SUBIECT 3 PINCIPIILE NOMOCANONICE SI

TERITORIALE

PRINCIPIUL TERITORIAL
Este rânduiala potrivit căreia, împăierea unit anilor bisericești locale se face
după
împăierea administrativ – teritorială a statului.
Reforma administrativă a împăratului Diocletian, a dus la împăierea
Imperiului Roman in: cetăți, provincii, dieceze si prefecturi. Biserica a
preluat această împăiere si in jurul cetățiilor a întemeiat episcopia.
Provinciilor le-au corespuns mitropoliile. Diecezelor le-au corespuns
arhiepiscopiile. Prefecturilor le-au corespuns patriarhiile.

In canonul 17 al sinodului IV ec. s-a stabilit principiul teritorial:

„Împăierea parohiilor să urmeze alcătuirilor civile si de stat.”
Biserica a preluat unii termeni din administrai romană, pe care i-a in
creștinat si
care astăzi au un ineluș exclusiv bisericesc. Ex.: dieceză, eparhie,
mitropolie.
Principiul teritorial a fost preluat si in organizarea Bisericii Ortodoxe
Romane.
Parohiile sunt organizate in funiei de organizarea locală administrativă de
stat. Episcopiile s-au organizat in funiei de jienele administrației de stat. In
mod normal, in fiecare jude ar trebui să existe un episcop. Acolo unde există
un prefect ar trebui să existe si un episcop.
De dorit ar fi ca administrai bisericească să nu contravină administrației de
stat
tocmai pentru bunul mers al acestora.
Potrivit principiului teritorial, in fiecare provincie există o singură
mitropolie.
Divizarea unei provincii fără nicio logică contravine principiului teritorial.
Singura excepției de la ideea de provincie a mitropoliei este in diaspora
ortodoxă, unde mitropoliile sunt organizate in funiei de Nările învecinate.
Principiul teritorial mai înseamnă că intra-un teritoriu trebuie să existe
numai o unitate bisericească.

1
PRINCIPIUL NOMOCANONIC

Este rânduiala potrivit căreia Biserica se conduce atât dup legi proprii, cat si
după legi de stat. Acest principiu s-a născut din ideea că Biserica trebuie să
șină cont de realitățile in care trăieste, iar cea mai importantă realitate este
statul. Inițial intre Biserica si stat a fost conflict, care a incetat in momentul
in care statul si-a schimbat atitudinea, mai exact odata cu Constantin cel
Mare, care in anul 313 a dat Edictul la Milano, prin care se acorda libertate
religioasa – statul devenind tolerant. In acelasi timp si Biserica nu doreste sa
intre in conflict cu legile statului care nu-i ating libertatea de existenta.
După conflict a urmat perioada de toleranta, care apoi s-a transformat in
“simfonie” => conlucrarea dintre stat si Biserica; astfel imparatul Teodosie
oficializeaza crestinismul ca religie de stat, iar apoi da legilor bisericesti
puterea legilor de stat. Ulterior, imparatul Marcian, dalegilor bisericesti o
putere mai mare decat legilor de stat ( ex: cand aparea un conflict, puterea
bisericeasca avea castig de cauza ). Urmare acestei simfonii s-a nascut in
Biserica principiul nomocanonic, adica al conducerii Bisericii prin legi
proprii (canon), dar cu respectarea legilor de stat (nomos).
Principiul nomocanonic este si un reflex al realitatii umane, intrucat
credinciosul si cetateanul sunt una, in aceeasi persoana umana.
Urmare acestui principiu s-au nascut asa-numitele nomocanoane care erau
colectii care cuprindeau legile bisericesti si legile de stat. Termenul slavon al
nomocanonului este pravilă.

Cel mai cunoscut: Nomocanonul in 14 titluri al patriarhului Fotie – patriarh

intelept si invatat – alcatuit in anul 883 si care in 920 a fost aprobat, ca si
colectie oficiala de canoane a Bisericii Ortodoxe – a ramas pana astazi.
Traditia nomocanonica, nascuta in Bizant s-a continuat in toate statele post-
bizantine de traditie ortodoxă, inclusiv in łările Romane, asa născandu-se
pravilele romanesti (Pravila de la Targoviste (1652) fiind cea mai
importantă).
In Apus s-a dezvoltat mai mult principiul separației dintre Biserică si Stat,
dar in care Biserica avea cea mai mare influentă, de aceea s-a născut Statul
Vatican. Această influență n-a fost intotdeauna benefică, ci de foarte multe
ori dictatorială, de aceea s-a născut Revoluția Franceză (1789), in care
separația a dus la eliminarea oricăror influențe din partea Bisericii, ba mai
mult, la umilirea Bisericii.
Iluminismul apusean a pătruns si in Răsărit. Astfel, in secolul al XIX – lea,
prin reformele lui Cuza, la romani incetează existența principiului
nomocanonic. Sensul cel mai evident al acestei separații se observă in actul

2
intemeierii unei familii, care este dedublat – intai la Stat si apoi la Biserică
(la greci nu exista asa ceva = ai posibilitatea de a nu te dedubla).
Pană la Cuza doar Biserica cununa si ea ținea actele de stare civilă. Practic,
prin Cuza moare tradiția bizantină (si expresia lui Iorga: “Bizanțul de după
Bizanț“).
Totusi, schimbările lui Cuza duc la nasterea Romaniei moderne – se naste o
nouă legislație civilă de nivel european si toate acestea duc la un progres al
justitiei, al culturii.
După perioada lui Cuza, relațiile Biserică – Stat, s-au transformat in relații
de conlucrare.
Altfel spus, un principiu nomocanonic puternic atenuat.
Perioada cea mai trista din istoria Bisericii in relatia cu Statul, a fost
perioada comunista. Lucrurile s-au normalizat abia dupa 1990 si ulterior cu
Legea 489/2006, lege care a reglementat regimul cultelor din tara noastra.