ROLUL AFECTIVITĂȚII ȘI AL MOTIVAȚIEI ÎN DEZVOLTAREA

RAȚIONALĂ A INDIVIDULUI

Prof. Dr. Loredana Mihăileasa

Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Tg. Neamț

O ipoteză centrală a teoriei motivaţionale clasice este că afectivitatea stă la baza

motivaţiei şi a manifestărilor ei comportamentale. În urmă cu 30 de ani, studiile s-au
concentrat pe procesele cognitive sociale atunci când au analizat acei factori care determină şi
menţin performanţa legată de comportament. În studiile recente, afectivitatea a fost
„redescoperită” şi s-au făcut încercări pentru a combina datele anterioare în psihologie cu
teoria atingerii obiectivelor.
Psihologia cognitivă se centrează pe o parte limitată a creierului uman – acea parte
care este asociată cu gândirea, raţionalizarea şi intelectul. Influenţa afectivităţii şi a emoţiilor
în învăţare a fost trecută cu vederea de adepţii acestei şcoli. Adepţii psihologiei cognitive au
afirmat că ei nu sunt concentraţi pe afectivitate sau pe emoţii (Fodor, 1975; Neisser, 1967,
apud G. Bjørnebekk, 2008).
În ultimii ani, o creştere a numărului de psihologi ai proceselor cognitive a direcţionat
interesele lor pentru emoţii. Problema este că, totuşi, emoţia a devenit mai degrabă „rece”
decât o cogniţie „caldă”. Ca şi consecinţă, a apărut o teorie cognitivă a emoţiilor (LeDoux,
1996, p. 38, apud G. Bjørnebekk, 2008). Astfel, există motive pentru a crede că conţinutul
cognitiv poate fi o parte integrantă a reacţiilor emoţionale, fiind foarte problematică reducerea
acestor reacţii doar la procesele cognitive.
Teoria atingerii obiectivelor, care pune accent pe aspectele cognitive ale motivaţiei, a
fost prima sursă pentru cercetarea motivaţională. Conform acestei teorii, obiectivele servesc
ca o forţă conducătoare şi sunt legate mai degrabă de intenţii, scopuri, concepţii, atribuiri
şi/sau planificări, decât de aspiraţii, afectivitate, energie, activare şi/sau dorinţă. În consecinţă,
comportamentul motivat a fost studiat mai degrabă ca o încercare raţională de a atinge un
scop specific accesibil, decât ca o încercare de a sublinia dorinţa încărcată emoţional (Thrash,
Elliott, 2001, apud G. Bjørnebekk, 2008).
Totuşi, în studiile recente, Elliot şi colaboratorii săi au încorporat distincţia abordare –
evitare, aducând afectivitatea în „spatele” teoriei atingerii obiectivelor (Elliott, Harackiewicz,
2002, apud G. Bjørnebekk, 2008). Ei au identificat, de asemenea, realizarea motivelor şi
temperamentele ca antecedente ale unei forţe energice în faţa atingerii obiectivelor. În alte
cercetări şi-au direcţionat atenţia către afectivitate. Cercetările s-au focalizat pe influenţa
dispoziţiilor afective asupra dezvoltării competenţei şi a motivaţiei (Rothbart, Hwang, 2005,
apud G. Bjørnebekk, 2008), pe eficacitatea, succesul şi abilităţile competenţei (Schultheiss,
Brunstein, 2005, apud G. Bjørnebekk, 2008).
În plus, antecedentele şi consecinţele dispoziţiilor şi ale emoţiilor au fost definite ca o
experienţă afectivă şi li s-a acordat un loc în teoriile şi studiile referitoare la procesele
cognitive implicate în luarea deciziilor şi în atingerea scopurilor (Damasio, 1994; Forgas,
2000, apud G. Bjørnebekk, 2008), în teoriile referitoare la modul în care oamenii evaluează
continuu drumul experimentat spre atingerea obiectivelor stabilite (Linnenbrink, Pintrich,
2002, apud G. Bjørnebekk, 2008).
În cercetarea sa, G. Bjørnebekk (2008) caută să extindă viziunea existentă asupra
motivaţiei din teoria atingerii obiectivelor, prin discutarea modului în care procesele
emoţionale influenţează în mod direct şi indirect atingerea obiectivelor datorită variabilităţii
individuale din punctul de vedere al sensibilităţii temperamentale şi al stilului individual de
reglare afectivă.

