărei zone de către
om, poate atrage după sine o concentrare a caracterului peisajului său natural, o integrare a
elementelor naturale cu acelea construite de om, sau crearea unui complex de spații și forme
produse în întregime de om.
În fiecare din cazurile menționate, atitudinea recomandabilă este cea care dezvoltă
sisteme unitare, care realizează o îmbinare a tuturor elementelor artificiale și naturale și
creează astfel un peisaj nou, ordonat și odihnitor.
Calitatea cea mai des întalnită a peisajului creat de om este transformabilitatea.
Omul este în continuă cautare a unor forme noi, pe care le poate lua pamântul, săpându-l,
mutându-l, frământându-l. Uneori fără sens, distrugând trasaturile bune existente, alteori
amenajând inteligent cu atâta sensibilitate, creând o legatura între funcție și sit, încat creează
îmbunătățiri ale peisajului.
Scopul final realizării unei compoziții, ca, de altfel, și cel al arhitecturii peisagere, este
sã gãzduiascã și sã rãspundã întregului spectru de activitãti și emoții de care sunt capabile
ființele umane.
Analizând dezvoltarea oricarei zone de pe suprafața pamântului, noi trebuie să ne dăm
seama că teritoriul formează o suprafată unică, continuă, iar orice proiect aplicat la această
suprafață afectează nu numai zona respectivă, ci și spațiul din afara ei. Fiecare noua adăugire
sau schimbare oricat de minusculă, impune teritoriului o serie de noi proprietăți fizice și
vizuale.
Practic, arhitectul este angajat într-un proces continuu de creare sau modificare a
caracterului peisajului.

S-a încercat elaborarea unei formule pentru proiectarea acestei ordini placute numită
compoziţie. Astfel, s-au elaborat principii universal valabile precum: secvenţierea, unitatea,
echilibrul şi accentuarea. Există multe modalităţi de punere în practică a acestor principii.
Masă, linie, repetiţie, textura, cadru, ritm, culoare, soi sunt elemente cheie pentru metodele
utilizate şi aceste metode sunt destul de familiare, pentru oricare dintre arte, inclusiv arta
aranjamentelor florale şi compoziţiilor vegetale. Tot ce trebuie făcut este să le aplicăm pentru
gradina ce urmează să o amenajăm.
Linile au un efect foarte puternic asupra noastră. În compoziţiile vegetale liniile creează
un sentiment de direcţie, dar şi mişcare. Ochiul urmează în mod automat o linie din grădină,
fie că este vorba de o bordură de flori, linia sinuasă a unui strat sau conturul unui grup de
arbuşti. Caracterul de liniaritate implică abordări specifice. Liniile lente şi curbele dar şi cele
orizontale tind să fi percepute ca odihnitoare, în timp ce diagonale sau liniile verticale crează

