Predici la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului

Index
Evanghelia şi Apostolul zilei ................................................................................. 4
Comentarii patristice - Evanghelia vindecării slugii sutaşului ............................... 7
Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Despre puterea
rugăciunii pentru aproapele.................................................................................. 12
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Hristos de
obicei urmează voinţa celor care-L roagă ............................................................. 18
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea
Sfântului Duh - Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor ......................... 30
Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Epistola catre Romani - Trebuie să fugim
de relele mici, fiindcă cele mari din cele mici se nasc .......................................... 35
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a patra după Rusalii -
Evanghelia credinţei ............................................................................................ 55
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri ................................................................... 66
Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea
slugii sutaşului – Credinţa sutaşului.................................................................... 67
Părintele Arhimandrit Teofil Părăian – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii -
Virtuţile sutaşului - virtuţile noastre ................................................................... 70
Nicolae Steinhardt – Admiraţiile Domnului - Cazul sutaşului roman ................. 77
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Crezi?................................................................................................................... 78
Ips Augustin la Duminica a IV-a - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Idolatrii contemporani ...................................................................................... 82
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului .................................................................................. 86
Rugăciune ......................................................................................................... 94
Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Vindecarea
slugii sutaşului ..................................................................................................... 96
Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
"Doamne, nu sunt vrednic..." ................................................................................ 99
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii ........102
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului .............................................................................................................107
Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului ..............................................................................111
Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii .......................116
Traian Dorz - Îndură-Te, o Doamne! ..................................................................120
Pr. George Dimopoulos - Duminica a IV-a după Rusalii - Credinţa unui sutaş ..122
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IV-a după Rusalii – Doamne, nu sunt vrednic
............................................................................................................................125
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IV-a după Rusalii - Iisus şi străinii ...................129
Pr. Vasile Rob - Duminica a IV-a după Rusalii...............................................131
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului .................................................................................134
Părintele Ciprian Negreanu - Predici la Vindecarea slugii sutaşului - păgânul care
“a ştiut de durerea aproapelui”, care şi-a ascultat conştiinţa, împlinind “legea firii”
şi îl bucură pe Dumnezeu cu smerenia credinţei sale............................................137
Părintele Teofan Popescu (Măn. Putna - 20 iunie 2010) - Predică importantă şi
trezitoare la Duminica vindecării slugii sutaşului ...............................................146
Sluga sutaşului. Predică importantă despre discreţia credinţei, inima milostivă
versus “generaţia eu” şi păcatul superiorităţii care osândeşte. Cum pot ortodocşii,
“noul Israel”, să repete căderile “poporului ales”? ................................................149
Părintele Arsenie (Măn. Cornu) - Predică la Duminica vindecării slugii sutaşului
(2011) ..............................................................................................................149
Sutaşul şi simţământul profund al neînsemnătăţii proprii: “Nu ne mântuim numai
pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod intelectual. Luaţi
aminte, voi credincioşii, care credeţi că sunteţi deja mântuiţi … Ca să ne mântuim
trebuie să dobândim inima” .................................................................................158
Predici scurte, dar puternice la Duminica a IV-a după Rusalii: Puterea rugăciunii
unora pentru alţii şi cercetarea credinţei noastre. “Nu va lăsa Dumnezeu deşartă o
mare nădejde pusă în El de cel smerit” ................................................................161
Părintele Nicolae Tănase - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea
slugii sutaşului - Ni se va lua Împărăţia, pentru că nu o preţuim .......................166
Părintele Noël Tanazacq - Vindecarea slugii sutaşului .......................................169
Părintele Vasile Gordon - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea
slugii sutaşului ....................................................................................................172
Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii –
Dispreţul faţă de Biserică, simptom al unei civilizaţii decadente ........................177
Pr. prof. univ. Petre Semen - Predică la Evanghelia duminicii a IV-a după Rusalii
(Vindecarea slugii sutaşului) - Credinţă de militar ..............................................181
Părintele Claudiu Rugină - Acoperişul sutaşului ................................................185
“Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!” Oare noi avem credinţă? ..........................187
PS Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor – Vindecarea slugii sutaşului sau
despre un păgân care ne dă lecţii .........................................................................195
IPS Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului - Vindecarea slugii sutaşului .....198
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului .................................................................................201
 Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Matei 8, 5-13
5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,
6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.
7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.
8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.
9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun
acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta,
şi face.
10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc
vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.
11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor.
12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit
sluga lui în ceasul acela.

Apostol

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

Romani 6, 18-23

18. Şi, izbăvindu-vă de păcat, aţi devenit robi ai dreptăţii.

19. Vorbesc omeneşte, având în vedere slăbiciunea trupului vostru. Că aşa cum
mădularele voastre vi le-aţi făcut roabe necurăţiei şi fărădelegii spre fărădelege,
tot astfel faceţi-le acum - mădularele voastre - roabe dreptăţii spre sfinţire.
20. Căci la vremea când eraţi robi ai păcatului, liberi eraţi dinspre partea
dreptăţii.
21. Ca urmare, ce roadă aveaţi atunci? roade de care acum vă ruşinaţi; pentru
că sfârşitul acelora este moartea.
22. Dar acum, eliberaţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi
roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică.
23. Pentru că plata păcatului este moartea, dar harul lui Dumnezeu este viaţa
veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru.
 Comentarii patristice - Evanghelia vindecării slugii sutaşului

(Mt. 8, 5) Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L.

Unii spun că sutaşul, prin înfăţişarea faptelor, a sugerat motivul pentru care nu a
adus pe slujitorul său la Iisus, spunând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog,
chinuindu-se cumplit, ca şi cum ar fi fost pe cale să-şi dea ultima suflare sau chiar
după cum a spus Luca, era să moară (Lc. 7, 2) . După părerea mea, motivul pentru
care nu l-a adus cu el a fost un semn în sine al credinţei sale, chiar mai mare decât
a celor care l-au coborât pe paralitic prin acoperiş (Lc. 5, 19) . Deoarece sutaşul
ştia sigur că era destul să poruncească pentru a ridica pe sluga sa, nu a mai
considerat necesar să o mai aducă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 26.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 6) Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se

cumplit.

El foloseşte cuvântul băiat (explicaţia lui Teodor vine de la faptul că pais poate
însemna atât fiu, cât şi slujitor – n.tr.) pentru a se referi la sluga casei. Luca arată
aceasta vădit, numindu-l slugă sau slujitor.
(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 4I.A, traducere pentru Doxologia.ro de
Lucian Filip)

(Mt. 8, 7) Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.

Ce a făcut Iisus? Ceva ce nu mai făcuse înainte. Dacă alte dăţi doar împlinea
dorinţa celor care-i cereau câte ceva, acum dimpotrivă, se implică mai mult. Se
oferă nu numai să-l vindece dar să şi vină în casa sa. Din aceasta aflăm despre
marea credinţă a sutaşului, căci de nu i-ar fi oferit asta şi i-ar fi spus, Mergi în
drumul, fie ca sluga ta să se vindece, noi nu am fi cunoscut toate acesta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 20,traducere pentru
Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 8) Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

Când Domnul i-a spus sutaşului că va veni în casa lui să-i vindece sluga, el a
răspuns: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu
cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Găsindu-se nevrednic, s-a arătat pe sine
vrednic ca Hristos să vină nu doar în casă, ci şi în inima sa. Nu ar fi spus aceasta cu
o aşa mare credinţă şi smerenie dacă nu L-ar fi primit deja în inima sa pe Cel care
avea să-i vină în casă. Pentru Hristos nu ar fi fost nici o bucurie să intre în casa sa
şi să nu intre în inima sa. Căci Domnul smereniei, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă,
a şezut şi în casa unui fariseu mândru, pe nume Simon şi deşi a şezut în casa lui, în
inima lui nu era loc. Căci în inima lui, Fiul Omului, nu a putut să-şi plece capul
(pentru a se odihni n.tr.) (Mt. 8, 20) .

(Fericitul Augustin,Predica 62.1,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 8) Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

Este curios că, atunci când Marta, care era foarte apropiată de Iisus,a zis ştiu că
oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da (Lc. 11, 22) , a fost departe
de a fi lăudată, ci dimpotrivă, a fost corectată de către Domnul pentru că nu grăise
chiar potrivit… Căci Iisus o învăţa că El însuşi este fântâna a toate lucrurile bune,
învierea şi viaţa, ca şi cum ar fi spus: Nu aştept să primesc puterea, căci este deja în
mine.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 26.2, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 8, 9) Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun
acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta,
şi face.

A fost un semn al înţelepciunii sutaşului că, doar gândind în sinea sa ce ar fi fost cu

putinţă, a crezut asemenea lucruri despre Hristos. Căci spune: că şi eu sunt om sub
stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi
celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Sutaşul nu a venit la
Hristos ca la Fiul lui Dumnezeu şi Domn a toată creaţia (la acea vreme, înainte de
răstignire, aceasta nu era cunoscută nici chiar de ucenici). Dimpotrivă, a venit la El
ca la un om care, datorită virtuţilor Sale, a primit de la Dumnezeu o autoritate mai
mare decât a oamenilor. Pentru aceasta spune căci şi eu sunt om. De-ndată ce i-a
spus spune doar, ceea ce poate părea potrivit doar lui Dumnezeu, pe bună dreptate
adaugă şi mărturia: căci şi eu sunt om, de parcă ar fi zis nu ar fi nimic incredibil
dacă tu, un om care a primit autoritatea de la Dumnezeu, ai putea face asemenea
lucru, de vreme ce şi eu, un om ca tine, am în stăpânire şi sunt pus peste ei ca să le
comand aşa cum doresc.

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 41 A, traducere pentru Doxologia.ro de

Lucian Filip)

(Mt. 8, 10) Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat
grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

Hristos se găseşte uimit de către sutaş. Îşi îndreaptă atenţia către el şi-l onorează cu
darul împărăţiei, chemând şi pe alţii la acelaşi zel.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 26.2, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 10) Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat
grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

Omul acesta era dintre neamuri, căci era până la urmă un sutaş al oştilor Imperiului
Roman pe tărâmul evreiesc. Acest om se afla în comanda oştilor de acolo, în
măsura în care putea un sutaş. Era sub ascultare şi avea sub ascultare. Ca
subordonat, era supus; ca unul ce avea subordonaţi, poruncea… Chiar dacă
Domnul nu a intrat fizic în casa omului, a fost prezent în toată măreţia Sa,
vindecându-i credinţa şi sluga. Cu toate acestea, acelaşi Domn apăruse trupeşte
între oamenii legământului Său. Nu s-a născut într-o altă ţară. Nu a pătimit, nu a
călcat, nu a îndurat suferinţele sale omeneşti şi nici nu făcut minuni în alte ţări.
Totuşi, prin sutaş, s-a împlinit proorocia: cel pe care nu-l cunoşteam m-a slujit. Şi
cum L-a recunoscut sutaşul? Prin ascultând de mine prin auzul urechii (Ps. 17, 48).

(Fericitul Augustin,Predica 62.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian

Filip)

(Mt. 8, 11-12) Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la
masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei
vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor.
Bagă de seamă cum ceea ce ai auzit în Evanghelie, ca ceva ce are să vină, s-a
petrecut deja. Iisus laudă credinţa sutaşului, a cărui trup nu era din partea locului
dar al cărui duh era din casa credinţei. Lui i-a spus Hristos, mulţi de la răsărit şi de
la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia
Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară.

Care fii ai împărăţiei? Vorbeşte despre oamenii legământului, care au primit şi

Legea. La ei au fost trimişi proorocii. Lor li s-a dat templul şi preoţia. Ei au
sărbătorit anticipările celor viitoare, simbolic, dar fără să fie conştienţi de prezenţa
lor reală. De aceea, vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Ciudat, nu-i aşa? Că ei vor fi alungaţi, în timp ce
creştinii de la răsărit şi de la apus vor fi chemaţi să participe la ospăţul ceresc, cu
Avraam, Isac şi Iacov, a căror pâine este dreptatea şi a căror cupă este
înţelepciunea.

(Fericitul Augustin,Predica 62.6,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 13) Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a
însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

La Dumnezeu nu există silă. În permanenţă ne vrea doar binele şi dă oamenilor şi

îngerilor (şi ei fiinţe raţionale) , cărora le-a dat şi puterea de a alege, doar sfaturi de
nădejde. Cei ascultători au ceea ce este bun în mod liber şi pe bună dreptate. Este
dat de Dumnezeu, dar de către ei păstrat… Duhul omului are voinţa liberă de la
început, şi la fel şi Dumnezeu, după al cărui chip şi asemănare a fost creată lumea.
Omul este îndemnat să se ţină cu putere de ceea ce este bine şi prin aceasta să
asculte de Dumnezeu, ceea ce nu se referă numai la fapte, ci şi la credinţă.
Dumnezeu a lăsat să existe în om libera voinţă ca să poată fi folosită de către
om…după cum se arată şi în răspunsul lui Iisus către sutaş: Du-te, fie ţie după cum
ai crezut.

(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3.37.1, 4-5, traducere pentru

Doxologia.ro de Lucian Filip)
 Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Despre
puterea rugăciunii pentru aproapele

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te! Fie ţie după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiţi credincioşi, în Sfânta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat

Mântuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în
Capernaum, un mic oraş de lângă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are
câteva caracteristici aparte.
 Ea s-a săvârşit datorită credinţei dregătorului roman păgân, care se închina
la idoli.
 Apoi poate şi sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgân, deci străin
de Legea Vechiului Testament.
 De asemenea vedem că Mântuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să
fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întâmpla. Multora le poruncea pentru
bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu
aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie
credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvârşea şi bolnavul
se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi
cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce
sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog,
cumplit chinuindu-se; Mântuitorul, cu multă blândeţe, i-a zis: Venind, Îl voi
vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lângă credinţă mare, avea şi multă
smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul
meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus
Hristos, S-a minunat de credinţa sutaşului şi a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în
Israel n-am găsit atâta credinţă! De aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la
apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia
Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va
fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Apoi i-a zis sutaşului: Du-te, şi după cum ai
crezut, fie ţie! Şi s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeţi credinţă la un om păgân? Vedeţi cât poate credinţa curată unită cu

smerenia? Amândouă la un loc fac adevărate minuni. Credinţa pogoară harul
asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi deschide inima. Vedeţi leacul prin
care se poate vindeca lumea? Credinţa şi smerenia. Că dacă omul a decăzut
moral atât de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu şi de
smerenie. Necredinţa în Dumnezeu şi mândria au adus fiinţa umană în starea în
care se găseşte astăzi. Vedeţi care este calea cea scurtă şi mai sigură a mântuirii
noastre?

Credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe

care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră,
mărturisită că nu suntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră
din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca
omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se
socotească cel mai păcătos de pe pământ.

Zicea sutaşul roman către Hristos: Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ca
să ne înveţe şi pe noi creştinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne
apropiem de rugăciune, de Sfânta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfânta
Scriptură şi mai ales de Sfânta Împărtăşanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu
fără frică şi cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare şi răutate în inimă,
dacă citim Sfânta Scriptură cu mândrie şi cu duh de iscodire, toate ne sunt spre
păcat; căci ne lipsesc cele două virtuţi amintite mai sus - credinţa tare şi smerenia.
Aceeaşi osândă ne aşteaptă dacă ne apropiem de Trupul şi Sângele lui Hristos
nevrednici, nepocăiţi, cu păcate nespovedite, certaţi cu aproapele nostru sau cu
canonul neîmplinit.

Vedeţi că acest om, păgân după credinţă, avea inimă de creştin după faptă.
Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din
zilele noastre. De aceea Mântuitorul îl laudă în public, zicând: Adevăr grăiesc
vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credinţă! Nu numai între evrei, dar nici
între creştinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credinţă că acest sutaş.
Credinţa şi smerenia lui l-a mântuit, i-a vindecat slugă şi l-a făcut nemuritor.

Iubiţi credincioşi, nu de mult am avut ocazia să discut cu nişte oameni rătăciţi de la

dreapta credinţă. Printre altele ei susţineau despre copiii mici că nu pot fi botezaţi
pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credinţă. Nu pot fi botezaţi spuneau ei,
deoarece Mântuitorul a zis către Apostoli când i-a trimis la propovăduire: Cel ce va
crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16,
16).

Având în vedere că aceşti oameni rătăciţi de la adevăr pe mulţi îi înşeală cu

cuvintele lor greşite, m-am gândit că în predica de azi să arăt că nu numai credinţa
personală în Dumnezeu aduce mântuire şi folos, ci şi credinţa celor din jur poate
vindeca, ierta păcatele altora şi poate chiar sfinţi pe alţii şi învia din morţi.

Aşa de exemplu vedem în Legea Veche,

 că prin credinţa lui Iosua a lui Navi, Dumnezeu a oprit apele Iordanului
până ce a trecut tot poporul şi preoţii cu sicriul Legii darului (Iosua Navi 3,
11-17; 4, 16-23).
 Şi tot cu credinţa sa a oprit soarele şi luna din mersul lor pe cer până ce a
bătut pe vrăjmaşii săi (Iosua Navi 10, 10-14).
 Tot aşa prin credinţa lui Ghedeon, cei trei sute de ostaşi au biruit pe
Madianiţi (Judecători 7, 16-25).
 Prin credinţa unei văduve sărace marele Prooroc Ilie a înviat pe fiul ei (III
Regi 17, 20-22),
 iar prin credinţa Sunamitencei, Elisei proorocul a înviat pe fiul ei (IV Regi
4, 30-36).

În Legea Nouă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi mari minuni
prin credinţa unora asupra altora.
 Aşa vedem minunea pe care ne-o arată Sfânta Evanghelie de azi, cum
Mântuitorul, prin credinţa cea mare şi tare a sutaşului, a vindecat de la
distanţă pe sluga sa (Matei 8, 13).
 Altă dată prin credinţa neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe
slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat şi a iertat păcatele celui
purtat de ei, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă la casa sa (Matei 9, 2-
6).
 Prin credinţa lui Iair, Mântuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43).
  Prin credinţa femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica
sa (Matei 15, 22-28).
 Prin credinţa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, Mântuitorul a înviat pe
fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credinţă: Doamne, dacă ai fi
fost aici, nu ar fi murit fratele nostru (Ioan 11, 21).
 Iarăşi, vedem că pentru credinţa tatălui său, Mântuitorul a vindecat pe
tânărul lunatic (Matei 17, 18).

Dar nu numai vindecare şi înviere din morţi poate face cineva prin credinţa altora,
ci şi sfinţire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfinţeşte bărbatul
necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Aşadar, fraţii mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au
credinţă, voi le spuneţi că ei cu adevărat nu au credinţă, dar la botez se sfinţesc prin
credinţa părinţilor lor şi a naşilor de la botez care mărturisesc credinţa în locul
pruncului celui ce se botează. Naşii de la botez sunt părinţii spirituali ai
pruncului care se naşte la o viaţă nouă în Duhul Sfânt, aşa cum părinţii trupeşti
l-au născut pe el trupeşte. Totodată naşii sunt şi garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a
Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credinţa ortodoxă şi va fi un om
credincios.

Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu ştie copilul când îl botezi, şi deci nu
este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi,
adică botezul creştin prin apă şi prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a
înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturiseşte
Sfântul Apostol Pavel, zicând: În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere
nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea
împrejur a lui Hristos, îngropaţi fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12).

După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după naşterea
pruncului şi după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu ştirea
lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), aşa şi pruncul în
Legea Harului nu ştie când a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a
botezat, a părinţilor şi a naşilor care mărturisesc credinţa în locul lui, se face
valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va
rezema tot cuvântul (Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).
Cât despre vindecarea bolnavilor şi pocăinţa multor păcătoşi prin credinţa şi
stăruinţa rudelor, este de ajuns să ne gândim la atâtea fapte minunate din zilele
noastre. Câţi creştini nu se roagă acasă şi la biserică pentru cei dragi ai lor
stăpâniţi de beţie, desfrâu şi necredinţă? Dumnezeu văzând lacrimile,
rugăciunea şi credinţa lor, întoarce la credinţă şi pocăinţă pe soţii şi fiii stăpâniţi
de păcate. Aceleaşi minuni se săvârşesc şi cu rudele care fac Sfântul Maslu
pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de faţă şi cu darul lui Hristos li se
uşurează durerea sau se vindecă deplin. Câţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru
cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei ameninţaţi cu moartea şi
pentru cei din examen? Datorită credinţei, rugăciunilor, Mântuitorul ajută şi
salvează pe cei din primejdie şi împlineşte cererea credincioşilor noştri.

Dar şi slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfântul Altar pentru vii şi morţi,
pentru tot felul de necazuri, boli, secetă şi neînţelegeri de familie. Credinţa lor şi
harul Duhului Sfânt, pe mulţi bolnavi îi vindecă, pe cei certaţi îi împacă, ploile
adapă pământul lovit de secetă, cei robiţi de patimi se întorc la pocăinţă şi multe
suflete ale celor răposaţi în păcate sunt salvate din muncile iadului. Toate
acestea sunt adevărate minuni ale credinţei slujitorilor şi credincioşilor noştri,
care, în numele dragostei creştine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufleteşti ai
Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul şi mântuirea tuturor.

Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeţi cum o femeie

credincioasă, datorită credinţei ei, şi-a salvat copilul de la moarte şi soţul de la
necredinţă şi ucidere.

O femeie de curînd căsătorită a rămas însărcinată. Soţul ei însă nu voia

nicidecum copilul. Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: "Chiar
dacă te va lăsa sau te ameninţă, să nu ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te şi dă-ţi
viaţa pentru copil şi vei fi numărată în rândul mucenicelor, decât să-l ucizi şi să
fii chinuită în iad ucigaş. Roagă-te cu credinţă lui Dumnezeu pentru soţul tău şi
cred că-l va îmblânzi mila Lui".

Rugându-se mult cu post şi lacrimi într-o noapte femeia a adormit puţin şi a avut
un vis înfricoşat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea
drumului din dreapta a văzut copaci mari încinşi de foc şi câte o femeie ce
făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar vulturi cu gheare şi cioc de foc
veneau şi le mâncau pieptul. În stânga drumului, iarăşi, copaci aprinşi şi femei
ucigaşe de prunci legate cu funii de ei, iar şerpi fioroşi le sugeau sânii.

Plângând de spaimă, a văzut un tânăr frumos venind spre ea şi l-a întrebat:

"Doamne, tu eşti Mântuitorul Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Nu sunt Hristos, ci
sunt sluga Lui şi îngerul tău păzitor, care pururea te păzesc în această viaţă şi
am venit să te scot de aici. Şi l-a întrebat femeia: "care este păcatul acestor femei
ce se chinuiesc aşa de cumplit, legate de copacii încinşi de foc?" Iar îngerul i-a
răspuns: "Aceste femei au ucis copiii lor în pântece şi n-au vrut să-i nască după
porunca lui Dumnezeu. De aceea aşa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te
chinui şi tu, dacă ascultai pe bărbatul tău şi-ţi avortai copilul...".

Deşteptându-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute
soţului ei. Iar el, mişcat de Duhul Sfânt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată
nu o va mai sili la acest păcat cumplit. Apoi a cerut să fie dus şi el la preot să-şi
mărturisească păcatele. Şi aşa credinţa femeii a salvat şi copilul şi soţul de la
pierzare.

Iubiţi credincioşi, să cerem de la bunul nostru Mântuitor să ne dea şi nouă

credinţa sutaşului roman din Evanghelia de astăzi. Credinţa şi smerenia lui, ca şi
dragostea lui pentru sluga bolnavă, sunt virtuţi care lipsesc multor creştini din
zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre mai multă
credinţă şi toate virtuţile părinţilor noştri, care ne-au născut şi crescut. Oare de
câte ori s-au rugat şi s-au jertfit pentru noi tata şi mama? Oare nu credinţa lor
curată şi lacrimile lor ne-au făcut de atâtea ori sănătoşi, ne-au ajutat în
necazurile vieţii, ne-au întărit în credinţă şi ne-au ţinut aproape de Hristos?

Să facem deci şi noi ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri. Să le imităm viaţa,

credinţa, smerenia, răbdarea şi jertfă lor.

Să ne rugăm cu credinţă tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începând

cu cei din casa noastră.
Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă
tare şi curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte şi păcate,
să se vindece de boli sufleteşti şi trupeşti şi să urmeze în toate lui Hristos.
Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume.
Să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă
rugăciunea şi mângâierea noastră.
Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii şi pentru
credinţa şi dragostea noastră îi va milui Dumnezeu.

Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni va primi

rugăciunea şi credinţa noastră, va intra în casele şi inimile noastre, va întări
credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va alina suferinţele noastre sufleteşti şi
trupeşti, va binecuvânta pământul cu ploaie timpurie şi târzie, va ajuta pe cei
pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mântui în dar sufletele
noastre.
Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Hristos
de obicei urmează voinţa celor care-L roagă

din PSB 23 - “Omilii la Matei” Ed IBMBOR

Omilia XXVI - fragment

„Intrând Iisus în Capernaum,s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi
zicând:Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis
Iisus: „Venind îl voi vindeca”

I
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe când Domnul Se pogora de pe Munte; sutaşul,
pe când Domnul intra în Capernaum.

- Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutaşul ?

- Nu din pricina trândăviei - că la amândoi credinţa le era fierbinte -, ci ca să nu

întrerupă învăţătura Domnului.

Apropiindu-se de Hristos, sutaşul a zis: „Sluga mea zace în casă bolnav, cumplit
chinuindu-se”.
Unii comentatori spun că sutaşul a spus pricina pentru care n-a adus cu el şi sluga,
pentru a se scuza. Nici nu era cu putinţă, spun aceştia, să-l aducă; era paralizat,
chinuit de dureri şi pe moarte. Că era pe moarte o spune evanghelistul Luca: „Era
pe moarte”.

Eu însă susţin că aceste cuvinte ale sutaşului sunt o dovadă a marii lui credinţe, cu
mult mai mare decât a acelora care au coborât pe slăbănog prin acoperişul casei.
Sutaşul socotea că e de prisos să-şi aduci sluga la Hristos, pentru că ştia bine că era
de ajuns numai poruncii lin Hristos ca să vindece pe cel bolnav.

- Şi ce-a făcut Iisus?