Afectivitatea ca bază a comportamentului uman

Foarte mulţi ani s-a încercat să se determine dacă factorii afectivi au un rol în
domeniul intereselor, a preferinţelor, în activităţile sociale, în succesul sau eşecul studenţilor.
Efectele caracteristicilor afective ale studenţilor în lecţiile din educaţia şcolară au fost
verificate de numeroase cercetări (Bloom, 1979, apud A. Akbaş, A. Kan, 2007). De când
realizările academice au fost puse în legătură, direct sau indirect, cu mai mulţi factori, factorii
afectivi pot fi consideraţi unul dintre factorii menţionaţi. Cu siguranţă, aceşti factori
(motivaţia şi anxietatea) vor afecta mulţi alţi factori, precum dorinţele şi interesele studenţilor
pentru cursuri. Astfel, se poate presupune că performanţele studenţilor şi realizările lor
academice ar putea fi afectate. Primul scop al studiului este acela de a determina factorii
afectivi aflaţi în relaţie cu realizările academice ale studenţilor la cursul de chimie, precum şi
nivelul afectivităţii. Al doilea obiectiv al cercetării este acela de a vedea dacă aceste variabile
influenţează nivelul studenţilor (A. Akbaş, A. Kan, 2007).
Motivaţia este una dintre cele mai importante surse de putere impulsivă, care ghidează
comportamentul studenţilor în şcoală şi determină rezistenţa şi stabilitatea acestui
comportament. Motivaţia este o putere repulsivă care conduce organismul la atingerea unui
anumit obiectiv şi este capabilă să realizeze acţiunile necesare în condiţii particulare, dându-i
energie şi ghidând comportamentul ce cauzează o afectivitate prealabilă. Este o stare de
obţinere a puterii pentru a atinge anumite obiective (Senemoglu, 2004, apud A. Akbaş, A.
Kan, 2007). Pentru a învăţa, fiecare individ trebuie sa participe la procesele de predare
învăţare, cu dorinţă. Studenţii ar trebui, de asemenea, să se supună principiilor de învăţare şi
să se elibereze de alte responsabilităţi pentru a se ţine de învăţat.
Anxietatea este una dintre senzaţiile fundamentale ale oamenilor. Toate fiinţele umane
devin un pic anxioase când au de a face cu situaţii periculoase. Anxietatea temporară şi cea
situaţională reprezintă frica subiectivă a unui individ simţită datorită stresului. Ca semne ale
tensiunii şi disconfortului individului, impresiile, apariţia sughiţului, înroşirea, devenirea feţei
palide, sunt rezultatele psihologice la stimuli a sistemului nervos autonom. În situaţii de stres
ridicat, anxietatea situaţională creşte, iar când stresul este eliberat, anxietatea situaţională se
declină. (Oner, Lecompte, 1983, apud A. Akbaş, A. Kan, 2007). Toţi oamenii devin anxioşi
când sunt îngrijoraţi sau speriaţi. Când este vorba de învăţare, a fi anxios poate fi folositor
pentru a conduce organismul să-şi asume responsabilitatea de a învăţa şi pentru a motiva
studentul pentru urmarea cursului. Oricum, anxietatea cauzată de stresul excesiv, are afecte
adverse asupra învăţării şi performanţelor studenţilor.
S-au realizat multe cercetări pentru a determina efectele variantelor menţionate
anterior (anxietatea şi motivaţia) asupra realizărilor academice. Oliver şi Simpson (1988, apud