2
mai mult entuziasm şi tensiune. Un arbore în grădină ajută la definirea spaţiului, atât iarna cât
şi de vara.
Forma. Formele sunt definite de linii şi este ceea ce se vede prima dată când privim o
grădină de la distanţă. Fiecare plantă are un mod diferit de creştere, formând o masă şi un
volum unic, care se dezvoltă, intervenind modificări pe măsură ce planta se maturizează.
Aceste forme, indiferent dacă sunt piramidale, sferice, plângâtoare, columnare sau etalate,
compartimentează şi defineasc spaţiile din grădină. Unele forme sunt mult mai dramatice
decât altele şi vor fi utilizate pentru a atrage astfel atenţia. Amplasarea unei anumite plante
poate bloca vederea, poate să deschidă panorama, sau poate să modifice punctul de vedere în
funcţie de vârsta plantei, modul de creştere, etalat sau compact, dacă este o specie erbacee,
perenă sau cu frunze persistente. Aceste calităţi ale plantelor se schimbă destul de des cu
anotimpurile şi restructurează liniile din grădină.
Forma plantelor selectate şi amplasarea acestora este esenţială pentru crearea unor spaţii
dinamice, atragătoare şi confortabile.
Textura în grădină creează emoţie, fiind un stimulent vizual. Aceasta este, în general,
percepută ca masă, lipsită de frunziş, scoarţă, frunze sau flori şi se modifică în funcţie de
lumina de peste zi şi de anotimp. De aproape, mărimea şi forma frunzelor şi ramurilor devin
elemente texturale predominante ale unei plante. De la distanţă, este efectul luminii şi umbrei
asupra întregii plante, intensităţi diferite de lumină şi întuneric, care se traduc ca textură.
Texturile aspre au tendinţa de a crea o stare de spirit degajată şi sunt dominante din punct de
vedere vizual, în timp ce texturile fine, netede sunt asociate cu atitudini oficiale, elegante,
discrete, iar vizual sunt mult mai pasive. Plantele cu textură fină sunt percepute vizual ca fiind
mai departe, astfel încât aceste plante pot fi utilizate pentru asigurarea unui sentiment de
perspectivă într-o grădină mică şi de a face spaţiul să pară mai mare. Pe de altă parte,
predominanţa plantelor cu textură aspră face un spaţiu să pară mai mic. Contrastele texturate
puternic adăuga intensitate şi creează interes pentru o grădină. Scoarţa şi frunzele sunt două
modalităţi de a adăuga interes textural în orice spaţiu. Ierburile şi florile de primăvară
interesează atât prin textură, cât şi prin culoare.
Parfumul într-o grădină este adesea neglijat. Introducerea unor varietăţi parfumate va
aduce un farmec suplimentar grădinii prin extinderea gradului de conştientizare senzorială. În
cazul în care gradina este expusă, este necesar să amplasăm plantele parfumate într-o locaţie
protejată. Mirosul delicat al plantelor parfumate este, de asemenea, mult mai apreciat cazul în
care sunt situate în apropiere de o alee sau la marginea ori la intrarea unei curţi. Aromele
specifice, precum culorile, trezesc reacţii emoţionale şi pot ajuta la crearea anumitor stări de
spirit în grădină.
Culoarea este adesea un element important în compoziţie, creând în acelaşi timp
nehotărâre şi confuzie pentru mulţi peisagişti. Pe de altă parte, poate a fi singurul element pe
care unii îl iau în considerare atunci când amenajează o grădină. Deşi culoarea este un
element cheie în proiectarea unei grădini, mulţi dau o prea mare importanţă şi discută
continuu despre regulile complexe pe care unii designeri le-au expus. Este recomandat să fie
folosită una dintre următoarele trei formule utilizate pe scară largă pentru planificarea
culorilor în gradina:
1. Într-un peisaj verde monoton folosiţi ocazional doar o pată de altă culoare.
2. Împrumutati de la natură, folosind armonii de culori sau modele caleidoscopice cum
pot fi găsite într-o pajişte naturală cu flori sălbatice.
3. Folositi paletele de culoare ale artiştilor plastici şi imaginaţi-vă tablouri în grădina ce
urmează să o amenajaţi.
Alegerea finală a compoziţiei vegetale folosită de un peisagist este dictată de locaţie, de
dimensiunea grădinii şi tipul de grădină dorit. Cei care trăiesc în mediul rural, preferă să
împrumute de la natură, astfel încât grădina să îmbine frumuseţea naturală a zonei. Când
avem la dispoziţie un teren mare, avem loc şi pentru flori şi putem utiliza de asemenea, mai
multe borduri mixte. În proiectarea acestor grădini putem dezvolta scheme de culoare

3
specifice utilizând diferite abordări, putem crearea de exemplu, o grădină albă cu o bordură
albastră. În general, cu cât utilizăm o zonă mai mare, cu atât mai complexă schema coloristică
poate fi. O grădină amenajată într-un spaţiu limitat va fi mult mai sobră în cazul în care
schema de culori folosită este cât mai simplă posibil.
Diferite cercetări au identificat raspunsurile emotionale specifice generate de obicei de culori.
Roşul stralucitor, galben şi portocaliu au tendinţa de a excita simţurile. Albastru deschis, roz,
verde şi violet produc un efect liniştitor, calmant. Acesta este unul dintre motivele pentru care
grădinile japoneze verzi, monochrome sunt atît de apreciate. Muzica “culorii verde" este o
sintagmă des auzită referitoare la gradinile în care culoarea de bază este verde, utilizat în
numeroase tonuri, variind de la verde-albăstrui până la la galben-verzui. Culoarea albă tinde
să fie cel mai bun liant între celelalte culori folosite în grădină, oferind tentă neutră însă în
acelaşi timp o stare de spirit înălţătoare. Peisagiştii trebuie să conştientizeze răspunsurile la
culoare atunci când amenajează o grădină şi să le coreleze nevoilor funcţionale a spaţiilor din
gradina. În general, culorile calde: roşu, galben, portocaliu, atrag privirea, ieşind în evidenţă.
Culorile reci: albastru, cele mai multe nuanţe de violete şi unele de verde se retrag în peisaj.
Culoarea, prin urmare, contribuie la crearea unui sentiment de profunzime prin definirea
relaţiilor spaţiale.
Nu trebuie uitat, de asemenea că, într-un peisaj culorile nu sunt statice, ele se schimbă
pe parcursul zilei, în funcţie de stratul de nori şi de anotimp. Intensitatea culorilor este în
legătură directă cu cantitatea de lumină reflectată. Culoarea florilor este tranzitorie, în timp ce
frunzişul, fructele şi scoarţa oferă pete de culoare şi deci interes, pe o perioadă mult mai mare
a anului, astfel încât trebuie să se pună foarte mare accent pe compoziţie.
Pentru a crea o grădină care să satisfacă şi cele mai exigente gusturi şi care să inducă o
stare de unitate cu mediul înconjurător, peisagiştii trebuie să ia în considerare, de asemenea,
şase principii de bază utilizate în compoziţiile vegetale: secvenţierea, unitatea, echilibrul,
accentuarea, ordinea şi ritmul, centrul de interes.