- N-a făcut ce făcuse mai înainte. Hristos de obicei urmează voinţa celor care-L
roagă; acum însă o ia înainte şi nu numai că-i făgăduieşte sutaşului că-i va
vindeca sluga, dar şi că se va duce în casa lui. O face ca să aflăm credinţa
sutaşului. Dacă nu i-ar fi făgăduit aceasta, ci i-ar fi spus: „Du-te acasă, să fie
vindecată sluga ta!”, n-am fi ştiut cât e de mare credinţa lui. La fel şi cu
cananeanca, numai că în sens invers.

Sulaşului îi spune, fără să fie chemat, că Se va duce acasă la el, ca să afli credinţa
sutaşului şi marea lui smerenie; cananeencei însă îi refuză datul, pentru a face să
stăruie în cererea ei.

Doctor înţelept şi iscusit fiind, ştie să dobândească cele contrarii prin contrarii.
Într-un caz, prin ducerea Sa de bună voie în casa sutaşului; în celălalt, prin
amânarea îndelungată şi prin refuzul Său, descoperă credinţa femeii.

Aşa face şi cu Avraam, spunându-i: „Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca
să afli dragostea de oameni a lui Avraam şi purtarea sa de grijă pentru sodomiţi.

La fel şi cu Lot; îngerii trimişi la el au refuzat să intre în casa lui, ca să afli cât de
mare era iubirea de străini a dreptului Lot.

- Ce a răspuns sutaşul?

„Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”.

Să ascultăm aceste cuvinte toţi câţi avem să-L primim pe Hristos! Că e cu

putinţă să-L primim şi acum. Să le ascultăm, să le urmăm ca să-L primim tot cu
atâta râvnă! Când primeşti în casa ta pe cel sărac, pe cel flămând şi pe cel gol,
pe Hristos Îl primeşti, pe El Îl hrăneşti.

„Ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea!”

Iată că şi sutaşul, ca şi leprosul, are despre Hristos părerea cuvenită Lui. Nici
sutaşul n-a zis: „Cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor!”, sau: „roagă-te Lui şi cere-I!”,
ci: „Porunceşte numai!”. Apoi temându-se ca nu cumva Domnul, din smerenie, să
refuze, a adăugat:
„Că şi eu sunt om sub stăpânire, având sub mine ostaşi; şi spun acestuia: „Du-te
” şi se duce; şi celuilalt: „ Vino!” şi vine; şi slugii mele: „Fă aceasta!” şi face”.

- Şi ce-i cu asta, m-ar putea întreba cineva, dacă sutaşul credea că Hristos este
Dumnezeu? Pe mine mă interesează să aflu dacă Hristos încuviinţa această
credinţă, dacă o întărea?

- Întrebarea este bine şi înţelept pusă. Să o cercetăm şi vom vedea că lucrul care s-a
petrecut cu leprosul s-a petrecut şi cu sutaşul. După cum leprosul a spus: „Dacă
vrei” - că noi susţinem cu tărie Dumnezeirea şi puterea lui Hristos, întemeiaţi nu
numai pe cuvintele leprosului, ci chiar pe cuvintele Domnului; că Domnul nu
numai n-a veştejit părerea leprosului, ci a întărit-o şi mai mult, adăugind chiar ce
era de prisos să spună, adică: „Vreau, curăţeşte-te!”", tocmai pentru a-i întări
credinţa - tot aşa este drept să vedem dacă s-au petrecut la fel lucrurile şi cu
sutaşul. Şi vom găsi că s-au petrecut la fel. Când sutaşul a spus despre Domnul
lucruri atât de mari, când a mărturisit că are o atât de mare putere, Hristos nu l-
a ţinut de rău, ci i-a primit cuvintele şi a făcut mai mult decât că le-a primit. Nici
evanghelistul n-a spus numai că Domnul a lăudat spusele sutaşului, ci , arătând,
cât de mult l-a lăudat, spune că S-a şi minunat de credinţa sutaşului; şi nu
numai că S-a minunat de credinţa lui, ci l-a şi dat ca pildă întregului popor şi
celorlalţi, pentru a-i urma credinţa.

Vezi, dar, că fiecare din cei ce au fost martori la cuvintele Lui se mirau de
puterea lui Hristos?

„Şi se mirau şi mulţimile de învăţătura Lui, că îi învăţa că Acela are putere ”. Şi

nu numai că Domnul n-a ţinut de rău mulţimile, ci luându-le, S-a pogorât cu ele
de Munte, iar prin vindecarea leprosului, le-a întărit credinţa.

Leprosul spunea: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”; iar Domnul nu numai că nu

l-a mustrat, ci l-a şi tămăduit şi l-a curăţit, aşa precum leprosul Îl rugase; iar
sutaşul I-a zis: „Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”; iar Domnul,
minunându-Se de credinţa lui, i-a spus: „Nici în Israel n-am aflat atâta
credinţă”.

II
Dar îţi voi dovedi Dumnezeirea lui Hristos pe o altă cale, contrară celei de până
acum. Marta nu I-a spus Domnului ce I-a zis leprosul şi sutaşul, ci cu totul
dimpotrivă: „Oricâte vei cere de la Dumnezeu îţi va da “, de aceea Domnul nu
numai că n-a lăudat-o - cu toate că-I era cunoscută, apropiată şi una din persoanele
cu multă râvnă pentru El -, ci chiar a mustrat-o şi a îndreptat-o, că nu grăise bine
despre El, zicându-i: „Nu ţi-am spus că de vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?”.

A ţinut-o de rău, ca pe o necredincioasă. Şi iarăşi, când Marta I-a spus: „Oricâte

vei cere de la Dumnezeu Iţi va da”, Domnul îi scoate din minte o părere că aceasta
şi o învaţă că El n-are nevoie să primească o astfel de putere de la altul, ci El este
izvorul bunătăţilor, spunându-i: „Eu sunt învierea şi viaţa”; adică: „Nu aştept să
primesc putere, ci fac totul cu propria Mea putere”.

De aceea Domnul îl laudă pe sutaş, îl dă ca pildă poporului, îl cinsteşte, dându-i

împărăţia cerurilor şi cheamă şi pe alţii să meargă pe urmele lui. Şi ca să afli că a
spus acestea ca să înveţe şi pe ceilalţi să creadă cum a crezut sutaşul, ascultă
precizia cu care evanghelistul arată acest lucru, spunând:
„Şi întorcându-Se, Iisus a zis celor ce veneau după El: „Nici în Israel n-am aflat
atâta credinţă”.

Gândeşte deci şi tu lucruri mari despre Hristos! Gândul acesta aduce credinţă,
împărăţia cerurilor şi celelalte bunătăţi.

Hristos nu S-a mărginit să-l laude pe sutaş doar prin cuvinte, ci i-a dat, în schimbul
credinţei sale, sănătos pe cel bolnav, îi împleteşte cununa strălucită şi-i făgăduieşte
mari daruri, grăindu-i aşa:
„Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni în sânurile lui Avraam
şi ale lui Isaac şi ale lui Iacov, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi afară”.

Hristos le vorbeşte cu mai multă îndrăznire, pentru că făcuse multe minuni. Apoi,
ca să nu creadă cineva că Domnul vrea să-l linguşească pe sutaş cu aceste cuvinte,
arătând tuturora ce suflet avea sutaşul, i-a zis:
„Du-te, după cum ai crezut, fie ţie!”.
Şi îndată a urmat vindecarea, mărturie a puternicei credinţei sutaşului:
„Şi s-a vindecat sluga lui din ceasul acela”.

Aşa s-a întâmplat şi cu cananeanca; că şi aceleia i-a zis: „O, femeie, mare este
credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a vindecat fiica ei”.

Dar pentru că evanghelistul Luca, istorisind minunea vindecării slugii sutaşului,

adaugă şi alte fapte, care se deosebesc de cele spuse de evanghelistul Matei, este de
neapărată treubuinţă să lămuresc şi deosebirile acestea.

- Ce spune Luca?
- Că sutaşul a trimis la Iisus pe bătrânii iudeilor să-L roage să vină; Matei,
dimpotrivă, spune că chiar sutaşul s-a dus la Iisus şi I-a spus: „Nu sunt
vrednic”.

Unii comentatori spun că e vorba de doi şutaşi deosebiţi, deşi sunt multe asemănări
între istorisirile celor doi evanghelişti. Despre sutaşul de la Luca, bătrânii
poporului spun: „El ne-a zidit sinagoga noastră şi iubeşte neamul nostru” ;
despre sutaşul de la Matei Iisus spune: „Nici în Israel n-am aflat atâta
credinţă”, dar despre cel de la Luca n-a spus că:
„Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus”, ceea ce ne face să bănuim că sutaşul
de la Luca era iudeu.

Ce vom răspunde, deci?

Explicaţia dată de aceşti comentatori este uşoară, dar întrebarea este dacă e şi
adevărată. După părerea mea, în amândouă istorisirile evanghelice este vorba de
una şi aceeaşi persoană.

- Cum poate fi una şi aceeaşi persoană, m-ar întreba cineva, când Matei spune
că sutaşul s-a apropiat de Domnul şi I-a spus: „Nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu”, iar Luca spune că a trimis la Iisus pe bătrânii iudeilor ca să-L
cheme să vină?

- Sunt de părere că Luca, în istorisirea sa, ne descoperă linguşeala iudeilor, că în

nenorociri oamenii sunt nestatornici şi îşi schimbă de foarte multe ori părerile.
Probabil că sutaşul, vrând să plece la Iisus, a fost împiedicat de iudei, linguşindu-l
şi spunându-i: „Ne ducem noi să-L aducem!” Vezi că chiar propunerea lor este
plină de linguşeală, pentru că au spus: „Ne iubeşte neamul nostru şi ne-a zidit
sinagogă”.
Nici nu ştiu cum să-l laude. Ar fi trebuit să grăiască aşa: „A vrut el să vină să Te
roage, dar l-am oprit noi, văzându-i nenorocirea şi pe bolnav zăcând în casă”. Aşa
ar fi trebuit să grăiască, pentru a-I arăta lui Iisus cât de mare este credinţa sutaşului.

Dar ei nu grăiesc aşa! Din pricina invidiei nici n-au voit să descopere credinţa
sutaşului, ci au voit mai bine să umbrească virtutea sutaşului, pentru care veniseră
să facă rugămintea, decât să-şi ajungă scopul venirii lor, lăudându-i credinţa.
Invidia e în stare să întunece judecata. Dar Domnul, Care cunoaşte cele ascunse,
împotriva voinţei bătrânilor iudeilor, l-a lăudat pe sutaş.

Că aceasta este adevărata interpretare, ascultă-1 iarăşi pe Luca, care însuşi dă

această interpretare. El spune aşa: „Şi nefiind Iisus departe de casă, a trimis
sutaşul la El zicând: „ O, Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu”. Când a scăpat deci sutaşul de gura bătrânilor iudeilor, a trimis la
Iisus, spunându-I: „Să nu socoteşti că de lene n-am venit, ci m-am socotit
nevrednic să te primesc în casa mea”.

III
N-are importanţă dacă Matei spune că sutaşul n-a rostit aceste cuvinte prin
prietenii săi, ci le-a rostit cu propria sa gură. Întrebarea este dacă fiecare
evanghelist a înfăţişat râvna sutaşului şi dacă sutaşul a avut despre Hristos
părerea ce I se cuvenea. Se poate ca însuşi sutaşul să se fi dus la Iisus, după ce a
trimis pe prietenii săi, şi să-I fi spus aceleaşi cuvinte.

Dacă Luca n-a spus că s-a dus sutaşul la Domnul, apoi nici Matei n-a spus că a
trimis pe prietenii lui la El.

Nu este deci o contrazicere între un evanghelist şi altul, ci unul completează cele

lăsate la o parte de celălalt.

Uită-te că Luca a lăudat şi în alt chip credinţa sutaşului, spunând că „sluga lui era
pe moarte”. Asta însă nu l-a deznădăjduit, nu l-a făcut să-şi piardă nădejdea, ci
nădăjduia cu tărie că se va face sănătos.

Dacă Matei a spus că Hristos a zis: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”, iar
prin aceste cuvinte a arătat că sutaşul nu era israilitean, iar dacă Luca a spus că
a zidit sinagoga iudeilor, deci s-ar părea că este iudeu, nici aceasta nu e o
contrazicere între Matei şi Luca. Era cu putinţă să nu fie iudeu şi totuşi să
zidească sinagogă şi să iubească poporul iudeu.
Tu nu-mi cerceta numai cuvintele sutaşului, ci adaugă la ele şi slujba lui, şi atunci
vei vedea virtutea bărbatului.

Că mare este mândria oamenilor care sunt în slujbe şi nici nenorocirile nu le moaie
cerbicia. Omul împărătesc de la evanghelistul Ioan Îl cheamă pe Iisus acasă la el,
spunându-I: „Coboară-Te! Copilul meu trage să moară”.

Sutaşul nu-i ca acesta, ci-i cu mult mai bun şi decât acest om împărătesc şi decât
cei care au coborât pe slăbănog prin acoperişul casei.

Sutaşul nu-I cere Domnului prezenţa Sa trupească, nici n-a adus pe cel bolnav
lângă doctor. Aceasta arată că nu avea o părere mică despre Iisus, ci una cu
cuviinţă dumnezeiească.

De aceea a şi spus: „Zi numai cu cuvântul!” nici n-a spus de la început: „Zi
numai cu cuvântul!”, ci la început îşi povesteşte numai durerea; că nici nu se
aştepta, din pricina marii lui smerenii, că Hristos să-i facă îndată pe voie şi să Se
ducă acasă la el.

De aceea, când L-a auzit spunând: „Eu venind îl voi vindeca”, I-a spus: „Zi
numai cu cuvântul!”.

Durerea nu i-a întunecat judecata, ci chiar în suferinţă filozofa, uitându-se nu atât

la sănătatea slugii sale, cât la a nu părea că face ceva necuviincios. Deşi nu L-a silit
el pe Hristos, prin rugăminţile sale, să-i vindece sluga, ci Hristos, de buna Sa voie,
i-a făgăduit vindecarea., totuşi şi aşa se temea să nu pară că cererea îi depăşeşte
dregătoria şi că primeşte un lucru mai presus de merit.

Ai văzut înţelepciunea sutaşului? Uită-te şi la prostia bătrânilor iudeilor, care

spuneau: „Este vrednic să-i faci darul acesta”‘. Ar fi trebuit să facă apel la iubirea
de oameni a lui Iisus; dar ei îi vorbesc de dregătoria sutaşului; şi nici nu ştiu cum
să vorbească. Sutaşul însă n-a grăit aşa, ci I-a spus că-i cu totul nevrednic nu numai
de binefacerea Domnului, ci şi de primirea Sa în casa lui. De aceea, după ce a spus:
„Sluga mea zace în casă bolnav”, n-a mai adăugat: „Spune să se vindece!”,
temîndu-se că e nevrednic să primească darul, ci I-a vorbit numai de durerea sa.
N-a stăruit mai departe în rugămintea lui, nici când L-a văzut pe Hristos binevoitor,
ci a rămas mai departe modest, păstrând măsura cuvenită.

Dacă cineva m-ar întreba: Pentru ce Hristos nu l-a cinstit pe sutaş, ducându-Se în
casa lui?, îi voi răspunde aşa: Hristos l-a cinstit foarte mult. Mai întâi, pentru că
a arătat tuturor de ce simţăminte era însufleţit sutaşul când a spus că nu-i
vrednic să se ducă în casa lui; apoi, pentru că i-a dat împărăţia cerurilor şi l-a
preţuit mai mult decât pe tot poporul iudeu. Pentru că sutaşul s-a socotit
nevrednic să-L primească pe Hristos în casa sa, a ajuns vrednic de împărăţia
cerurilor şi vrednic de dobândirea bunătăţilor de care se bucură Avraam.

- Dar pentru ce leprosul, m-ar întreba cineva, n-a fost lăudat de Hristos, deşi a
spus lucruri mai mari decât sutaşul? N-a spus ca sutaşul atât: „Zi numai cu
cuvântul”, ci ceva cu mult mai mult: „Voieşte numai!”; aceleaşi cuvinte pe care
profetul le-a rostit despre Tatăl: „Toate câte a voit a făcut”.

- A fost lăudat şi leprosul. Când Iisus i-a spus leprosului: „Du darul pe care l-a
poruncit Moise spre mărturie lor”, nu i-a spus altceva decât: „Vei fi acuzatorul
lor, pentru că ai crezut”. De altfel nu-i acelaşi lucru să crezi fiind iudeu şi să crezi
nefăcând parte din neamul iudeu. Că sutaşul nu era iudeu se vede şi de acolo că era
sutaş, dar şi din cuvintele Domnului: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”.

IV
Este mare lucru ca un om, care nu făcea parte din neamul iudaic, să aibă despre
Hristos o părere atât de mare. După socotinţa mea, sutaşul se gândea că oştirile
cele cereşti, bolile, moartea şi toate celelalte se supuneau lui Hristos, aşa cum i se
supuneau lui ostaşii săi. De aceea şi spune: „Că şi eu sunt om sub stăpânire”; cu
alte cuvinte sutaşul spunea: „Tu eşti Dumnezeu, eu sunt om; eu sunt sub stăpânire,
Tu nu eşti sub stăpânire. Aşadar, dacă eu, om fiind şi sub stăpânire, am atâta
putere, cu mult mai mult Tu, Care eşti Dumnezeu şi nu eşti sub stăpânire”.

Sutaşul voia să-L încredinţeze cu tărie pe Iisus că nu rosteşte aceste cuvinte ca să

arate că este vreo asemănare între ei, ci, dimpotrivă, foarte mare deosebire. „Dacă
eu, spune sutaşul, care sunt un supus şi sunt sub stăpânire, pot atâta, datorită micii
mele funcţii, încât nimeni nu-mi poate sta împotrivă, ci se va face tot ce poruncesc
, chiar când poruncile sunt diferite – „Că zic acestuia:”Du-te!” şi se duce, şi
altuia :”Vino!” şi vine”- cu atât mai mult vei putea Tu!”.

Unii citesc din Matei aşa: „Că dacă eu, care sunt om”; apoi, după ce pun un semn
de punctuaţie, adaugă: „Având sub stăpânirea mea ostaşi”.

Tu uită-mi-te că sutaşul a arătat că Hristos poate să stăpânească moartea ca pe

un rob şi poate să-i poruncească ca Stăpân. Când spune: „Vino!” şi vine şi: „Du-
te!” şi se duce , sutaşul acesta spune „Dacă porunceşti să nu vină peste el moartea,
nu va veni”.
Ai văzut cât era de credincios? Căci ceea ce avea să fie cunoscut tuturora mai
târziu, sutaşul o ştia; ştia că Hristos are putere asupra morţii şi vieţii, că pogoară la
porţile iadului şi ridică.

Şi n-a vorbit numai de ostaşi, ci şi de slugi, la care ascultarea e şi mai mare. Şi deşi
avea o credinţă atât de puternică, se socotea totuşi nevrednic.

Hristos însă arătându-i că este vrednic să-i intre în casă, l-a cinstit şi mai mult;
l-a admirat, l-a lăudat înaintea tuturora şi i-a dat mai mult decât i-a cerut.

Sutaşul venise să ceară numai sănătate trupească pentru sluga sa şi a plecat

luând cu sine şi împărăţia cerurilor.
Ai văzut că s-au şi împlinit cuvintele: „Căutaţi împărăţia cerurilor şi acestea
toate se vor adăuga vouă”.

Pentru că a arătat multă credinţă şi smerenie, Hristos i-a dat cerul şi i-a adăugat
şi sănătatea slugii. Şi nu l-a cinstit numai cu atâta, ci i-a arătat că intră în locul
celor scoşi din împărăţia cerurilor.

Iar prin aceasta Hristos face cunoscut tuturora că mântuirea se dobândeşte prin
credinţă, nu prin faptele legii vechi.

De aceea darul împărăţiei cerurilor nu este numai pentru iudei, ci şi pentru păgâni;
şi mai mult pentru păgini decât pentru iudei.

„Să nu socotiţi, spune Hristos, că darul împărăţiei cerurilor s-a dat numai
sutaşului! Darul acesta va fi dat întregii lumi!”

Spunea acestea, profeţind despre păgâni, dându-le bune nădejdi. Că în mulţimile de

oameni, care Îl urmau, erau şi păgâni din Galileea neamurilor.

Spunea acestea ca să nu-i lase fără nădejde pe păgâni şi să alunge din mintea
iudeilor gândul că numai ei sunt poporul ales.

Hristos nu vorbise până acum de venirea păgânilor la credinţă, pentru ca nu cumva

cuvintele Sale să supere pe ascultătorii Săi şi pentru ca să nu le dea pricină de atac;
prilejuit însă de credinţa sutaşului, vorbeşte şi de asta, dar nici acum nu rosteşte
cuvântul „păgân”; n-a spus: „mulţi păgâni”, ci: „Mulţi, de la răsărit şi de la apus”.
A arătat pe păgâni, dar n-a supărat pe iudei: cele spuse erau învăluite. Nu numai
aceasta învăluieşte noutatea învăţăturii Sale, ci şi prin înlocuirea „împărăţiei
cerurilor” cu „sânurile lui Avraam”.

Că nici nu le era cunoscut numele de „împărăţia cerurilor”; şi Domnul vorbeşte

de sânurile lui Avraam, pentru că pe iudei îi ustura mai mult această pierdere.

Tot aşa şi Ioan Botezătorul n-a vorbit îndată despre gheenă, ci le a le-a spus ceea
ce-i durea mai mult: „Să nu vi se pară că puteţi zice: „Suntem copiii lui
Avraam”!.

Odată cu aceasta Hristos a arătat că nu este potrivnic Vechiului Testament.

Preţuind pe patriarhi şi numind sânurile lor fericirea celor buni, surpă din temelii
această bănuială. Nimeni să nu creadă că pe iudei îi ameninţă numai o singură
pedeapsă!

Că dublă este pedeapsa iudeilor şi dublă este şi fericirea păgânilor; iudeii nu

numai că au pierdut sânurile lui Avraam, ci au pierdut ce era al lor; păgânii nu
numai că au dobândit împărăţia cerurilor, ci au dobândit ce nu se aşteptau; şi pe
lângă acestea şi o a treia, că au luat cele ale iudeilor.

Hristos îi numeşte pe iudei „fiii împărăţiei”, pentru că împărăţia cerurilor lor le

era pregătită. Şi aceasta îi durea mai ales pe iudei. Şi-i izgoneşte din sânurile lui
Avraam, după ce le-a arătat că prin făgăduinţă trebuiau să fie în sânurile acelea.
Apoi, pentru că spusele lui Hristos erau o hotărâre, o face crezută prin minunea
săvârşită, după cum minunea la rândul ei a fost întărită de profeţia realizată mai
târziu.

Cel ce nu crede deci în însănătoşirea de atunci a slugii sutaşului, să creadă pe

temeiul profeţiei realizate astăzi. Că şi profeţia, chiar înainte de realizarea ei, a
ajuns cunoscută atunci pe temeiul minunii.

De aceea Iisus a rostit mai întâi profeţia, după aceea a vindecat sluga bolnavă,
pentru ca să fie crezute cele viitoare pe temeiul celor prezente şi ceea ce este mai
mic, pe temeiul a ceea ce este mai mare.

Nu-i deloc nefiresc, ba, dimpotrivă, o lege raţională şi dreaptă, ca cei virtuoşi să se
bucure de bunătăţi, iar cei păcătoşi să sufere dureri; dar e mai presus de fire să
înzdrăveneşti un slăbănog şi să învii un mort.
Totuşi, la acest lucru, mare şi minunat a contribuit, nu puţin, şi sutaşul; lucrul
acesta l-a arătat şi Hristos prin cuvintele: „Du-te şi cum ai crezut, fie ţie!”.

Ai văzut ca vindecarea slugii a proclamat puterea lui Hristos, a făcut cunoscută

credinţa sutaşului şi a făcut crezută profeţia? Dar, mai bine spus, toate au
proclamat puterea lui Hristos. Că Iisus n-a tămăduit numai trupul slugii, ci, prin
minune, a atras la credinţă şi sufletul sutaşului.

Tu însă nu mi te uita numai că sutaşul a crezut, că sluga s-a vindecat, ci

minunează-te şi de iuţeala vindecării. Aceasta a arătat-o evanghelistul prin
cuvintele: „Şi s-a vindecat sluga lui în ceasul acela”, aşa precum a spus şi
despre lepros: „îndată s-a curăţit”.

Puterea lui Hristos s-a arătat nu numai prin aceea că a vindecat sluga sutaşului, ci
şi prin aceea că vindecarea s-a făcut în chip minunat şi într-o clipită.

Şi nu numai prin aceasta ne este folos, ci şi prin aceea că de câte ori face Iisus
câte o minune vorbeşte şi de împărăţia cerurilor şi caută să ne atragă pe toţi spre
ea.
Chiar pe cei pe care-i ameninţă că are să-i alunge din împărăţia cerurilor, nu-i
ameninţă ca să-i alunge, ci ca să-i înfricoşeze cu aceste cuvinte, spre a-i atrage la
împărăţia cerurilor.

Iar dacă nu se folosesc nici de pe urma acestei ameninţări, apoi toată vina e a lor şi
a tuturor celor ce suferă de aceeaşi boală.

Poţi vedea că s-a întâmplat aceasta nu numai cu iudeii, ci şi cu cei ce au crezut. Că

şi Iuda era fiu al împărăţiei şi auzise împreună cu ucenicii: „Veţi şedea pe cele
douăsprezece tronuri”, dar a ajuns fiu al gheenei; iar etiopianul, barbar fiind - din
cei de la răsărit şi de la apus - s-a bucurat de cununi împreună cu Avraam, cu Isaac
şi cu Iacov.

Aceasta se întâmplă şi acum în vremea noastră. „Că mulţi dintâi vor fi pe urmă, a
spus Hristos, şi cei de pe urmă, întâi”.

Hristos a spus aceste cuvinte pentru ca nici cei din urmă să nu se trândăvească,
gândindu-se că nu mai au nici o putere să ajungă în frunte, şi nici cei dintâi să
nu se încreadă prea mult în ei înşişi gândindu-se că sunt în frunte.
Acelaşi lucru l-a profeţit mai înainte şi Ioan Botezătorul, spunând: „Dumnezeu
poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam”.