A. Akbaş, A. Kan, 2007) au cercetat efectele conceptului de sine academic şi ale motivaţiei
pentru ştiinţă, asupra realizărilor academice, şi au sugerat că motivaţia prezice succesul
academic. House (1993, apud A. Akbaş, A. Kan, 2007) a sugerat, de asemenea, că motivaţia
are un efect semnificativ asupra realizării personale. Oner (1990, apud A. Akbaş, A. Kan,
2007) a arătat, în studiul său, o interacţiune negativă şi semnificativă între media scorurilor la
matematică şi la realizările academice în general, cu scorurile la anxietate la examene.
Albuyrak – Kaymar (1987, apud A. Akbaş, A. Kan, 2007) a relevat că anxietatea din timpul
examinării este un predictor semnificativ pentru succesul academic. Yildirim (2000, apud A.
Akbaş, A. Kan, 2007) a cercetat efectele singurătăţii, ale anxietăţii pentru examene şi ale
suportului social asupra succesului academic şi a arătat că acesta din urmă este prezis de
singurătatea şi anxietatea din timpul examinării. Se poate concluziona că, realizarea
academică este legată de o serie de caracteristici afective (A. Akbaş, A. Kan, 2007).
Clasificarea afectivităţii şi modul său de manifestare sunt cruciale pentru
supravieţuire. Toate speciile vieţuitoare au reflexe rudimentare pentru a clasifica şi aborda sau
a evita diferite clase de stimuli şi pentru a furniza suport metabolic pentru aceste acţiuni
(Caccioppo, Gardner, Berntson, 1999, apud G. Bjørnebekk, 2008). Comportamentul poate
apărea ca fiind organizat fie ca un mod de a atinge un obiectiv dorit (un stimulent), fie ca un
mod de a evita ceva nedorit (o ameninţare). Diferenţa dintre comportamentul de apropiere şi
cel de evitare a fost o temă centrală în multe tradiţii psihologice încă de la începutul primelor
zile ale psihologiei (Elliott, 1999, apud G. Bjørnebekk, 2008). Experimentele pe animale au
arătat că comportamentul de apropiere – evitare este direct controlat de mecanisme biologice
(Schneirla, 1959, apud G. Bjørnebekk, 2008). Studiile lui Graz (1971, 1990, 1991, apud G.
Bjørnebekk, 2008) apropierea şi evitarea sunt răspunsuri comportamentale separate care au o
bază neurologică unică. În plus, cercetările privind organizarea conceptuală a emoţiei au
obţinut rezultate care susţin teoria conform căreia cunoaşterea emoţiei umane este organizată
în mod ierarhic şi că există o divizie supraordonată între afectivitatea pozitivă şi cea negativă
(Watson, Tellegen, 1985, apud G. Bjørnebekk, 2008). Rezultatele au arătat, de asemenea, că
afectivitatea pozitivă şi cea negativă au efecte antagonice asupra comportamentului de
apropiere şi cel de retragere. Stadiul timpuriu al procesării informaţiilor, care implică
circuitele corticale şi subcorticale este funcţional adaptativ la ceea ce favorizează extragerea şi
evaluarea ieşirilor hedonice pozitive şi negative (Caccioppo şi colab., 1999, apud G.
Bjørnebekk, 2008). Cu cât este mai mare apetitul de intrare („appetitive input”), cu atât este
mai mare activarea afectivităţii pozitive (forţa motivaţională de apetit); cu cât este mai mare
aversiunea de intrare („aversive input”), cu atât este mai mare activarea afectivităţii negative
(forţa motivaţională aversivă).

