Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică
idei.
G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri
sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
permanenta schimbare a fondului lexical;
fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator';
„mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta'
etc.).
NOUTATI DOOM 2
1. Despartirea in silabe
- se accepta fie despartirea pe baza de pronuntare, fie dupa structura, tinand seama de
elementele constitutive, in special prefixe: in-e-gal/i-ne-gal, a-nor-ga-nic/an-or-ga-nic
- se respinge a doua posibilitate cand conduce la secvente care nu sunt silabe: nevr-al-gi-e
STILUL BELETRISTIC
Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului.
Se opune celorlalate stiluri functionale , in care esentialul il constituie transmiterea de
informatii . In stilul artistic transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs de o
anumita forma de transmitere a informatiei asupra destinatarului . Prin urmare ,
forma devine element esential si modelator in transmiterea informatiei ; forma , ca
expresie a unui continut determinat , este unica si irepetabila .
Modalitati de comunicare: sunt valorificate deopotriva naratiunea, descrierea,
dialogul si monologul, in scris sau oral (in creatia populara).
Creatii: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic)
Caracteristici:
- Conventionalitatea : in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa redea
realul sau ceea ce este considerat ca real , in stilul artistic comunicarea este expresia
unei alte realitati imaginate de autor ; destinatarul nu-si pune problema falsului , el
stie ca e vorba de fictiune , de conventie ; textul literar scoate in evidenta functia
poetica a limbajului deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ceea ce spune ,
ci si la CUM SPUNE ;
- Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar
apartine; se apeleaza la toate sferele vocabularului , astfel incat in opera literara apar
deopotriva : regionalisme , elemente de jargon si de argou , arhaisme si neologisme ;
- Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil.
ATENTIE!
1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara (= aspectul
cel mai elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice).
2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt considerate
licente poetice.
STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul este
informat , influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele
sociale si politice , economice , artistice etc.
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si publicatii ) ,
monologul oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile publice ) , dialogul
scris ( interviuri consemnate scris ) .
Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda,
stirea, anuntul publicitar etc.
Caracteristici :
- Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva , tranzitiva ( obiectiva ,
informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea indeplinirii sarcinilor de
informare si formare de convingeri ;
- Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene ; este
stilul cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice;
- Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei tematice foarte largi ;
- Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii : preocuparea pentru inovatia
lingvistica ( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea
cititorilor , titluri eliptice , adeseori formate dintr-un singur cuvant , constructii retorice
( repetitii , interogatii , enumeratii , exclamatii etc. ), utilizarea larga a sinonimelor ;
tendintele de aglomerare sintactica ; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative ,
folosirea figurilor de stil, valorificarea sensurilor figurate ale cuvintelor.
DENOTATIE SI CONOTATIE
SENSURILE CUVANTULUI
Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un
grup de sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi este
capabilă să îndeplinească o funcţie în comunicare.
Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt.
Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat
izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu
poate avea decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea
lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context.
Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură semnificaţie)
se numesc monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de specialitate, zilele
săptămânii, lunile anului, numeralele).
Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai multe
semnificaţii) se
numesc polisemantice.
Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un sens
comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte
(denotează),el trezeşte în minte imaginea obişnuită, comuna, independenta de context a
unui obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit cu sensul propriu; ex: ochi=organ al
vazului (Ma doare un ochi).Orice cuvânt al limbii trimite la un obiect la modul general.
Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele
de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative.
Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de sensuri,
secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si obiectul desemnat.
Aceasta relatie se numeste conotatie, iar sensurile sunt conotative. Valoarea conotativă a
cuvântului se pune în evidenţă numai în context. Acesta dirijează înţelegerea.
Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a
sensului de bază, cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-intreg, asemanare
calitativa/cantitativa/formala etc.ex: ochi de geam, ochi de apa, ochi de impletitura, ou
ochi, ochi de aragaz.
Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul are alt
înţeles decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni, de ex.:
deasupra ma pazea ochiul rece al noptii.
Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte.
Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile
derivate.
STILURILE FUNCTIONALE
Stilul functional este o varianta a limbii care indeplineste functii de comunicare intr-un
domeniu de activitate determinat . Orice stil functional apare ca un model care exercita o
anumita presiune asupra constiintei vorbitorilor .
Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de baza:
oficial(administrativ), tehnico-stiintific, publicistic, colocvial si beletristic.
4. FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod
indirect ganduri, sentimente, idei (subtilitate in exprimare).
STILUL.CALITATI GENERALE
In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi: unele care
arata apartenenta comunicarii la un anumit stil functional, si altele care arata ca
apartine unui anume vorbitor.
Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-
un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice
conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame
poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic
referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici
fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic
Materialul este luat de pe net, dar consider ca este foarte bine realizat si va ajuta sa
realizati diferenta literar/nonliterar, importanta in rezolvarea unor cerinte de la proba
orala a bacalaureatului.
TEXTUL NONLITERAR
- caracter tranzitiv
- obiectivitatea emiţătorului
- respectarea normelor de redactare a textului funcţional
- limbaj specializat pe domenii de activitate
ceea ce duce si la gruparea limbii romane in cadrul limbii romanice din grupa orientala.
Limba romana s-a format in sec I din mileniul I dupa cele 2 razboaie daco-
romane (101-102;105-106) , cand, dacii fiind infranti , Dacia devine colonie romana si e
intens colonizata.Acest lucru are drept consecinta formarea poporului roman si
concomitent a limbii romane.
Din limba autohtona au ramas aprox 150 de cuvinte descoperite prin comparatie
cu limba albaneza ,acestea formand o mostenire a limbii trace : abur , brad , brazda ,
mos , vatra etc, precum si unele denumiri toponimice : Arges , Jiu , Cris , Siret.
Limba romana face parte din grupul limbilor romanice , alaturi de: catalana ,
dalmata , franceza , italiana , portugheza , provensala , reto-romana , sarda ,
spaniola.
-inchiderea vocalei ‘’a’’ atunci cand este urmata de consoanele ‘’m’’ sau ‘’n’’
ex : homo > om
Sub aspect gramatical, structura limbii romane este cea mai apropiata de cea a
latinei populare fata de toate limbile romanice.Acest lucru este explicabil prin faptul ca
legatura dintre romani si Roma a fost rupta mai din timp decat in cazul celorlalte popoare
romanice.
Astfel, in domeniul verbului s-au mostenit din latina cele 7 moduri la care romana a
adaugat conditional-optativul.
In latina erau 3 timpuri (imperfect , perfectul si mai mult ca perfectul) iar in romana s-a
adaugat si perfectul compus.
In ceea ce priveste substantivul, a mostenit declinarile lor.In latina erau 5 declinari , iar
in romana din cauza caderii consoanei finale , au ramas 3 declinari.
Adverbele si adjectivele sunt multe dintre ele mostenite din latina , ca si cea mai mare
parte a prepozitiilor si conjunctiilor.
in 1521 (sec alXVI-lea) apare scrisul in limba romana , primul document care certifica
acest eveniment fiind Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung.
tot in sec al XVI-lea se scriu primele carti in limba romana – texte maramuresene;
Primele tiparituri in limba romana dateaza din a 2 a jumatate a sec al XVI-lea , fiind
editate de catre diaconul Coresi, ce tipareste 11 articole religioase in limba slava si 9 carti
in limba romana.Tipariturile sale constitue dupa unii lingvisti romani inceputurile limbii
romane literare deoarece diaconul , originar din Targoviste utilizeaza limba din aceasta
zona care a devenit baza limbii romane literare.
Sec al XVII-lea are o deosebita importanta in evolutia limbii romane literare pentru ca
se inmulteste tiparirea de carti religoase in limba romana.
Prin ele, treptat , limba romana evolueaza , isi imbogateste vocabularul , se nuanteaza.In
aceste tiparituri gasim inceputurile stilului beletristic , astfel in Psaltirea lui Dosoftei apar
primele imagini poetice , figuri de stil , comparatii artistice.Prin Didahiile lui Antim
Ivireanul se pun bazele stilului oratoric.In Cazania lui Varlaam apar elemente ale stilului
popolar narativ.In Predoslavia catre cititori a lui Simion Stefan este pusa problema
latinitatii limbii romane si a unitatii ei.
In ultimele 3 decenii ale sec al XVIII-lea , odata cu aparitia Scolii Ardelene , incepe
procesul de modernizare a vocabularului prin introducerea de neologisme de origine
franceza sau din latina culta.
Modernizarea vocabularului a limbii romane are loc in sec al XIX lea , dupa Unirea
din 1859 , cand in limba noastra patrunde un numar mare de neologisme de origine
romanica , datorita carora se produce un proces de reromanizare a limbii romane si de
modernizare a vocabularului.
O contributie importanta la formarea limbii romane literare apartine
pasoptistilor , iar stabilizarea limbii romane literare in tiparele ei actuale se produce prin
opera marilor clasici : Mihai Eminescu , Ion Creanga , I.L.Caragiale , Ioan Slavici.