Şi pentru ca profeţia avea să se împlinească, a fost predicată mai dinainte, pentru

ca nimeni să nu se tulbure la împlinirea ei de un lucru aşa de minunat. Ioan o dă
numai ca posibilă, că o spusese primul, Hristos insă o dă ca sigură şi o întăreşte
prin minunea săvârşită îndată după săvârşirea profeţiei.
 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea
Sfântului Duh - Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea,
Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i
lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti
pe capul lui” . (Rom. 12, 19- 20).

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi
săvârşim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis:
„De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a
gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le
cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi
am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am putea
noi dobândi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi

nerespectul nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de
Dânsul şi Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă
obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor săi şi prietenii prietenilor.

Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când
ceri de la Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi
împrăştiat, şi când îngenunchezi şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale zboară
în deşert pretutindeni, prin casa ta, prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori
se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate acestea ar cere de la noi
socoteală, cum am putea noi dobândi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele
aruncăm unul asupra altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra
celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am dezvinovăţi, ce am putea zice?

Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile
noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate
vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am
cuteza noi să zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când
şi acela este vinovat focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22).

Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea deşartă, cu care noi ne mândrim pentru
postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către
noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe

alţii, lăudăm pe oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi
suferi pedeapsa pentru aceasta?

Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea

nedreaptă şi despre pizma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe
prieteni îi prigonim?

Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău
şi ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le
săvârşesc. Sunt încă şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei
păcătosului.

Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judecăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!
Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa
cea mare, noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau
vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuşi Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta
oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre;
iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile”
(Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate”
(I Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a

sufletului nostru trebuie vindecată.

Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea
suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată,
pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia
ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi
cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată
ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui,
această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce
ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi,
singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne
îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă,
încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de
judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi
aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?

Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu
eşti atât de neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru
aceea, că tu nu gândeşti la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui
Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti
tu în adevăr, că este ruşine, a câştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este
ruşine pentru tine, când tu aşa îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi, până
ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este pentru tine ruşine şi vătămare totodată.
Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu tu, ai folosul din aceasta,
căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către
alţii.

Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a

te ruşina, te apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună
rămâne întreagă pe seama ta, şi vei avea câştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.
Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi
răzbuna singur necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea
ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar
ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a rezervat sie. Incă nici să
doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.
Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii noştri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu
nu-I va ierta, până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iartă pentru
propriul lor folos.

Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte,

pentru ca ei să nu se facă mai răi.

Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru
acea ei nu iartă pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l
lovi în mândria lui.

Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se
pune la cale cu vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu,
care totdeauna priveghează, cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă
de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te
judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în adevăr, că
potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va
face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci
cu dânsul.

Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi
întru inima sa bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.

Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage aupraşi cea
mai mare pedeapsă a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot
cel dintâi a întinde mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu
fac aceasta de frica lui, şi să se facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte
arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se ameţi de socotinţa
oamenilor.

Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare,

dacă tu ai prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu.
Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot
câştigul dintru acesta.
Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu
acest vrăjmaş nu te împăca nici odinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi
niciodată duşmăneşte.

Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să
nu apună soarele întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta
durează mai mult, atunci ea nu este urmare a pripirii, ci a răutăţii celei
lăuntrice, a unui suflet păcătos.

Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te
ruşinezi mai mult, decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei
zile; iar dacă a trecut a treia şi a patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a
zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi cu totul nevindecabil.

Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri,
cu atâta mai departe ajungem unii de alţii.

Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu
împăcare, şi ţine-l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva
greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că
pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină răsplătire de la Dumnezeu.

Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi

strigă la el: Ce întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu
cere de la noi împăcarea, şi poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.

Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate
trebuie să le suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi,
decât pentru dânsul; şi dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii
mai mult se va lăuda împăcarea .

Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu

cei de aproape ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi
şi noi împăcare şi iertare.

Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face

părtaşi împărăţiei cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea
de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
 Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Epistola catre Romani - Trebuie să
fugim de relele mici, fiindcă cele mari din cele mici se nasc

„Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut
mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi
acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţenie” (Romani 6, 19).

Deoarece până acum Apostolul a cerut o mare stricteţe în viaţă, poruncind a fi

morţi pentru lume, morţi şi păcatului, rămânând nemişcaţi de ispita spre păcate,
aceasta le-ar fi părut poate multora ceva greu, mare şi covârşind natura omenească.
De aceea, el voieşte să le arate că nu cere ceva peste măsură, şi nici după cât ar
trebui să se ceară de la cel ce s-a bucurat de un atât de mare dar, ci ceva cumpătat
şi uşor, iar această intenţie şi-o arată trecând deodată la idei cu totul contrare celor
vorbite până acum, zicând: „Omeneşte vorbesc”, ca şi cum pare că ar zice:
„Vorbesc din raţionamente omeneşti, ieşite din obişnuinţă”. Căci el indică ori
aceasta, ori cumpătarea cerinţelor sale, care nu sunt mai presus de cerinţele
omeneşti, după cum zice şi în altă parte: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost
peste puterea omenească” (I Corinteni 10, 13).

„Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre
pierzanie, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţenie”.
„Deşi – spune el – este o mare deosebire între aceşti stăpâni, totuşi eu vă cer o
măsură egală în robie. Se cuvenea, desigur, să vă lăsaţi mai mult în robia
dreptăţii, cu atât mai mult cu cât această robie este mai bună şi în toate privinţele
superioară celeilalte; totuşi eu nu vă cer nimic mai mult, din cauza slăbiciunii
voinţei voastre”.

El n-a zis: „pentru slăbiciunea aplecării voastre, sau a puţinei voastre voinţe”, ci:
„pentru slăbiciunea trupului vostru”, făcându-şi cuvântul mai puţin aspru, deşi
acolo este necurăţenia, iar aici sfinţenia, acolo este nelegiuirea, pe când aici
dreptatea. „Deci, cine poate fi atât de mişel – zice – sau atât de ticălos ca să nu
întrebuinţeze în robia lui Hristos măcar pe atâta sârguinţă pe câtă pune în robia
păcatului şi a diavolului? Prin urmare, ascultă cele ce urmează şi vei cunoaşte
lămurit că noi nu întrebuinţăm nici măcar această mică sârguinţă”. Şi fiindcă
acestea, spuse la întâmplare, nu ar fi părut a fi vrednice de credinţă, şi prin urmare
n-ar fi fost nici bine primite, şi nici nu ar fi suferit cineva să audă că nu slujeşte lui
Hristos nici măcar pe atât pe cât a slujit diavolului, de aceea prin cele ce urmează
el îşi ia măsuri ca cuvântul său să fie vrednic de crezare, aducându-ne din nou în
faţă acea robie şi spunând în ce fel i-au slujit ei.

„Căci atunci, când eraţi robi păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate” (6, 20).
Ceea ce el spune aici, aşa şi este. „Când vieţuiaţi în răutate, zice, în necucernicie
şi în relele cele mai grozave, voi vieţuiaţi cu atâta supunere şi ascultare, încât
nimic bun nu făceaţi”. Aceasta semnifică expresia „eraţi liberi faţă de dreptate”,
adică nu eraţi supuşi ei, ci cu totul străini, fiindcă nu împărţeaţi deopotrivă robia,
nu slujeaţi deopotrivă dreptăţii şi păcatului, ci vă predaserăţi cu totul răului. Prin
urmare şi acum, fiindcă v-aţi schimbat şi aţi trecut de la răutate la dreptate, e drept
să vă predaţi cu totul virtuţii, nemaifăcând nici un rău, ca măcar astfel să
întrebuinţaţi o măsură dreaptă, deşi altminteri nu numai că e mare deosebire între
aceste stăpâniri, dar e mare deosebire între cele două robii”.

Acest lucru îl şi explică el cu multă claritate, arătând la ce anume au slujit atunci şi

la ce anume slujesc acum. Deocamdată nu vorbeşte desluşit despre vătămarea
pricinuită prin acea viaţă, ci numai despre ruşinea căpătată.

„Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine” (6, 21).

Astfel a fost acea robie, că numai amintirea ei pricinuieşte ruşine; şi dacă numai
amintirea provoacă ruşine, cu atât mai mult însăşi fapta.

„Aşadar voi acum, aţi câştigat îndoit; întâi că v-aţi izbăvit de ruşine, şi apoi că
aţi cunoscut în fine relele în care vă găseaţi atunci; după cum şi atunci îndoită
era şi vătămarea, întâi că făceaţi fapte vrednice de ruşine, şi apoi că nu
cunoşteaţi ruşinea, ceea ce este mai mare decât faptul dintâi. Şi totuşi aţi stat
slujind păcatului”.

Deci, după ce a arătat cu prisosinţă vătămarea provocată de faptele de atunci, de la

ruşine trece imediat la însuşi faptul în sine. Deci care a fost la urmă faptul?
„Pentru că sfârşitul acelora – zice – este moartea”. Fiindcă ruşinea nu pare a fi un
lucru atât de grav, Apostolul trece la ceea ce e mai grozav decât orice, şi vorbeşte
de moarte, deşi ajungeau şi cele vorbite mai înainte.

Tu poţi înţelege cât de mare era răul, dacă, izbăviţi fiind de pedeapsă, totuşi de
ruşine nu erau izbăviţi. „Ce răsplată aştepţi oare – zice – de la fapte, când, deşi ai
scăpat de pedeapsă, totuşi numai prin amintirea acelor rele tu roşeşti şi-ţi
acoperi faţa de ruşine, cu toate că te găseşti acum în asemenea har? Însă nu la
fel sunt şi cele ale lui Dumnezeu”.

„Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada
voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică” (6, 22).

Adică, roada acelora, chiar şi după izbăvirea lor, este ruşinea, pe când roada
acestora este sfinţenia, şi unde este sfinţenie, acolo este şi un mare curaj. Roada
acelora este moartea, pe când a acestora este viaţa veşnică.

Ai văzut cum el arată că unele din acestea ne sunt deja date, iar pe altele le avem
în speranţă, şi că din cele deja date, anume din sfinţirea ce o avem câştigată, se
adeveresc şi cele viitoare, precum viaţa veşnică? Ca să nu zici tu că pe acelea le
avem numai în speranţă, iată că el arată că tu deja ai cules roade:

 întâi că te-ai izbăvit de acele rele, de care numai amintindu-ţi te ruşinezi,

 al doilea că te-ai făcut rob dreptăţii,
 al treilea că te bucuri de sfinţenie, şi
 al patrulea că te-ai învrednicit de viaţa veşnică, iar nu trecătoare, „însă
chiar aşa fiind – zice -, slujeşte deopotrivă şi aici. Deşi stăpânul acestora
din urmă este cu mult superior celui al celorlalte, şi deşi este mare
deosebire între slujiri şi recompensele ce le capeţi din ele, totuşi eu nu cer
nimic mai mult”.
După aceea, fiindcă a amintit de arme şi de împărat, stăruie încă în această
metaforă, zicând: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui
Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (6, 23).

Zicând „plata păcatului”, nu a păstrat aceeaşi ordine şi pentru cele bune, căci n-a
zis: „iar plata meritelor voastre este…”, ci: „iar harul lui Dumnezeu”, arătând că
s-au izbăvit nu prin propriile lor fapte, nici că au avut pe Dumnezeu ca datornic şi
că, prin urmare, au primit aceasta ca răsplată a ostenelilor lor, ci că toate acestea s-
au făcut prin harul Lui. Aşa că şi de aici se vede superioritatea faptului, fiindcă nu
numai că s-au izbăvit de rele şi au trecut la cele bune, ba mai mult, nici măcar nu s-
au ostenit câtuşi de puţin. Şi nu numai că i-a izbăvit, ci încă a dat şi ceva mai mult,
căci a dat şi pe Fiul Său cel Unul Născut. Pe toate acestea le-a pus Apostolul în
discuţie, fiindcă a vorbit de har, şi mai departe urma a doborî Legea. Deci ca nu
cumva amândouă aceste fapte să-i facă mai leneşi, el a pus în vedere curăţenia
vieţii, trezind pretutindeni auditoriul spre practicarea virtuţii. Când el numeşte
moartea plată a păcatului, îşi înfricoşează ascultătorii şi îi asigură de cele
viitoare. Amintindu-le de cele de odinioară, îi face şi recunoscători, în acelaşi timp
îi şi asigură mai mult pentru toate cele viitoare.

Sfârşind aici cu chestiunile morale, trece iarăşi la cele dogmatice, zicând astfel:
„Oare nu ştiţi, fraţilor – căci celor ce cunosc Legea vorbesc -, …” (7, 1)?
Fiindcă mai sus a spus că noi am murit păcatului, aici arată mai departe că nu
numai păcatul nu ne mai stăpâneşte, ci nici Legea; şi dacă nu mai stăpâneşte
legea, atunci cu atât mai puţin păcatul. Şi îndulcind oarecum vorba, învederează
aceasta printr-un exemplu omenesc. S-ar părea că prin acel exemplu el vorbeşte de
un singur lucru, în realitate însă urmăreşte două deodată:
 întâi, că murind bărbatul, femeia nu mai este sub ascultarea legii
bărbatului, şi nici nu mai există ceva care să o împiedice de a deveni femeia
altuia; şi
 al doilea, că aici nu numai bărbatul a murit, ci şi femeia, aşa că şi
libertatea de care se bucură ea este îndoită.
Dacă murind bărbatul, ea s-a izbăvit de puterea şi stăpânirea lui, apoi cu atât mai
mult va fi liberă când şi ea însăşi va muri păcatului. Dacă un singur fapt petrecut
o poate scăpa de puterea Legii, nu cu atât mai mult când amândouă concurează
în ajutorul ei?

Deci, urmând a trece la dovada celor zise, mai întâi porneşte cu un discurs laudativ
la adresa auditorilor săi, zicând: „Oare nu ştiţi, fraţilor – căci celor ce cunosc
Legea vorbesc”, adică eu vorbesc de un lucru mărturisit de toţi, de un lucru
evident, şi le spun acestea celor ce cunosc cu exactitate toate ale Legii. „Că
Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăieşte”. Nu a zis „asupra
bărbatului” sau „asupra femeii”, ci „asupra omului”, denumire comună ambelor
sexe. „Căci Cel ce a murit – zice el – a fost curăţit de păcat” (6, 7), şi prin urmare
Legea este valabilă pentru cei vii, iar celor morţi nu le poate porunci. Ai văzut cum
el a arătat libertatea îndoită?

Aceasta deci lăsând a se înţelege începutul acestui capitol, mai departe îşi îndreaptă
cuvintele asupra femeii, zicând astfel: „Căci femeia măritată e legată, prin lege,
de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este
dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă
va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu
fie adulteră, luând un alt bărbat” (7, 2, 3).

Necontenit se învârte în jurul acestei idei, şi încă cu multă exactitate, fiindcă îl

încurajează şi-l ajută mult în ceea ce el vrea să spună. În rândul bărbatului el
pune Legea, iar în rândul femeii pe toţi credincioşii. Apoi şi concluzia nu o
adaugă după regulă, căci ar fi trebuit să zică: „Aşa că, fraţii mei, Legea nu vă mai
stăpâneşte, căci a murit”; însă n-a spus aceasta, ci în propoziţia de faţă lasă doar a
se înţelege acest lucru, numai prin deducţie.

Şi, pentru a nu-şi face cuvântul dezagreabil, o prezintă pe femeie ca fiind moartă,
zicând: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii” (7, 4).

„Aşa că, dacă şi aceasta s-a petrecut, ca şi aceea, şi dacă aceeaşi libertate v-a
oferit, atunci ce vă împiedică de a nu fi pe placul Legii, când faptul acesta cu
nimic nu vătămă?”. „Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său
atâta timp cât el trăieşte”, zice.

Unde sunt acum cei ce defaimă legea? Să audă de aici, cum Pavel, deşi fiind silit
de împrejurări, totuşi nu-i desfiinţează autoritatea, ba încă spune lucruri mari
despre autoritatea Legii, dacă trăind ea iudeul este legat, iar cei ce calcă legea şi o
părăsesc fiind vie sunt taxaţi drept preadesfrânaţi. Însă dacă au părăsit-o după ce
aceasta a murit, nu este nimic de mirare, pentru că şi printre oameni nu este
defăimat cel ce face astfel. „Iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea
bărbatului”. Ai văzut cum prin acest exemplu arată că Legea este moartă? Însă
nu deduce, ci doar arată prin exemplu. „Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi
adulteră dacă va fi cu alt bărbat”. Priveşte cum el stăruie mereu în acuzaţiile
aduse celor ce încalcă Legea fiind aceasta vie. Însă după ce Legea a încetat, la
urmă cu cea mai mare siguranţă îi face pe plac, fiindcă de aici înainte nu mai
vatămă credinţa cu nimic.
„Deci trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat… Aşa că,
fraţii mei…” – după care ar fi fost natural a zice: „Legea murind, nu sunteţi
judecaţi ca preadesfrânaţi, dacă vă oferiţi altei legi, după cum nici femeia care se
leagă de alt bărbat după moartea bărbatului ei legitim”, însă nu spune aşa, zic, ci:
„şi voi aţi murit Legii”, iar dacă sunteţi morţi, atunci nu mai sunteţi sub Lege. Căci
dacă murind bărbatul, femeia lui nu mai este răspunzătoare, cu atât mai mult atunci
când a scăpat de puterea Legii, murind şi ea.

Ai văzut înţelepciunea lui Pavel, cum a dovedit că legea chiar voieşte să se

depărteze de ea cineva şi să devină femeia altui bărbat? „Nu împiedică – zice – ca
femeia să trăiască cu alt bărbat, murind bărbatul ei dintâi. Şi mai mult, cum se face
că, chiar trăind bărbatul, ea permite ca femeia să se despartă dobândind carte de
despărţire de la el?”. Însă aici nu spune aceasta, căci ar fi fost oarecum o vinovăţie
a femeilor; chiar dacă Legea permitea acest lucru, totuşi dacă el ar fi spus-o aici, nu
ar fi putut scăpa de învinovăţire. Când cineva are victoria câştigată prin dovezi
necesare şi recunoscute, nu mai caută lucruri de prisos.

La fel face Pavel peste tot, nefiindu-i proprie lungirea inutilă a cuvântului.
Însă faptul minunat este că însăşi legea ne scapă de răspundere, când ne depărtăm
de ea, astfel că atunci noi facem voia lui Hristos. Fiindcă şi El a murit, şi noi am
murit, deci îndoită este şi desfiinţarea Legii. Apostolul însă nu se mulţumeşte
numai cu aceasta, ci arată şi cauza. El n-a vorbit de moarte pur şi simplu, ci
reaminteşte iarăşi faptul care a lucrat toate acestea, anume crucea, făcându-ne
prin aceasta responsabili. „Nu v-aţi izbăvit printr-un mod oarecare – zice –, ci
prin moartea Stăpânului”. „Aţi murit Legii – zice – prin trupul lui Hristos”. Şi
nu numai prin aceasta îi captează, ci şi prin superioritatea celui de-al doilea bărbat,
pentru care şi adaugă: „spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi”. Iar apoi,
ca nu cumva ei să zică: „Şi dacă noi nu voim să trăim cu al doilea bărbat? Fiindcă
Legea nu consideră preadesfrânată pe femeia văduvă care se mărită a doua oară,
însă nici nu o obligă să se mărite”.

Ca să nu zică aceasta, deci, Apostolul arată că din înseşi faptele petrecute noi ar
trebui să ne hotărâm a face astfel, după cum şi în altă parte o spune, încă mai clar:
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt… şi că voi nu sunteţi
ai voştri?”; şi iarăşi: „Cu preţ aţi fost cumpăraţi”, şi iarăşi: „Nu vă faceţi robi
oamenilor” (I Corinteni 6, 19; 7, 23); şi iarăşi: „Şi a murit pentru toţi, ca cei ce
viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care, pentru ei, a murit şi a înviat” (II
Corinteni 5, 15). Acest lucru ni-l dă de înţeles şi aici prin expresia „prin trupul
Lui”. Apoi ne îndeamnă şi la speranţe mai bune, zicând: „ca să aducem roade lui
Dumnezeu”. „Pe atunci – zice – aduceaţi roadă morţii, iar acum lui Dumnezeu cel
Viu”.

„Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în
mădularele noastre, ca să aducem roade morţii” (7, 5).

Ai văzut câştigul bărbatului dintâi?

Şi nu zice: „pe când eram în lege”, păzindu-se în orice împrejurare să nu dea

pricină ereticilor; ci: „pe când eram în trup”, adică în faptele cele rele din viaţa
trupească.

Şi iarăşi nu zice că, dacă înainte de aceasta erau în trup, acum au ajuns în fine fără
trup; şi nici nu indică drept cauză a păcatelor de atunci legea, dar nici nu o apără de
ură; s-a păzit, cu alte cuvinte, de a fi acuzator aspru al legii, şi a scos la iveală doar
păcatele. Cel ce porunceşte multe unuia care nu voieşte a se convinge, desigur că
în loc să-l facă pe acela să se depărteze de păcate, va face opusul, şi mai mult încă
va spori în păcate.

Şi nici nu zice: „patimile păcatelor făcute sub lege”, ci: „care erau prin lege”,
adică cele cunoscute, cele învederate prin lege.

Apoi, ca să nu acuze nici trupul, priveşte că el n-a zis: „păcatele pe care le lucrau
mădularele voastre”, ci: „lucrau în mădularele voastre”, arătând prin aceasta că
începutul răului era în altă parte, în raţionamentele omului şi în libera lui
voinţă, iar nicidecum în mădularele trupului. Nu chitara singură este în stare să
producă sunete armonioase, ci sufletul muzicantului o sileşte să producă acele
sunete. Prin urmare, şi aici, nu trupul este mădularul cel fals sau displăcut, ci
propria noastră intenţie şi liberul arbitru, care purced din sufletul nostru.

„Dar acum ne-am desfăcut de Lege” (7, 6).

Vezi cum aici el cruţă şi trupul, şi legea în acelaşi timp?

Căci n-a zis: „că legea s-a desfiinţat”, sau că „trupul s-a desfiinţat”, ci că „noi ne-
am desfăcut”.

Şi cum ne-am desfăcut de lege?

Anume că omul cel vechi, stăpânit de păcat, a murit şi s-a îngropat, ceea ce o şi
învederează prin expresia următoare: „murind aceluia în care eram ţinuţi robi”,
ca şi cum pare că ar zice: „Legătura care ne ţinea s-a rupt şi a murit, aşa că ceea
ce ne ţinea – adică păcatul – nu mai predomină acum”. Însă ca să nu cazi din
nou, sau să devii mai nepăsător, deşi te-ai eliberat, totuşi vei sluji din nou în alt
mod, adică „întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”. Însă ce vrea
să însemne ceea ce el spune aici? Era necesar să descopere aceasta aici, ca atunci
când vom ajunge la pasajul ce tratează despre această chestiune, să nu ne tulburăm.

„După ce Adam a păcătuit – zice – şi trupul lui a devenit muritor, şi a primit în el

multe defecte naturale, după aceea şi calul a devenit mai puţin vioi şi mai nesupus.
Însă Hristos, venind, ni l-a făcut mai sprinten prin botez, mişcându-l cu pintenul
Duhului. De aceea nici nu ne mai stau acum în cale aceleaşi prăpăstii ca la cei
vechi, din care cauză nici drumul nu era atât de uşor pe atunci. De aceea şi
Hristos nu ne cere numai a fi curaţi de ucideri, după cum legea cerea celor
vechi, ci şi a fi curaţi de mânie; nu ne porunceşte numai să fugim de desfrânare,
ci chiar şi de privirea neînfrânată; nu ne porunceşte numai a fugi de jurământul
fals, ci chiar de a ne păzi şi de jurămintele drepte; şi ne mai porunceşte ca pe
lângă prietenii şi rudele noastre să iubim şi pe duşmani chiar. Şi, cu un cuvânt, în
toate celelalte ne-a deschis un cerc mai larg de activitate spirituală, iar dacă noi
nu vom asculta, ne ameninţă cu gheena, arătând că cele cerute nu depind de
ambiţia celor ce se luptă pentru ele, ca de pildă fecioria şi sărăcia de bună voie, ci
că sunt impuse şi numaidecât trebuie a le săvârşi. Toate aceste porunci sunt dintre
cele absolut necesare şi urgente, iar cel ce nu le îndeplineşte va fi aspru pedepsit”.

De aceea a şi zis El: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20).

Fiindcă cel ce nu priveşte spre împărăţia cerurilor, cu siguranţă va cădea în gheenă.

De aceea şi Pavel zicea: „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu
sunteţi sub lege, ci sub har” (6, 14), şi aici iarăşi: „ca noi să slujim întru înnoirea
Duhului, iar nu după slova cea veche”. Acum nu mai este litera care condamnă,
adică Legea veche, ci Duhul Care ajută. De aceea, când printre cei vechi se arăta
câteodată vreun caz de feciorie, era un fapt foarte uimitor, pe când astăzi virtutea
aceasta s-a împrăştiat pe toată faţa pământului. Chiar şi moartea, puţini bărbaţi
erau care să o nesocotească, pe când astăzi în sate ca şi în cetăţi sunt o mulţime
nenumărată de mucenici, mulţime compusă nu numai din bărbaţi, ci şi din femei.

Deci, după ce a zis acestea, ivindu-se iarăşi o obiecţie, o rezolvă, iar în dezlegarea
ei întrebuinţează ideile şi expresiile pe care le voieşte.
De aceea nu oferă mai dinainte dezlegarea ei, ci tocmai acum, prin contrazicerea
din pasajul următor, ca astfel în dezlegarea ei să aibă ocazia de a spune ceea ce
voieşte, iar acuzaţia pe care le-o aduce să fie mai uşor de primit.

După ce mai sus a zis: „întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”, a
şi adăugat imediat: „Ce vom zice, deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum”
(7, 7).

