Dumnezeu se descoperă oamenilor.

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

Toată creația văzută și nevăzută a fost creată de Dumnezeu din iubire. Coroana creației
este omul. Menirea lui cea mai importantă este de a sta permanent în legătură cu Dumnezeu
pentru a-I cunoaște voia și a împlini. Doar cunoscând voia lui Dumnezeu omul poate ajunge
la mântuire și desăvârșire. Dumnezeu din iubire se descoperă oamenilor făcându-Se cunoscut
pe Sine și voia Sa =>
Revelația divină (lat. revelo, revelatio = a descoperi) este acțiunea prin Dumnezeu se
descoperă oamenilor arătându-le voința, planurile și poruncile Sale, pentru ca ei să-L
cinstească și să-I împlinească voia și, prin aceasta să se mântuiască cf. Ioan 17, 3: „și aceasta
este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos
pe Care L-ai trimis”.
Revelația divină este:
 Revelație naturală înțelegem toate învățăturile despre existența și însușirile lui Dumnezeu
desprinse prin contemplarea (luare-aminte) la toată zidirea (creația) lui Dumnezeu. Ordinea,
frumusețea și armonia din natură mărturisesc un Ziditor atotputernic, iscusit și atotînțelept cf.
Psalm 18, 1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”.
Revelația naturală nu este de ajuns pentru mântuire =>
 Revelația supranaturală reprezintă descoperirea lui Dumnezeu în mod direct sau prin ale-
șii Săi: îngerii, prooroci, apostoli și este însoțită de semne și minuni.
Ea este:
o Externă – vine direct de la Dumnezeu prin îngerii, prooroci și este însoțită de semne și
minuni.
o Internă – se produce în sufletul omului. Dumnezeu îi luminează mintea și îi împărtășește
cunoștințe, sentimente și îndemnuri.
Dumnezeu S-a descoperit lui Adam și Evei, patriarhilor, lui Moise, profeților, iar la
plinirea vremii, prin Iisus Hristos (Evrei, 1, 1-2).
Revelația supranaturală s-a încheiat odată cu ultima scriere a Noului Testament, air
căile de transmitere ale ei sunt Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Cele două forme ale Revelației divine (naturală și supranaturală) sunt într-o deplină
unitate.
Dicționar:
A (se) revela – a (se) face cunoscut, știut; a (se) descoperi; a (se) dezvălui.
A revela – a evidenția, a observa, a remarca, a sublinia.

1
 Sfânta Scriptură

Cuvântul lui Dumnezeu este cuprins în Sfânta Scriptură sau în Biblie.

Sfânta Scriptură gr. biblios, biblia (carte/cărți) – este colecția cărților sfinte scrie de
prooroci, apostoli și alți oameni aleși sub inspirația Duhului Sfânt. Este cunoscut și sub
numele de Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia a fost scrisă într-un interval de 1500 de ani, iar cărțile ei cuprind: adevăruri de
credință, norme de purtare și evenimente istorice.
Sfânta Scriptură este alcătuită din două părți:
 Vechiul Testament – cuprinde Revelația făcută de la Adam până la nașterea lui Iisus Hris-
tos. A fost scris într-un interval de 1400 de ani și cuprinde 39 de cărți canonice (recunoscute
de Biserică) și 14 cărți „bune de citit” (conțin sfaturi folositoare pentru viață).
 Noul Testament – cuprinde Revelația făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu și transmisă
prin Sfinții Apostoli. Cuprinde 27 de cărți canonice. El cuprinde Revelația făcută de Însuși
Fiul lui Dumnezeu și transmisă prin Sfinții Apostoli.
Între Vechiul Testament și Noul Testament există un raport de complementaritate.
Mântuitorul Iisus a spus: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea și prooroci, n-am venit să
stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci Legea e Sfânta și
porunca e sfântă și dreaptă și bună” (Romani 7, 12) și Fericitul Augustin afirmă: „Noul
Testament este ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament se deschide în cel nou”.
Inspirația divină – este actul prin care Dumnezeu îl ferește de greșeală pe autorul sfânt
spre a cunoaște și înțelege cele descoperite, ferindu-l de greșeli, dar fără a-i anula voința,
gândirea, personalitatea și libertatea de a reda cele descoperite cf. 2 Timotei 3, 16: „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre
îndreptate, spre înțelepțirea cea întru dreptate”. Deci, este o conlucrare cu Duhul Sfânt.
Cel mai important mai important moment al Vechiului Testament este legământul
încheiat de Dumnezeu cu poporul evreu pe Muntele Sinai. Vechiul Testament=Legea Veche.
Cel mai important moment al Noului Testament este legământul încheiat de Dumnezeu cu
întreaga omenire pe Crucea Golgotei, prin răstignirea Fiului Său. Noul Testament=Legea
Nouă.
Biserica Ortodoxă recomandă citirea Sfintei Scripturi de orice credincios, dar nu
permite oricui să o interpreteze. Sfântul Apostol Petru spune cu referire la epistolele pauline:
„În ele sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neînvățați le
răstălmăcesc ca pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare” (2 Petru 3, 16).

2
 Cărțile Sfintei Scripturi1
Împărțirea cărților Vechiului Testament:
Pentateuhul lui Moise (primele 5 cărți din Vechiul Testament)
1. Facerea - Descrie facerea lumii şi începuturile istoriei poporului ales.
2. Ieșirea - Istoriseşte ieşirea poporului evreu din robia egipteană şi rătăcirea lui, timp de 40 de ani, prin
pustie.
3. Leviticul - Descrie rânduielile privind preoția şi slujbele divine.
4. Numeri - Prezintă recensământul poporului evreu înainte de intrarea în Canaan.
5. Deuteronomul - Repetă principalele învățături de credință, morale şi sociale descoperite de Dumnezeu.
Iosua, Navi şi Judecătorii - Prezintă intrarea poporului evreu în Canaan şi împărțirea țării la cele 12 triburi,
precum şi evenimente istorice petrecute până în vremea ungerii primului rege.
I Regi, II Regi, III Regi, IV Regi - Prezintă istoria poporului evreu sub cei mai importanți regi ai săi.
Iov, Pildele lui Solomon, Eccleziastul - înfățişează învățături şi sfaturi folositoare pentru viață.
Pildele lui Solomon, Eccleziastul şi Cântarea Cântărilor – au fost scrise de Solomon.
Psalmii, Cântarea Cântărilor şi Plângerile lui Ieremia - Exprimă înalte trăiri ale sufletului credincios în relație cu
Dumnezeu.
Psalmii– Scrişi de David. (151 psalmi)
Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu,
Zaharia, Maleahi – Aflăm cum a transmis Dumnezeu, prin profeți voința Sa cu privire la viitorul poporului evreu:
anunțarea unor pedepse grele pentru păcatele făcute şi făgăduința venirii Mântuitorului, Care să aducă
eliberarea din robia păcatelor.
cărți istorice prezintă istoria neamului omenesc de la crearea
primei familii până la Avraam, precum şi istoria

Cărțile poporului evreu până la venirea Mântuitorului

Iisus Hristos.
Vechiului

Testament
didactic (de ex. Iov)
sunt
cărți poetice acestea pot f
grupate în: lirice (de ex. Psalmii)

cărți profetice sunt în număr de 16

Împărțirea cărților Noului Testament:
Cărți istorice cuprind cele patru Evanghelii (evanghelie - veste bună): Matei, Marcu, Luca, Ioan
(consemnează viața şi învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos). Tot aici intră şi cartea Faptele Apostolilor
(prezintă o scurtă istorie a începuturilor Bisericii şi călătoriile misionare ale unora dintre Apostoli).
Cărți didactice cuprind cele 14 epistole scrise de Sfântul Apostol Pavel: Romani, I Corinteni, II
Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I Tesaloniceni, II Tesaloniceni, I Timotei, II Timotei, Tit, Filimon,
1
Lecție suplimentară.
3
Evrei, precum şi celelalte epistole: Iacov, I Petru, II Petru, I Ioan, II Ioan, III Ioan, Iuda (Epistolele conţin scrisori
trimise de unii dintre Apostoli unor Biserici sau unor persoane apropiate).
Cărți profetice: Apocalipsa - prezintă o profeție despre timpurile din urmă. Desfăşurarea luptei pe care
Biserica lui Hristos o va duce pentru mântuirea lumii până la sfârşitul veacurilor.
Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor – au fost scrise de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca.
Evanghelia după Ioan şi Apocalipsa – au fost scrise de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan (Teologul sau
Apostolul Iubirii).