SECVENŢIEREA
Secvenţierea, în amenajările peisagistice, serveşte aceluiaşi scop asemeni unui cadru
pentru un tablou sau un piedestal pentru o statuie. Delimitează unităţile compoziţionale şi
în acelaşi timp întregeşte imaginea de ansamblu.
Secvenţierea este considerată ca fiind dinamismul grădinii Este ritmul care se dezvolta
atunci cand liniile, formele, textura şi culoarile se schimbă în mod constant pentru a conduce
într-o anumită direcţie sau la punctual de interes al grădinii. Secvenţierea ajută la conecta
diferitelor elemente. Aceasta poate fi obţinută prin repetiţie, fiind atenţi, să evităm o repetiţie
prea monotonă, sau de progresie, cum ar fi utilizarea texturilor în trepte gradate, de la fin la
grosier, sau prin alternanţă, repetare a două sau mai multe caracteristici contrastante.
Un grup de flori pe o peluză nu înseamnă compoziţie (grădină). Îi lipseşte sensul artistic.
Un rond rămâne un rond (rabat), nu are şarm şi nu trezeşte nici o reacţie plăcută. A nu se
înţelege greşit, florile sunt toate minunate iar în cadrul unui rond sau rabat pot fi meticulos
aranjate, însă fără un cadru nu se armonizează cu restul grădinii, nu reuşeşte să se integreze
într-o compoziţie mai mare.
Această autoexcludere din peisaj este foarte importantă. Atenţia rătăceşte întotdeauna la
vederea la distanţă, în perspectivă.
Un sistem formal necesită garduri vii, ziduri vegetale iar în cazuri mai puţin formale
grupări de arbori şi arbuşti pentru crearea de cadre separate în grădină. Uneori închiderea
completă este imposibilă sau chiar inutilă. În aceste cazuri separarea parţială poate fi realizată
printr-un grup de arbori şi arbuşti plasat pentru a bloca un cadru neplăcut şi pentru a concentra
atenţia asupra elementelor importane din imagine.
Această metodă se numeşte încadrare pictorială (pictorial enframement).

4
UNITATEA
În gradini toate unităţile compoziţionale, rondurile, bordurile, grupurile de arbori şi
arbuşti, trebuie să fie în armonie. Întregul trebuie să fie interconectat. Orice dezacord
diminuează armonia şi liniştea unui sistem unitar.

Mulţi grădinari, mai ales cei prea entuziaşti pun un accent mult prea mare pe grupuri
mici, intime, precum un hemerocalis alături de un mănunchi de phlox, un delfinium cu 1-2
crini, o panseluţă alături de un grup de viorele. Astfel de grupări (deosebite de altfel) au un loc
în compoziţie doar atunci când joacă un rol într-o schemă mai mare. Nu au importanţă ca părţi
individuale şi îşi pierd din valoarea estetică dacă nu se repetă secvenţial.
Aplicând testul unităţii şi dacă se descoperă că un anumit grup/asociere nu întregeşte
ansamblul, fie renunţăm la el, fie îl amplificăm astfel încât să conteze în schema generală.
Unitatea poate fi realizată prin: selecţie: o colecţie de plante nu reprezintă o grădină;
ecologie: unitatea grădinii poate fi asigurată prin alegerea plantelor în funcţe de cerinţele
ecologice; specializare: o gradină de bulboase are un aspect mult mai unitar şi un efect
decorativ mult mai puternic.
Aducerea la scară în grădină se referă la armonizarea compoziţiei. Toate elementele din
gradină trebuie să se acorde, în sensul exprimării dimensiunii ca un întreg. Dimensiunea reală
a unui obiect este diferită de scara relativă sau proporţie, în raport cu alte obiecte vecine. Deci,
scara este percepută din punctul de vedere al relaţiei dintre mărimea diferitelor plante din
aceeaşi compoziţie. Astfel, o planta alpină pitică este în afara scarii printre copacii înalţi, la fel
daca s-ar planta lângă o clădire înaltă.