Şi cu toate acestea, tot el a zis mai sus: „patimile păcatelor, care erau prin Lege,
lucrau în mădularele noastre” (7, 5), şi „păcatul nu va avea stăpânire asupra
voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege” (6, 14), şi că „unde nu este lege, nu este nici
călcare de lege” (4, 15), şi „Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala”
(5, 20), şi că „legea pricinuieşte mânie” (4, 15). Deci fiindcă toate acestea ar părea
că sunt zise spre defăimarea Legii, Apostolul, pentru a îndepărta o asemenea
bănuială, vine şi presupune aici o antiteză, zicând: „Ce vom zice deci? Au doară
Legea este păcat? Nicidecum”. Mai înainte de construcţia acestei antiteze l-a
oprit pe auditor de la toate acele fapte, căutând a şi-l apropia, şi a îndrepta pe cel
ce se scandaliza, însă acum, după ce acela a auzit şi s-a informat despre dispoziţia
Apostolului, iată că împreună cu aceia întreabă dacă ceea ce el spune este sau nu
adevărat, şi dacă nu cumva îl bănuieşte pe dânsul.

De aceea, arătând acea antiteză, ia pe lângă dânsul şi pe auditor, căci n-a zis „Deci
ce voi zice?”, ci „Ce vom zice?”, ca şi cum pare că ar sta de faţă Biserica întreagă
adunată, având acelaşi gând şi aceeaşi părere, şi că antiteza aceasta nu de dânsul
este dezlegată, ci de întreaga Biserică, de consecinţa firească a celor vorbite şi de
însuşi adevărul lucrurilor petrecute. „Cum că litera ucide – zice –, nimeni nu vă
contrazice, şi cum că Duhul înviază, iarăşi este dovedit, şi nimeni nu se va găsi
care să se certe pentru aceasta. Deci dacă toate acestea sunt de toţi mărturisite,
atunci ce am putea spune despre Lege? Că este Legea păcat? Nicidecum. Eu aşa
zic, însă tu dacă poţi, dezleagă problema”.

Ai văzut cum el a luat cu sine pe oponent, şi cum în acelaşi timp, luându-şi

demnitatea lui de dascăl, vine şi rezolvă această antiteză? Şi care este aceasta? Că
Legea nu este păcatul, căci „eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege”, după
cum zice el mai departe.

Priveşte înţelepciunea de care dă dovadă! Ceea ce Legea nu este, el a demonstrat

prin antiteză, ca apoi, nimicind acea credinţă, pe de o parte să facă pe placul
iudeului, iar pe de altă parte să-l convingă a primi ceea ce este mai puţin,
minimum. Şi care este acel minimum? „N-am cunoscut păcatul, decât prin
Lege”. „Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!”. Ai văzut
cum, câte puţin, el arată Legea nu numai ca acuzatoare a păcatului, ci şi, într-o
anumită măsură, ca pregătitoare a lui? Desigur că aceasta nu s-a întâmplat din
cauza ei, ci din cauza nerecunoştinţei iudeilor.

Totodată, prin aceste pasaje Apostolul a încercat să închidă şi gura maniheilor, care
acuzau legea. Căci, după ce zice: „Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin
Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!”, adaugă
imediat: „Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de
pofte!” (7, 8).

Ai văzut cum el a scăpat Legea de orice acuzaţie? „Pricină – zice – luând

păcatul, iar nu legea, a sporit în mine pofta, şi s-a făcut contrariul a ceea ce voia
Legea, lucru ce venea din slăbiciune, iar nu din răutatea Legii”. Când noi poftim
şi după aceea suntem împiedicaţi, văpaia poftei se stinge. Însă cu legea nu s-a
petrecut astfel, căci ea a împiedicat pentru a abate pe om de la păcat. Dar
păcatul, adică nepăsarea şi dispoziţia greşită, au ajuns la rău în loc de bine. Însă
această vinovăţie nu aparţine doctorului, ci bolnavului, care a întrebuinţat rău
medicamentul prescris.

Legea a fost dată nu pentru a incita pofta, ci pentru a o stinge; însă dacă s-a
întâmplat cu totul invers, vina nu este a ei, ci a noastră. Nici doctorul nu ar putea
fi învinovăţit pe drept, dacă n-a dat voie celui bolnav de friguri să-şi umple
stomacul cu apă rece, chiar şi dacă pofta celui bolnav ar spori încă mai mult în
îndeplinirea acelei dorinţe dăunătoare lui, fiindcă datoria doctorului este de a opri,
iar a se păzi ţine de cel bolnav. Şi ce urmează dacă păcatul a luat pricină prin
Lege? Fiindcă şi mulţi dintre cei răi îşi iau motivul relelor lor din poruncile cele
bune.

 Şi diavolul astfel a pierdut pe Iuda, fiindcă, cufundându-l în iubirea de

argint, l-a făcut să fure din ajutoarele săracilor; însă pentru aceasta nu era
de vină punga ce i se încredinţase spre păstrare, ci intenţia lui rea şi
vicleană.
 Şi Eva, făcând pe Adam să mănânce din pomul acela, l-a scos din rai, însă
cauza scoaterii lui de acolo nu a fost pomul, deşi de altfel pricina el a fost.

Însă dacă Apostolul vorbeşte de Lege cu asprime, să nu te minunezi, fiindcă este

foarte grăbit, şi nu le lasă celor bănuitori nici o ocazie să se agaţe de cele vorbite.
De aceea şi arată multă grabă în a îndrepta totul în pasajul prezent. Deci, cele
vorbite aici să nu le examinezi despărţite de cele precedente, ci adaugă la ele şi
subiectul din care sunt rezultate acestea. În acelaşi timp, judecă şi furia iudeilor, ca
şi ambiţia lor îndărătnică, pe care voind a o răsturna cu totul, pare că atacă Legea
cu asprime, pe când el nu intenţiona a defăima Legea, ci de a le diminua
îndrăzneala. Dacă vina ar fi fost a Legii, deci că din ea ar fi luat păcatul pricină,
sau mai bine zis că ea a fost cauza păcatului, atunci s-ar putea găsi mulţi care să
spună că aceasta se întâmplă şi în Legea nouă. Căci şi aici sunt multe legiuiri,
adică multe porunci date, şi pentru fapte cu mult superioare; şi acelaşi lucru ar
putea vedea cineva şi aici, nu numai în privinţa poftei, ci şi pentru orice răutate.
„De n-aş fi venit, zice, şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea” (Ioan 15, 23).
„Deci, ar putea zice cineva, iată că păcatul îşi are începutul aici, adică în venirea lui
Hristos pe pământ, şi tot de aici vine şi mărimea osândei”. Şi iarăşi Pavel,
discutând despre har, zice „Cu cât mai aspră fiva pedeapsa cuvenită celui ce a
călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 10, 29).

Deci, şi cea mai groaznică pedeapsă s-ar spune că îşi are originea aici, adică în cea
mai mare binefacere a lui Dumnezeu. De asemenea, s-ar putea spune că şi elinii
sunt fără de răspuns, deoarece fiind onoraţi cu înţelepciune, şi cunoscând
frumuseţea făpturii, şi prin ea putând a se înălţa la Creator, totuşi nu au
întrebuinţat bine înţelepciunea lui Dumnezeu. Ai văzut cum de peste tot pot
reieşi cauzele unei pedepse mai mari, chiar din faptele cele mai bune petrecute
în omenire? Însă nu pentru aceasta vom acuza noi binefacerile lui Dumnezeu,
ci chiar mai mult le vom admira şi după aceasta, şi vom defăima numai
intenţia celor ce le întrebuinţează în fapte contrare celor bune.

Tocmai aceasta o spunem şi cu privire la Lege. „Însă – zici tu – aceasta este uşor
de înţeles; însă spune-ne ceea ce este neînţeles: cum de zice Apostolul că «n-aş fi
ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!», fiindcă dacă omul nu a ştiut
ce este pofta înainte de a primi Legea, cum de a fost potopul? De ce a ars
Sodoma?”. Deci, ce vom zice noi? – Apostolul vorbeşte aici de pofta agravată,
amplificată şi ieşită din hotarele firii. De aceea el nici nu zice că „a lucrat în
mine pofta”, ci „tot felul de pofte”, dând de înţeles aici gravitatea faptelor.

„Şi care e câştigul Legii – zici tu – dacă patima a sporit? Nici unul; ba încă şi
paguba este mai mare”. Însă vina nu a fost a Legii, ci a celor care au primit
Legea. Căci dacă păcatul a lucrat în mine tot felul de pofte prin Lege, adică
având pricină Legea, apoi nu a fost aceasta intenţia Legii, ci cu totul din contră.

„Însă, zici tu, în urma Legii, păcatul a devenit mai puternic şi mai grozav”. Însă
nici aceasta nu este vina Legii, ci a nerecunoştinţei acelora.
„Căci fără Lege, păcatul era mort”, zice; adică nu era atât de cunoscut. Ştiau şi cei
mai înainte de Lege că păcătuiau, însă după darea Legii au aflat mai exact, şi de
aceea erau şi mai mult răspunzători. Nu este tot una: a avea acuzator numai natura,
şi după aceea pe lângă natură a mai avea ca acuzator şi Legea, care neîncetat ţi-a
spus pe faţă toate păcatele de care trebuia sa te păzeşti.

„Iar eu cândva trăiam fără lege” (7, 9).

Şi când, spune-mi? Mai înainte de Moise. Priveşte cum el încearcă să arate ca

îngreuiată natura omenească, din câte a făcut şi din câte n-a făcut Dumnezeu. „Dar
pe când eu trăiam fără lege, zice, nu eram atât de condamnat”.„Dar după ce a
venit porunca, păcatul a putut prinde viaţă; iar eu am murit!” (7, 9-10).

Aceasta s-ar părea că este o acuzaţie adusă Legii, însă dacă cineva ar examina
amănunţit, ar putea găsi aci o mare laudă adusă Legii. El n-a arătat că păcatul a
stat de faţă neexistând mai înainte, ci că era ascuns, ceea ce este o mare laudă
adusă Legii; căci dacă mai înainte de ea păcătuiau pe nesimţite, după venirea ei
însă, chiar dacă nimic altceva n-ar fi folosit, cel puţin au putut să afle exact că au
păcătuit, fapt care nu este mic şi de nebăgat în seamă pentru izbăvirea de rău. Însă
dacă nu s-au izbăvit de rău, nimic nu se poate imputa Legii, care a făcut totul
pentru aceasta, ci toată vinovăţia se întoarce asupra intenţiei celor ce au primit-o,
intenţie care era coruptă, contrar oricărei aşteptări. Însă apoi, a susţine că prin cele
de care se foloseşte cineva este vătămat, nici nu se împacă cu bunul simţ. De aceea
şi zicea: „Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte”. Nu zice „s-a
făcut moarte” sau „a născut moartea”, ci „s-a aflat”, explicând astfel noutatea şi
curiozitatea unei asemenea absurdităţi, iar totalul ei se întoarce asupra capului
lor.

„Dacă voiai să cunoşti scopul Legii, ai fi aflat că ea ducea la viaţă, şi de aceea a

fost dată; însă dacă de aici a ieşit moartea, vina este a celor ce au primit
porunca, că nu i-a dus la viaţă”.

Tot această idee mai clar încă o arată în pasajul următor, zicând: „Pentru că
păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea” (7, 11).

Ai văzut cum peste tot el se agaţă de păcat, iar legea o scuteşte de orice
învinovăţire?
De aceea şi adaugă: „Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună”
(7, 12).
Însă dacă voieşti, vom aduce în faţă şi explicaţiile pe care le dau unii falsificatori ai
acestor idei, căci astfel şi cele vorbite de noi vor fi mai clare. Unii zic că cele
spuse de Apostol nu privesc Legea lui Moise, ci legea firii, iar alţii spun că se
vorbeşte de legea dată lui Adam în rai. Şi cu toate acestea, peste tot, scopul lui
Pavel era de a scăpa Legea de învinovăţire, pe când faţă de legea naturală şi de
cea dată lui Adam, el nu avea nici un cuvânt pentru a le discuta aici. Şi pe drept
cuvânt, fiindcă iudeii, cu Legea lui Moise, speriau şi înfricoşau pe alţii în
certurile şi disputele ce le aveau pentru har.

Porunca dată lui Adam în rai nu se vede nicăieri numită de Pavel lege; nici el şi
nici altul nu a numit porunca lege. Însă pentru ca din chiar cuvintele lui să se arate
aceasta mai lămurit, să le examinăm, îndreptându-ne cuvântul ceva mai sus.

Discutând cu ei despre stricteţea vieţii, zicea: „Oare nu ştiţi, fraţilor, că Legea are
putere asupra omului, atâta timp cât el trăieşte? …Aşa că şi voi aţi murit Legii
(7, 1, 4). Deci, dacă aceste cuvinte sunt spuse despre legea naturală, atunci ne vom
găsi că nu mai avem lege naturală. Şi dacă aceasta e adevărat, atunci suntem mai
neraţionali decât animalele necuvântătoare! Însă nu este aşa; nu. Despre cele din
rai nici nu mai este nevoie a ne certa, şi ca să nu ne luăm o osteneală zadarnică, noi
ne vom servi de cele mărturisite.

Cum deci zice el: „n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege”? El nu vorbeşte aici
de necunoştinţa totală a păcatului, ci de o cunoştinţă mult mai exactă.

Dacă acestea sunt zise despre legea naturală, atunci ce raţiune ar avea expresia:
„Iar eu cândva trăiam fără lege”? Căci nici Adam, şi nici altul dintre oameni,
nu a trăit vreodată fără legea naturală. Dumnezeu a plăsmuit şi legea naturală şi
pe om, şi pe acea lege a aşezat-o în el, stabilindu-i astfel un convieţuitor sigur cu
întreaga natură. Afară de aceasta nu se vede nicăieri că Apostolul ar fi numit
legea firii „poruncă”, pe când Legea lui Moise este numită poruncă dreaptă şi
sfântă, şi lege duhovnicească. Legea firii nu ni s-a dat de către Duhul, fiindcă şi
barbarii şi elinii şi toţi oamenii de pe faţa pământului au această lege. De aici
este învederat că Apostolul vorbeşte peste tot aici de legea lui Moise. De aceea o
numeşte şi sfântă, zicând: „Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi
bună”. Dacă însă iudeii şi după lege au devenit necuraţi, nedrepţi şi lacomi,
aceasta nu desfiinţează însuşirea bună a legii, după cum nici necredinţa lor nu
doboară credinţa în Dumnezeu. Din toate acestea este clar că Apostolul vorbeşte
aici de Legea lui Moise.

„Atunci, ce era bun, zice, s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci
păcatul, ca să se arate păcat” (7, 13), adică pentru a se arăta cât de mare rău
este păcatul, intenţia cea apatică şi trândavă, aplecarea omului spre mai rău, în
fine însăşi fapta, şi judecata lui pervertită, căci aceasta este cauza tuturor relelor.

Apostolul amplifică chiar păcatul, spre a învedera superioritatea harului lui

Hristos, şi-i învaţă din ce mare rău a izbăvit neamul omenesc, care, cu toate
medicamentele doctorilor, devenise mai rău, şi mai mult sporea prin piedicile
puse. De aceea şi adaugă, zicând: „pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste
măsură de păcătos”.

Ai văzut cum peste tot păcatul se îmbină cu porunca? Ai văzut cum Apostolul,
tocmai prin cele prin care era acuzată Legea, arată încă mai mult valoarea
Legii? Că ea nici n-a făcut vreun lucru mic şi neînsemnat, arătând cât de mare rău
este păcatul, dezvăluind întregul lui venin, şi punându-l în vedere. Aceasta a
învederat-o zicând: „pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de
păcătos”, adică să se arate ce fel de rău este păcatul, şi cât dăunează, ceea ce s-a
încredinţat şi prin poruncă. Din toate acestea arată şi covârşirea harului faţă de
Lege; covârşirea, zic, adică superioritatea, iar nu lupta lui cu Legea.

Tu să nu vezi numai aceea că cei ce au primit Legea au devenit mai răi, ci

gândeşte-te că ea nu numai că nu voia a se întinde răul mai departe, ci încearcă
chiar a-l tăia şi pe cel ce există mai dinainte. Dacă, însă, n-a putut face aceasta
peste tot, tu încununează pe cel ce din propria sa intenţie a fost bun, în acelaşi
timp închină-te mai mult puterii lui Hristos, de vreme ce, tăind din rădăcină un rău
atât de variat, mare şi primejdios, l-a nimicit cu totul. Când auzi de păcat, să nu-ţi
închipui că ar fi o putere oarecare în fiinţă, o putere existentă, ci o faptă rea,
care pururea se naşte şi dispare, şi nu există mai înainte de naştere, precum şi
după naştere iarăşi dispare. De aceea şi Legea a fost dată. Însă legea niciodată
nu se dă pentru desfiinţarea celor fireşti, ci pentru corijarea faptei rele provenite
din intenţia făptuitorului. Acest lucru îl ştiu toţi legiuitorii profani, dar şi întreaga
suflare omenească. Orice lege are menirea de a împiedica numai faptele rele
izvorâte din lenea şi trândăvia omului, şi nu făgăduiesc câtuşi de puţin a tăia din
rădăcină cele după fire, fiindcă nici nu e cu putinţă. Cele după fire rămân în noi
nemişcate, ceea ce de multe ori v-am spus în convorbirile noastre.

De aceea, lăsând la o parte aceste lupte de idei, să ne folosim iarăşi mintea în

chestiuni morale, deşi, pe drept vorbind, şi luptele acestea sunt o parte oarecare din
cele dinainte. Dacă noi alungăm răutatea şi în locul ei introducem virtutea, prin
aceasta vom învăţa şi pe alţii lămurit că răul nu din natură este rău; iar celor ce
întreabă de unde provine răul, le vom putea cu uşurinţă închide gura nu numai
cu vorbe, ci şi cu fapte, deoarece împărtăşindu-ne de aceeaşi natură ca şi ei, noi
totuşi ne-am izbăvit de răutatea lor.

Să nu ne uităm numai la aceea că virtutea este însoţită de multe osteneli, ci şi la

faptul că este cu putinţă a o îndeplini; şi dacă vom încerca cu stăruinţă, vom
vedea cât de uşor ne va fi în realizarea ei. Dacă cumva îmi vei vorbi de plăcerea
izvorâtă din rău, spune-mi totodată şi despre sfârşitul răului, fiindcă totdeauna răul
duce la moarte, după cum şi virtutea ne conduce la viaţă. Mai mult încă, dacă
crezi, să examinăm pe fiecare din acestea două chiar mai înainte de sfârşit, şi vom
vedea răutatea plină de dureri, iar virtutea încărcată de plăcere. Ce poate fi mai
dureros, spune-mi, ca o conştiinţă rea? Şi ce poate fi mai plăcut ca o speranţă
bună? Nimic nu ne apasă şi nu ne strâmtorează atât de mult, ca o conştiinţă
rea, şi nimic nu ne linişteşte şi nu ne face chiar de a zbura câte puţin, ca o
conştiinţă bună. Aceasta se poate şti şi din cele ce se petrec cu noi. Cei ce stau
prin închisori şi-şi aşteaptă osânda, chiar de s-ar bucura de cele mai mari desfătări,
totuşi trăiesc mai dureros decât cerşetorii, care, deşi întră aşa-zicând pe uşa cea
strâmtă şi îngustă, au însă cu ei conştiinţa bună şi liniştită.

Aşteptarea relelor nu-i lasă pe aceia să simtă desfătările ce le au la îndemână. Şi ce

vorbesc eu de cei închişi? Meşteşugarii, care muncesc şi îşi petrec întreaga zi în
osteneli, stau cu mult mai bine decât cei ce se învârtesc pe drumuri degeaba, şi
caută să se îmbogăţească, având conştiinţa rea. Şi pe gladiatori de aceea îi
deplângem, deşi de altfel îi vedem prin cârciumi îmbătându-se, ospătându-se şi
desfătându-se mai înainte de a intra în lupte, şi-i considerăm mai nenorociţi decât
toţi, pentru că nenorocirea sfârşitului ce-i aşteaptă este cu mult mai mare decât
plăcerile pe care le-au gustat cu puţin mai înainte. Însă dacă li s-ar părea plăcută
această viaţă a lor, aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care necontenit vi-l spun, că
nimic nu este de mirare ca cel care vieţuieşte în răutate să nu caute a fugi de
întristarea şi amarul răului. Căci iată, de pildă, cum un fapt atât de blestemat, celor
ce-l fac li se pare a fi vrednic de iubit. Însă noi nu-i fericim pentru aceasta, ci încă
mai mult îi plângem, fiindcă nici nu cunosc relele în care se găsesc. Ce ai putea să-
mi spui despre desfrânaţi, care pentru o plăcere scurtă suferă o robie nedemnă,
cheltuială de bani, frică necurmată, şi, într-un cuvânt, duc viaţa lui Cain, ba chiar
mai groaznică decât a aceluia, căci se tem de cele prezente, iar de cele viitoare
tremură, şi bănuiesc ca duşmani ai lor pe prieteni ca şi pe neprieteni, pe cei ce ştiu
ca şi pe cei ce nu ştiu! Şi încă nu stau numai aici, spre a se izbăvi de această
agonie, ci cugetul lor le născoceşte multe visuri pline de groază şi-i sperie cu cele
ce s-ar putea întâmpla.

Însă nu tot aşa se petrec lucrurile cu omul înţelept. Ci el îşi petrece întreaga
viaţă în pace şi libertate multă. Pune deci în comparaţie acea plăcere scurtă cu
valurile cele multe rezultate din ea, compar-o după aceea şi cu durerea scurtă a
înfrânării, cum şi cu liniştea unei vieţi veşnic netulburate, şi atunci vei vedea că
această viaţă este cu mult mai plăcută decât aceea.

Cel ce voieşte a răpi avutul altuia şi a se arunca asupra averilor străine, oare nu
suferă o mulţime de dureri, spune-mi, alergând el în toate părţile, linguşind slugile,
şi pe cei liberi, şi pe paznici, ameninţând, înfricoşând, purtându-se cu neruşinare,
priveghind, tremurând în fiece moment, şi fiind bănuitor cu toate? Însă nu tot aşa
este cel ce dispreţuieşte averile, ci el se bucură de cea mai mare mulţumire, trăind
în linişte şi în cea mai mare siguranţă. Şi toate celelalte părţi ale răului dacă ar voi
cineva să le examineze, le-ar vedea pline de tulburări, pline de piedici.

Şi, ceea ce e mai mult, că cele ale virtuţii la început par foarte obositoare, şi numai
după aceasta sunt plăcute, pe când cele ale răului cu totul dimpotrivă, căci după o
plăcere scurtă vin durerile şi torturile, astfel că de aici dispare plăcerea cu totul.

După cum cel ce aşteaptă cununa nu simte nimic din greutăţile de faţă, tot aşa şi cel
ce după plăcere îşi aşteaptă osânda nu poate să se folosească de o veselie curată,
din cauza fricii ce-l tulbură într-una. Mai mult încă, dacă ar examina cineva cu
exactitate, ar putea găsi la el multă durere chiar mai înainte de osânda faptelor lui,
ar putea să găsească durere, zic, chiar în faptul că a îndrăznit a face răul. Şi de
credeţi, apoi vom examina aceasta la cei ce răpesc averi străine, sau chiar şi la cei
ce posedă averi, fie ele adunate în orice mod. În vreme ce noi stăm departe de orice
frică, de orice primejdie şi groază, să ne închipuim că unul s-a îmbogăţit în linişte,
şi că se ocupă fără teamă numai cu paza averilor sale, ceea ce este cu neputinţă,
însă fie aşa; deci, ce mulţumire are acest om?Că şi-a strâns multe averi? Însă
tocmai acele averi nu-l lasă a fi mulţumit, căci pe cât timp el va dori şi altele mai
multe, se vor prelungi şi torturile.

Pofta numai când încetează şi stă pe loc, numai atunci îi procură omului plăcere şi
mulţumire, fiindcă şi noi când suntem însetaţi, numai atunci ne răcorim când bem
pe cât voim; întrucât însă noi vom fi însetaţi, chiar de am seca toate izvoarele, mai
mare ne va fi tortura; chiar de am înghiţi multe râuri, totuşi torturile setei vor fi mai
grozave decât orice osândă. Tot aşa şi tu, dacă vei pofti chiar şi după ce ai câştigat
toate ale lumii, apoi mai mare vei face tortura, şi cu atât mai mare, cu cât de mai
multe te-ai îndulcit. Deci, să nu crezi că în a se îmbogăţi cineva se găseşte
plăcerea şi mulţumirea, ci în a nu dori să se îmbogăţească. Întrucât doreşti a te
îmbogăţi, niciodată nu vei înceta a fi torturat. Pofta de bogăţie este un amor
nesatisfăcut niciodată, şi cu cât vei înainta mai mult pe această cale, cu atât mai
mult te-ai depărtat de sfârşit. Deci nu este oare aceasta o enigmă, o abrutizare şi o
mare nebunie?

Prin urmare, să ne depărtăm de rele, sau, mai bine zis, de cel dintâi rău, adică de
bogăţii, şi nici chiar să ne atingem de această poftă, iar de cumva ne-am atinge, să
fugim categoric. Ceea ce înţeleptul sfătuieşte a face cu femeia desfrânată, zicând:
„Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa casei ei” (Pilde 5, 8), aceasta o
zic şi eu pentru iubitorii de averi. Dacă cumva vei cădea pe nesimţite în noianul
acestei nebunii, cu greu vei putea ieşi de acolo. După cum când eşti prins în
vârtejurile apei nu vei putea scăpa uşor, oricât te-ai strădui, tot aşa, ba încă cu mult
mai rău, când vei cădea în adâncimea acestei pofte nu vei putea scăpa, şi te vei
pierde pe tine însuţi împreună cu toate ale tale.

De aceea vă rog, să ne păzim dintru început, şi să fugim de relele cele mici,

fiindcă din cele mici se nasc cele mari. Cel ce se deprinde a spune despre fiecare
păcat că „aceasta nu e nimic”, câte puţin totul va pierde. Vorba aceasta a
introdus răul, a deschis tâlharului uşile, aceasta a dărâmat zidurile cetăţii, vorba
aceasta, zic, că „asta nu este nimic”, a adus tot răul în lume.

Tot aşa se înmulţesc şi bolile trupeşti, când cele mici, sau începutul bolii, este
dispreţuit.