Sfânta Tradiție

Pentru a înțelege Sfânta Scriptură trebuie să ne folosim de învățăturile desprinse din

Sfânta Tradiție =>
Sfânta Tradiție – (lat. predare, transmitere => Predanie – totalitatea adevărurilor
revelate care nu sunt cuprinse în Sfânta, ci au fost transmise prin viu grai de către Mântuitorul
și Sfinții Apostoli, fiind consemnate mai târziu în scris și păstrate de Biserică până în zilele
noastre.
Domnul Iisus nu a lăsat nimic scris. Predica Lui și a Sfinților Apostoli a fost orală.
Cărțile Noului Testament au fost scrise mai mult ocazional și în legătură cu nevoile
credincioșilor de la acea vreme. „Sunt și alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin”
(Ioan 21,25) sau: „Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al
Fiului și al sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28, 19-
20).
Documentele Tradiției:
1. Hotărârile Sinoadelor Ecumenice și locale, definițiile lor dogmatice, vechile Simboluri de
credință și mărturisiri, Canoanele Apostolice și Canoanele Sfinților Părinți;
2. Viața bisericească oglindită în datinile, obiceiurile și practicile sale;
3. Cultul divin oglindit în cărțile de cult și mai ales în cele 3 Liturghii;
4. Scrierile Sfinților Părinți;
5. Monumentele de artă bisericească (inscripții, monumente funerare, pictură, sculptură
etc.);
6. Mărturisirile de credință mai noi ale Bisericii și catehismele.
În decursul timpului au apărut și false tradiții precum (copilăria lui Iisus, viața Maicii
Domnului), dar Biserica promovează doar numai tradiția adevărată, care a fost crezută
întotdeauna (începând cu Biserica veche), pretutindeni (în orice biserică ortodoxă din lume)

4
și de către toți (a fost consemnată de către toți părinții și scriitori Bisericii) cf. lui Vincențiu
din Lerini: „În ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți”.
Învățăturile din Sfânta Tradiție au aceiași valoare și importanță ca cele din Sfânta
Scriptură: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie
prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Sfinții Părinți au arătat
importanța Tradiției, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Este evident că Apostolii n-au
predate toate prin scrisori, ci multe fără de scrisori dar și acestea sunt vrednice de credință”.
Aprofundare
De asemenea, Sfânta Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfntei Tradiții – cea mai veche carte a fost scrisă în
anul 43 după Hristos -. În unele locuri din Sfânta Scriptură se redau fapte care provin din Tradiție – lupta dintre
Arhanghelul Mihail şi diavol pentru trupul lui Moise (Iuda, 1, 9).
Aspectele Tradiției2:
- Aspectul statornic – delimitat în timp. De la Cincizecime până la moartea ultimului apostol şi fxată
în scris în epoca Sinoadelor Ecumenice.
- Aspectul dinamic – nu se termină până la sfârşitul veacurilor pentru că Biserica este condusă de
Duhul Sfânt răspunzând tuturor problemelor fecărei epoci deci, putem spune că Sfânta Tradiție
este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos.
Sensurile Tradiție:
- Profan – totalitatea practicilor, creaților spirituale şi materiale, datinilor, obiceiurilor transmise de
la o generație la alta.
- Teologic – totalitatea adevărurilor revelate care nu sunt cuprins în Sfânta Scriptură, cu au fost
transmise prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfnții Apostoli, find consemnate mai târziu în scris
şi păstrate de Biserică până în zilele noastre (defniția Sfntei Tradiții).

Crearea lumii
– aspect general –

2
Lectură suplimentară.
5
 Însușirea externă a lui Dumnezeu Tatăl este cea de Creator. Lui I se atribuie crearea
lumii, dar și Fiul și Duhul Sfânt au participat la creație => Sfânta Treime. Participarea
Persoanelor Sfintei Treimi o arată expresia: „Să facem om după chiup și asemănarea
Noastră” (Facere 1, 26) (învățătură formulată la Sinodul I Ecumenic).
În Simbolul Credinței mărturisim despre Dumnezeu Tatăl: „Cred într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și
nevăzute”. Despre Iisus Hristos: „Și Într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-
Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele
toate s-au făcut”. Despre Duhul Sfânt: „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul”
Despre Fiul se spune: „Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut” (Ioan 1,
3), iar Duhul Sfânt se spune: „Și pământul era netocmit și gol și gol și Duhul lui Dumnezeu
Se purta deasupra apelor” (Facere 1, 2).
Ca o concluzie la cele spune mai sus putem înțelege că Dumnezeu-Tatăl a avut
hotărârea de a aduce la existență lumea, Dumnezeu-Fiul a dus la îndeplinire planul
Tatălui, iar Dumnezeu Duhul Sfânt a desăvârșit actul creației.
Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin puterea cuvântului Său: „El a zis și s-au
făcut, El a poruncit și s-au zidit” (Psalm 148, 5) și „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat
veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Lumea nu este veșnică, are un început și un sfârșit: „La început a făcut Dumnezeu cerul și
pământul” (Facere 1,1). Lumea a fost creată bună foarte cf. „Și a văzut Dumnezeu că toate
câte a făcut erau bune foarte” (Facere 1, 31) cu scopul ca Dumnezeu, să-și manifeste
atotputernicia, bunătatea și iubirea Sa: „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul
Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică ”
(Ioan 3, 16).
Aprofundare
Teorii cu privire la crearea lumii:
 Panteismul: Dumnezeu şi lumea sunt două realități identice. Creatorul confundându-se cu propria
creației (hinduism, branhism, G. Bruno, Spinoza, Hegel).
 Dualismul: două principii care stau la baza existenței: de natură materială şi spirituală. Dumnezeu a
făcut lumea dintr-o materie preexistentă, i-a dat formă (Platon, gnostici etc).
 Materialismul: lumea este materială. Materia este necreată şi veşnică. Tot ce se petrece în lume
aparține unor legi inerte materiei, eterne şi neschimbabile.
Crearea lumii nevăzute

6
 Prin cuvântul cer trebuie să înțelegem lumea nevăzută a îngerilor deci, lumea nevăzută
este lumea îngerilor, a sfinților și a sufletelor morților. Îngerii au fost creați înaintea lumii
văzute înainte de ziua a patra cf. Iov 38, 7: „Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă, toți
îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”.
Înger=sol, vestitor - sunt ființe spirituale, raționale, mărginite, fără trup material,
inferioare lui Dumnezeu, superioare omului, create de Dumnezeu ca ființe pline de bunătate și
înzestrate cu libertate si voință proprie. Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu și văd pururea fața
lui Dumnezeu „în ceruri pururea văd fața lui Dumnezeu” (Matei 18, 10). De asemenea, sunt
mijlocitori între oameni și Dumnezeu îndemnându-i pe aceștia (pe oameni) la săvârșirea
faptelor bune.
Sfinții Părinți ne arată că sunt nouă cete îngerești. Sf. Dionisie Pseudo-Aeropagitul îi
împarte în 3 cete: Scaunele, Heruvimi, Serafimi;
Domniile, Stăpâniile, Puterile;
Începătoriile, Arhangheli și Îngerii.
Numărul îngerilor este foarte mare. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune „că sunt
popoare infinite de puteri netrupești al căror număr nu-l poate număra nimeni”.
Misiunea îngerilor este:
1. Slăvirea lui Dumnezeu - „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot. Plin este cerul și
pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3) - .
2. Să facă cunoscută oamenilor voia lui Domnezeu ;
3. Să-I păzească și să-I sfătuiască pe oameni – Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniel și
îl scapă din gura leilor (Daniel 6, 23). Un înger este trimis să-I anunțe pe păstorii că S-a
născut Iisus Hristos (Luca 2, 9-13).;
4. Să mijlocească între Dumnezeu și oameni.
La început toți îngerii erau la fel, dar o parte din îngeri au căzut din pricina mândriei și au
devenit îngeri răi. Acestea sunt demoni cf. Matei 8, 31 sau diavoli cf. Matei 4, 1.
Cinstirea îngerilor
Sinodul VII Ecumenic a stabilit oficial că îngerilor la datorăm venerare. Pentru ei s-au
întocmit imne, acatiste, rugăciuni (ex. „Sfinte îngere, păzitorul vieții mele, roagă-te lui
Dumnezeu pentru mine păcătosul”), ziua de luni a săptămânii este închinată lor. În 8
noiembrie sărbătorim Soborul Sfinților Arhangheli Mihai și Gavril, iar în icoane sunt
reprezentați tineri, în armură cu aripi.
Crearea lumii văzute