ECHILIBRUL
În amenajările din România avem tendinţa să ne bazăm pe echilibrul formal,
deoarece cele mai multe dintre site-urile noastre sunt la nivel de gradină şi limitele sunt
formate din linii şi unghiuri drepte.
Echilibrul se referă la stabilitatea sau la sentimentul odihnitor dat de o grădină, şi se
realizează prin crearea unui echilibru între părţle care alcătuiesc întregul. Linie, forma,
textură, miros şi culoare toate ne atrag atenţia astfel încât aceste energii senzoriale trebuie să
fie cuantificate şi apoi echilibrate. O formă de echilibru se referă la aspectul de-a lungul unei
axe centrale, imaginare. Această axă poate fi în echilibru asimetric sau simetric.
Aranjamentele simetrice sau formale sunt exact la fel pe fiecare parte a axei, în timp ce
aranjamente asimetrice (informale) sunt diferite de fiecare parte a axei. Un alt mod de a
percepe o axă este în dimensiunea pe verticală. Peisaje informale, naturale care sunt din ce în
ce mai populare, depind de echilibrarea elementelor verticale sau orizontale, sau echilibrarea
maselor mici, dense de plante cu grupări mari, difuze. În toate cazurile, elementele fiind
echilibrate ambele părţi trebuie să deţină aceeaşi importanţă în ochii privitorului.
În grădinile formale echilibrul este asigurat prin gruparea simetrică a plantelor de o parte
şi de alta a aleilor pentru a se asigura un interes egal.
Echilibrul poate fi asigurat şi prin culoare sau textură nu numai prin formă.
Astfel, se pot utiliza grupuri de flori de aceeaşi culoare pe ambele părţi ale aleii (nu
neapărat aceeaşi specie).
Dacă se folosesc bujori ca accent într-o grădină cu alee centrală, se vor repeta de cealaltă
parte a aleii. Mărimea grupurilor poate varia, însă cantitativ numărul de plante trebuie să fie
egal de ambele părţi.
În cazul unei amenajări informale (nesimetrice), un copac cu coroană globuloasă (arţar)
poate fi echilibrat prin amplasarea unui grup de arbuşti cu frunze sempervirescente.
Un grup de irişi roz poate fi echilibrat prin amplasarea unui bujor roz de cealaltă parte a
axei.

5
ACCENTUAREA
Să nu uităm că un accent este, în realitate, un semn de exclamare, şi trebuie utilizat
în acest fel. Accentele se vor amplasa astfel încât să se creeze interes prin contrast de
formă, frunziş sau culoare.
Accentuarea se referă la acele elemente din gradină care atrag atenţia şi spre care ne
întoarcem repetat privirea. Părţile oricărei compoziţii nu ar trebui să fie egale din punct de
vedere al interesului lor vizual. Anumite părţi ale compoziţiei ar trebui să fie diferite, poate
mai mari, contrastante ca şi culoare, formă, parfum, sau textură decât restul, în funcţie de
proiectarea iniţială. Din nou, în cazul în care prea multe elemente sunt introduse efectul este
pierdut. Accentuarea poate fi realizată numai prin limitarea numărului de elemente dominante
folosite.
Chiar dacă am reuşit să aplicăm într-o amenajare celelalte principii (secvenţierea,
unitatea şi echilibrul) efectul va fi neinteresant fără accentuarea elementelor mai importante.
Bordurile sunt frumoase dar pot fi anoste, plictisitoare, astfel încât alegem să amplasam
accente pentru a le sublinia importanţa.
Uneori este mai uşor să amplasăm accentele în grădină şi să construim restul peisajului
în jurul acestora.
Accentuare se poate realiza prin:
- schimbarea liniarităţii,
- schimbarea poziţiei plantelor,
- utilizarea plantelor cu foliaj contrastant,
- culoare.