 Dacă Isav nu ar fi dat mai dinainte drepturile sale de întâi născut, el nu s-ar
fi făcut nevrednic de binecuvântările tatălui său, şi dacă nu s-ar fi făcut pe
sine nevrednic de acele binecuvântări, nu ar fi poftit să ucidă pe fratele său
Iacov.
 Şi Cain, dacă nu ar fi iubit primul loc, ci ar fi acordat lui Dumnezeu acest
drept, nu ar fi avut pe cel de-al doilea; şi iarăşi dacă, având pe cel de-al
doilea, ar fi ascultat de sfatul lui Dumnezeu, nu ar fi zămislit în el omorul
fratelui său; şi iarăşi, dacă după ce l-a omorât ar fi venit la pocăinţă, şi n-ar
fi răspuns cu neruşinare lui Dumnezeu, care-l chema, nu ar fi suferit după
aceasta acele rele mari.

Deci, dacă cei dinainte de lege, din cauza acestei leneviri, câte puţin şi pe nesimţite
ajungeau chiar la capătul răului, atunci cugetă singur, ce vom pătimi noi care
suntem chemaţi la mai mari lupte, dacă nu vom fi cu băgare de seamă, dacă nu
vom preîntâmpina relele, şi dacă, mai înainte de a se aprinde focul, nu ne vom
grăbi a stinge scânteia relelor.
Aşa de pildă, iată ce zic:
îţi calci jurământul necontenit? Tu nu te opri doar aici, adică să nu-ţi mai calci
jurământul, ci nimiceşte chiar jurământul cu totul, şi la urmă nu vei avea nevoie
de osteneală, fiindcă este cu mult mai greu ca, o dată ce ai jurat, să nu-ţi calci
jurământul, decât de a nu jura deloc.

Eşti poate batjocoritor, defăimător şi bătăuş? Scrie-ţi singur lege de a nu te

înfuria şi de a nu răcni deloc, şi atunci împreună cu rădăcina răului se va nimici şi
fructul.

Eşti poate afemeiat şi desfrânat? Pune-ţi iarăşi singur hotar, şi hotărăşte-te a nu

te uita la femeie, nici a te duce la teatru, şi nici de a privi în piaţă la frumuseţi
străine. Este cu mult mai uşor a nu vedea de la început o femeie frumoasă, decât a
o vedea şi a scoate din tine pofta după ea, în acelaşi timp a scoate şi tulburarea ce
ţi-a pricinuit vederea ei. Luptele sunt mai uşoare la început, ba încă nu avem
nevoie de luptă dacă nu deschidem uşa duşmanului, şi dacă nu vom primi nici
chiar sămânţa răului. De aceea şi Hristos îl pedepseşte pe cel ce priveşte femeia
cu nesaţ, ca astfel să ne apere de o mai mare durere; de aceea, zic, porunceşte a
scoate din casă pe duşman înainte de a deveni puternic, că atunci e şi mai uşor a-l
scoate.

Care este necesitatea de lucruri prisositoare? Ce nevoie te sileşte a te apuca la

ceartă cu cei potrivnici, când premiul îţi stă de faţă şi fără luptă, şi când poţi a-l
lua mai înainte chiar de luptă? Nu este atâta osteneală a vedea femei frumoase, pe
cât este de a te stăpâni după ce le-ai văzut, ba chiar de a nu le vedea nu este nici o
osteneală, pe când osteneala şi sudoarea cea multă vine după ce le-ai văzut.

Aşadar, când şi osteneala este mai mică – deşi nici nu o poate numi cineva
osteneală – şi când şi câştigul este mai mare, de ce atunci căutăm singuri a
cădea în noianul nenumăratelor răutăţi? Şi nu este numai mai uşor a nu vedea
femeie, ci încă de a te găsi şi mai curat de această poftă; după cum şi pentru cel ce
o vede este mai greu a se izbăvi de osteneală şi de pata ce o are, dacă se mai poate
numi izbăvire.

Cel ce nu vede o fată frumoasă, este curat de pofta izvorâtă de aici, pe când cel ce
doreşte a vedea, mai întâi îşi înjoseşte cugetul cu astfel de gânduri, şi după ce îl
întină de nenumărate ori, apoi îşi scoate pe faţă pata rezultată din poftă, dacă o mai
scoate. De aceea tocmai şi Hristos, ca nu cumva să pătimim în acest fel, nu
împiedică numai omorul, ci chiar şi mânia, nu numai desfrânarea, ci şi privirea
nesăţioasă, nu numai călcarea jurământului, sau jurământul fals, ci chiar de a
se jura cineva, fie pentru orice.
Şi nu s-a mărginit numai aici, sau ca măsura virtuţii să rămână aici, ci, fiindcă el a
legiferat acestea, apoi a mers mai departe. Oprind omorul şi poruncind a fi curat de
mânie, porunceşte în acelaşi timp ca cineva să fie gata a pătimi şi rele, şi încă să se
pregătească de a pătimi nu numai atât cât voieşte duşmanul, ci de a merge încă şi
mai departe, şi astfel a birui furia aceluia prin prisosinţa dragostei şi a fîlosofiei
sale. Căci n-a zis el: „Dacă te va lovi pe obrazul drept, tu rabdă cu bărbăţie, şi fii
liniştit”, ci a adăugat cu aceea de a-i da şi celălalt obraz să-l lovească. „Întoarce-i,
zice, şi pe celălalt” (Matei 5, 39). Aceasta este biruinţă strălucită, de a-i da aceluia
mai mult încă decât voieşte el, şi hotarele poftei lui rele a le covârşi cu
îmbelşugarea răbdării tale. Astfel şi furia lui o vei doborî, şi răsplata cel dintâi o
vei lua din nou, şi, într-un cuvânt, vei împrăştia mânia lui.

Ai văzut însă că spre a nu pătimi rău noi înşine suntem stăpâni, şi nu cei ce ne
pricinuiesc rău? Mai mult încă, că tot noi avem puterea nu numai de a nu pătimi
răul, ci chiar de a face şi binele, şi, ceea ce este de admirat, că nu numai nu
suntem nedreptăţiţi dacă priveghem, ci chiar ni se face bine şi de cei prin care
suntem nedreptăţiţi, şi de alţii.

Judecă singur: te-a batjocorit cineva anume? Tu eşti stăpân de a transforma acea
batjocoră în laudă adusă ţie. Dacă tu îi vei răspunde tot cu batjocoră, vei întinde
mai mult necinstea, iar dacă vei binecuvânta pe cel ce te-a batjocorit, atunci vei
vedea cum cei de faţă te vor încununa şi te vor aclama. Ai văzut cum, prin cei ce
ne nedreptăţesc, ni se face bine, dacă voim? Aceasta se poate zice şi în chestiune
de bani, şi în bătăi, şi în toate celelalte ce s-ar întâmpla. Deci, dacă noi suntem
răsplătiţi şi pentru cele ce suferim, şi pentru că facem bine celor ce ne fac rău,
singuri ne împletim o îndoită cunună.

Când vine cineva şi-ţi spune: „Cutare te-a batjocorit, şi către toţi cei de faţă
te-a grăit de rău”, tu laudă-l pe acela către cel ce ţi-a spus, şi astfel chiar de ai
voi să te aperi, vei putea să te răzbuni numai prin faptul că l-ai lăudat. Când tu
faci aşa, atunci cei ce te vor auzi, de ar fi cât de neştiutori, totuşi pe tine te vor
lăuda, iar pe acela îl vor urî ca pe o fiară, ba mai rău încă decât pe o fiară
sălbatică, pentru că te-a supărat fără să-l fi nedreptăţit, pe când tu, deşi ai pătimit
rău, totuşi i-ai răsplătit cu binele, şi atunci vei putea dovedi că toate cele vorbite
de dânsul împotriva ta au fost spuse în zadar. Acela fiind mustrat de cuget pentru
cele vorbite, dovedeşte prin aceasta că-i pare rău, iar tu, prin faptul că ai râs când ai
auzit că te-a batjocorit, te-ai izbăvit singur de orice bănuială.

Deci, gândeşte-te singur câte bunuri ai strâns de aici:

  întâi, că te-ai izbăvit singur de tulburare;
 în al doilea rând – deşi aceasta ar putea să ocupe chiar primul loc – că
chiar de vei fi avut greşeli, te-ai mântuit de ele, după cum s-a mântuit şi
vameşul acela, care a suferit în linişte acuzaţia fariseului.

Pe lângă toate acestea, tu-ţi faci prin această purtare sufletul înţelept şi vei căpăta
din partea tuturor mii de laude, iar bănuiala ce era asupra ta prin acele vorbe
degrabă o vei împrăştia. De voieşti poate să te răzbuni pe acela, nu e nici o îndoială
că, într-un fel, vei avea şi aceasta cu prisosinţă, fiindcă Însuşi Dumnezeu îl va
pedepsi pentru cele vorbite; iar chiar şi mai înainte de acea pedeapsă, înţelepciunea
ta îi va pricinui ea însăşi lovitura cea mai grea. Nimic nu poate atinge mai mult pe
cei ce ne batjocoresc decât simplul fapt că noi râdem de toate batjocurile lor.

Acestea toate cugetându-le, să fugim dar, iubiţilor, de micimea sufletească şi să

alergăm spre limanul îndelungii răbdări, ca astfel şi aici să aflăm odihnă
sufletelor noastre, după cum a hotărât şi Hristos, şi să ne bucurăm şi de
veşnicele bunătăţi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii
vecilor.
Amin.
 Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a patra după Rusalii -
Evanghelia credinţei

Matei 8, 5-13

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere şi de

ascultare faţă de Dumnezeu ?

Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se

mântuieşte” (I Petru 4, 18) ?

Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adânci. Nici

binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe
sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care si-au adâncit inima prin smerenie
şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia
Sa.

Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mânează şi se usucă, gospodarul o

taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.

Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face
acesta ? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străin.
Cum e în natură, aşa e şi între oameni. Necredincioşii spun: Cutare şi cutare lucru e
după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul
acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în
ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel.

Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.

Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în
lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în
stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de
litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”.

„Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot
mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o
întâmplare sau alta.

De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de

nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de
nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.

O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi

culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca
iarba. Atâta e mintea gâştei. Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că
n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al
desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a
ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o
desluşeşte.

Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de

„întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul
fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte.

Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi
sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să
îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Isaia 57,15).

Aşadar, aici pe pământ Dumnezeu este numai cu cei cu inimă înfrântă şi

duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii şi ale
vieţii, şi adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări şi
lucruri.
Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă şi
duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii
lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă şi smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o
pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de
Dumnezeu.
Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliţi, coborâtori din mări şi lui
Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.Nemaiîncăpându-şi în sine de multa
apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la
celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta şi-a
pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate
descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a
priceput: că el e Poporul Ales.

Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu
totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o
încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa

lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la
inimă fiind şi cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos
decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni
şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai
curată.
Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru
toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei,

neaşteptată şi proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul
ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia şi nepăsarea
noastră. Şi mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să
ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos,
spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafara Bisericii au fost găsiţi cu mai
multă credinţă şi fapte bune decât noi.
„Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi
zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuidu-se”.
Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş
de la marea Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod
Antipa, este o chestiune secundară, deşi mai probabil era sub stăpânirea Romei.
Lucrul de seamă e că acest sutaş esa păgân şi nu iudeu.

 Este primul ofiţer roman pomenit în Evanghelie c-a venit la credinţa în

Hristos.
 Altul este sutaşul de strajă lângă Cruce, cel care văzând înfricoşătoarele
semne care au zguduit firea când Hristos Şi-a dat ultima suflare , a strigat:
„Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta! ” (Matei 27, 54).
 Mai este apoi Corneliu, sutaşul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel
(Fapte 10).

Cu toate că erau păgâni , aceştia au pătruns adevărul şi viaţa în Hristos şi au ajuns

la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.

„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (păiş) folosit în Evanghelie, ci

un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru
dânsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul
Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a
ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul
tânărului bolnav.

Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelişti, Matei şi Luca, va
socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a
venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai
întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre
casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină
până la dânsul pentru că el, sutaşul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis
el, „spune cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”.
Deosebire este , într-adevăr, între aceste două istorisiri, dar contradicţie nu.
Iar deosebirea stă în faptul că Matei nu pomeneşte de cele două solii trimise mai
întâi Domnului de sutaş iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată
smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul.
Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelişti
unul printr-altul.

Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur , dacă toate istorisirile ar fi fost la toţi
Evangheliştii la fel, ar fi putut spune cineva că ei au copiat unul de la altul.

De ce ar mai fi trebuit atunci să fie patru Evanghelii şi patru Evanghelişti ? În

orice instanţă de pe pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie
crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelişti, de două ori doi martori,
pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără împiedicare iar cei ce caută
pierzania să nu aibă nici o acoperire.

Încă ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa
toată înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se
întregesc între dânşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele
daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12).

Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele

după rostul lor, Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).

Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul,
auzind puterea şi mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos şi nevrednic,
a trimis la Domnul pe nişte bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul.
Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt
un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu
pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau nu să intre
în casa mea ? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar
dacă va zice da, mai vedem noi…”

Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii
să-i spună lui Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos şi nevrednic,
ci doar să spună cu cuvântul, şi bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit
prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea
locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui ? Nu, cu nici un chip; prietenii
lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cât
despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui
Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare,
mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii,
căci era ofiţer.
Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui
aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar
toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului
după câştigul lor.

Îndeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu.
„Sinagoga el ne-a zidit-o…”
Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe
banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit
să-l plătim noi.”
Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însă nu le-a răspuns nimic la
aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutaşului şi, în urmă,
sutaşul însuşi.

Stând faţă în faţă cu Hristos, sutaşul a trebuit, desigur, să-I spună şi el cu gura
lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Şi i-a zis
Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !”
Şi, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face
aceasta ?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune
hotărât, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl
voi vindeca”.

Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea

răspunsul sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel
încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată.

Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa
cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre
împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre
cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra.

„Dar sutaşul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”.

Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de

formă, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc
zugrăvit.
Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face
Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el
şi casa lui. Obraznic şi mândru cum era, şi-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a
adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de
bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi;
spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură
făclie doar fireasca minte.

Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum

ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe
Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu.De aceea şi spune: „Nu sunt
vrednic să intri sub acoperişul meu”.

Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul” şi boala

va fi învinsă, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca
să ajungă la o asemenea credinţă.

Sutaşul a simţit în Hristos cerul: foc din cer şi lumină din cer. De ce să intre
sub acoperişul său atâta foc când este de-ajuns doar o scânteie ? De ce tot soarele
când e destul o rază ?

Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut
spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l
tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai
tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui; „numai zi cu cuvântul”!

O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui
păgân ! Noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem !

Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el:
„Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia:
Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face”.

Ce-i un sutaş ? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la
ordinele altor o sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă
el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere
puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e
în puterea nimănui, care e Însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor !
Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate
lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia,
groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6,
17)?

Care sunt soldaţii şi slugile lui Hristos ? Oare nu orice făptură e înrolată în
oştirea Lui ?
Îngerii, sfinţii şi toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos ?
Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui ?

Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi

vine.

El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii.

La cuvântul Său oştile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic.
„El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9).

Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului
Lui. „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46).

El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are
putere” (Matei 7, 29).

Iată cum este Cel pe care L-a rugat sutaşul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat
nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin
lucru; El nici nu are nevoie să-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână
şi să-l ridice. La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”.

„Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat
grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.

Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul ?Doar El

a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”.
De ce se mai miră acum ?

Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul.

Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta.
Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii
Săi să se minuneze şi ei de credinţa lui cea mare.
Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om.

 Nu s-a minunat Hristos cât de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea
frumuseţe pe lângă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi ?
 Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru
că toate sunt nimic pe lângă înţelepciunea, bogăţia şi puterea din împărăţia
lui Dumnezeu.
 Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim,
pentru că e sărăcăcioasă şi puţină pe lângă slăvita adunare a îngerilor din
cer, care a stat înaintea Lui de la întemeierea lumii.

Când lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de

nimicirea lui din temelii.
Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare. E cel mai mare şi mai
frumos lucru de pe pământ.
Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are
viaţa veşnică.

Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casă şi din
copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a
strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi
ochii mei Îl vor privi” (Iov, 19, 26-7).

Faţă de cine Şi-a arătat Domnul uimirea ?

Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.
S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu
El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat
grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.

Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor,
pentru că Domnul Şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea
de grijă, făcând înaintea lor semne şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin
profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră
împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la
minte şi împietrind la inimă.

Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut

atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa
cărora intra adesea Hristos; nici neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre
care crescuse.
Acum Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, face o profeţie amară
pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor
veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.
Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte până astăzi. La răsărit şi la apus de

iudei trăiau popoare păgâne.

[Teofilact zice: „Domnul nu a spus: ‘mulţi păgâni’ ci: „Mulţi de la răsărit şi de

la apus”, cu toate că fără îndoială îi are în vedere pe păgâni. De ce nu a spus
‘păgâni’? Ca să nu-i smintească pe iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit şi
de la apus”.]

Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii şi abisinienii, grecii şi romanii,

şi toate popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi şi
egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „când fiii
împărăţiei” (adică iudeii)au rămas neclintiţi în necredinţă până astăzi; şi de aceea
sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi şi dispreţuiţi de
popoarele între care se pripăşesc.Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întuneric, plâns şi
scrâşnirea dinţilor.

Dar în lumea cealaltă, la masă fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac şi
Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colţurile lumii decât iudei. Şi în acea
lume pentru „fiii împărăţiei „va fi iarăşi întuneric, plâns şi scrâşnirea dinţilor.

Gospodarul smulge vita uscată şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de

vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi
în locul lor va înfia pe străini. Şi aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi
ales. Şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă. Iar
sutaşului i-a spus Iisus: „Du-te în drumul tău, şi facă-se după credinţa ta”.
Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvârşit minunea, nu
numai ca răsplată a credinţei ci şi ca întăririre a marii profeţii. A spus cuvântul, şi
s-a vindecat sluga.

După cum la zidirea dintâi „Dumnezeu a zis, şi a fost aşa”, acum la zidirea cea
nouă, Domnul spune şi se face.

Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la
dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului şi s-a vindecat.
Boala e sluga lui Dumnezeu şi când Dumnezeu spune: „Pleacă”, se duce, iar
când spune: „Vino”, vine.

Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri şi unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca
Stăpânului şi s-a dus.

Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie

nemijlocit prin cuvântul Său, fie mijlocit prin leacuri — după credinţa
omului. Nici un leac din lume nu poate stârpi boala fără puterea, prezenţa şi
cuvântul lui Dumnezeu.

Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra
credincioşilor Săi prin cuvântul Său cel puternic, din vremurile trecute şi din
ziua de astăzi.

Ne închinăm sfântului şi puternicului Său cuvânt, cu care zideşte iarăşi, vindecă

bolnavii, ridică pe cei căzuţi — toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut,
Domnul şi Mântuitorul nostru şi în puterea Sfântului Duh.

Cu oştile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului

Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.
 Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[Rom. 6, 18-23; Mt. 8, 5-13].

Ce credinţă avea sutaşul! L-a uimit chiar şi pe Domnul. Ea stă în aceea că L-a
mărturisit pe Domnul ca Dumnezeu al tuturor, Stăpân Atotputernic al tuturor
celor ce sunt; de aceea L-a şi rugat: „Zi numai un cuvânt şi se va vindeca sluga
mea. Cred că toate sunt supuse Ţie şi ascultă de porunca Ta”.

Această credinţă o cere Domnul de la toţi ceilalţi; această credinţă o cere şi de la

noi. Cel ce are asemenea credinţă nu duce lipsă de nimic şi orice ar cere primeşte.

Aşa a făgăduit Domnul însuşi. O, de-am avea şi noi măcar o urmă a acestei
credinţe! Dar şi aceasta e un dar, iar darul acesta trebuie cerut, şi cerut cu
credinţă.

Să-1 cerem, dar, cel puţin cu simţământul că avem nevoie de el; să-1 cerem cu
stăruinţă, fără să cruţăm osteneala, ajutându-1 totodată să se înfiripe în noi, prin
cugetări potrivite şi în primul rând prin supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu.
 Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului – Credinţa sutaşului

Rar s-a întâmplat să bucure oamenii pe Dumnezeu. Bucurie în cer se face când
un păcătos se-ntoarce; dar bucuria pe care-a facut-o sutaşul din Capernaum lui
Iisus e cu totul alta. Acesta era roman, sabie stăpânitoare peste Israil. Cu toate
acestea îi plăcea credinţa într-un singur Dumnezeu, al lui Israil, şi în Mesia pe
care-L aşteptau iudeii. De aceea le-a şi clădit o sinagogă în Capernaum.

Căpitan roman, lasă la o parte mândria uniformei, lasă la o parte părerile vremii
despre sclavie şi iată-1 că aduce ceva nou în faţa lui Iisus: iubirea de oameni.

Sutaşul preţuieşte pe ordonanţa sa la rangul de om şi intervine pentru el înaintea

Proorocului lui Israil.

Căpitanul roman se roagă pentru ordonanţă...

Dar nu numai rugăciune, nu numai iubire de om, ca om, ci şi credinţă vrednică

de Dumnezeu. Sutaşul roman L-a recunoscut pe Iisus, Dumnezeu.

Iudeii n-au putut face aceasta.

Aceasta L-a mirat pe Iisus şi L-a bucurat.

Săvârşirea minunii nu ne mai miră. Nu l-a mirat poate nici pe sutaş, de vreme ce
aceasta era, după credinţa sa, un fapt de la sine înţeles şi fără discuţie.

Cam ce-am putea potrivi pentru noi, din Evanghelia cu sutaşul ? Cred că
acestea:

 Ce preţ are, înaintea lui Dumnezeu, credinţa fără discuţie în Iisus Hristos,
ca Dumnezeu.
 Ce bucurie-I făceau lui Iisus dovezile iubirii de oameni, - şi mai ales când
aceştia-s neînsemnaţi.
 Că nu-i neapărat de trebuinţă să vie Mântuitorul personal, pe jos, oarecum,
ca să se săvârşească lucrul lui Dumnezeu.
 Că ar fi bine să avem şi noi smerenia pe care o avea sutaşul, a nevredniciei
de-a intra Dumnezeu în casa noastră, - că tocmai această smerenie îl sileşte
să vie şi să pună la rând ale noastre, toate.
 Că numai o viaţă curată e în stare să asigure darurile acestea sufleteşti,
care L-au bucurat pe Iisus.
 Să-i fim recunoscători acelui sutaş roman, că ne-a dat model de credinţă şi
curăţie sufletească.
 Să-i fim recunoscători că, în locul nostru, totuşi s-a găsit cineva să-L bucure
pe Iisus. Au mai fost şi alţii: Marta şi Maria, surorile lui Lazăr; cu Lazăr
era prieten. Avea şi alţi Lazări, iar mai pe urmă L-au bucurat cuvintele
înţelepte ale tâlharului de pe cruce.

Am băgat de seamă că ori de câte ori bucura cineva pe Iisus, Iisus sălta cu
Duhul şi spunea lucruri privitoare la viaţa viitoare. Aşa a fost şi cu prilejul
bucuriei pe care i-a facut-o sutaşul. Atunci a descoperit Iisus soarta evreilor
până la sfârşitul lumii: că vor rămâne cei mai de pe urmă, deşi au fost chemaţi
cei dintâi în împărăţia lui Dumnezeu.

Dar dacă noi, creştinii, suntem înaintea lor, aceasta n-o putem menţine decât cu
credinţa după modelul sutaşului.

(Prislop. 10.VII.49.)

Smerenie romană

Găseşti calităţi sufleteşti unde nu te aştepţi. Căpitanul roman al oraşului Caper-

naum, dator să facă simţită în Israel gheara Aquilei romane, dă trei dovezi de om,
care au mirat profund şi pe Iisus.

Romanul acesta era democrat: alerga până la Dumnezeu pentru ordonanţa sa; şi
iubea şi pe cei de alt neam, pe iudei, pe care trebuia să-i apese, după rosturile lui
oficiale printre ei. Romanul acesta credea în Dumnezeu, nu în zeii romani. Şi
credea bine în Dumnezeu: în atotputernicia, în atotprezenţa - şi deci în puterea
la distanţă, peste orice distanţă, a Cuvântului lui Dumnezeu. El credea şi ce nu
credeau iudeii: că Iisus e Dumnezeu.

Şi în sfârşit, e omul real, care a trimis lui Iisus cuvintele: ,Doamne nu te osteni, că
nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, de aceea nici pe mine nu m-am
socotit vrednic să vin la tine, ci zi un cuvânt numai, şi se va tămădui sluga mea".

Poate nicăieri pe pământ n-a găsit Iisus atâta smerenie. De aceea l-a şi ridicat mai
presus de Israel. Căpitanul roman din Capernaum era deodată: omul ordinei, al
stăpânirii romane, omul iubirii de oameni, omul iubirii şi credinţei în Dumnezeu
şi omul smereniei.

Om concret şi totuşi duhovnicesc: reprezenta o centurie de ostaşi, dar mai mult,

reprezenta un stil spiritual a multe centurii de sfinţi.

De aşa oameni ascultă Dumnezeu în toate vremile...

Cine ştie dacă nu, sub chipul vameşului, Iisus a ascuns tocmai calităţile sutaşului
din Capernaum, pe care-l dădea lumii model iubit de Dumnezeu...

(Prislop, Sâmbătă XXII 21.X.49; Luca 7,1-10)

 Părintele Arhimandrit Teofil Părăian – Predică la Duminica a 4-a după
Rusalii - Virtuţile sutaşului - virtuţile noastre

Din „Credinţa lucrătoare prin iubire”

„Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”

Prea Cuvioase părinte stareţ, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, Prin cele ce s-au citit
din Sfânta Evanghelie la această Liturghie, ne-am întâlnit cu o altă minune şi cu un
om minunat: cu o minune şi cu un om de care şi Domnul Hristos s-a minunat. Este
vorba de vindecarea servitorului unui sutaş din Capernaum, aceasta este minunea
pe care Domnul Hristos a făcut-o de la depărtare, şi este vorba de omul minunat,
omul de care s-a minunat Domnul Hristos, sutaşul din Capernaum.