7
 Lumea văzută este lumea oamenilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „lumea a fost
făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu”. Se știe despre lume că a fost creată în 6 zile,
de aceea, expresia: „s-a făcut seară și s-a făcut dimineață” nu este necesar să o considerăm ca
zi cu o durată de 24 de ore, ci poate fi socotite ca o perioadă de timp mult mai îndelungată,
echivalentă erelor pentru că în Sfânta Scriptură ni se pune că: „înaintea ochilor Tăi o mie de
ani sunt ca ziua de ieri ce a trecut” (Psalm 89, 4) și „o zi înaintea Domnului este ca o mie de
ani și o mie de ani ca o zi” (II Petru 3, 8).
1. În prima zi Dumnezeu a făcut materia și lumina;
2. În ziua a doua: a făcut bolta cerească, despărțind apele de sus de cele de jos.
3. În ziua a treia: a despărțit apele de uscat, făcând să apară oceanele, fluviile și râurile, iar
pământul a fost numit uscat, tot în această zi a făcut să crească plantele.
4. În a patra zi: Dumnezeu a făcut luminătorii: soarele, luna și stelele.
5. În a cincea zi: Dumnezeu a făcut viețuitoarele din apă și păsările din aer.
6. În ziua a șasea: Dumnezeu a făcut toate animalele mari, târâtoarele, fiarele sălbatice și
cele domestice, iar la urmă a făcut omul.
Trebuie să reținem că lumea a fost creată bună: „Și a văzut Dumnezeu câte a făcut și erau
bune foarte” (Facere 1, 31).

Crearea omului

Starea originară a omului a fost de perfecțiune și fericire. Importanța omului este arată
de expresia: „Să facem om după chiup și asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), de aceea el este
coroana creației reprezentând încununarea creaturilor și punctul de întâlnire a celor două
lumi, spirituală și materială. A fost creat după sfat dumnezeiesc și prin lucrarea directă a
lui Dumnezeu.
Trupul omul este luat din pământ și este muritor, spre deosebire de suflet, care este
nemuritor și provine de la Dumnezeu prin suflare de viață cf. Ecclesiastul: „(Trupul) se
întoarce în pământ de unde a fost luat, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat”.
 Chipul lui Dumnezeu nu se referă la trup, ci se referă la natura spirituală a omului: rațiune,
voință (libertate), sentiment și la înclinația omului spre bine.
 Asemănarea omului cu Dumnezeu se referă la dezvoltarea și perfecționarea morală a
omului.

8
Sfântul Ioan Damaschin spune referitor la Chipul lui Dumnezeu în om și la asemănarea
omului cu Dumnezeu că: „Cuvintele după chip indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele
după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute atât cât este posibil”.
Notă: Chipul este un dar oferit prin creație; la asemănarea cu Dumnezeu omul ajunge prin
împlinirea voii Acestuia.
Scopurile pentru care a fost creat omul sunt preamărirea lui Dumnezeu, fericirea
creaturilor, perfecționarea proprie până la asemănare cu Dumnezeu și stăpânirea pentru lumea
materială cf. Facere 1,24.
Căderea omului în păcat
Odată cu ispitirea omului de către diavol, prefăcut în șarpe, prin gustarea din fructul
interzis (Eva prima și apoi Adam) omul a căzut în păcatul strămoșesc (păcat care se șterge
prin Taina Sfântului Botez), iar pentru că Adam și Eva nu s-au căit (părere de rău) au fost
izgoniți din Rai. Izgonirea a lăsat consecințe grave:
 Izgonirea din Rai;
 Chipul lui Dumnezeu în om (sufletul=
rațiune, voință, sentiment) a suferit (s-
a întunecat);
 Moartea trupească împreună cu
suferințe și boli => moartea este
urmarea păcatului cf. romani 5, 12.;
 Nașterea de copii însoțită de durere
(femeia);
 Limitarea omului de a stăpâni natura;
Aprofundare
Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a luat pământ şi a făcut un chip de om, apoi a suflat asupra lui
şi i-a dat vița. Cel dintâi om s-a numit Adam. Apoi a văzut Dumnezeu că nu este bine să fe omul singur pe
pământ, a trimis un somn peste Adam şi, pe când dormea el, a luat una din coastele lui şi a făcut femeia, apoi a
sulfat asupra ei şi i-a dat viață. Cea dintâi femeie s-a numit Eva.
Dumnezeu a aşezat pe Adam şi Eva în rai, în grădina Edenului că să o lucreze şi să o păzească. Ca să le
pună la încercare ascultarea, le-a poruncit ca din pomul cunoştinței binelui şi răului să nu mănânce. în rest
puteau mânca din orice pom.
În rai, Adam şi Eva au trăit fericiți şi nevinovați. Mintea lor era luminată şi ferită de greşeli, inima lor era
curată de pofte rele, voința lor era aplecată numai spre lucruri bune, trupul lor era deplin sănătos şi ferit de
orice boală sau durere. Fericirea a ținut până în momentul când îndemnați de diavol, ce li s-a arătat sub chip de
şarpe, au călcat porunca lui Dumnezeu find izgoniți din rai. Aşa a început răul în lume.

9
 Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume - Providența Divină -
Providența divină (Pronia Divină) – purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă
în mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om cf. cuvintelor din Matei
6, 31-32: „Nu vă îngrijiți zicând: «Ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom
îmbrăca?» căci știe Tatăl vostru cel ceresc că aveți trebuință de toate acestea”.
Providența divină are un întreit aspect: de conservare,
de conlucrare,
de guvernare.
Conservarea este lucrarea prin care Dumnezeu păstrează lucrurile și ființele create în
forma originară. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ferește creaturile de distrugere și le
influențează ca acestea să ajungă la desăvârșire =. creație continuă.
Conlucrarea (cooperarea) este acțiunea în baza căreia Dumnezeu acordă întregii
creații ajutorul Său, pentru ca aceasta să-și poată atinge scopul dat de El. Ea nu este uniformă,
deoarece într-un fel conlucrează cu creatura neînsuflețită și în alt fel cu omul.
Dacă persoana umană are un scop bun Dumnezeu o ajută să-l împlinească ușurându-i
găsirea mijloacelor celor mai potrivite, iar dacă, în mod inconștient, are un scop rău îi
luminează mintea spre a înțelege greșeala, dar fără să ridice libertatea omului. Îi
deschide mintea cf. Apocalipsa 21, 5 „Iată toate le fac noi”. Atenție: Dumnezeu nu
anulează libertatea omului, acela care, în mod voluntar, urmărește un scop rău este
lăsat să-l împlinească.
Guvernarea (conducerea) este activitatea prin care Dumnezeu conduce fiecare
creatură spre înfăptuirea scopului ei. Într-un fel guvernează Dumnezeu creatura neînsuflețită
cf. Psalm 103, 10: „Pusa-i hotar apelor peste care nu vor trece, nici se vor întoarce să
acopere pământul” și într-un alt fel cu omul. Creaturile neînsuflețite sunt conduse de
Dumnezeu prin legile pe care le-a rânduit în natura lor, iar omul este condus printr-o activitate
de conlucrare.
Cele trei acțiuni ale Providenței Divine (Conservarea, Conlucrarea și Guvernarea) se
împletesc și se întrepătrund, formând o singură acțiune divină, în care Dumnezeu le rânduiește
pe toate spre folosul zidirii sale spre mântuirea noastră.
Aprofundare
Deşi de multe ori ni se pare că suferințele semenilor noştri sau ale noastre, nenorocirile, cataclismele,
războaiele sunt fără sens şi inutile în toate lucrează Dumnezeu. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu ne oferă
prilejuri pentru a lucra fapte bune şi a ne mântui, deci trebuie să vedem în ele mâna lui Dumnezeu (Pronia
Divină). De aceea, Biserica Îi aduce slavă şi mulțumire lui Dumnezeu printr-o serie de slujbe ce se desfăşoară

10
zilnic (în mănăstiri şi catedrale), sau cel puțin în sărbători (în bisericile parohiale) numite „Cele şapte Laude
Bisericeşti”.
Puterea credinței și a prieteniei – Vindecarea slăbănogului din Capernaum

„Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi,
încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l
purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde
era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis
slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în
inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul
Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi
acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te,
ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis
slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit
înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”
(Marcu 2, 1-12).
Mântuitorul în activitatea sa a săvârșit nenumărate minuni. Minunile sunt fapte ieșite
din comun ce nu pot fi realizate decât cu ajutorul lui Dumnezeu și depășesc posibilitatea
noastră de înțelegere. În pericopa Evanghelică vedem întoarcerea lui Iisus în Capernaum
(localitate din Israel, astăzi în ruine, în care a copilărit Domnul Hristos) unde îl vindecă pe
slăbănog dându-i vindecare trupească și sufletească. Vindecarea a fost o consecință a iertării
păcatelor și s-a făcut pentru că Domnul a văzut „credința lor”. Slăbănogul este un om infirm,
paralitic, bolnav și nicidecum subnutrit. Fariseii și cărturarii în loc să se bucure pentru
vindecarea semenului lor, îi cârtesc împotriva lui Iisus care i-a dat vindecarea minunată și
imediată. După vindecare toți cei prezenți au mulțumit lui Dumnezeu => datoria noastră să-i
mulțumim tot timpul lui Dumnezeu pentru toate.
Din această vindecare trebuie să înțelegem în primul rând ce putere are credința și
prietenia adevărată. O prietenie este adevărată atunci când suntem în primul rând prieteni ai
lui Hristos, când respectăm și împlinim cuvântul său. Cei patru prieteni care l-au dus pe
slăbănog în fața lui Hristos au arătat că adevărata prietenie trebuie să conducă spre Hristos și
spre Împărăția Cerurilor. De asemenea, ei au arătat că au avut credință, nădejde, dragoste și
curaj. Ei ne învață că adevăratul prieten nu este cel care rămâne indiferent la necazul fratelui
său, ci cel care se implică sufletește la vreme de bucurie, dar mai ales la vreme de necaz
pentru că aflăm din troparul Sf. Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir: „Prieten adevărat este
acela care îndura necazurile, nevoile și nenorocirile aproapelui, atunci când acela este
încercat, ca de ale sale, fără zgomot și fără tulburare”. Adevăratul prieten iubește oricând,

11
dar în nenorocire este ca un frate cf. Pilde 17, 17: „Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în
nenorocire el e ca un frate”.
Exemplul celor patru tineri ne arată că drumul spre Hristos este anevoios și că cel mai
mare serviciu pe care îl putem face cuiva este să-l ducem în fața lui Hristos. De asemenea, ei
ne arată că trebuie să avem credința lucrătoare prin iubire față de semeni, să-i ajutăm în
special pe cei bolnavi și să ne rugăm pentru ei. Dumnezeu ascultă rugăciunile celor mulți care
se roagă împreună, mai ales în Biserică, pentru cei aflați în primejdie. Cele mai importante
rugăciuni comune care se fac în biserici pentru credincioși sunt mai ales Sfânta Liturghie și
Taina Sfântului Maslu, iar Același Prea Bun și Prea Îndurat Mântuitor prezent la aceste slujbe,
Care a vindecat pe slăbănogul din Capernaum, face minuni nenumărate cu toți buni
credincioși.

Prietenia3
Alcătuieşte un scurt text care să ilustreze proverbul „Prietenul la nevoie se cunoaşte”, având în vedere
şi următoarele aspecte:
- defniția prieteniei;
- criteriile prieteniei adevărate,
- roadele prieteniei.
Prietenia este apropierea dintre oameni care au idei şi fapte asemănătoare, izvorâte din iubire. În
Sfânta Scriptură ni se spune „Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a
comoară” (Isus Sirah 6, 14). Domnul Iisus le-a spus Apostolilor şi implicit nouă tuturor: „ Voi sunteţi prietenii
Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14).
Criteriile adevăratei prietenii sunt: statornicia, iubirea, sinceritatea, respectul, egalitatea, înțelegerea,
spiritul de sacrifciu, iar roadele prieteniei sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, facerea de bine,
credincioşia, blândețea, înfrânarea, curăția, dublarea bucuriilor noastre, eliberarea de povara gândurilor,
întărirea celor slabi etc. Prietenia adevărată este roada Duhului Sfânt.
În Sfânta Scriptură găsim numeroase prietenii. Domnul Iisus Hristos este prietenul suprem care şi-a pus
viața pentru noi. Apoi avem prietenia dintre David şi Ionatan – Ionatan îl iubea pe David ca pe sufletul din El. De
asemenea, în istorie vedem prietenia dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie din Nazians sau din
România prietenia dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu.
Prieteni adevărați putem vedeam în Maica Domnului, în îngerul păzitor, în sfnții, în preotul duhovnic,
în părinți, în membrii familiei.

3
Lectură suplimentară. Pentru această parte m-am folosit special de cursul de pregătire pentru Olimpiada de
Religie – clasa a VII-a- de la adresa: http://religiecalarasi.blogspot.ro/p/olimpiada.html.
12
13
 Hristos, Lumina lumii: vindecarea orbului din naștere

„Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine
a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca
să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine;
că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând,
a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în
scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei
ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii
ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a
răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea
Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu
ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a
deschis ochii. Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am
spălat şi văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii
ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăşi:
Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că
era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul
vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim
că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui,
noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru
că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie
dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua
oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns
deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum
ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi
voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui
Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a
zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu
nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din
veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să
facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. Şi a auzit
Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine
este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis:
Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui. Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să
vadă, iar cei care văd să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare şi noi
suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul
rămâne asupra voastră” (Ioan 9, 1-41).
Ideile lecției:
 Iisus întâlnește orbul din naștere.

14
  Domnul este întrebat de către ucenici cine a păcătuit.
 Mântuitorul răspunde că boala acestuia este pentru a se arăta lucrările lui Dumnezeu.
 Mântuitorul unge ochii orbului cu tină.
 Vecinii nu-l recunosc pe cel bolnav.
 Odată vindecat, orbul devine mărturisitor al lui Hristos.
 Cel vindecat este dus înaintea fariseilor.
 Fariseii nu doresc să accepte minunea.
 Fostul orb nu acceptă ideea fariseilor, cum că Iisus ar fi un păcătos.
 Cel vindecat este convins că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
 El mărturisește că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
Dicționar:
 Tina – pământ, țărână.
 Scăldătoarea Siloamului - un bazin cu apă care izvora dintr-un izvor din localitatea
Siloam, Israel. Acolo, din când în când se pogora Duhul Sfânt și vindeca pe cei care intrau
în acel moment în apă.
 A periclita - a pune în pericol, a primejdui.
Învățături
Evanghelia prezintă o altă minune deosebit de importantă săvârșită de Mântuitorul. Scopul
acestei relatări este acela de a arăta că uneori mai uşor îl mărturisesc orbii din naştere pe Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, precum a fost Părintele Teofil Părăian, decât cei care, deşi văd cu ochii trupeşti, nu
cred în El. Evanghelia ne arată că mai mare boală este necredinţa sau orbirea spirituală decât
orbirea trupească sau fizică şi că mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de
orbirea sufletească a necredinţei cf. cuvintele Sf. Ciprian: „Pentru fiii lumini este zi și în timpul
nopții. Când este oare fără lumină cel care are lumina în inima sa? Sau când nu are soare și zi acele
pentru care Hristos este Soare și Zi”. Orbirea trupească aduce suferință, dar cea sufletească aduce
pierderea mântuirii. Orbul din naștere a primit nu doar lumina ochilor, ci și pe cea sufletească. Domnul
Iisus, Lumina sufletelor noastre, înlătură atât orbirea trupească, cât și orbirea sufletească a omului,
arătându-și puterea și ajutând, acolo unde omul nu poate să ajute. Luminarea sufletească este mai
importantă decât luminarea trupească.
Evanghelia ne mai arată că sunt şi oameni care suferă nu pentru păcatele lor proprii sau ale
părinţilor, ci pentru ca să arate în ei lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea de vindecare şi de schimbare sau
de înnoire a vieţii omului. De asemenea, evanghelia ne arată cum orbul din naștere a devenit văzător şi
mărturisitor credincios al lui Hristos stârnind mânia fariseilor => excluderea lui din sinagogă. Exclus
de iudei omul este îmbrățișat de Hristos. Deci precum cel vindecat care a avut răbdare și L-a
mărturisit pe Hristos, arătându-I ascultare de glasul Domnului prin citirea Sfintei Scriputuri și
recunoștință, preamărindu-L și închinându-Se Lui așa și noi să avem răbdare în încercări,
ascultare de o credință puternică și mărturisitoare în ciuda a tot ce se poate întâmpla din această
cauză, știind că Domnul Hristos ne ține în brațele Sale.
Să-L rugăm și noi pe Mântuitorul să vină în viața noastră și să ne lumineze trupește și
sufletește spre a face voia Lui.;
Atotputernicia lui Dumnezeu – Învierea lui Lazăr
15
 „Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei. Iar Maria era aceea
care , al cărei frate Lazăr era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti
este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin
ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Când a auzit, deci, că
este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi
în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo? A
răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că
el vede lumina acestei lumi; Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el. A zis
acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii:
Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre
somn ca odihnă. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că
n-am fost acolo. Dar să mergem la el. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să
mergem şi noi şi să murim cu El. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt. Iar Betania era
aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le
mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea
în casă. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte
vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la
înviere, în ziua cea de apoi. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri,
va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu
am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat
pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă
şi a venit la El. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta. Iar iudeii care erau cu
ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a
plecat la mormânt, ca să plângă acolo. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele
Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe
iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus?
Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. Iar unii dintre
ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară? Deci
suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis:
Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ţi-
am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în
sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea
care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino
afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă.
Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a