ORDINE ŞI RITM
Aceste principii sunt folosite pentru a crea un parcurs logic, totul conducând până la
punctul forte al grădinii. Crează interes pentru întreaga amenajare.
Atunci când orice element de design este repetat mintea este mai în măsură să înţeleagă
compoziţia ca un întreg şi astfel, este indus un sentiment de ordine. Este calitatea sau
caracterul unui plante, prin linie, formă, textură, culoare sau miros, care sunt de obicei
repetate. Repetarea plantelor cu textură fină într-o grădină ajută la crearea sentimentului de
unitate şi îi conferă în acelaşi timp un sentiment puternic de simplitate. Repetiţia este pur şi
simplu o chestiune de a menţine calitatea compoziţiei constantă de-a lungul unei perioade, în
timp ce schimbăm celelalte elemente.
Atenţie: Dacă repetiţia este dusă la extreme gradina va deveni fie monotonă, fie atât de
subtilă încât privitorul vede numai dezordine.
Într-o compoziţie îngustă, lungă este de preferat un aranjament ritmic decât o repetiţie
episodică care nu ar crea continuitate şi ar părea ilogică.
Când schema coloristică implică o bordură lungă, o repetiţie ritmică asigură un
ansamblu mai larg unde putem individualiza o serie de cadre.
Ex. Prin plantarea de Phlox alb din 5 în 5 m se crează un ritm de bază iar în jurul acestor
grupuri putem amplasa alte specii, precum:
1. Echinops, hemerocalis, veronica, centaurea galbenă,
2. Phlox alb sau roz,
3. Gălbenele şi Zinnia,
4. Ageratum
Varietatea dă vitalitate grădinii. Calităţile decorative ale plantelor (contur, formă,
textură, miros, culoare) sunt schimbate şi contrastate pentru a oferi diversitate şi pentru a evita
uniformitatea. Diversitatea dezvoltă o anumită tensiune care ajută la menţinerea atenţiei
observatorului în timp ce crează emoţie şi bucurie. Varietatea este opusul de repetiţie. Dar
atunci când este exagerată prin adăugarea prea multor elemente, rezultă haos, astfel încât un

6
echilibru foarte fin între repetiţie şi varietate este necesar pentru a realiza o unitate într-o
compoziţie.

PUNCTUL FORTE AL GRĂDINII


Totul conduce spre acest punct, aleile din grădină, rondurile de flori şi celelalte grupe
de plante dintre acestea. Aici sunt amplasate grupurile cele mai eficiente, cele mai
adecvate plante, compoziţiile cele mai armonioase. Toate spun în mod clar, Voila!

Focalizarea este importantă în amenajările peisagistice. Deseori ne exprimăm ideile prin


folosirea punctelor focale.

Percepția peisajului

Perceperea unui spațiu se poate face apelând la privire, ascultare și miros, cunoașterea
fiind astfel completă și deci cea mai persistentă în timp. Și totuși, dintre toate, percepția
vizuală este singura care, fară aportul celorlalte, ne poate permite, în timp, o evocare foarte
aproape de realitatea unui spațiu. Fără ea, situl rămâne o necunoscută.
Ca proiectanți ai spațiului, ne interesează modul în care se face percepția: ea poate fi
statică, atunci când cunoașterea rămane unilaterală, iar satisfacțiile reduse, și dinamică, atunci
când, prin parcurgerea spațiului, nu numai că avem o imagine completă a obiectelor și
scenariilor propuse de proiectant, dar putem desluși relații, simți ambienturi și putem avea
opțiuni și deveni astfel actori/participanți în spectacolul peisajului.
Individul are doar o imagine parțială asupra peisajului, în funcție de sistemul său de
referință interior, relația percepută implicând obligatoriu: cadrul de viată, memoria, imaginea
structurată prin spiritul uman și fiind, în fapt, o relație de "obișnuință".
Definirea și aprecierea acțiunii individului în spațiul construit este funcție de percepție
și dacă aceasta este la rândul sau funcție de structura parțial obiectivă, depinde în egală
masură, de cultură și de ceea ce este clasificat ca obisnuință.
Omul joaca rolul de receptor pentru mesajele pe care spațiul construit și social i le
transmite, iar teoriile au demonstrat că percepția este un fenomen complex, depășind pragul
senzațiilor primare.
Referinduse la percepție , J. J. Gibson afirma: "literal, nu există percepție spațială fără
percepția suprafeței de fundal”, ceea ce înseamnă că fundalul impune obiectul și introduce
rapoarte și ordine spațială.
Această teorie este aplicabilă nu numai în domeniul arhitecturii, ci și la peisajele
naturale sau amenajate, în cazul în care fundalul este alcătuit din suprafețe în continuă
schimbare (ca modulare, texturi, intensitate, cromatică).

7
Gruparea arborilor şi arbuştilor în amenajările peisagistice

Componentele vegetaţiei lemnoase sunt grupate şi asociate după anumite criterii:


- funcţionale,
- vizual-peisagistice,
- ecologice.
Modul de grupare şi dispunere a vegetaţiei poate influenţa asupra stării psihice. Astfel,
Carmazin-Cacovschi (1978) enunţă o serie de principii de care trebuie să ţinem cont în
alegerea şi dispunerea vegetaţiei lemnoase.