Pentru noi este un om cunoscut, citim despre el în Sfânta Evanghelie de la Matei,

capitolul 8, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7. Ne întâlnim cu el de
câte ori citim aceste texte din Sfânta Evanghelie şi ar fi bine să luăm aminte de
omul minunat, de omul de care s-a minunat Domnul Iisus Hristos ca să fim şi
noi ca el: cu credinţă, nădejde, iubire şi smerenie. Acestea sunt patru virtuţi pe
care sigur le-a avut sutaşul din Capernaum şi pe care trebuie să le aibă toţi
creştinii - sutaşul din Capernaum încă nu era creştin - şi pe care le au toţi sfinţii:
credinţă, nădejde, iubire şi smerenie.

Despre sutaşul din Capernaum, ofiţerul mai mare peste 100 de oameni, de care
pomeneşte Sfânta Evanghelie (sfinţii evanghelişti Matei şi Luca), avea un servitor
bolnav. Şi în Sfânta Evanghelie de la Luca citim că stăpânul îl iubea pe servitorul
cel bolnav. Pentru că-l iubea îi dorea binele, îi căuta binele. Şi a auzit stăpânul
acelui rob, care se chinuia cumplit, că este între oameni un om care poate face mai
mult decât fac oamenii obişnuiţi şi s-a gândit să mijlocească pentru servitorul său
bolnav. I-a prezentat Mântuitorului situaţia slujitorului său şi Domnul Hristos a zis:
“Eu venind îl voi tămădui”.

In Sfânta Evanghelie de la Luca spune că au mijlocit pentru sutaşul din Capernaum

şi nişte bătrâni ai lui Israel din Capernaum şi au zis că „ este vrednic să-i faci lui
aceasta - servitorului său -pentru că iubeşte neamul şi sinagoga chiar el a clădit-
o “.

Domnul Hristos era hotărât să-l vindece pe slujitorul sutaşului şi de fapt l-a şi
vindecat numai că înainte de acestea s-au întâmplat nişte lucruri care-l pun în
atenţie pe sutaşul din Capernaum. Nu ştim cum l-a chemat, nu ştim ce vârstă a
avut, nu ştim ce pregătire a avut, dar ştim că a avut credinţă.

Şi o credinţă întemeiată, şi asta este mare lucru iubiţi credincioşi. Mare lucru
pentru noi care zicem că credem în Domnul Hristos, că credem în Dumnezeu şi
totuşi nu ducem o viaţă din care să se vadă credinţa noastră.

Sutaşul din Capernaum şi-a arătat credinţa în ceea ce a făcut el. Şi anume, mai întâi
de toate L-a rugat pe Domnul Hristos să-l vindece pe servitorul său şi rugându-L
era sigur că Domnul Hristos îi va împlini rugămintea.Şi Domnul Hristos i-a şi
împlinit rugămintea.

Cine crede se roagă, şi cine se roagă nădăjduieşte.

Deci sutaşul din Capernaum avea nu numai credinţă, ci avea o credinţă

întemeiată cu nădejde. El avea siguranţa că Domnul Hristos îl va ajuta cu
puterea pe care o are, că îl va vindeca pe servitorul lui.

Şi aşa a fost, dar Domnul Hristos a zis că va merge să vindece pe servitorul

sutaşului, va intra în casa acestui ofiţer, la acest om de treabă, dar sutaşul a zis că
este prea mare cinstea ca Domnul Hristos să intre în casa lui; se socotea nevrednic
de această cinste şi a zis: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu,
ci zi numai cu cuvântul şi se va face sănătos servitorul meu. Că şi eu sunt sub
stăpânire, şi eu am oameni sub stăpânirea mea si zic unuia „ Du-te” şi se duce,
zic altuia „ Vino ” si vine, şi servitorului meu îi spun „ Fă aceasta ” şi face ”
(Mc. 8, 8-10).

Şi Domnul Hristos a zis că nici în Israel, acolo unde trebuia să fie credinţă, n-a
găsit atâta credinţă. Sutaşul nu făcea parte din Israel, dar au zis bătrânii aceea că „
iubeşte neamul nostru “. S-a minunat Domnul Hristos de sutaşul acesta!

Iubiţi credincioşi, după ce a spus Domnul Hristos acestea, a adăugat ceva care ne
interesează, a zis că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă…
- se vor odihni, în împărăţia lui Dumnezeu - împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacob în împărăţia cerurilor”.

Deci toţi cei care vor fi în împărăţia lui Dumnezeu se vor asemăna cu Avraam, cu
Isaac şi cu Iacob, vor fi asemănători cu sutaşul din Capernaum, deci vor avea
credinţă, nădejde, iubire şi smerenie.

Să căutăm şi noi să avem aceste virtuţi, să ne cercetăm pe noi înşine dacă avem
credinţa sutaşului.

Dar nu numai în împrejurări de felul acesta, împrejurări asemănătoare cu cea a

sutaşului din Capernaum, ci în toate împrejurările de viaţă să avem încredinţarea
că ne ajută. Şi Domnul Hristos se va minuna de noi şi ne va ajuta.

Ştiind noi acestea, este firesc să ne întrebăm dacă avem credinţă. Să ştiţi că la
această întrebare cei mai mulţi dintre oameni răspund: „Da, am credinţă”. Şi
spunem, mărturisim credinţa noastră cu cuvântul când zicem Crezul.

Numai că nu avem o credinţă statornică, o credinţă care să schimbe ceva în viaţa

noastră care să ne facă pe noi credincioşii altfel de oameni decât sunt cei
necredincioşi.

Sunt unii oameni care sunt înclinaţi să facă fapte bune, sunt unii oameni care-s
înclinaţi să mângâie, să ajute şi să nu se gândească la Dumnezeu neapărat când fac
binele. Dar sunt şi lucruri pe care nu le pot face oamenii care nu au credinţă în
Dumnezeu.
Un doctor care a lucrat în Oastea Domnului, odinioară, mai înainte cu vreo 40
de ani, doctorul Ioan Suciu, spunea că mai ales două lucruri nu le poate face
omul care nu are credinţă în Dumnezeu şi anume să crească copii buni şi să
rabde o suferinţă grea.

Apoi sunt şi alte lucruri pe care la fac credincioşii, faptul că se roagă

(credincioşii se roagă, necredincioşii nu se roagă), credincioşii postesc, iar
necredincioşii ţin regim, nu se poate spune că postesc; credincioşii merg la
biserică, iar necredincioşii nu merg la biserică; credincioşii sunt voitori, iar
necredincioşii sunt nepăsători.

Dar iubiţi credincioşi, sunt lucruri pe care credincioşii ar trebui să le facă mai bine
ca să se asemene cu credinţa sutaşului din Capernaum.

La credinţă trebuie apoi să adăugăm nădejdea. Să avem încredere că

Dumnezeu este cu noi, că făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc, să avem
încredere că nu suntem singuri în această lume.

Apoi, la credinţă şi la nădejde trebuie să adăugăm iubirea, iubirea faţă de

Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni.

Şi toate acestea trebuie învăluite în smerenie, adică să ne supunem cu mintea, asta

înseamnă să ai smerenie, să te supui cu mintea la învăţătura Domnului nostru
Iisus Hristos. Să faci ceea ce a făcut şi sfântul apostol Petru când a zis: „Doamne,
toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc
mreaja în mare “.

Să primeşti îndrumarea celor ce au rost de îndrumător, să nu te împotriveşti.

Bineînţeles că în smerenie intră şi simţirea smereniei, adică să ajungi să te simţi
îndestulat cu ceea ce poţi face tu însuţi (n. ed.: să fii mulţumit cu ceea ce ai) şi să
aştepţi darul lui Dumnezeu, să aştepţi puterea lui Dumnezeu care ridică pe cei
smeriţi, îi înalţă pe cei smeriţi. A şi zis Domnul Hristos că „ cel ce se smereşte pe
sine se va înălţa ” (Lc. 18, 14), va fi înălţat de Dumnezeu ca vameşul din pilda cu
vameşul şi fariseul.

Aşadar, iubiţi credincioşi, să avem în vedere aceste virtuţi ale sutaşului, să căutăm
să le avem şi mai ales să căutăm să ne întemeiem viaţa pe credinţa în Dumnezeu,
pe o credinţă lucrătoare în iubire, pe o credinţă în care se manifestă viaţa
noastră lăuntrică.
Pentru că măsura vieţii, felul cum ne trăim viaţa, arată câtă credinţă avem şi
ce credinţă avem.

Nădejdea ne dă linişte sufletească, iubirea ne dă fericire, şi smerenia ne pune

în atenţia lui Dumnezeu.

Să fim deci cu grijă, să avem aceste patru virtuţi. Bineînţeles că dacă avem acestea,
avem şi multe altele şi să ştiţi, iubiţi credincioşi, că smerenia nu este numai
aceasta, să-ţi recunoşti neştiinţa, să-ţi recunoşti păcatele, ci este şi o smerenie a
sfinţilor, a Maicii Domnului, a Preasfintei Fecioare Maria, care a zis: „ Iată
roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “. Aceasta arată smerenia Maicii
Domnului sau a sfântului Ioan Botezătorul care a zis: „ Acela - adică Domnul
Hristos - trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3,30).

Smerenia aceasta este smerenia sfinţilor. Sfântul Isaac Sirul spune că smerit cu
adevărat nu este acela care caută smerenia, ci care o are.

Câtă vreme noi căutăm să fim smeriţi şi suntem nemulţumiţi că nu suntem smeriţi,
înseamnă că nu suntem smeriţi, dar când smerenia izvorăşte din sufletele noastre
învăluitoare spre binele altora, înseamnă că avem smerenie care poate fi şi o
amintire a păcatelor noastre, dar poate fi şi o depăşire a păcatelor, o ajungere la
starea aceea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul când zicea că: „Acela
trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.

Aşadar, iubiţi credincioşi, ne-am întâlnit cu un om de care s-a minunat Domnul

Hristos.

Oare de noi s-ar putea minuna Domnul Iisus Hristos? Oare credinţa noastră
este la măsura sutaşului? Şi doar ştiţi că sutaşul nu a avut cea mai mare credinţă
cu putinţă. Au fost alţii care au avut mai multă credinţă decât sutaşul din
Capernaum, aceia care au suferit chinuri, aceia care au murit pentru Domnul
Iisus Hristos, aceia au avut mult mai multă credinţă.

Dar cu credinţa sutaşului se începe: nu ai credinţa sutaşului, nu poţi avea nici

credinţa mucenicului.

Şi când Domnul Hristos s-a minunat de sutaş, s-a minunat de toate câte a avut, s-a
minunat de credinţa lui, s-a minunat de nădejdea lui, s-a minunat de iubirea lui, s-a
minunat de smerenia lui, s-a minunat de sutaşul însuşi care, gândiţi-vă, iubiţi
credincioşi, ce stare sufletească a avut încât le-a făcut sinagogă iudeilor, le-a făcut
sinagogă evreilor deşi nu era evreu, deşi nu avea credinţa celor pe care i-a ajutat să-
şi manifeste credinţa.

Noi, creştinii, ar trebui să facem şi mai mult bine, pentru că noi ştim că avem
poruncă de la Dumnezeu să facem bine în lumea aceasta, nu numai la măsura în
care suntem în stare să facem binele, ci să ne depăşim pe noi înşine, să tragem de
noi înşine ca să putem ajunge nu numai la măsura sutaşului, ci şi mai mult decât
sutaşul.

O maică care a întemeiat un ordin călugăresc pentru ajutorarea celor mai săraci
dintre săraci, Tereza de Calcutta, a curăţit rănile unui bolnav, nişte răni foarte
urât mirositoare, şi a trecut cineva pe lângă ea şi a zis că nu ar face aceasta nici
pentru un milion de dolari. Şi maica Tereza a zis: „Nici eu nu aş face pentru un
milion de dolari, dar pentru Dumnezeu fac “.

Să ne pătrundem de credinţa în Dumnezeu, să ne gândim că omul de lângă noi

este lângă noi pentru că l-a adus Dumnezeu lângă noi, să ne gândim că avem o
datorie lăsată de Dumnezeu în viaţa noastră să fim măcar la credinţa sutaşului.

Să avem măcar atâta iubire câtă a avut sutaşul care a mijlocit pentru servitorul său,
să avem măcar atâta smerenie câtă a avut sutaşul şi atunci sigur vom merge spre
împărăţia lui Dumnezeu împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob şi cu cei mulţi
de la răsărit şi de la apus care vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu.

Să avem deci încredinţarea aceasta că în măsura în care avem şi noi ce a avut

sutaşul din Capernaum, putem avea parte împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacob în împărăţia lui Dumnezeu.

Să ne rugăm bunului Dumnezeu să nu-l uităm niciodată pe sutaşul din

Capernaum,
să ne rugăm lui Dumnezeu să ni se modeleze sufletul după sufletul
sutaşului din Capernaum,
să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească credinţa,
să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească nădejdea,
să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească iubirea,
să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească smerenia şi să ne ducă
Dumnezeu până la măsurile la care poate ajunge omul care începe cu
credinţa sutaşului, cu nădejdea sutaşului, cu iubirea sutaşului şi cu
smerenia sutaşului.
Au mai fost şi alţi ofiţeri, oameni de treabă pomeniţi în Sfânta Evanghelie.
 De exemplu Longhin, sutaşul care a stat la crucea Domnului Iisus Hristos
când Domnul Iisus Hristos a fost răstignit şi care a spus: „Cu adevărat
omul acesta Fiul lui Dumnezeu a fost”, deci L-a mărturisit pe Domnul
Hristos.
 Să ne gândim şi la Corneliu, sutaşul pe care l-a învrednicit Dumnezeu să-1
întâlnească pe Sfântul Apostol Pavel şi să-l convertească la creştinism, citim
despre el în capitolul 10 din Faptele Apostolilor.
 Să avem şi noi credinţa lui luliu, sutaşul care l-a însoţit pe Sfântul Apostol
Pavel în drumul spre Roma, când Sfântul Apostol Petru era arestat.

Şi noi în împrejurările noastre să ne silim să avem credinţă, nădejde, iubire şi

smerenie şi darul lui Dumnezeu va fi cu noi acum şi pururea şi-n vecii vecilor.
Amin!
 Nicolae Steinhardt – Admiraţiile Domnului - Cazul sutaşului roman

din “Dăruind vei dobandi”

Cazul sutaşului roman (Matei 8, 5-10; Luca 7, 2-10), pe a cărui mult iubită slugă o
vindecă pe loc şi de la distanţă, din admiraţie pentru credinţa şi smerenia lui.

 Credinţa: „ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”;

 smerenia: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu..”
 Drept care şi admirativa constatare a lui Iisus: „Adevărat grăiesc vouă:
la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă”.
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Crezi?

„Şi a zis Iisus sutaşului: Mergi şi după credinţa ta fie ţie” (Matei 8, 13)

Iubiţii mei, în vremurile de demult, înainte de venirea lui Hristos, existau sclavi. Ce
erau sclavii? Din punct de vedere fizic şi aceştia erau oameni, dar nu erau
consideraţi oameni. Nu aveau drepturi de om. Nu-i ocrotea nici o lege. Stăpânii lor
făceau cu ei ce voiau. Îi puneau la cele mai grele munci. Săpau ogoarele, cărau
pietre şi noroi ca să construiască palatele stăpânilor lor, lucrau cu lanţuri la picioare
în mine, în ocne, trăgeau de vâsle la corăbii, se luptau cu fiarele sălbatice ca să
privească şi să se distreze stăpânii lor. Nici o plată nu luau pentru slujbele pe care
le făceau. Hrana lor era săracă. Case proprii nu aveau. Era vai dacă stăpânul lor nu
era mulţumit de ei. Îi pedepsea cu severitate. Îi lovea fără milă. Putea chiar să-i şi
omoare fără să răspundă în faţa nimănui. Oricând dorea stăpânul, îl lua pe sclav şi-l
ducea în piaţa de sclavi, adică acolo unde se vindeau şi se cumpărau sclavii, cum
astăzi se vând şi se cumpără animale.

***
Dar de ce vorbim aici despre sclavi? Pentru că Evanghelia, pe care aţi auzit-o
astăzi, vorbeşte şi ea despre un sclav, sclav care slujea unui stăpân oarecare. Acest
sclav s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Boala lui era gravă. Trupul îi paralizase.
Suferea mult. Era de acum un sclav nefolositor, chiar dacă era tânăr. Deci cu acest
sclav inutil ce s-ar fi aşteptat cineva să facă stăpânul său? Să arate interes, să-l ducă
la medici, să-i cumpere medicamente? Altceva. Aşa cum am zis, un astfel de
interes nu arătau stăpânii faţă de sclavi. Erau cu desăvârşire indiferenţi şi-i lăsau
să moară.

Dar stăpânul din Evanghelia de astăzi era foarte diferit de ceilalţi stăpâni. Era
un om deosebit. Nu era iudeu; era idolatru (închinător la idoli). Nu era preot, ci era
ofiţer, cu gradul de sutaş, adică gradul pe care, în armată, îl deţine astăzi
căpitanul. Era un căpitan, care aparţinea nu unei puteri mici, ci celei mai mari
puteri, aşa cum era atunci Imperiul roman. Cu armele se îndeletnicea. Probabil
luase parte la bătălii şi războaie sălbatice. Oricine s-ar fi aşteptat ca sutaşul să aibă
o inimă aspră. Şi, totuşi, nici funcţia, nici originea, nici ticălosul mediu idolatru,
în care trăia, nu a reuşit să-l influenţeze pe acest om deosebit. În inima acestui
om exista o scânteie, o scânteie dumnezeiască. Sutaşul îşi iubea sclavul. Îşi
privea sclavul ca pe o făptură a lui Dumnezeu. Conştiinţa nu-i îngăduia să fie
indiferent faţă de sclavul bolnav. Aşadar, a arătat interes, ca şi cum ar fi fost
copilul său. Şi medicamente a cumpărat, şi la medici l-a dus; tot ce-i stătuse în
putere făcuse. Dar ce ţi-e şi cu răul? Sclavul nu se făcea bine. Continua să fie
paralizat, să sufere. Şi durerile sclavului erau durerile sutaşului. Ce nobil, ce om
deosebit era acest sutaş! O bucată de aur într-un munte de necurăţie. O stea în
groaznicul întuneric al nemilostivirii.

Când a aflat că Hristos e în cetatea în care slujea şi el ca şi comandant de piaţă, n-a

pierdut ocazia. A alergat să-L întâlnească pe Hristos şi să-L roage pentru sclavul
său. Pentru că auzise că Hristos face minuni. Şi iată-l deci pe sutaş înaintea lui
Hristos.

Minunaţi-vă de el. Cu câtă smerenie stă înaintea Domnului! Cu câtă credinţă îşi
expune rugămintea ca Hristos să-l facă bine pe sclavul său!

- Voi veni în casa ta să-l vindec, zice Hristos.

- Nu, Doamne, nu sunt vrednic de o astfel de vizită. Tu, Doamne, chiar de

departe poţi să-l faci bine. Aşa cum eu poruncesc soldaţilor mei şi ei fac tot ce le
spun, aşa şi Tu, Doamne, poţi să porunceşti bolilor şi să plece departe. Şi
autoritatea mea este mică. A Ta este foarte mare. Ajunge şi un cuvânt al Tău,
Doamne, ca să-l vindece.

Hristos s-a minunat ascultând cuvintele sutaşului. A văzut că acest sutaş roman
avea o credinţă mare. O credinţă, pe care nu o aveau milioanele de iudei. Iudeii
vedeau minunile pe care le săvârşea Hristos şi totuşi nu credeau, iar căpeteniile
lor Îl urau şi voiau să-L dea la moarte. Şi sutaşul, care nu făcea parte din poporul
ales al lui Dumnezeu, să aibă o astfel de credinţă?

Hristos, după ce l-a lăudat pe sutaş pentru credinţa lui mare, l-a vindecat pe
sclav. L-a vindecat fără a merge în casa sutaşului. L-a vindecat de departe. L-a
vindecat doar cu un cuvânt al Său: „Mergi, şi după cum ai crezut, fie ţie”
(Matei 8, 13).

***
Ah, dacă am fi avut şi noi această credinţă a sutaşului! „Doamne”, a zis,
„ajunge un cuvânt al Tău ca să-l facă bine pe slujitorul meu”.

Deoarece cuvântul lui Hristos nu este precum cuvintele oamenilor. Oamenii nu

pot să facă prin cuvântul lor ce făcea Hristos. Este imposibil. Mii de porunci să
dea focului, focul nu se va stinge. Mii de porunci să dea mării sălbăticite, marea nu
se va linişti. Mii de porunci să dea materiei neînsufleţite, materia nu poate să
scoată viaţă şi să iasă din ea nu om, nu animal, nu pasăre, dar nici măcar un
fluture, nici o furnică.

Cine a făcut toate acestea? Hristos. Cum? Numai şi numai cu cuvântul Său. „El
a zis şi s-au făcut” (Psalm 148, 5). Şi cuvântul lui Hristos are o atât de mare
putere, pentru că nu este cuvânt al omului, ci este cuvânt al lui Dumnezeu, care
a creat universul şi a venit aici pe pământ în trup omenesc şi continuă să fie
prezent în Biserica Lui, care este Trupul Lui. Hristos este Capul, suprema
căpetenie şi autoritate. Dar, înaintea lui Hristos, ca soldaţii care aşteaptă porunci,
stau toate stihiile naturii, toate făpturile, soarele, luna, stelele, marea, râurile,
oamenii, îngerii şi arhanghelii. Toţi şi toate ascultă de El şi El stăpâneşte universul
cu legile naturale şi supranaturale. Şi face minuni în cer şi pe pământ. Şi dacă
există oameni, care nu cred în El şi care nu vor să facă voia Lui, cu aceştia se va
împlini ceea ce s-a spus: ”Îl vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns” (Zaharia
12, 10; Ioan 19, 37).

Hristos, iubitul meu, Hristos este Domnul, Atotputernicul, Atotînţeleptul şi

Atotbunul Dumnezeu. Asta a crezut sutaşul din Evanghelia de astăzi. Asta au
crezut mii şi milioane de credincioşi, bărbaţi şi femei, care cu ajutorul lui Hristos
au făcut minuni.

Şi întreb: Tu crezi ca sutaşul? Dacă crezi, arată-ţi şi tu credinţa ta prin smerenie

şi prin iubirea faţă de aproapele, cum a arătat-o sutaşul. Arată cu faptele
credinţa ta. Şi atunci vei vedea şi tu în viaţa ta, în mii de situaţii, puterea lui
Hristos şi vei auzi glasul Lui atotputernic „Mergi, şi după cum ai crezut fie ţie”
(Matei 8, 13).
Ips Augustin la Duminica a IV-a - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Idolatrii contemporani

Biserica noastră, iubiţii mei, îi cinsteşte pe Sfinţii Apostoli. Îi cinsteşte cu o

sărbătoare aparte pe fiecare, dar îi cinsteşte şi pe toţi laolaltă printr-o sărbătoare
comună, care, după cum ştiţi, are loc pe 30 iunie. Şi pe drept le acordă această
cinste. Pentru că Sfinţii Apostoli sunt stâlpii Bisericii, sunt giganţii credinţei şi ai
virtuţii, sunt marii binefăcători ai omenirii.

Desigur, unii dintre ei sunt în mod deosebit binefăcătorii binecuvântatului nostru

popor, ai poporului elin. Nimănui altuia nu-i datorează atât de mult patria noastră
cât îi datorează Apostolului Pavel şi Apostolului Andrei. Acestora, noi, elinii. le
datorăm faptul că suntem creştini. Dacă Apostolul Pavel nu ar fi urcat în
Areopagul atenienilor să propovăduiască pe adevăratul Dumnezeu şi dacă
Apostolul Andrei nu s-ar fi răstignit în Patra, noi n-am fi fost creştini. Prin predica,
prin ostenelile, prin lacrimile şi sângele apostolilor Elada a devenit o ţară creştină.

Dar se pune întrebarea: Suntem într-adevăr creştini? Unele lucruri sunt o raritate
şi de aceea au o valoare mare. Rar este aurul şi chiar mai rar este diamantul. Dar şi
decât aurul şi decât diamantul mai rar în vremea noastră a devenit creştinul,
adevăratul creştin. Arătaţi-mi un creştin adevărat – un creştin de 24 de carate,
creştin însă cum îl vrea Evanghelia lui Hristos şi Apostolii şi Predania Bisericii
noastre – ca să cad înaintea lui şi să mă închin.
O specie rară a devenit creştinul în zilele noastre. Şi aş putea să spun ceva chiar
mai aspru, ceva care va părea ciudat. Ce? Înainte de Hristos au existat creştini, iar
după Hristos există idolatrii! Dar cum – veţi întreba – există înainte de Hristos
creştini? Nu spune Evanghelia “Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui”
(Marcu 16, 16)? Că acela care nu va trece prin cristelniţa Sfântului Botez nu este
creştin? Cum deci zici că au existat înainte de Hristos creştini şi după Hristos
idolatrii?

Tema, iubiţii mei, este foarte mare. Dar cred că ajung unu, două exemple, şi să
vedeţi că în epoca dinainte de Hristos, o perioadă de rătăcire şi de pervertire, au
existat şi anumiţi oameni care au trăit o viaţă aspră şi au avut cu adevărat un cuget
superior şi putem să spunem că respectau poruncile Domnului fără a le fi învăţat
de la cineva.

Primul exemplu. Spune, de pildă, Domnul – nu un preot sau un episcop, ci

Domnul cerului şi al pământului - “Să nu te juri nicidecum”, adică este interzis cu
desăvârşire jurământul. “Să fie cuvântul vostru da da şi nu nu” (Matei 5, 34-37).
Şi totuşi, ce facem? Astăzi, în ţara noastră, în fiecare zi de la tribunalul regional
până la Aeropag (Curtea Supremă de Justiţie) şi de la instanţele civile până la
tribunalele militare, navale şi aeriene, oamenii nu fac nimic altceva decât să-şi
întindă mâinile pe Evanghelie şi să se jure continuu. Nu doar în probleme mari, ci
şi pentru cele mai mici. Toată patria noastră este afundată în acest iad. Şi totuşi
Domnul spune: “Să nu te juri nicidecum!”.

Aşadar, această poruncă pe care noi creştinii nu o împlinim în veacul nostru, cu

şase veacuri înainte de Hristos a împlinit-o – cine? Un filozof care nu auzise de
Evanghelie, Clinias. Reaminteşte Vasile cel mare. Clinias avea o răfuială în
justiţie cu un vecin al său. Şi trebuia, dacă i se făcea dreptate, să câştige o mare
sumă de bani. Îi zic la tribunal: – Pune-ţi mâna pe statuia zeului, ca să juri. –
Nu, răspunde, nu mă jur. –Dar vei pierde procesul. –Să-l pierd. Şi a pierdut
procesul, pentru că nu a acceptat să se jure!