Reactivitatea emoţională
Indivizii sunt caracterizaţi de o distinctă sensibilitate temperamentală şi experienţă de
viaţă. Prin urmare, un stimul dat poate avea un efect diferit la indivizi separaţi şi poate avea
un efect similar sau disparat la activarea afectelor pozitive sau negative. Afectivitatea este
cheia pentru definirea viitoare a temperamentului (Clark, Watson, 1999, apud G. Bjørnebekk,
2008).
Se consideră că temperamentul este dezvoltat prin intermediul interacţiunii cu mediul
social. Fiinţele umane sunt născute cu un utilaj neural necesar pentru a genera stările
psihologice ca reacţie la diferitele clase de stimuli.
Există un mic dubiu cu privire la faptul că emoţiile noastre variază de la o situaţie la
alta. Ne simţim fericiţi când experimentăm ceva plăcut şi simţim supărare, furie sau teamă,
când experimentăm ceva trist, enervant, înfricoşător. În ciuda acestor variaţii, cercetările
asupra emoţiei, au arătat că o experienţă emoţională a individului este în mod fundamental
stabilă în timp. Gradul de afectivitate pozitivă sau negativă pare să fie relativ stabil (Watson,
Walker, 1996, apud G. Bjørnebekk, 2008) şi studiile pe gemeni arată că, deşi gemenii sunt
separaţi la naştere, gradul de afectivitate pozitivă sau afectivitate negativă rămâne stabil în
timp (Lykken, Tellegen, 1996, apud G. Bjørnebekk, 2008). Astfel, indivizii vor avea tendinţa
de a arăta acelaşi tip de afectivitate în mai multe situaţii, în ciuda variaţiei situaţionale.
Conform teoriei biologice a personalităţii, elaborată de Gray (G. Bjørnebekk, 2008),
există două sisteme afective în creier şi există diferenţe individuale în activitatea şi
sensibilitatea acestor sisteme. Un sistem reglează comportamentul de apropiere, în timp ce
celălalt reglează comportamentul de evitare ca răspuns la stimulii înconjurători. Cercetătorul
denumeşte aceste sisteme ca fiind sistemul comportamental de inhibiţie (BIS – behavioural
inhibition system) şi sistemul comportamental de activare (BAS - behavioural activation
system). Funcţia sistemului de inhibiţie este aceea de a îndepărta individul de potenţialele
situaţii periculoase sau de semnalele unor pedepse. Activarea acestui sistem este adoptată
pentru a creşte evitarea comportamentului. Activitatea asociată cu sistemul de inhibiţie dă
naştere la anxietate, determinând indivizii să înceteze toate activităţile curente pentru a
examina mediul înconjurător imediat cu scopul de a obţine informaţiile necesare.
Dimensiunea personalităţii legată de sistemul comportamental de inhibiţie este asociată cu
gradul în care răspunsurile sunt declanşate de stimulii condiţionali care semnalează măsura
unei pedepsei sau pierderea unei recompense.
Sistemul comportamental activator este sensibil la semnalarea recompenselor şi este
conectat la comportamentul de apropiere. Activitatea asociată cu acest sistem dă naştere
comportamentului impulsiv; indivizii vor începe energic orice activitate asumată dacă aceasta
va aduce o recompensă. Un individ cu un sistem activator reactiv va avea o mai mare reacţie
motivaţională la un stimul condiţional pentru recompensă decât un individ a cărui sistem
activator nu este reactiv. Aceste reacţii motivaţionale vor oferi energie individului şi-l vor
determina să caute stimulii asociaţi recompenselor.
În psihologia personalităţii, conceptul de trăsătură a fost utilizat pentru a denota
pattern-uri de comportament consistent intercorelate, în special comportamentul expresiv sau
stilistic (Winter şi colab, apud G. Bjørnebekk, 2008). Extroversia şi nevrozismul sunt două
dimensiuni care sunt asociate cu stimulii afectivi şi nivelul lor de afectivitate (Costa, McCrea,
1998, apud G. Bjørnebekk, 2008). Indivizii nevrotici au tendinţa de a experimenta afectele
negative mai frecvent şi reacţionează mai pozitiv la experienţele plăcute (Gomez, 2004, apud