Spaţiile sever limitate de arbori şi tufişuri (a) favorizează mai mult acţiunile disciplinate decăt
dispunerile libere şi pitoresc mărginite (a’)

Arborii şi arbuştii conduşi sub forme geometrice bine conturate (b) determină acţiuni
disciplinate comparativ cu cele liber şi pitoresc crescute (b’)

Masele compacte de plante concentrează atenţia oamenilor într-un punct fix (c), în timp ce
plantele dispuse împrăştiat distrag atenţia (c’)

8
Arborii mari dacă nu sunt comparaţi cu cei mici pierd din măreţia lor (d); Prin asocierea
arborilor mari cu cei mici se creează o senzaţie de măreţie, imprimând grupului o impresie
maiestoasă (d’)

Formele de coroană conice şi piramidale exprimă tendinţa spre înălţime (e), în timp ce
coroanele tabulare, turtite creează tendinţa de lărgime (e’)

Coroanele globuloase şi compacte exprimă claritate, ceva bine desăvârşit (f), comparativ cu
formele pletoase ale căror ramuri pendente, plângătoare dau senzaţia de tristeţe, lăsând în
acelaşi timp senzaţia unui lucru neterminat (f’)

9
Arborii cu coroane sferice şi ovale cu contur regulat dau un aspect vesel amenajării (g), iar
cele columnare un aspect solemn, sever şi totodată melancolic (g’)

Dispunerea plantelor pe orizontală predispune la linişte (h), în timp ce dispunerea în trepte


predispune la nelinişte (h’)

Masivele care au vârfurile rotunjite (i) contrar cu cele ascuţite (i’) dau peisajului o impresie
mult mai liniştită

Dispunerea compactă a exemplarelor (j) imprimă sentimente de stabilitate, claritate, siguranţă,


hotărâre, în timp ce amplasarea răsfirată, transparentă (j’) dă impresia a ceva instabil, întins,
vag, nedistinct.

Arborii şi arbuştii sunt utilizaţi în diferite formaţiuni cantitative, care se evidenţiază ca


entităţi compoziţionale în peisajul proiectat: - masive, grupuri, aliniamente, garduri vii,
exemple solitare.
Masivele din arbori şi arbuşti au un aspect peisagistic mai variat fiind mai frecvent
utilizate în parcuri şi alte categorii de spaţii verzi.
Grupurile pot fi: omogene sau heterogene, unde speciile pot fi asociate în armonie sau în
contrast de forme, talie şi colorit
Exemple de grupuri de foioase:
- Corcoduşul + alte specii cu frunziş verde neutru şi nu cu arţar, sălcioara sau specii cu frunze
variegate.
- Salcam + Salcam japonez+ Frasin = specii cu frunze compuse.
- Paltin + Platan + Ulm = specii cu frunziş mare.
Exemple de grupuri de răşinoase:

10
- Brad + Molid + Duglas + Tsuga + Tisă = specii cu frunze aciculare.
- Tuia + Chiparos + Ienupăr = specii cu frunze solzoase.
O prea mare diversitate alterează unitatea!
Exemple de grupare a sp. lemnoase
v O singură specie: 3-9 Pinus; 3-5 Picea; 3 Abies; 3 Platanus; 3 Magnolia; 3-5 Acer
v Din mai multe specii:
- foioase: 2 Tilia + 2 Platanus;
2 Platanus + 1 Betula + 2 Tilia.
- foioase şi conifere: 2 Pinus + 1 Betula;
2 Tilia + 2 Picea + 1 Betula;
3 Pinus + 2 Betula.
- arbori şi arbuşti: 2 Tilia + 3 Picea + 4 Symphoricarpus;
3 Tilia + 2 Picea + 4 Spiraea;
1 Betula + 2 Tilia + 5 Forsythia.
- grupuri compacte: 3 Picea + 5 Fagus.
- grupuri transparente: 2 Pinus + 1 Betula + 2 Salix + 3 Fraxinus.
În amestecurile dintre răşinoase şi foioase se obţine un efect estetic deosebit prin
amplasarea foioaselor în prim plan, proiectându-se pe fundalul închis al coniferelor, fondul
mai deschis al foioaselor.

Aliniamentele în parcuri şi grădini:


ô sp. foioase decorative prin habitus şi frunziş: arţar, fag, stejar roşu, platan, frasin, tei, carpen
piramidal, alun turcesc, Liquindabar styraciflua etc.
ô sp. apreciate pentru înflorire şi fructificare: castani ornamentali, Magnolia kobus, scoruşi,
Malus floribunta etc.
ô sp. răşinoase (numai în anumite situaţii) cu talie mare şi habitus regulat (se vor evita pinii).
Aliniamentele de arbuşti:
ô sp. cu port erect şi frumos echilibrat, suportând tunderea: Berberis, Ligustrum, Spiraea,
Deutzia, Hibiscus
ô sp. cu frunze persistente: Buxus, Taxus, Thuja.