Vă întreb: Acesta nu este creştin, iar noi suntem creştini? Noi care mergem şi ne
punem palma pe Evanghelie? Înainte de Hristos a fost creştin acesta, iar după
Hristos idolatrii suntem noi.

Vreţi alt exemplu? L-am auzit astăzi: Este sutaşul din Evanghelie (vezi Matei 8, 5-
13). Evreii, care au ştiut de adevăratul Dumnezeu şi de poruncile Lui şi au văzut
atâtea minuni, nu au crezut în Hristos; dar acesta, care era un roman idolatru, o
minune a văzut şi a crezut. Nu a citit Legea Domnului şi pe profeţi, şi cu toate
acestea în poziţia şi în comportamentul său observăm câteva semne importante ale
credinţei lui în Dumnezeu.

Auzi deci cuvintele idolatrului. Îi spune Hristos: -Voi veni în casă să-ţi tămăduiesc
robul. –Nu, îi zice el, nu e nevoie; poţi şi de departe să-l faci bine… Compară
acum această credinţă cu credinţa unora dintre noi. Mulţi creştini astăzi sunt
inferiori sutaşului. Cred, de pildă, că Dumnezeu face minuni doar în anumite
locuri. În mod sigur, acceptăm şi noi că există icoane făcătoare de minuni şi
locuri de închinare; nu suntem protestanţi şi iehovişti. Dar, dacă ai inimă
curată, dacă crezi, pretutindeni au loc minuni. “În tot locul stăpânirii Lui,
binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul” (Psalmul 102, 22); dacă însă nu
crezi, chiar dacă mergi la Sfintele Locuri, nu te vei folosi cu nimic. Aşadar
sutaşul a avut o credinţă curată în Dumnezeu.

A avut chiar şi smerenie. Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa mea, sunt
păcătos. El îşi simţea nevrednicia; noi cum ne simţim? Cum intrăm în Biserică?
Dacă te-ar chema împăratul la palat, cum te-ai duce şi cum ai sta? Cu frică şi cu
cutremur. Şi ce este un împărat pământesc în faţa Împăratului tuturor? De aceea,
atunci când mergem la Biserică, să spunem cu smerenie: Dumnezeul meu, eu,
viermele, care am săvârşit atâtea păcate, cum să intru în biserica Ta, unde îngerii şi
arhanghelii Te laudă în cântări? Şi atunci când ne împărtăşim cu Preacuratele
Taine să ne întrebăm conştiinţa: Suntem vrednici să-L primim în noi pe Hristos?

Ne minunăm de sutaş pentru credinţa lui, ne minunăm de el pentru adânca lui

smerenie. Dar există şi un alt element minunat în viaţa lui, şi acesta este dragostea
lui. Îl auziţi? La Hristos au venit mulţi cerând să fie tămăduit copilul lor sau vreun
altul de-al lor. Acesta Îl roagă pe Hristos nu pentru vreo rudă de-a lui, ci pentru un
slujitor al său, un sclav, care în epoca aceea nu avea drepturi, nu era considerat om;
pe atunci, pe sclavi îi cumpărai, îi vindeai, îi omorai, făceai cu ei ce voiai. Aşadar,
pentru acest sclav s-a îngrijit sutaşul. A venit la Hristos şi L-a rugat să-l
tămăduiască. Iată deci creştin înainte de Hristos.

În schimb, acum?!… În ziua de azi, vin în Atena fete din eparhie şi slujesc în
casele mari. Se ostenesc; primele se trezesc, ultimele se culcă. Şi cum se comportă
faţă de ele domnii lor creştini? Pentru abaterile copiilor lor, a fiului sau a fiicei lor,
sunt îngăduitori; însă pentru un eşec pe care-l va face servitoarea, doamna o
chinuieşte şi o aruncă afară. Când însă vin Crăciunul şi Paştele, această doamnă
se va duce în Biserică şi va face cruci mari şi va aprinde lumânări. Vă întreb:
Această doamnă nu este idolatră după Hristos? Iar sutaşul nu este creştin înainte de
Hristos?
Să luăm aminte, iubiţii mei, nu ne mântuiesc formele: milosteniile sau afierosirile,
iconostasele, făcliile, veşmintele ţesute cu aur ş.a… Bune sunt acestea, dar cu o
condiţie: să fie însoţite de fond, de esenţă. Şi esenţa este existenţa celor trei mari
virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Nu ne mântuiesc cuvintele “Doamne,
Doamne”; un singur lucru mântuieşte: “cel ce face voia” Domnului (Matei 7, 21).
Altfel, există teama de a fi trimişi la chinuri.

Mă gândesc la ceva şi mă cuprind fiorii. Îmi vine să plec într-un pustiu şi ar fi bine
ca Sfântul Sinod să mă pedepsească şi să mă trimită într-o mănăstire, să mă
liniştesc după ostenelile atâtor ani. La ce mă gândesc? Când a venit Pavel în Atena,
a cutreierat ca un străin întreaga cetate. Idolatrii erau şi pretutindeni a văzut idoli.
Cu toate acestea nu a auzit vreun atenian să-i înjure pe zei. Dacă însă ar veni din
nou astăzi, oriunde s-ar duce, îi vor bubui urechile de groaznicele înjurături de cele
dumnezeieşti. Adică: Înainte de Hristos, creştini, iar după Hristos, idolatrii! Iată de
ce mă tem, ca nu cumva într-o noapte fără nici un cutremur să vină sfârşitul. De
aceea, să spunem întru pocăinţă: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru
Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

Sursa: Cartea „Kiriakodromion Augustinian” (92 predici la duminici ale

Mitropolitului Augustin de Florina)

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta

biserică a Sfântului Andrei, Patision – Atena 03.07.1960)
 Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut!" Şi s-a însănătoşit
sluga lui în ceasul acela (Matei VIII, 13).

Fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi, observăm un lucru de mirare, că

Mântuitorul lumii Domnul nostru Iisus Hristos, în loc să-Şi atribuie minunile pe
care le săvârşea ca un Dumnezeu Atotputernic, le punea pe seama credinţei
oamenilor. El, puternic în fapte şi cuvânt, dezleagă pe cei stăpâniţi de duhuri
necurate, vindecă pe cei bolnavi, înviază morţii, porunceşte mării şi vânturilor, şi
toate acestea le atribuie numai credinţei; .... fie ţie cum ai crezut" zice sutaşului
care ceruse să-i vindece sluga bolnavă.

El se miră de credinţa sutaşului, zicând că nici în Israel n-a găsit atâta credinţă
se miră de credinţa cananeencei zicând: “O, femeie, mare este credinţa ta",
pretutindeni vesteşte puterea şi folosul credinţei şi lasă să se înţeleagă că nimic
nu se poate refuza credinţei. Pentru aceasta, să ascultăm cu luare aminte ca să
putem înţelege mai bine efectele credinţei în legătură cu mântuirea noastră.

Domnul nostru Iisus Hristos se afla în al doilea an al vieţii Sale publice. Toată
lumea îl admira, chiar şi păgânii. Învăţătura Sa, deşi era simplă, era încă luminoasă
şi raţională. Puterea Sa era supraomenească. El întindea mâna, rostea un cuvânt şi
marea cu vânturile ei îl ascultau. Peştii apelor, lepra frigurilor, paralizia, moartea se
supuneau la gestul şi la glasul Său. Dar, mai presus de toate, Iisus era bun, milos
către cei în suferinţă, îngăduitor cu cei slabi, milostiv cu cei săraci. Pentru toate
acestea poporul Îl numea trimisul lui Dumnezeu Mesia.
Păgânii îl priveau pe tânărul profet ca pe un om extraordinar, de la care se puteau
aştepta minunile cele mai uimitoare.

Aşa vedem în Evanghelia de astăzi că un sutaş, un căpitan roman ce staţiona în

Capernaum cu oastea sa, apelează în mod public la Iisus, cu gândul să-i vindece
sluga care era grav bolnavă. Iată împrejurările acestui episod:

Iisus, după ce termină predica de pe munte, se sculă şi trecu prin mijlocul

mulţimii urmat de ucenicii Săi şi intră în Capernaum.

Sutaşul acesta, auzind că vine Domnul Hristos în Capernaum şi ştiind câte

minuni săvârşise, s-a adresat fruntaşilor poporului evreu, ca să-L roage pe Iisus
să-i vindece servitorul. Aceştia au mers la Iisus şi-I ziseră: Acest om merită să-i
faci ce cere, căci el iubeşte neamul nostru şi el a clădit şi sinagona noastră".

Iisus plecă împreună cu ei şi, când era aproape de casa sutaşului, acesta îi ieşi
înainte şi-I zise: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai
zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora
şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi
vine; şi slugii mele: fă aceasta, şi face".

Acest căpitan păgân, cu sinceritate şi îndrăzneală militară, declară că nu se simte

vrednic de a primi o personalitate aşa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om
era mare, dar şi mai mare era credinţa lui.

Din Sfânta Evanghelie de astăzi este uşor a cunoaşte fizionomia căpitanului din
Capernaum. El este unul din acei păgâni care înţelege cu inima şi adoră pe
Dumnezeul lui Israel. Cu banii săi a zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea
ce dovedeşte că era bogat şi vedem că-şi întrebuinţa bogăţia făcând multe
milostenii, fapte rare pe atunci. Din aceste fapte s-a născut în inima lui
bunătatea către oameni. El iubeşte pe sclavul său şi-l îngrijeşte la boală, în acele
timpuri când alţi păgâni îi priveau pe sclavi ca pe nişte vite. Sutaşul trebuie să-L
fi cunoscut pe Mântuitorul cel puţin din auzite, căci aici, în Capernaum, unde
locuia el, Iisus tămăduise pe un îndrăcit, însănătoşise pe soacra lui Petru şi
vindecase pe toţi bolnavii din cetate. Lumina lui Hristos, care-i orbise pe iudeii
cei pizmaşi, luminase pe credinciosul păgân roman.

El crede în puterea Mântuitorului şi recunoaşte în El pe cel ce deţine puterea

dumnezeiască. De aceea, zice cu credinţă şi hotărâre:”Eu nu sunt decât un ofiţer
sub stăpânire şi, cu toate acestea, când zic unuia din oamenii mei: vino, el vine.
Dar Tu, Doamne, eşti Regele regilor, Împăratul întregului univers; bolile sunt
supuse Ţie şi nu ai nevoie să fii de faţă ca să porunceşti. Toată natura de la
distanţă Ţi se supune."

Smerenia acestui sutaş păgân încununează toate virtuţile. El se socoteşte un

mare păcătos şi, de aceea, se crede nevrednic a se prezenta în faţa
Mântuitorului. Iisus admiră credinţa lui şi-l laudă în public, zicând: Amin, zic
vouă, nici în Israel nu am aflat atâta credinţă."

Mântuitorul admiră şi laudă credinţa sutaşului pentru ca să înfrunte pe evreii

cei îngâmfaţi şi să roşească de ruşine, văzând cum credinţa păgânilor o întrece
pe a lor. De aceea, cu această ocazie, El le mai zice: “Şi zic vouă că mulţi, de la
răsărit şi de la apus, vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov
în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai
dinafară."

Iată cum Mântuitorul îi mustră pe necredincioşii evrei de atunci care nu voiau să

creadă şi să recunoască că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia cel
proorocit de proorocii lor. Un fapt vrednic de luat în seamă este acela că în Noul
Testament ofiţerii romani au jucat un rol onorabil.
 Astfel, pe Golgota, tot un sutaş păgân, mişcat de cele ce se petreceau atunci,
când a fost răstignit Iisus, văzând el cum soarele se întunecă, cum se
cutremură pământul şi pietrele se despică, cum fulgerele şi trăznetele sfâşie
văzduhul, iar morţii din morminte înviază, acest sutaş numit Longhin a
strigat plin de credinţă: “Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!".
 În Cezareea Palestinei, cel dintâi păgân care a fost întors la credinţă de Sf.
Apostol Petru a fost tot un ofiţer centurionul Cornelie; despre el se spune
că era evlavios, foarte milostiv şi temător de Dumnezeu. Făcea multe
milostenii şi se ruga Domnului.
 Pe Sf. Ap. Pavel de două ori l-a scăpat de la moarte un general numit Lisias
şi tot un căpitan păgân i-a scăpat viaţa când călătorea spre Italia, de aceea
şi consemnează el, zicând: Am auzit şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos
în Evanghelia de astăzi cum a lăudat credinţa sutaşului. El, dacă nu ar fi
avut credinţă, smerenie şi fapte bune, sluga lui care era grav bolnavă nu
ar fi fost tămăduită. De aceea, credinţa este o virtute din cele mai mari,
fără de care nu se poate mântui nimeni".

Prin credinţă ne facem fii ai Împărăţiei cerului, prin credinţă facem faptele
cele bune, cele sufleteşti şi trupeşti.
Credinţa ne face să iubim pe vrăjmaşii noştri;
 credinţa ne face să urâm plăcerile lumeşti;
credinţa ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferinţe, să răbdăm lipsuri
şi să alegem viaţa înfrânată.
Credinţa ne face să spunem şi altora despre Dumnezeu, despre viaţa
veşnică şi despre osândirea păcătoşilor în iad.
Credinţa ne învaţă să fim smeriţi, să fugim de slava deşartă, să fugim de
oamenii gâlcevitori, invidioşi şi vicioşi.
Credinţa ne face să ne iubim unii pe alţii, să avem o viaţă înfrânată, o
pocăinţă sinceră cu lepădare de sine.

Noi, prin vechimea credinţei noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la

Dumnezeu, ne putem numi cu adevărat fiii Împărăţiei, dar să vedem dacă şi viaţa şi
faptele noastre sunt la înălţimea credinţei pe care o moştenim. Să vedem dacă viaţa
noastră se potriveşte cu viaţa înaintaşilor noştri şi dacă, nu cumva, ne asemănăm şi
noi cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care l-a mustrat cu aspre cuvinte
chiar în faţa sutaşului păgân atunci când a zis:... iar ei, fiii Împărăţiei, vor fi goniţi
în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor".

Poporul cel ales până la Mântuitorul a fost poporul evreu. De la Mântuitorul

încoace, Dumnezeu nu mai ţine seamă din ce neam face parte un creştin adevărat.
Toată creştinătatea botezată în numele Sf. Treimi, toată turma creştină de pe
întregul pământ se numeşte Noul Israel, poporul cel ales al lui Dumnezeu.

Sunt mulţi însă care se laudă că au credinţă, dar faptele lor îi dovedesc că sunt
mincinoşi, fiindcă credinţa fără fapte bune este moartă, după cum trupul fără suflet
este mort. Sufletul credinţei sunt faptele. Pe creştin îl cunoaştem că are credinţă
după fapte, aşa cum cunoaştem pomul după roade. Credinţa este pomul cu
crengile lui, iar faptele sunt roadele. Aşa cum un om nu se mulţumeşte de la un
pom numai cu frunze şi umbră, nici Dumnezeu nu se mulţumeşte cu creştinul fără
fapte bune.

Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea:

 mergerea la biserică în duminici şi sărbători (să se stea în biserică la

slujba Sf. Liturghii cel puţin aceste 2-3 ore, de la 9 la 12, şi să se ia parte
la această jertfă a Domnului Hristos);
 spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii;
 să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii;
 să spui şi altuia de Domnul Hristos, să cinsteşti sfinţii cu prinoase, să
cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă.
  să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi
să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă.

Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se osteneasă cineva în zadar. Cel care
nu îndeplineşte aceste fapte nu se poate spune că are credinţă. Când pronunţăm
cuvântul acesta credinţă să ne gândim că de el sunt legate toate aceste fapte ale
credinţei.

Creştinul trebuie să mai ia parte şi la masluri, să se spovedească şi să se

împărtăşească, căci dacă nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt
primite. Credinţă, spun în gura mare că au şi sectanţii şi toţi rătăciţii care s-au
lepădat de Biserică, de Sf. Taine şi de preoţie, dar nu au aceste fapte bune, aceste
fapte ale dreptei credinţe.

Sf. Scriptură spune şi mai lămurit: “Credinţă au şi diavolii şi se înfioară". Oare nu

ştiu ei cine i-a făcut? Desigur, dar faptele lor sunt drăceşti, rele şi nu vor să aibă
smerenie să se întoarcă la Dumnezeu şi să recunoască greşeala.

Păcatele împotriva credinţei sunt mai multe, dar cele mai însemnate sunt
acestea:
 Primul păcat: tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu sau necredinţa totală.
Acesta este cel mai greu păcat şi cad în el cei ce duc o viaţă stricată,
desfrânată, precum şi cei ce se încred în cărţile cu conţinut imoral, în
romane şi reviste pornografice.
 Al doilea păcat este credinţa falsă sau greşită, cum o au popoarele cu
religii deosebite ca: budiştii, mahomedanii, evreii şi mulţi alţii care nu cred
în Domnul Hristos şi care au rămas tot în păgânism.
 Al treilea păcat împotriva dreptei credinţe este indiferentismul, adică
indiferenţa sau nepăsarea omului faţă de problemele credinţei.
 Al patrulea păcat este scepticismul sau îndoiala în materie de credinţă.
Aceasta este o boală sau o trândăvie sufletească ce nu îngăduie celui atins
de ea să ia hotărâri temeinice faţă de credinţă. Cei atinşi de acest păcat au
credinţă, cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu vor să se
supună legii lui Dumnezeu.
 Al cincilea păcat este apostazia sau lepădarea de credinţa ortodoxă şi
trecerea la altă religie. Acest păcat este foarte mare pentru că omul leapădă
adevărul luminii depline şi îmbrăţişează întunericul minciunii şi al rătăcirii.
 Al şaselea păcat este schisma sau dezbinarea, adică nerecunoaşterea
autorităţii bisericeşti.
  Al şaptelea păcat este erezia sau abaterea de la unul sau mai multe din
adevărurile credinţei creştine. Ereziile au produs mari tulburări în viaţa
Bisericii.
 Al optulea păcat este bigotismul, adică credinţă tare, dar neluminată, care
pune preţ pe forme şi pe lucruri secundare şi neglijează fondul şi lucrurile
principale. Aşa sunt unele persoane care învaţă multe neorânduieli în viaţa
Bisericii.
 Al nouălea păcat este fariseismul sau ipocrizia, făţărnicia; adică acei
oameni care au credinţă doar în aparenţă.
 Al zecelea păcat sunt superstiţiile, adică credinţă şi practici care nu au nici
o bază raţională. Ca de exemplu: mulţi cred că le merge rău dacă au plecat
din casă şi au călcat cu piciorul stâng, întâi; ori, dacă au uitat ceva şi s-au
întors înapoi; dacă le-a ieşit cineva în cale cu un vas de apă gol; dacă le-a
ieşit preotul în cale; sau, cum cred unele femei, că e păcat să lucreze joile
după Paşti, marţile după Rusalii şi alte obiceiuri păgâneşti.
 Al unsprezecelea păcat împotriva credinţe adevărate este ocultismul; adică
magia, vrăjitoria, necromaţia, ghicitul în palmă, în cafea şi multe altele.

Acestea toate sunt păcate împotriva credinţei adevărate. De aceea, să luăm aminte
să nu ni se pară lucru de glumă, că diavolul a întins multe curse celui ce vrea să
creadă drept, ca să nu se poată mântui şi să cadă într-una din aceste curse. Iată de
ce creştinilor noştri de astăzi nu le ascultă Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai
întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri şi n-au credinţă întemeiată în Dumnezeul
minunilor, Dumnezeul creştinilor Iisus Hristos aşa cum a avut-o sutaşul din
Evanghelia de astăzi.

El a crezut temeinic în Mântuitorul Iisus Hristos că va putea să-i facă sluga

sănătoasă. El a venit cu smerenie, deşi era o personalitate pământească, şi nu s-a
socotit vrednic să intre Iisus în casa lui şi, chiar mai mult, nici n-a îndrăznit să dea
ochii cu El. El a avut fapte, dar ce fapte mari! Căci făcuse o biserică în cinstea lui
Dumnezeu, unde mergeau evreii şi se închinau, iar cât priveşte credinţa lui, am
văzut cum chiar Mântuitorul s-a mirat.

Creştinii noştri de astăzi, foarte mulţi din cei ce se bat cu pumnul în piept că se duc
pe la biserici şi că sunt credincioşi, când li se întâmplă vreo nenorocire sau boală
aleargă mai întâi la vrăjitoare, se mânjesc cu vrăji diavoleşti din tălpi până în
creştet, spurcând atât trupul cât şi sufletul, arvunindu-le pe amândouă pentru iad.
După ce fac toate acestea, vin apoi pe la biserică, zicând: Să o mai luăm şi prin
slujbe".
Ajungând la biserică, în loc să întrebe preoţii şi oamenii bisericii ce trebuie să facă,
se lasă iarăşi înşelaţi de diavol, căci le iese înainte (până şi aici) câte o babă fără
frică de Dumnezeu şi-i pun la cale să aprindă lumânările cu vârful în jos în sfeşnic,
să meargă pe la 9 biserici şi să pună numele duşmanilor în pomelnicul de morţi şi o
mulţime de astfel de învăţături greşite, încărcându-se de păcate.

Mare greşeală fac, şi cei ce învaţă aşa, şi cei ce ascultă, fiindcă rugăciunea acestora
se face spre păcat.

Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie şi noi să îndeplinim

unele condiţii, şi anume:
 Întâi, rugăciunea să izvorască din credinţă neclintită.
 Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul.
 Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora.
 Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola
judecătorului nedrept.
 Al cincilea, rugăciunile şi darurile nu sunt primite, să se ştie, acelora care
poartă supărare, duşmănie şi nu pot ierta.
 Al şaselea, să se ştie că rugăciunile nu sunt primite celor necununaţi la
biserică, cu binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar şi acasă.
Cei ce nu au cununie religioasă trăiesc în desfrânare şi păcatul acesta este
egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic din ce fac până nu se
cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici lumânarea
sau coliva.
 Al şaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinţilor pentru copiii care au
murit în vreuna din religiile rătăcite şi nici copiii nu pot face ceva pentru
părinţii care au murit rătăciţi în vreuna din secte, lepădându-se de
Biserică, de preot, de Sf. Taine, de sfintele icoane.
 Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul
descoperit, vopsite, fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate,
înzorzonate; toate acestea se roagă cu mândrie şi sunt o scârbă înaintea
lui Dumnezeu. De asemenea, nu sunt primite rugăciunile acelor femei care
vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din faţa Sf. Altar, în faţa sfintelor
uşi împărăteşti, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaţilor.
 Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care şi-au spurcat
bărbaţii, punându-le în mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de
la vrăjitoare şi descântătoare. Acea femeie care a făcut aşa să nu creadă că
mai poate trăi în casă cu un asemenea om spurcat. Să nu se gândească că mai
are vreo iertare fără spovedanie sinceră şi, mai ales, fără vreun canon mare şi
serios pe care să-l facă cu lacrimi toată viaţa. Dacă a apucat moartea acest
 suflet cu aşa păcate grele, îl aşteaptă plângerea şi scrâşnirea dinţilor în
întunericul cel mai dinafară, cum a spus Domnul Hristos în Sf. Evanghelie
de astăzi. Acea femeie care face astfel nu este o creştină, nici păgână nu se
mai numeşte şi nici chiar animal, căci animalele nu fac aşa ceva.

Ce înşelăciune grozavă este în lumea aceasta, fraţi creştini! Cum se mai străduieşte
omul, din toate puterile, să strângă, să aibă mult, să-şi împodobească trupul cu fel
de fel de îmbrăcăminte scumpă şi modernă, să se distreze prin chefuri şi păcate.
Mulţi şi-au vândut sufletul diavolului numai ca să poată câştiga aceste lucruri
trecătoare. O tânără vândută demonului a făcut aceasta ca să se mărite cu cine vrea,
să facă ce vrea în lumea aceasta, să fie bogată dar, nu mai poate scăpa de duhul
necurat şi nu numai de el, ci de o droaie de duhuri necurate, şi acum plânge că nu
ştie ce să facă, de luni de zile nu mai poate dormi.

Iată lume înşelată de duhuri necurate, pentru lucruri trecătoare! Sufletul este lăsat
în părăsire; el, care este cel mai scump, este ca un om necuviincios, bolnav şi
paralitic, ca sluga sutaşului care zăcea spre moarte. Sufletul este înfometat şi
însetat pentru că el caută altceva, o hrană şi o băutură sfântă care este Cuvântul
lui Dumnezeu şi, dacă nu găseşte această hrană, se îmbolnăveşte, suferă şi
moare. Totuşi, această hrană mântuitoare există, ea se găseşte în Sf. Biserică, dar
oamenii sunt aşa de întunecaţi, aşa de rătăciţi şi cu mintea împărţită, că parcă nu
aud, nu văd, nu simt să vină în locaşul Domnului să se hrănească.

Îmi aduc aminte de o veche istorioară de unde putem trage o frumoasă învăţătură.
Se spune că doi călători, rătăcind printr-o pustietate, ajunseră în primejdia de a
muri de foame şi de sete. Deodată, în zare, se iveşte un pom înalt cu umbră
deasă. Când ajung lângă el bieţii călători, cu bucurie observară că au găsit o
traistă de la alţi călători şi, plini de bucurie, nădăjduiau că vor găsi în ea ceva de
mâncare. Au desfăcut în grabă traista, dar, vai, în ea nu găsiră decât aur, iar
aurul acela nu putea să le astâmpere foamea şi setea. Puţin mai departe de ei se
găsea un izvor cu apă limpede, dar ei, neştiind, şi fiind fără putere, au murit
acolo lângă traista cu aur.