G. Bjørnebekk, 2008). Nevrozismul se referă la uşurinţa şi frecvenţa cu care un individ devine
nervos şi neliniştit, în timp ce extroversia se referă la tendinţa individului de a căuta excitările
la fel ca şi sociabilitatea, activismul şi dominanţa. Nevrozismul reflectă o combinare a unei
înalte sensibilităţi a sistemului comportamental activator cu o sensibilitate înaltă a sistemului
comportamental de inhibiţie, în timp ce extroversia reflectă o combinare a unei înalte
sensibilităţi a sistemului activator cu o sensibilitate scăzută a sistemului de inhibiţie (Carver,
White, 1994, apud G. Bjørnebekk, 2008).
Watson şi Clark (G. Bjørnebekk, 2008) sugerează că diferitele procese biologice
subliniază fiecare temperament. Afectivitatea pozitivă (PA) este legată de transmiţătorul
dopamină. Nivelul ridicat de dopamină este asociat comportamentului de apropiere, în timp ce
nivelul scăzut este asociat cu o lipsă de motivaţiei stimulatoare. Conform lui Clark şi Watson,
„diferenţele individuale referitoare la sensibilitatea acestui sistem de semnalare a
recompenselor care activează motivaţia stimulatoare şi afectivitatea pozitivă şi procesele
cognitive de susţinere, formează baza dimensiunii temperamentale PA – afectivitate pozitivă”
(1999, p. 414, apud G. Bjørnebekk, 2008). Afectivitatea pozitivă este, de asemenea, asociată
cu emisfera dominantă stângă (Davidson, 1998, apud G. Bjørnebekk, 2008). Clark şi Watson
(G. Bjørnebekk, 2008) sugerează că serotonina este baza biologică a dimensiunii DvC. S-a
evidenţiat, de asemenea, faptul că un nivel ridicat al hormonilor de testosteron este asociat cu
competitivitatea şi agresivitatea, amândouă fiind legate de un nivel ridicat al dimensiunii DvC
(Pervin şi colab., 2005, p. 334, apud G. Bjørnebekk, 2008). Există o relaţie între un nivel
scăzut de serotonină în sinapsele neuronale şi depresie şi anxietate. Depue şi Collins (1999,
apud G. Bjørnebekk, 2008) afirmă că animalele cu un nivel scăzut de serotonină sunt iritabile
în mod excesiv, şi Hamer (1997, apud G. Bjørnebekk, 2008) denumeşte serotonina - chimicul
„a te simţi rău”. Există de asemenea, evidenţieri potrivit cărora sensibilitatea excesivă a
amigdalei contribuie la o tendinţă de a experimenta un nivel ridicat de anxietate sau durere
(LeDoux, 1996, v apud G. Bjørnebekk, 2008).
În concluzie, raţiunea determină individul să ia decizii care să ţină seama de
sentimentele sale despre principiile morale şi/sau consecinţele sociale viitoare. În contrast cu
punctul de vedere tradiţional, se pare că absenţa afectelor poate avea un efect în detrimentul
raţiunii. Însumând rezultatele principale ale unor cercetări, Damasio (1994, apud G.
Bjørnebekk, 2008) a arătat că procesele de gândire lipsite de afecte sunt principala
caracteristică a persoanelor care au leziuni în zona prefrontală a creierului. El afirmă că
afectul direcţionează atenţia, ghidează luarea deciziilor, stimulează învăţarea şi declanşează
comportamentul.
Bibliografie:

 G. Bjørnebekk (2008), Positive Affect and Negative Affect as Modulators of

Cognition and Motivation: The rediscovery of affect in achievement goal theory,
Scandinavian Journal of Educational Research, Vol. 52, nr. 2, Aprilie 2008, pp. 153-
170
 Ajzen, I. (1985). From Intention to Actions: A Theory of Planned Behavior. In J. Kuhl
& J. Beckman (Eds.), Action-Control: From Cognition to Behavior (pp. 11-39),
Heidelberg, Germany: Springer.
 Elliot, E. & Dweck, C. (1988). Goals: An Approach to Motivation and Achievement.
Journal of Personality and Social Psychology, 54: 5-12.
 A. Kan, A. Akbaş (2007) Affective Factors that Influence Chemistry Achievement
(Motivation and Anxiety) and the Power of These Factors to Predict Chemistry
Achivement II, Journal of Turkish Science Education, vol. 4, nr. 1, may 2007