făcut Iisus au crezut în El” (Ioan 11, 1-45).

Ideile lecției:
16
 Iisus este anunțat că prietenul Lui, Lazăr, este bolnav – „Doamne iată, cel pe care îl
iubești este bolnav”. Lazăr era fratele Martei și a Mariei. Marta avea o fire curajoasă,
prezență de spirit curaj în suferință și o fire nobilă. Era aplecată spre munca fizică. Ea L-a
întâmpinat pe Mântuitorul. Maria avea o fire sensibilă și plină de dragoste. Ea „a uns cu
mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei”. Era aplecată spre învățătura
duhovnicească (spirituală).
 Iisus nu se grăbește arătând că „această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui
Dumnezeu”. Ucenicii nu înțeleg vorbele Mântuitorului că Lazăr a murit.
 Iisus le spune pe față că a murit. Ucenicii îl atenționează pe Iisus că la Ierusalim va fi ucis.
Toma afirmă: „Să mergem şi noi şi să murim cu El”.
 Marta iese în îmtâmpinarea lui Iisus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi
murit”.
 Iisus îi răspunde: „Fratele tău va învia”. „ Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine,
chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”.
 Iisus Care îl iubea mult pe Lazăr a plâns pentru El. Lazăr care era mort de 4 zile:
„Doamne este mort de patru zile”.
 Iisus îl învie pe Lazăr: „Lazăr, vino afară!”
Învățături:
Această minune este legată de o altă minune – Vindecarea orbului din naștere - .
Evanghelia ne arată în primul rând că Iisus era prieten cu Marta, Maria și Lazăr. El îi iubea pe
cei trei frați => o prietenie adevărată se bazează pe iubire. Iubirea este cea mai importantă poruncă:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi
din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Domnul Hristos este modelul
prietenului adevărat. El ne arată că o prietenie bazată pe dragoste adevărată durează și după moarte, iar
prietenia se dovedește mai ales în necazuri, pentru că prietenul adevărat se bucură de bucuria și se
întristează de necazul prietenului său. Noi trebuie să ni-L facem mai întâi prieten Hristos pentru că
„Cel care are prieten pe Hristos, are totul” – Hristos are inima plină de liniște, de pace și bucurii.
Un alt scop al acestei relatări este acela de a arăta Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu
adevărat, Ziditorul nostru, Stăpânul vieții și al morții. Sufletele celor adormiți sunt vii și după ieșirea
din trup și ascultă de porunca Mântuitorului precum Lazăr a ascultat porunca Lui Iisus ca și cum ar fi
fost viu => Învierea din morți este o realitate dovedită de Domnul Hristos, de aceea și Învierea lui
Lazăr reprezintă simbolul învierii tuturor oamenilor. În măsura în care avem o credință vie în Hristos,
în aceeași măsură vom fi vii în veșnicie.
Evanghelia ne mai arată că Iisus este trimis de Dumnezeu, în ciuda reproșurilor
necredincioșilor care nu cred în El. El îl cheamă pe cel mort direct, dar în urma rugăciunii către
Dumnezeul Tatăl ca toți cei prezenți să creadă că El este trimisul lui Dumnezeu. Iar Lazăr a ieșit din
mormânt legat pentru ca a li se arata tuturor că a fost mort cu adevărat pentru că dacă era dezlegat se
putea bănui că stând 4 zile în mormânt avea timp să se dezlege.

17
 Sfântul Ioan Gură de Aur despre învierea lui Lazăr4

Moartea nu este de temut pentru cel care crede, căci Iisus Hristos este ușa de intrare în Împărăția
cerurilor: „Cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25). Cuvintele rostite de Mântuitorul
Martei: „Fratele tău va învia. Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 23-24) arată că pentru a învia pe Lazăr El nu are
nevoie de ajutorul altuia.
„Iisus, când a văzut-o plângând [şi pe Maria] şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat
cu duhul şi S-a tulburat întru Sine [...] şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 33-35) arată adevărul întrupării. Dacă Iisus
Hristos n-ar f fost de natura noastră (cu slăbiciunea şi neajunsurile ei), El n-ar f simțit suspinul, tulburarea în
tristețe şi durere. „Ziceau iudeii: «Iată cât de mult îi iubea»” (Ioan 11, 36) arată surprinderea a celor mulți care
credeau că Iisus merge la mormântul lui Lazăr, nu pentru a-l învia, ci pentru a-l plânge pe prietenul Său pe care îl
iubea foarte mult.
Iar cuvintele: „Unii ziceau: «Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta
să nu moartă?»” (Ioan 11, 37) îi arată pe aceia care, deşi au cunoscut că Iisus a mai făcut şi alte minuni (a
deschis ochii orbului), din răutate şi stricăciunea inimii lor, fără a şi ceea ce va face El, I-au adresat mustrări. Ei
nu-şi dădeau seama că este mult mai minunat să întorci un mort la viață, decât a alunga moarte de la cel viu.

Căință și iertare – Pilda fiului risipitor

4
Lectură suplimentară.
18
 „Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se
cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o
ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete
mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi
acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le
mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi
de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer
şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi . Şi, sculându-se, a
venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul
lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi
încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci
acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era
la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre
slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel
îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el,
răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu
mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu
desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi
toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 11-32).
Dicționar:
 Pocăință – părere de rău
 Desfrânare – destrăbălare; imoralitate; depravare.
Ideile lecției
 Un om (un tată) avea doi fii.
 Fiul cel mai mic își cere partea de avere
 Tatăl împarte averea.
 Fiul cel mic pleacă de acasă, își risipește averea în chefuri cu „prietenii” și desfrânatele și
ajunge paznic la porci.
 „Își vine în fire”, își de seama de greșeala făcută și se hotărăște să se întoarcă smerit acasă
la tatăl său, cerându-și iertare.
 Tatăl îl primește și se bucură nespus pentru întoarcerea lui, iar apoi îl liniște pe fiul cel
mare care era supărat pentru primirea făcută fiului celui mic.