Alegerea speciilor pentru garduri vii se face în funcţie de:


- rolul acestora (decorare, împrejmuire, apărare).
- aspectul dorit (înălţime, formă, culoare, prezenţa florilor, persistenţa frunzelor etc.)
- capacitatea de lăstărire şi gradul de menţinere în forma dată.
- comportamentul ecologic.
Gardurile vii asociate cu sp. arboricole (atenţie la toleranţa la semiumbră şi concurenţa
rădăcinilor pt apă şi elem nutritive). Se aleg specii rustice: Buxus, Ligustrum, Lonicera
tatarica, Spiraea, Cornus etc.
Garduri pentru peisaje rustice:
¡ Arbori:
1- Acer campestre
2- Sorbus aucuparia
3- Carpinus betulus
o Arbuşti:
1- Cornus sanguinea
2- Crataegus monogyna
3- Viburnum lantana
4- Rosa canina
5- Corylus avellana
6- Sambucus nigra

11
1- Pyracantha coccinea
2- Ilex aquifolium
3- Berberis X stenophylla
4- Mahonia X media
5- Juniperus squamata

Avantaje :
- Favorizează biodiversitatea locală prin atragerea faunei,
- Poate avea rol protector împotriva vânturilor şi zgomotului fiind în acelaşi timp şi un ecran
vizual,
- Este estetic şi variat se integrează bine într-un peisaj agricol,
- Asigură o separare foarte eficientă datorită înălţimii,
- Se pot asigura cai de acces.

12
Alegerea şi asocierea speciilor floricole

Alegerea plantelor floricole pentru decorul spaţiilor verzi se face în funcţie de:
- ciclul de viaţă: anuale, bienale, perene;
- habitus: înălţime, port;
- frunziş: formă, mărime, culoare;
- flori: culoare, formă, miros, abundenţa înfloritului;
- cerinţele faşă de sol şi climă;
- posibilităţi de utilizare.
Cea mai logica modalitate de selecţie a plantelor este în funcţie de locaţie, apoi
perioada de inflorire, înălţime şi lăţime culoare. Locaţia este apreciată în funcţie de cantitatea
de soare şi de umbră şi necesarul de apă.
Înălţimea plantelor este un criteriu de alegere a speciilor pentru anumite tipuri de
decoraţiuni:
- pentru arabescuri şi borduri: specii cu talie mică, uniformă (Tagetes, Begonia),
- pentru grupuri sunt indicate plante înalte şi suficient de voluminoase (Althea rosea, Canna indica).
Conturarea compoziţiei se poate realiza cu o bordură din plante mai scunde şi
evidenţierea prin intermendiul unor specii dominante, de talie mai mare.
Frumuseţea unei borduri mixte din mai multe specii perene şi anuale rezultă nu numai
din asocierile de culori ale florilor, ci şi prin alternarea taliilor, care conferă varietate
volumetrică ansamblului.
Asocierea florilor în funcţie de culoare:
Combinaţii în contrast: asociind culori simple sau alăturând culori simple şi
complementarele lor: roşu-verde, verde-galben, portocaliu- albastru. Exemple: Salvia
splendens şi Lobelia erinus; Tagetes patula şi verbena venosa; Dahlia hybrida şi Ageratum
mexicanum; Viola wittrockiana şi Silene rosea.
Combinaţii în armonie, fie alăturând tonalităţi apropiate ale aceleiaşi culori, fie
îmbinând nunanţe intermedare care fac legătura între culorile fundamentale:
- galben pai, galben intens, portocaliu,
- roz, violaceu pal, roşu-vişiniu.
Exemple de compoziţii în armonie: Myosotis alpestris (bleu şi roz) + Tulipa
gesneriana (roz-violaceu); Cleome spinosa (roz) + Petunia (roz închis şi violet); Rudbeckia
hirta (portocaliu) + Calendula (galben).
Tonurile deschise amplasate lângă plante în tonuri închise, prin contrast oferă vitalitate
şi atrage atenţia asupra unei compoziţii florale.
Interpunerea culorii albe (neutră) permite legătura între culorile care nu se acordă
(roşu aprins şi violet). Prin asocierea florilor albe şi celor deschise la culoare alături de flori cu
nuanţe vii, puternice, se poate creea o compoziţie florală multicoloră cu efecte simultane de
contrast şi armonie.
Coloritul aranjamentelor florale se alege în corelaţie şi cu celelalte elemente ale
cadrului învecinat: gazon, frunzişul arborilor şi arbuştilor, piatră, nisip beton, stabilind relaţii
de armonie sau de contrast.
Pentru efecte puternice şi sobre se aleg decoraţiuni monocrome; culoarea ce mai
folosită fiind roşul, complementar cu verdele general al vegetaţiei.
Coniferele cu frunziş verde-albăstrui se asociază bine cu tonuri de portocaliu şi roz-
închis, iar frunzişul verde-întunecat se acordă bine cu florile roz, galbene sau portocalii.
Combinaţiile policrome se vor situa în apropierea privitorului întrucât distanţa
estompează diferenţele între culori, cu atât mai mult cu cât ele ocupă arii mai mici.

