Bogdan Valentin

Teoria și Practica Formării religioase, Anul I, Sem II

1. Realizați un eseu de 2 pagini în care să explicitați posibilitățile și

dificultățile evaluării credinței și comportamentului religios atât în
context școlar cât și catehetic

Cu toţii suntem diferiţi. Valoarea şi frumuseţea fiecăruia constă tocmai în această

diversitate. Captăm informaţiile în mod distinct, după capacitatea personală de înţelegere a
vieţii, a lumii în care trăim, de aici rezultând şi maniera diferită de a ni se aprecia cunoştintele
dobândite.
Evaluarea reprezintă aprecierea, cu ajutorul unui sistem de notare dinainte stabilit, a
cunoștințelor, aptitudinilor, deprinderilor elevilor, precum și a progresului înregistrat de
aceștia sau atingerea unor obiective legate de un anumit conținut educațional. Aceasta este
uitlă și pentru a perfecționa, la nevoie, instrumentele folosite în acest demers, a materialelor
și strategiilor utilizate, realizând o imagine de ansamblu asupra propriei capacități de predare.
Notarea elevilor se face pe baza unui barem comun, care presupune vizarea noţiunilor
strict teoretice, dar şi pe baza unui barem propriu profesorului, care apreciază anumite
aspecte şi comportamente. Evaluarea are, aşadar, un important impact asupra copiilor şi
familiei lor. Nota este percepută greşit ca o oglindă, ca o etichetă, mai ales în cazul educației
religioase unde latura teoretică poate fi ușor verificată iar transpunerea în practică este dificil
de estimat.
Notarea la disciplina religie devine un paradox. De o parte stau noțiunile teoretice
care explică conceptele religioase necesare aprofundării anumitor dogme iar de cealaltă parte
se află comportamentele pe care trebuie să și le însușească micul creștin. Intervenţia
educativă a profesorului vizează respectarea particularităţilor nu numai de vârstă, ci şi
individuale, ce se cer cunoscute dar și exploatate, în procesul formării şi al dezvoltării
personalităţii copilului. Prin educatia religioasa trebuie sa realizam de fapt o reală cultivare a
spiritului. Ea ne ajută să construim un sistem de valori spirituale în conștiința copiilor, pe care
aceștia sunt datori să le exercite, mai departe, atât în viața proprie cât și prin raportare la cei
din jur. Momentul evaluării implică o anumită dificultate întrucât este evident faptul că nu
putem da o notă sufletului. Disciplina religie transcede granițele științifice, formând nu omul
necesar timpului, ci veșniciei,
 Cu toate acestea, la baza credinței copilului stă viața creștinească a părinților. Cadrul
familial în care se derulează viața copilul îşi pune amprenta pe personalitatea sa. Așadar, este
destul de greu pentru un profesor de religie să schimbe mentalitatea impregnată în familie.
Ceea ce i se transmite la școală, va fi contestat de părinți, creând confuzie în sufletul
copilului. În aceste condiții, și evaluarea este deficitară. Școlarul poate să citească noțiunile
teoretice și să le memoreze pentru a lua o notă bună iar de cealaltă parte să fie un anti-model
pentru colegii săi. De aceea, misiunea cadrului didactic este de a crea o concordanță între trup
și suflet, pentru a le disciplina pe amandouă.
Desigur, simple informații culese din lucrările elevilor nu pot reflecta întregul arsenal
al cunoștințelor acestora și a deprinderilor lor reale. Nici nu ar fi posibil de vreme ce educația
religioasă nu vizează cunoașterea științifică a lui Dumnezeu ci trăirea vieții conform
învățăturilor Sale. Posibilitățile de evaluare sunt diverse și indicat ar fi ca acestea să ofere
perspectiva cât mai reală a ceea ce posedă elevul în plan educațional, raportându-ne atât la
trăsături personale și individualizante, cât și la noțiuni generale și elementare pe care orice
copil trebuie să le stăpânească într-o anumită etapă a vieții.
Pe de o parte, profesorul are la îndemână metodele tradiționale de evaluare (probele
orale, scrise, practice) iar de cealaltă parte, se află metodele complementare (observația
sistematică a elevilor, investigația, proiectul, portofoliul, tema pentru acasă, tema de lucru în
clasă, autoevaluarea). Fiecare dintre aceste instrumente evaluative au atât avantaje cât și
anumite limite care trebuie luate în considerare, însă vizează doar asimilarea cunoștințelor
teoretice.
Pentru a analiza modul de gândire al elevilor, profesorul poate discuta cu aceștia
despre anumite situații care să îi solicite să ia anumite decizii. Pe baza acestora, se poate
evalua, într-o anumită măsură, starea lor spirituală și modul în care și-au asumat noțiunile
teoretice. Dezavantajul, în această situație, este că elevii pot adopta un comportament care nu
le este propriu, încercând să impresioneze.
În plus, disciplina religie trasează linia spre aplicarea în practică a teoriei, de vreme ce
ea se axează pe relația om-divinitate și dintre oameni și semenii lor. Spre exemplu, adevărata
evaluare se face la scaunul Spovedaniei, însă elevul este îndemnat și învățat cum să își facă o
analiză interioară și să discearnă între moralitate și abaterea de la moralitate, având
argumente din toate ariile de cunoaștere. Acesta este învățat despre structura internă a
Bisericii, despre icoane, ce reprezintă acestea în esență și care este rolul lor, iar în practică
profesorul îl aduce la Biserică și îi arată cum să se închine, cum să facă Sfânta Cruce.
Dobândind aceste noțiuni, copilul se raportează astfel la lumea care înainte îi părea
necunoscută. Pornind de la simple noțiuni teoretice, va reuși să pătrundă dincolo de material,
ridicându-și mintea la cele cerești.