Învățături

19
 Toți oamenii suntem fii lui Dumnezeu. Când unii dintre oameni păcătuiesc din neascultare de
Dumnezeu se îndepărtează de El, de aceea să încercăm să fim ascultători de poruncile lui Dumnezeu.
Fiul cel tânăr (risipitor) din pilda îl reprezintă pe omul care se îndepărtează de Dumnezeu,
făcând păcate mari. Plecarea lui nesăbuită de acasă, casa reprezintă Biserica, îl reprezintă pe omul
care a părăsit dreapta credința și a ales să trăiască o viață în robia păcatului. Țara îndepărtată reprezintă
țara păcatelor, păcatul. Fiul cel tânăr ajunge să fie neascultător de sfatul tatălui, necumpătat și
desfrânat. Angajarea lui ca păzitor la porci arată starea de păcat în care a ajuns, dorind să se sature din
roșcovele de la porci, asemănătoare păcatului, la început sunt dulci (păcatul), apoi amare și
asemănătoare paielor. Era în mocirla păcatelor. Pentru evrei, porcii simbolizează lăcomia și murdăria,
fiind considerați spurcați. În starea de păcat în care se află, își vine în fire, mai are o rază de speranță și
i-a hotărârea de a se întoarce acasă, adică în Biserică, adică trezirea din păcat și nădejdea că va fi
iertat. Venirea în fire a lui îi arată pocăinţa pentru păcatele săvârșite, smerenia pentru că își recunoaște
păcatele, iar întâlnirea cu Tatăl, adică cu Dumnezeu (Tatăl Ceresc) Care este drept, bun, iubitor,
răbdător, blând și generos îi aduce fiului celui mic îndreptare. Tatăl primindu-l cu brațele deschise îl
arată pe Dumnezeu Care primește cu bucurie în Împărăția Sa, și pe cei păcătoși care se întroc la el, nu
numai pe cei drepți. Tatăl nu-i cere socoteală pentru că a cheltuit averea (Talanții - darurile), este
mulțumit doar că s-a întors fiul acasă. Deci, nici Dumnezeu nu ne cere socoteală pentru păcatele
noastre dacă ne căim de ele, ci ne primește cu brațele deschise. Haină cea mai bună sau haina cea
dintâi cu care este îmbrăcatul fiul risipitor reprezintă haină primită la botez, albă, fără pată, fără
păcat devenind din nou albă prin Taina Sfintei Spovedanii. Inelul primit este semnul comuniunii, al
continuării legături dintre Dumnezeu şi oameni. Sandale din picioare, încălțămintea, reprezintă
umblarea doar în Harul lui Dumnezeu Tatăl. Înjunghierea vițelului celui îngrăşat, reprezintă Sfânta
Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului vărsat de Iisus pentru iertarea noastră. Veselia pentru
întorcea fiului acasă este ospăţul Sfintei Liturghii.
Fiul cel mare reprezintă pe orice om credincios, care respectă poruncile lui Dumnezeu. El este
ascultător, drept și cuminte. Dar atunci când slugile (Îngerii lui Dumnezeu) îl anunță de întoarcerea
fratelui său, în loc să se bucure, este apucat de invidie și mânie. El încă nu a ajuns să cunoască
bunătatea Tatălui, nu a ajuns la iubirea desăvârșită pe care o arată și pe care o are Dumnezeu.
Pilda (învățătură în formă alegorică, povestire cu tâlc; parabolă) ne îndeamnă să fim
ascultători de Dumnezeu și de sfaturile părinților noștri. Ea ne arată că Dumnezeu-Tatăl chiar dacă am
plecat din casa Sa, adică din Biserică, ne așteaptă. Rămânem în inima Sa. Cât suntem vii aici pe
pământ ne putem întoarce către Tatăl. El se v-a bucura de întoarcerea noastră. Ne v-a schimba hainele
noastre cele rele, ne v-a dat inelul pe mână ca semn al iubiri veşnice ce ne-o poartă, ne va da
încălţăminte ca să umblăm doar în voia Lui şi cel mai mare lucru: și-a dat Fiul, pe Mântuitorul, să
moară pentru păcatele noastre ca noi să ne mântui, deci Dumnezeu iartă pe cei păcătoşi care se întorc
la El.

20
 Evanghelia ne mai cheamă să cerem iertare celor pe care i-am supărat, să ne mărturisim
păcatele în Taina Spovedaniei și să ne unim cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii și să nu fim
invidioşi.

Bogăția darurilor lui Dumnezeu – Pilda talanților

„Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-
a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase
cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce
luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a
venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi
cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul:
Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria
domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am
câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne,
te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-
am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă
vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să
pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l
celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.
Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor” (Matei 25, 14-30)
Dicționar:
a da socoteală cuiva de ceva – a plăti ceea ce i se cuvine.
stăpân – în pildă – persoană în serviciul căreia se află slujitori.
talant – monedă veche de aur sau argint, cu o valoare mare.
zaraf – persoana care se ocupă cu schimbul banilor.
Ideile principale ale lecției
 Stăpânul împarte avuția sa celor trei slujitori.
 Numai doi slujitori înmulțesc talanții primiți.
 Stăpânul cere socoteală fiecărui slujitor.
 Slujitorii care au primit doi și cinci talanți sunt răsplătiți de către stăpân.
 Slujitorul leneș și dezinteresat este pedepsit.
 Fiecare om primește, la naștere diferite daruri de la Dumnezeu.
Învățături

21
 Stăpânul din pildă este Mântuitorul Iisus Hristos. Plecarea Stăpânului în
călătorie reprezintă înălțarea Domnului la cer și viața omului de pe pământ în care se poate
pregăti pentru viața veșnică. Slujitori îi reprezintă pe creștinii din toate timpurile. Talanții
reprezintă toate darurile materiale și spirituale cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om.
Călătoria este perioada dintre prima și a doua venire a Mântuitorului. Întoarcerea stăpânului
reprezintă Judecata Universală când fiecare vom trebui să dăm socoteală pentru darurile
primite la Dumnezeu.
Scopul pildei este să ne arate că Dumnezeu îi iubește pe toți oameni. El îl înzestrează
pe fiecare om de la naște cu diferite daruri: inteligență, frumusețe trupească, voce armonioasă,
talent la pictură etc, cf. Iacov 1, 17 „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este,
pogorându-se de la Părintele luminilor”. Omul este răspunzător pentru darurile primite, de
aceea este important efortul pe care îl depune pentru valorificarea talanților. Cel care nu și-a
înmulțit talanții va fi pedepsit pentru că a refuzat să lucreze cu darurile date lui de Dumnezeu.
De asemenea, pilda ne mai arată că cei cu mulți talanți nu au dreptul să-i disprețuiască
pe cei cu mai puțin talanți.

22
 Rugăciunea în viața creștinului

Datoria noastră de creștini este de a ne ruga lui Dumnezeu, de a-L lăuda, de a-I
mulțumi pentru toate binefacerile, de a-I cere ajutorul atunci când vrăjmașul încearcă să ne
biruie. De ce este Rugăciunea?
Rugăciunea este convorbirea directă a omului cu Dumnezeu. Fericitul Augustin
spune: „Cel ce se așterne la rugăciune pune capăt păcatului, iar cel ce pune capăt rugăciunii
începe a păcătui”. Rugăciunea, putem spune că, este totodată ridicarea sufletului nostru spre
Dumnezeu, sau convorbirea sufletului cu Dumnezeu în scopul de stabili între noi și El o
legătură cât mai strânsă.
Felurile rugăciunii:
I. După cuprinsul ei:
a) Rugăciune de laudă – este rugăciunea prin care creștinul dă slavă lui Dumnezeu
cf. Psalm 144, 2 „În toate zilele Te voi binecuvânta și numele Tău îl voi lăuda în veac și în
veacul veacului”. În Biserică creștinii îl laudă pe Dumnezeu prin rugăciuni publice comune,
de ex. la Sfânta Liturghie imnul: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte
miluiește-ne pe noi”. În Vechiul Testament avem rugăciune de laudă: cântarea lui Moise și a
Mariei după trecerea Mării Roșii. În Noul Testament Sfântul Apostol Pavel spune:
„Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Efeseni 1, 3).
b) Rugăciunea de cerere – este rugăciunea pe care creștinii o înalță către Dumnezeu
fiind încredința că vor primii de la El toate cele de care au nevoie pentru dobândirea vieții de
veci: iertarea păcatelor, harul dumnezeiesc, mântuirea și fericirea veșnică, precum și cele
necesare pentru această viață: sănătate, mijloace de trai etc.
Noi trebuie să cerem în rugăciune sănătate trupească și sufletească, bunătate și
smerenia inimii, harul Duhului Sfânt și mântuirea sufletelor noastre, dreapta socoteală în tot
ceea ce facem.
Chiar dacă Dumnezeu este Atotștiutor, știind ce nevoi avem fiecare dintre noi,
rugăciunea este necesară, pentru că Dumnezeu vrea să vadă că ne jertfim, că vrem să
conlucrăm cu El la mântuirea noastră, de aceea, este important să cerem în rugăciune numai
ce este vrednic de El și pe care numai El ni le poate oferi. Pentru că noi nu știm ce ne este cu