13
Succesiunea sezonală a plantelor floricole:
O grădină este în continuă schimbare, în timp, pe sezoane şi în funcţie de intensitatea
luminii se creează diferite modele compoziţionale şi coloristice Fluxurile de flori şi frunze,
ploaia vântul şi zăpadă - toate influenţa natura efemeră dintr-o grădină.
Primăvara aduce multe nuanţe de verde amestecate cu culorile vii, luminoase ale plantelor
perene extratimpurii, cum ar fi irisul, uita-mă-uita, lalele, euphorbia, helleborus şi geranium.
În lunile mai şi iunie iarba este verde, luxuriantă şi luminoasă, copacii înfloresc, apoi
florile cad, formând modele alb şi roz pe teren. Plantele perene sunt în curs de apariţie, în
timp ce Hibiscus începe să înflorească, varietăţile cu flori violet putând fi plantate la intrarea
în grădină. Viţa de vie înfloreşte în aceeaşi perioadă, putând fi luată în consideraţie pentru
diferite compoziţii, în special pentru amenajarea pergolelor.
Nuanţele de verde crud de la Hosta se acordă foarte bine cu florile de Myosotis
albastru, fiind în acelaşi timp în contrast armonios cu Cornus. Într-un alt colţ de grădină
putem asocia trandafiri cu Clematis ce urcă pe o coloană.
Vara aduce de cele mai multe ori atât căldură şi culori intense cât şi o saturaţie a simţurilor,
cu o creştere extravagantă pe de o parte, uneori, urmată de uscăciune şi vegetaţie arsă de secetă.
Trandafirii urcători sunt potriviţi pentru a îmbrăca un foişor şi se asociază foarte bine
cu culorile pastelate ale crinilor şi Achillea, formând un tablou de vară foarte vesel.
Crinii pot fi asociaţi şi cu trandafiri Iceberg, clematis şi lavandă pentru cei care preferă
culori mai palide de vară.
Un grup atrăgător în grădină poate fi realizat prin asocierea diferitelor varietăţi de mac,
în nuanţe apropiate, alături de trandafiri în culori strălucitoare.
Toamna afişează o paleta strălucitoare, ca în zilele de sărbătoare! Sedum, aster,
verbena şi rudbeckias sunt frecvent folosite în compoziţiile de toamnă. Cornus începe să îşi
schimbe culoarea frunzelor prevestind că se apropie toamna.
Culorile de vară şi toamnă se schimbă, cedând încet încet, fac loc iernii, în cazul în
care culorile vaselor şi accesoriilor domină grădina. Zăpada oferă o pătură albă care poate fi
în contrast cu ramurile roşii de Cornus sanguinea.
v Specii cu înflorire de primăvară:
- plante cu bulbi (ghiocei, narise, lalele, crocus etc)
- alte plante perene (garofiţe, maci, Iberis, Bergenia),
- plante bienale (pansele, Belis, Myosotis).
Compoziţii de primăvară:
- pl. bienale sau plante bienale asociate cu bulboase;
- flori bulboase cultivate ca anuale (cu scoaterea bulbilor).
După terminarea înfloririi (mai) decorul se înlocuieşte cu flori de vară.
v Specii cu înflorire de vară:
- plante perene (margarete, nemţişori, Rudbeckia, Phlox),
- plante bienale (degeţei, nalba de grădină),
- plante perene cultivate ca anuale (dalii, Canna),
- plante anuale (begonii, gălbenele, gura leului, petunii, regina nopţii).
Compoziţii de vară: Begonia, Salvia, Tagetes, Zinnia, Petunia, Rudbeckia etc.

v Specii cu înflorire de toamnă:


- plante perene (Aster, Chrysanthemum),
- plante bienale produse timpuriu, vara (pansele),
- plante anuale cu înflorire prelungită din vară (salvie, begonii, crăiţe, verbine,
Coreopsis).
Compoziţii de toamnă: tufănelele asociate cu plante bienale care înfloresc încă din
septembrie.

14