23
adevărat de folos pentru mântuire, trebuie să lăsăm totdeauna judecata și hotărârea finală pe
seama lui Dumnezeu adăugând: „dacă acest lucru ne este de folos”.
Ex. de rugăciuni de cerere avem în Vechiul Testament Psalmul 50. În N.T. Mântuitorul
ne învață să folosim astfel de rugăciuni: „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-
vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). În Sfintele Slujbe avem ectenia
celor șase cereri. În N.T. Sfântul Arhidiacon Ștefan s-a rugat pentru iertarea ucigașilor săi.
c) Rugăciunea de mulțumire – este rugăciunea prin care ne arătăm recunoscători și
mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate binefacerile ce le-a revărsat asupra noastră. Sfântul
Apostol Pavel spune: „rugați-vă neîncetat, mulțumiți întru toate...” ( 1 Tesaloniceni 5, 17-18).
Ex. de rugăciuni de mulțumire avem în V.T. rugăciunea lui Noe la ieșirea din corabie. În N.T.
rugăciunea dreptului Simeon.
II. După felul ei:
a) Rugăciune particulară – rugăciunea făcută de fiecare credincios în parte, oriun-
de și oricând 9singur, în taină, acasă, la masă, la începerea lucrului, la plecarea într-o
călătorie. Înainte de culcare, de trezire, pentru părinți, în caz de boală etc.
b) Rugăciune publică – se face în anumite momente stabilite de Biserică, în locuri
special amenajate, fie în Biserici, fie în paraclise, fie în casele credincioșilor.
Aceste slujbe se împart: 1. Cele șapte laude (Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia,
Ceasurile.
2. Slujbele celor șapte Taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia,
Spovedania, Cununia, Preoția, Maslu) și Ierurgiile – slujbele de binecuvântare și sfințire a
oamenilor și a lucrurilor (sfințirea apei, binecuvântarea caselor, înmormântarea, parastasul
etc).
3. Slujba Sfintei Liturghii este cea mai importantă dintre slujbe,
centrul rugăciunilor publice. În timpul ei are loc sfințire Darurilor de pâine și vin,
prefăcându-se în Trupul și Sângele Domnului și sfințirea credincioșilor prin împărtășirea
loc cu Sfintele Taine.
Învățături. Cum trebuie să fie rugăciunea? Foloasele rugăciunii!
O adevărată rugăciune trebuie făcută cu mintea și cu inima, nu doar cu buzele și limba, cu
umilință și smerenie așa cum s-a smerit vameșul. Ea trebuie să izvorască din credință și să fie făcută
cu stăruință, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „oamenii se supără când sunt molestați cu cereri, pe
când Dumnezeu iubește pe cei ce stăruie. Așa a făcut femeia cananeeancă în rugăciunea ei către
Mântuitorul și tot așa a stăruit femeia din parabola judecătorului nedrept până ce acesta i-a făcut
dreptate”. Rugăciunea trebuie să fie făcută cu încredere fiască pentru că reprezintă adresarea unui fiu
bun și ascultător către un tată bun și iubitor.

24
 Rugăciunea este necesară deoarece prin ea noi stăm în legătură neîntreruptă cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „rugăciunea este necesară pentru suflet, precum e necesară apa
pentru pește”. Mântuitorul ne-a dat exemplul de rugăciune: „Tatăl nostru”.
Rugăciunea ne amintește mereu că Dumnezeu este izvorul tuturor bunătăților, iar noi toți
suntem dependenți față de El. Rugăciunea ne arată că de la El primim tot lucrul înalt și bun și aduce în
suflete bucurie, liniște, pace, alinare în durere și nădejde. De asemenea, rugăciunea înfrumusețează și
înnobilează sufletul.
Sfânta Liturghie – întâlnirea cu Hristos
Privire sub aspect general
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă slujbă prin care membrii Bisericii Îl cinstesc, Îl
slăvesc și Îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie este o actualizare a jertfei Mântuitorului, iar ritualul ei simbolizează
întreaga viață a Mântuitorului, de la naștere și până la înălțarea Sa la cer. Ea a fost întemeiată
de Însuși Mântuitorul la Cina cea ce de Taină, când a luat pâinea ș, binecuvântând-o, a frânt-o
și le-a dat ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu”; apoi luând paharul și
mulțumind, le-a dat zicând: „Beți dintru Acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei
noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă, pentru iertarea păcatelor”, adăugând: „Aceasta
să faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19-20). După Pogorârea Duhului Sfânt asupra
Apostolilor și după întemeierea Biserici creștine, arhiereii și preoții au săvârșit Sfânta
Liturghie neîncetat, până în zilele noastre.
Deci, Sfânta Liturghie este slujba dumnezeiască prin care pâinea și vinul se prefac
în Trupul și Sângele Domnului, prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor. De aceea, în jurul
Sfintei Liturghii se concentrează întreg cultul divin ortodox.
În timpul ei, fiecare participant are ocazia de a fi alături de Sfinți și Îngeri, Maica
Domnului și de Hristos care sunt de față și prezenți în Biserică. De aceea, pentru deosebita ei
importanță, Sfânta Liturghie nu se poate săvârși decât în biserici, paraclise, capele sfințite și
fără Sfântul Antimis.
În cultul Bisericii noastre ortodoxe, se slujesc trei liturghii: a Sfântului Vasile cel Mare
(doar de 10 ori pe an), a Sfântului Grigorie Dialogul (doar în Postul Mare) și a Sfântului Ioan
Gură de Aur (în tot restul anului și de câteva ori în Postul Mare: sâmbăta mai ales).
Ora începerii Sfintei Liturghii este ceasul al III-lea 9ora 9).
Dicționar
 Sfântul Antimis – bucată de pânză dreptunghiulară pe care este pictată Icoana Așezării în
Mormânt a Mântuitorului. Aceasta are în mijlocul părții de sus un loc special unde se află
o părticică din moaștele unui Sfânt. Fără Antimis nu este posibilă săvârșirea Sfintei
Liturghii.

25
 Epicleză – rugăciune de invocare a Duhului Sfânt.
 Cult divin – totalitatea slujbelor Bisericii.
 Proscomidiar – scobitură în peretele din nor al altarului bisericilor ortodoxe, unde se
pregătesc Darurile de pâine și vin ce vor fi transformate la Epicleză în Trupul și Sângele
Mântuitorului.
Momentele și semnificațiile Sfintei Liturghii
Liturghia este împărțită în trei părți:
 Proscomidia
 Liturghia catehumenilor
 Liturghia credincioșilor
Proscomidia se săvârșește de către preot dimineața, înainte de începerea propriu-zisă
a Sfintei Liturghii la masa Proscomidiarului. Preotul primește cele 5 prescuri (pâini mici,
rotunde sau în forma de cruce, făcute din grâu curat care au întipărite pe ele cu o pecete
(Pristolnic) un pătrat cu literele IS, HS, NI, KA – Iisus Hristos biruiește.
Din prima prescură scoate acest pătrat cu ajutorul unui cuțit în formă de lance numit
copie și o așază pe o farfurie numită Sfântul Disc. Acest pătrat se numește Sfântul Agneț și îl
reprezintă pe Iisus Hristos.
Următorul gest pe care îl face este să toarne în Sfântul Potir (pahar metalic cu picior)
vin și apă care simbolizează sângele și apa care au curs din costa Mântuitorului când a fost
străpuns pe cruce.
Apoi preotul ia următoarele prescuri și scoate părticele de pâine în formă de triunghi
numite miride pe care le așază pe Sfântul Disc astfel:
2) Din prescura a doua scoate o miridă pentru Maica Domnului pe care o așeză în partea
dreaptă a Agnețului. Triunghiul este mai mare decât triunghiurile pentru cetele îngerești.
3) Din prescura a treia scote nouă miride pentru cele nouă cete îngerești pe care le așază în
stânga Agnețului.
4) Din prescura a patra scoate trei miride pentru episcopul locului conducători țării și
ctitorii și binefăcătorii bisericii. Aceste miride sunt mai mici decât cea pentru Maica
Domnului, dar mai mari decât cele pentru nouă cete îngerești și sunt așezate sub Agneț.
Tot din această prescură scoate miride pentru cei vii și pentru el, Pomenindu-i pe nume
pe toți cei care au adus pomelnice.
5) Din prescura a cincea scote miride pentru cei adormiți și ei fiind pomeniți nominal.

26
 Peste Sfântul Disc este așezată steluța, iar apoi Sfântul Potir și Sfântul Disc sunt tămâiate
și acoperite acoperăminte fiind lăsate la Proscomidiar până la momentul potrivit din Sfânta
Liturghie.
Simbolism
Pregătirea darurilor la proscomidie preînchipuiește: nașterea, copilăria și patimile
Domnului. Proscomidiarul reprezintă peștera Betleemului în care S-a născut Domnul.
Prescura din care s-a scos Agnețul o reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria din care S-a născut
Iisus; Sfântul Disc reprezintă ieslea, steluța – steaua magilor, acoperămintele – scutecele,
tămâierea darurilor – darurile magilor; acoperirea darurilor – arată viața ascunsă a lui Iisus
înainte de botezul Său.
Proscomidia poate să reprezinte și Patimile Domnului. Proscomidiarul reprezintă
Golgota; tăierea Agnețului – Jertfa Domnului; copia – sulița cu care a fost împuns; Potirul –
paharul de la Cine cea de Taină; vinul – sângele Domnului, iar Discul – mormântul Domnului.
Prescurile și vinul aduse la Proscomidiar îi reprezintă pe credincioșii Bisericii, iar
așezarea tuturor miridelor pe Sfântul Disc în jurul Sfântului Agneț reprezintă Biserica
luptătoare și biruitoare, viii și morții, sfinții și credincioșii, în jurul Mântuitorului.

Liturghia catehumenilor
Se mai numește a celor chemați la Botez. Ea ne amintește de începutul creștinismului
și de pregătirea celor nebotezați pentru primirea Botezului.
Momente
Binecuvântarea de la început – „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiul și a
Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor”. Credincioșii răspund Amin – „Așa să fie”.
Urmează un șir de rugăciuni pentru pace și bunăstare, înțelegere și unitate între oameni
și Bisericii, pentru roadele pământului, pentru sănătate, pentru călătorie pentru natură
cunoscute sub numele de Ectenia mare și Ectenia mică (două ectenii mici). Credincioșii
răspund cu „Doamne miluiește”. După Ectenia mare urmează Antifonul I și ectenia mică
apoi Antifonul II, și din nou Ectenie mică urmată de Antifonul III sau Fericirile.
Antifoanele I și II reprezintă vremea dinainte de Nașterea lui Hristos, iar Antifonul III
reprezintă prima cuvântare a lui Iisus.
Următorul act care urmează este ieșirea preotului din Altar cu Sfânta Evanghelie
cunoscut sub numele de Vohodul mic. Acest act reprezintă ieșirea Mântuitorului la
propovăduire. Preotul este însoțit de o persoană cu o lumânare aprinsă care reprezintă pe
Sfântul Ioan Botezătorul și proorocii Vechiului Testament care au pregătit calea Domnului.

27
 Urmează apoi citirea Apostolului care cuprinde fapte, sfaturi, îndemnuri și învățături
din scrierile Sfinților Apostoli și citirea Sfintei Evanghelii în care sunt cuprinse faptele și
cuvintele Mântuitorului.
Ultimul act al Liturghiei catehumenilor este rostirea Ecteniei întreite atât pentru cei
vii cât și pentru cei adormiți.
În trecut când se rostea „Cei chemați, ieșiți...” cei nebotezați trebuiau să părăsească
clădirea bisericii.
Liturghia credincioșilor
Este cunoscută și sub de numele de Liturghia celor botezați. Ea începea cu cuvintele:
„Câți suntem credincioși, iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm”. Azi primul moment al
ei este cântarea Heruvicului prin care îl lăudăm pe Dumnezeu așa cum heruvimii și toate
cetele îngerești îl laudă pe Dumnezeu.
Urmează apoi Vohodul Mare sau ieșirea cu Sfintele Daruri. Acesta este momentul
când Darurile sunt luate de la Proscomidiar și duse prin mijlocul Bisericii pe Antimisul de pe
masa Sfântului Altar. Acest ritual reprezintă drumul făcut de Iisus Hristos din Betania la
Ierusalim și îngroparea Lui.
Un alt moment important care urmează este Rostirea Crezului adică mărturisirea
credinței ortodoxe de către toți membrii Bisericii.
Cel mai important moment al Sfintei Liturghii care urmează imediat după rostire
Crezului este momentul prefacerii darurilor în Trupul și Sângele Domnului precedat de
cuvintele rostite de preot: „Luați, mâncați Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi
spre iertarea păcatelor”. Apoi arătând cu mâna spre Sfântul Potir zice: „Beți dintru acesta
toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre
iertarea păcatelor”. După aceste cuvinte credincioșii răspunde „Amin”. Preotul rostește „Ale
Tale, dintru ale tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, iar apoi credincioșii
îngenunchează cântând „Pe Tine Te lăudăm...”. Acesta este momentul când, al rugăciunea
stăruitoare a preotului și a tuturor credincioșilor, Sfântul Duh se pogoară asupra darurilor
de pâine și vin, prefăcându-le în Trupul și Sângele lui Hristos.
După Sfințirea Darurilor urmează rugăciunea Tatăl Nostru, apoi Împărtășirea
preoților în Sfântul Altar.
Momentul Predicii prin care preotul explică textul Evangheliei este urmat de
Împărtășirea credincioșilor.

28
 Urmează imne și rugăciuni de mulțumire și Rugăciunea Amvonului și încheierea
Sfintei Liturghii. Credincioșii primesc Anafură (pâine din prescurile rămase și binecuvântate
în timpul Sfintei Liturghii) și sunt miruiți.
Unindu-i pe credincioși cu iubirea lui Hristos, Sfânta Liturghie îi transformă, îi face
mai buni, mai iubitori și mai iertători; îi ajută să-i privească pe toți oamenii ca pe niște
adevărați frați ai lor, dăruindu-le pace și bucurie sfântă.

Bibliografie

1. ***Mica Biblie, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1984.

2. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. I.B.M.B.O.R., București, 2006.
3. ***Catehism Ortodox, f.e., Timișoara, 2002.
4. ***Viu este Dumnezeu. Catehism ortodox, traducere în limba română și postfață de
Părintele Ioan Nicolae, Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.
5. ***Religie. Trăirea învățăturii de credință. Activități didactice pentru orele de religie
creștin ortodoxă clasa a VII-a, ed. Partoș, Timișoara, 2013.
6. Boldea, Prof. Florin, Pop, Pr. Prof. Vasile, Boldea, Prof. Violeta, Lazăr, Prof. Dr.,
Liviu, Caiet de Religie – auxiliar didactic pentru elevi și profesori (elemente de
conținut li exerciții)– clasa a VII-a, ed. Corvin, Deva, 2003.
7. Braniște, Preot prof. Dr. Ene, Liturgică Generală cu noțiuni de artă bisericească,
arhitectură și pictură creștină, ed. EIBMBOR, București, 1993.
8. Cleopa, Arhimandrit Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, Editura Mănăstirea Sihăstria,
2007.
9. Gordon, Preot Prof. Dr. Vasile, Mergând, învățați. Predici pentru toate duminicile și
sărbătorile de peste an, ediția a II-a, ed. EIBMBOR, București, 2006.
10. ‡ Mihălțan, Episcopul Oradiei, Ioan, Idei din Sfintele Evaghelii pentru predicile
Duminicilor și sărbătorilor de peste an, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Oradiei, Oradea, 1999.
11. Muha, Camelia, Religiei creștin-ortodoxă: caiet pentru elevi: clasa a VII-a, ed. Sf.
Mina, Iași 2009.
12. Muha, Camelia, Păunescu, Anghel Nicolae, Religiei creștin-ortodoxă: caiet pentru
elevi, cadre didactice și părinți: clasa a VII-a, ed. Sf. Mina, Iași 2001.

29
13. Muha, Corneliu, Religiei. Auxiliar didactic pentru elevi: clasa a XI-a, ed. Sf. Mina,
Iași 2012.
14. Muha, Corneliu, Religiei. Auxiliar didactic pentru elevi: clasa a XII-a, ed. Sf. Mina,
Iași 2012.
15. Nechita, Pr Dr. Vasile, Pârâială, Dumitru D., Pârâială, Cristian George, Pârâială
Bogdan, Caiet de Religie – auxiliar pentru elevi – clasa a VII-a, ed. Euristica, Iași, f.a.
16. Șebu, Preot prof. univ. dr. Sebastian, Opriș, Prof. Monica, Opriș, Prof. Dorin,
Metodica predării Religiei, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
17. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă-
Manual pentru seminariile Teologice, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.
18. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala creștină, Manual pentru Seminariile
Teologice, ediția a V-a, ed Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.
19. http://dexonline.ro:8080/definitie/pild%C4%83
20. http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/orbul-vindecat-marturiseste-
dumnezeirea-lui-hristos
21. http://religiecalarasi.blogspot.ro/p/olimpiada.html

30