Aşa se întâmplă şi cu noi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta nu are nici o
hrană pentru suflet, e un pustiu fără apă, fără pâine sufletească. Vai, câte suflete
mor de foame şi de sete lângă bogăţiile şi averile lumii acesteia trecătoare. Ei nu
cunosc izvorul acesta limpede care este Sf. Biserică. Ei nu au credinţă şi nu pot să
se adape şi să se hrănească în Casa lui Dumnezeu, mor de foame lângă traista cu
bani. Bani sunt destui, dar sufletul e pustiu şi, dacă nu se întorc la Dumnezeu, vor
pieri în blestem dumnezeiesc.
Să ne silim cu toţii să reparăm trecutul nostru, să avem o credinţă vie în
Dumnezeul cerului şi al pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru şi
sfinţi trebuie să fim şi noi, să nu zicem ca necredincioşii, că de ce mergi aşa des
la biserică, că doar nu ai să te faci sfânt?! Sfinţi trebuie să ne facem, căci dacă
vrem să locuim şi noi cu sfinţii, sfinţi trebuie să ne facem. Cine vrea să locuiască
cu demonii în iad, să trăiască în păcate, să se întineze mereu, că la ei vor ajunge.

Să trăim în sfinţenie, fraţi creştini, şi în viaţă curată. Să ne lepădăm de toate

păcatele care ne spurcă sufletul şi trupul. Astăzi este ziua când trebuie să ne
hotărâm, până când nu e prea târziu, căci dacă ne va apuca moartea în păcate grele
ne va trimite şi pe noi în plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi, acolo, în zadar vom
striga să ne miluiască Dumnezeu. Atunci vor blestema părinţii pe copii, căci şi-au
pierdut sufletul pentru ei alergând să le agonisească fericirea pe pământ.

Atunci vor blestema copiii pe părinţi şi vor scrâşni cu dinţii asupra lor, zicându-le:
Blestemaţi să fiţi voi, părinţilor, că nu ne-aţi arătat calea cea dreaptă a credinţei şi
ne-aţi lăsat să ne tăvălim în noroiul plăcerilor păcătoase; nu ne-aţi învăţat credinţa,
să mergem şi noi la biserică, să ne spovedim, nu ne-aţi sfătuit pe noi să ne
cununăm, nu ne-aţi spus cât de greu este păcatul avorturilor, iar acum să ne
chinuim aici în veci".

Atunci vor scrâşni cu dinţii soţiile împotriva soţilor şi vor zice: Blestemaţi să fiţi
voi, că ne-aţi pus la cale să ne omorâm copilaşii în pântece şi ne-aţi împiedicat să
mergem la biserică, nu ne-aţi dat voie să postim, să ne spovedim, să ne îndreptăm".

Aşa se vor chinui, vor plânge şi se vor tângui în întunericul cel groaznic împreună
cu diavolul şi cu toţi cei înşelaţi de ei în vecii vecilor. Să scuturăm solzii cei negri
de pe ochi şi să ne întoarcem la Dumnezeu, acum cât mai e timp, strigând cu
pocăinţă şi cu smerenie ca să luăm iertare.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai
venit în lume să vindeci toată boala şi neputinţa, zi Tu un cuvânt dumnezeiesc
acestor suflete ce s-au adunat aici în Sfântă Casa Ta, fă, Dumnezeul cerului, să
se tămăduiască toţi de bolile cele sufleteşti şi trupeşti.

Deschide ochii sufletelor celor ce Te caută pe Tine şi care au venit aici şi ajută-
ne la toţi ca, în ziua cea de apoi, să ne odihnim şi noi în sfântă Împărăţia Ta cu
toţi aleşii Tăi cei din veac.
Amin.
 Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului

Toate minunile Domnlui pe care le istorisesc Sfinţii Evanghelişti, sunt vrednice

de multă meditaţie asupra lor. Ele dau sufletului evlavios o îmbelşugată hrană
duhovnicească. Sunt însă, în special, unele minuni, pe care Sfinţii Evanghelişti le
expun mai pe larg şi amănunţit…, voind să arate însemnătatea lor deosebită. În ele
se desemnează caractere minunate şi din pricina aceasta rămân pentru toţi vecii
ca nişte învăţături însemnate pentru toţi creştinii.

Aşa este şi minunea vindecării slugii sutaşului din Capernaum, în care este
evidenţiată o credinţă vie, înfrăţită cu o altă virtute nepreţuită şi anume
SMERENIA. Ca un adevărat istoric, Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă
persoanele şi locul minuni despre care vorbim; şi iată cum: “Pe când intra în
Capernaum s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, servul
meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se” (Matei 8,5-6). Acest
eveniment a avut loc imediat după Predica de pe Munte. Când Mântuitorul Se
cobora de pe Muntele Fericirilor, a întâlnit mai întâi pe un lepros, pe care l-a
vindecat, iar, când să intre în Capernaum, S-a întâlnit cu sutaşul.

Acesta s-a grăbit să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul, care atins de o boală
grea, căzuse în paralizie şi se chinuia cumplit; deci, acest sutaş este persoana cea
mai însemnată, în jurul căruia se învârte relatarea şi explicarea acestei minuni.
Neîndoios, acest sutaş era dintre neamuri (păgâni), în ceea ce priveşte religia lui. El
era născut şi crescut în idolatrie. Îşi petrecuse o mare parte a vieţii sale în rândurile
armatei romane şi acum se afla în suita lui Irod, avându-şi garnizoana în
împrejurimile oraşului Capernaum. Numele de SUTAŞ provine de la o sută, adică
era comandantul la 100 de militari, echivalentul în zilele noastre şi în armata
română cu căpitanul, care îndeplineşte funcţia de comandant de companie. Sutaşul,
vom vedea, căci era totuşi un cinstitor de Dumnezeu.

Viaţa cea restrânsă din tabără şi din armată, disciplina militară aspră şi silnică,
jafurile pe care le comiteau soldaţii romani şi pe care le pomenea Sfântul Ioan
Botezătorul, mustrându-i foarte aspru, puterea pe care o aveau superiorii asupra
soldaţilor şi care era lipsită de blândeţe, smerenie şi evlavie, toate acestea
constituie piedici, dar ele nu sunt de netrecut, când cineva are voinţă să treacă peste
ele. Dovada este că mulţi ostaşi, precum smeritul sutaş, apoi sutaşul Corneliu şi
atâţia alţi ofiţeri superiori, precum Sfântul Sebastian, Sfântul Gheorghe, cei doi
Teodori şi alţii, până în zilele noastre, s-au arătat şi se arată cinstitori de
Dumnezeu.

Din ostaşi ai puterii pământeşti, ei se fac ostaţi ai lui Hristos şi ai Împărăţiei

Sale. Acest fenomen nu se explică altfel decât aşa: că Dumnezeu îşi are partea sa
de credincioşi din toată rânduiala, din toate funcţiile şi din toate poziţiile sociale şi
economice din toate timpurile. La fel are şi diavolul. Cei indiferenţi la mântuirea
lor, să ia bine seama la adevărul acesta şi să nu îşi scuze niciodată necredinţa şi
mondenitatea lor, prin poziţia, prin situaţia sau prin serviciul lor. De exemplu şi la
noi la români, pe timpul dictaturii comuniste, pentru un cadru militar era foarte
greu să-şi manifeste public credinţa religioasă, mulţi declarându-se, nu din
convingere, ci din obligaţie atei. Le-am putea găsi scuză, dar exemplul sutaşului
din Evanghelia de azi, nu permite acest lucru. Nu-l permite nici Mântuitorul, Care
zice: “Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, Îl voi mărturisi şi
Eu pe el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de
Mine înaintea oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu
Care este în ceruri” (Matei 10,32-33).

Aşadar, sutaşul din Capernaum era un suflet bun, gata să primească adevărul şi
să lucreze virtutea. Mai înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, sutaşul primise în
sufletul său învăţătura iudeilor despre un singur Dumnezeu adevărat. Cu
autoritatea pe care o avea ca ofiţer al armatei romane, el întărea pe iudei şi
devenise un binefăcător deosebit al lor. Lucru acesta l-au mărturisit chiar evreii,
astfel: “că iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,5).

Ce putem învăţa de la acest sutaş? În primul rând, sutaşul s-a apropiat de

Hristos, rugându-se. S-a apropiat de Domnul, nu ca unul care are stăpânire şi din
pricina poziţiei înalte, manifestă acea mândrie şi trufie pe care o dau de obicei
dregătoriile înalte. S-a apropiat, nu în felul lui Neeman Sirianul “cu cal şi trăsură”
(4 Regi 5,9), ca să-şi afle tămăduire. Sutaşul s-a apropiat de Iisus rugându-se. El a
venit fără pompă, fără fală, cu toată simplitatea, cu înfăţişarea şi aparenţa de
rugător, care simte în adâncul sufletului său nevoia de a se smeri în faţa Aceluia
Căruia I Se adresează; aceasta findcă şi cei mai de frunte oameni, conducătorii cei
mai puternici şi mai slăviţi, aristocraţii cei putrezi de bogaţi, când se adresează lui
Hristos, nu sunt decât nişte cerşetori umili.

Aşadar, sutaşul, atât prin înfăţişarea lui smerită, cât şi prin cuvântul DOAMNE, cu
care I Se adresează lui Hristos, recunoaşte în Domnul Stăpânirea cea mai presus de
toate. Sutaşul avea în străfundul sufletului său convingerea formată, că este de-
ajuns să-I spună lui Iisus nevoia pentru care a venit să-L roage. Însă pentru cine
se ruga sutaşul? Nu cumva pentru soţia sa? Nu. Nu cumva pentru fiul său precum a
făcut un slujitor împărătesc? Nu. Nu cumva pentru o rudenie de-a sa? Nu. Sutaşul
se roagă pentru robul său, deşi în vremea aceea, boala sau moartea unui rob nu
era considerată ca un eveniment care să provoace nici cea mai mică mişcare
sufletească în familia care avea robi. Sclavii nu erau nici ca servitorii zilelor
noastre, care, în familiile de creştini autentici, sunt consideraţi ca membrii familiei.
Robii erau consideraţi mai prejos decât vitele. Stăpânii lor aveau dreptul să-i
folosească după bunul lor plac: să-i omoare când vor, să-i pună să se omoare între
ei cum era în luptele de gladiatori, să-i taie în bucăţi şi să-i dea mâncare peştilor.
Romanii aveau dreptul să-i ducă pe robii bătrâni şi bolnavi într-o mică insulă a
Tibrului, ca să moară acolo flămânzi şi netrataţi. Tocmai datorită acestui fapt
milostivirea sutaşului pentru robul său apare, nu numai neobişnuită pentru acea
vreme, ci şi foarte asemănătoare cu iubirea de oameni creştină, iubire pe care o
putem constata că în zilele noastre s-a răcit foarte tare, noi fiind creştini, mai mult
cu numele, decât cu fapta. Este un lucru de o importanţă strategică în această
pericopă evanghelică.

Sutaşul, care până ieri a fost închinător la idoli, nu aleargă la vrăjitori, la

fermecători sau descântători, cum fac mulţi creştini în zilele noastre. El aleargă la
Hristos, creştinii Îl părăsesc treptat pe Hristos. Să avem credinţa ortodoxă, dar să
fie tare ca şi a sutaşului, ca să dobândim împărăţia lui Dumnezeu.
Amin.
 Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a IV-a după
Rusalii - "Doamne, nu sunt vrednic..."

(Duminica a IV-a după Rusalii; Mt 8,5-13 )

Laolaltă cu Hristos în Capernaum (Mt 8, 5). Aici, Domnul este întâmpinat de

vestea unei boli, a unei "slăbănogiri". Nu era întâia dată. În fapt, El pentru aceasta
şi venise, ca să ne vindece din "slăbănogeala cea sufletească" (Marcu Ascetul),
ridicând, o dată cu vindecarea, blestemul care cuprinsese cu moarte sufletul nostru.
O dragoste nebună ni L-a trimis pe Hristos în întâmpinare. Astăzi, El este Cel
întâmpinat de dragostea sutaşului, care mijloceşte pentru sluga lui. O dragoste
care are acelaşi caracter de fond cu dragostea Tatălui, Care L-a trimis pe Fiul
Său, Unul-Născut, ca să moară pentru noi. E dragostea născută din durerea de
durerea celui de lângă tine.

Un cetăţean roman, ostaş al imperiului care subjugase neamul lui Israel - oricum,
un asupritor - se roagă pentru sluga lui (Mt 8, 6). Fisura se făurise prin intrarea în
lume a Dumnezeului Iubirii, a Dumnezeului Care este Iubire. Şi rezona acum
această Iubire cu iubirea omului acestuia, care a renunţat la orice fel de orgoliu,
mai ales la acela - deloc uşor de purtat - al cotropitorului care are tot felul de
drepturi. Sutaşul acesta se deşartă de slava sa, se revarsă de slava lui (cum ar zice
Părintele Stăniloae) omenească, umplându-se de iubire, de dragoste născută din
durere. Şi aceasta, dinaintea Celui Care, "chip de rob luând", El Însuşi Se deşartă
de slavă (Filip 2,7), ca să umple lumea de slava smereniei Sale.

De aceea se entuziasmează Dumnezeu înaintea sutaşului. Înţelege că nu a venit

degeaba, că deja harul pe care fapta Întrupării Sale îl revarsă peste lume mişcă
lumea, o restaurează. .. Că Raiul îşi culege deja oamenii, dintre care sutaşul are
ceva deosebit. Prin el, "neamurile" ("goimi", cum i-ar zice evreul) sunt apte să
vibreze la Dragostea întrupată.

Se entuziasmează Hristos pentru că, El Însuşi aflat în slujba Tatălui Care L-a trimis
în lume şi a Cărui voie o caută în permanenţă, află un alt sutaş, care, deşi pus peste
o sută de oameni, nu cere biruinţe în bătălii sau arginti făuriţi din mită, nici vitejie
peste a celorlalţi, ci, preînchipuind parcă sau mai bine spus, pre-împlinind parabola
cu Păstorul cel Bun, căuta mai întâi (din exact o sută de oi) pe oaia cea slăbănogită,
pierdută prin valea morţii, fără de care turma nu i-ar mai fi întreagă.

Ciudată predispoziţie la unul care n-ar trebui să pună prea mare preţ pe soldaţi,
câtă vreme noile cuceriri ale Imperiului îi ofereau un rezervor de înlocuiri posibile.
Exact această predispoziţie entuziasmează pe Hristos. Anume aceea a celui care
caută pe oaia cea pierdută, semn că-l doare inima de oi, că nici una nu-i este
indiferentă.
Putem bănui orice. Că bătălii făcute împreună îi uniseră pe cei doi. Că vor fi
împărţit arşiţa zilei şi frigul nopţii; că, poate, altădată, în vreo bătălie omenească,
sluga îl salvase pe sutaş... Oricum, o prietenie bărbătească pare că-i uneşte şi-i
aduce dinaintea lui Dumnezeu. Fie acestea toate adevărate şi tot merită sutaşul
cinstea pomenirii în Evanghelie, căci toate acestea l-au unit nu doar cu sluga sa, ci
şi cu Stăpânul cel Mare, Care este Hristos. Taina nevăzută a prieteniei cu Hristos.
Ea se face vădită şi aici. Că nu pot fi prieteni decât bărbaţii de acelaşi cin, de
aceeaşi tărie spirituală. Şi sutaşul are ceva din Hristos în el, din această dragoste
durută, născută din durere... Această dragoste care, ca toate iubirile adevărate, este
foarte atentă la toate amănuntele, dragostea discretă şi suavă care, atingând acum
boalăa moartea (căci orice boală are ceva de moarte în ea), o învinge, cu boala pe
boală călcând, înainte de a călca cu moartea pe moarte...

Aşa este mereu cu Hristos! Vibrează mereu la ceea ce-Şi află al Său în noi, în
fiecare dintre noi în parte. La rănile noastre făcute pentru El şi pentru Evanghelia
Sa - mai întâi - dar şi la rănile care ne-aseamană cu rănile pe care El le poartă de
dragul nostru. Un sutaş roman, duşman şi fals stăpân al lui Israel, scos din
anonimat prin gesturi atât de fireşti, atât de necesare totodată pentru ca Hristos să
nu fie lăsat în anonimatul istoriei. El, omul de alt neam, făcându-se poarta de aur
intrării noastre în harul lui Hristos! Toţi ceilalţi, de alt neam decât iudeu, prin
modul de a fi al sutaşului, ne facem fraţi ai lui Hristos, mijlocitori ai vindecării
celor de lângă noi.
În Viaţa şi petrecerea Părintelui Dometie Manolache (de la Mănăstirea Râmeţi -
Ed. Eicon, 2003) se povesteşte cum acest "duhovnic al moţilor" a murit cărând, la
vreme de grea inundaţie, pâine maicilor şi celor din larga obşte a ucenicilor săi,
peste munte... Sub greul sac al merindei acesteia de apă şi făină, făcutu-s-a
Părintele acesta icoana celui ce-şi pune viaţa pentru Hristos - Cel căzut sub Crucea
Golgotei, ca niciodată să nu mai murim de foamea de cer - împlinind, la superlativ
(adică "în sfinţenie") harisma sutaşului, punându-şi viaţa pentru prietenii săi. Căci
mereu trimite Hristos, slăbănogilor, sutaşi milostivi, ostenitori ai dragostei născute
din durere.

Să luăm aminte dar! Azi, în Capernaum şi oriunde se vesteşte Evanghelia aceasta,

Hristos Se bucură! Aflat-a în sutaş prieten de nădejde! Aflat-a oare şi în noi?

(Extras din cartea: Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Iubesc, Doamne,
ajută neiubirii mele!...)
 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, Evanghelia zilei [Mt. 8, 5-13] este o subliniere
faptică a măreţiei credinţei. E o punere în relief a ceea ce înseamnă să te încrezi
în Dumnezeu.

Pentru că ecatontarhul/ centurionul nu L-a ispitit pe Domnul, nu L-a pus la

încercare ca să vadă dacă poate să facă această vindecare şi nici nu a negociat
vindecarea slugii lui ci s-a încrezut în cuvântul Domnului, în voia Lui. De aceea şi
Domnul a mărturisit credinţa lui curată, autentică, încredinţarea/ lăsarea lui în
voia lui Dumnezeu şi ne-a dat-o drept paradigmă/ exemplu pentru toţi.

Şi de ce este paradigmatică încrederea totală în Dumnezeu? Pentru că aceasta nu

caută să răstălmăcească cuvintele Tradiţiei, nu încearcă să-i ridiculizeze pe Sfinţi,
nu încearcă să scape de greutăţi într-un mod necuvios, ci suportă durerile,
aşteptările, neîmplinirile cu încrederea neţărmurită, fără margini în Dumnezeu,
Care este credincios făgăduinţelor/ promisiunilor Sale.

Dacă e să îl aducem pe ecatontarh în zilele noastre, el ar fi un ortodox riguros în

viaţa lui, atent la toate detaliile şi care în fiecare clipă a vieţii lui se simte văzut şi
condus de Dumnezeu. Motiv pentru care nici nu se necăjeşte prea mult când e
vorbit de rău şi nedreptăţit şi nici nu se bucură când cei care îl nedreptăţesc se
îmbolnăvesc, sunt făcuţi de ruşine sau prinşi cu matrapazlâcuri.
De ce? Pentru că El ştie că istoria şi viaţa cotidiană nu se desfăşoară după voia
exclusivă a oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu şi a oamenilor. Că Dumnezeu
punctează clipă de clipă viaţa noastră, că El nu ne lasă singuri şi că dacă Îl
simţim pe El cu noi şi în noi, atunci nedreptăţirea, necazul, durerea, boala, nu
sunt o urmare a îndepărtării lui Dumnezeu de noi ci de lămurire şi întărire
duhovnicească.

Aşa se judecă istoria: duhovniceşte! Din perspectiva schimbărilor interioare ale

oamenilor. Nu după ce se petrece în afară, în mod exterior…ci după ce se petrece
înlăuntrul oamenilor.

Pentru că bucuria poate aduce şi infatuare, după cum nefericirea poate aduce şi
umilinţă. Iar Dumnezeu potriveşte/ îngăduie vremurile, anotimpurile, intemperiile,
bucuriile şi necazurile pe măsura interiorităţii oamenilor. Pentru că Dumnezeu
caută îndreptarea tuturora, chiar dacă, în mod faptic, doar câţiva înţeleg în mod
abisal schimbările istoriei, motivele pentru care se petrec lucrurile şi care cer şi
reconfigurarea/ schimbarea noastră.

Iar Evangheliile se tot repetă în cultul Bisericii pentru ca să ne facă să înţelegem

că vorbesc despre lucruri esenţiale, care ne sunt proprii şi nouă ca şi celor de
acum 2000 de ani.

Pentru că şi ei şi noi şi urmaşii noştri au nevoie de o viaţă verticală, de o viaţă

trăită în nădejdea făgăduinţelor lui Dumnezeu cu Biserica Sa.

Şi credinţa ecatontarhului e credinţa de care cu toţii avem nevoie pentru că măreţia

ei înseamnă aşteptarea şi ascultarea necontenită a voii lui Dumnezeu cu noi.
Aşteptarea luminării de la Dumnezeu, a ajutorului Său, a intuirii a ceea ce
trebuie să facem clipă de clipă.

Acesta e motivul pentru care ortodocşii caută sfat la oamenii duhovniceşti, la

oamenii pe care îi simt mai aproape de Dumnezeu, prin cunoaşterea, experienţa
şi curăţia vieţii lor. Cer cuvinte…după cum ecatontarhul cerea numai cuvântul
vindecător al Domnului pentru însănătoşirea slugii lui paralitice.

Şi când ceri cuvânt…te ceri pe tine, îţi ceri normalitatea, îţi ceri aşezarea în
relaţia vindecătoare, care te scapă de suferinţa nevorbirii, a necomunicării, a
necomuniunii, a neiubirii.
În mod indubitabil, Domnul cunoştea credinţa centurionului, pentru că e
Dumnezeul tuturor, Care cunoaşte toate gândurile şi faptele noastre mai înainte
ca noi să ne naştem. Însă Sfântul Matei spune că Domnul „S-a minunat”, S-a
umplut de uimire pentru frumuseţea credinţei, a încrederii ecantotarhului în
Dumnezeu.

Şi s-a spus acest lucru pentru ca să aflăm că Hristos ca om sau după umanitatea
Sa S-a minunat de credinţa lui, pentru că omul cuvios se bucură imens când
găseşte în altul o viaţă bogată în credinţa în Dumnezeu.

Hristos S-a uimit, S-a bucurat mult, pentru că Hristos Dumnezeu a umplut
umanitatea Sa şi prin ea, şi pe a noastră, de normalitatea trăirilor şi a manifestărilor
umane trăite în comuniune cu Dumnezeu. El S-a uimit, pentru ca noi să ne
uimim, să ne bucurăm când întâlnim un om care trăieşte drept, care creează
lucruri enorm de frumoase şi de înţelepte, care are mult eroism şi multă
candoare în viaţa lui.

Aşa înţelegem cât de dezastruos este pentru noi păcatul împotriva harului lui
Dumnezeu. Pentru că atunci când nu sprijinim pe omul care gândeşte şi acţionează
cuvios, pe cel care are proiecte mari şi înălţătoare pentru toţi, când nu-l călăuzim
cu frică şi cu cutremur pe cel care Îl caută cu înfocare pe Dumnezeu, luptăm
împotriva harului lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Însuşi, Care îi sprijină pe toţi
aceştia.

Măreţia credinţei e măreţia conştiinţei curate.

Însă până acolo, până la această imensă credinţă, trebuie să încurajăm pe oricine
caută adevărata şi dreapta credinţă şi să-l călăuzim la izvoarele/ sursele credinţei
noastre. Şi trebuie să Îl ducem pe fiecare ortodox şi pe fiecare om care caută
adevărul îndumnezeitor al Ortodoxiei la Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei, care
tălmăcesc Scriptura, cultul, viaţa ortodoxă şi la teologii care caută să cuprindă cât
mai mult din autenticul vieţii cu Dumnezeu.

Şi dacă începem să citim pe secole pe Sfinţii lui Dumnezeu şi pe teologii Bisericii

vedem grija lor constantă pentru păstrarea credinţei şi a modului autentic de
vieţuire ortodoxă, care e în Biserică, prin participarea la slujbe şi la o viaţă de
frăţietate şi de curăţie virtuoasă.

Pentru că derapajele morale vin din derapajele religioase.

Obiceiurile şi faptele rele vin dintr-o nealtoire frumoasă, autentică, la tot modul de
a gândi şi de a trăi al Ortodoxiei.

Însă numai dacă îţi asumi greşelile şi vrei să le îndrepţi în mod coerent ajungi
să te pui, tot mai mult, în palmele lui Dumnezeu, pentru ca El să te poarte spre
Sine.

Pentru că asta a făcut, iubiţii mei, ecatontarhul/ centurionul Evangheliei de azi: s-a
lăsat la cuvântul lui Dumnezeu, la voia Lui, la decizia Lui. A lăsat viaţa şi ieşirea
din durerea imensă a slugii lui la latitudinea lui Dumnezeu.

Însă această lăsare a noastră în voia lui Dumnezeu nu înseamnă pasivitate! Ci,
dimpotrivă, înseamnă un tot mai mare dinamism. Pentru că noi ne lăsăm în
mâinile lui Dumnezeu, în voia Lui pe măsură ce devenim tot mai proprii Lui, tot
mai curaţi, tot mai atenţi, tot mai profunzi în citirea cuvintelor Lui.

Ecatontarhul credea în vindecarea slugii prin cuvântul Domnului dar a venit şi I-a
şi spus-o Domnului. El a venit atât de convins de vindecarea slugii lui încât privea
lucrurile ca şi când vindecarea se produsese deja.

Pentru că asta înseamnă să te rogi lui Dumnezeu: să nu te îndoieşti nici o clipă

de împlinirea rugăciunii tale. Să crezi că Dumnezeu va asculta şi împlini
rugăciunea ta aşa cum El va dori şi când va dori…dar o va împlini.

Şi ştiţi ce se petrece interior cu un astfel de om, care se încrede cu totul în

rugăciunea să către Prea Curata Treime? Nu mai e apăsat de grijă şi nici de o
încordare păcătoasă pentru ziua de mâine, pentru că El aşteaptă voia Lui.

Şi când Îl aştepţi pe Dumnezeu cu adevărat, El nu întârzie prea mult! El nu te lasă

să aştepţi prea mult…pentru că El e credincios făgăduinţelor Sale şi e binevoitor
cu cei care Îl primesc cu toată inima.

Cu alte cuvinte: nu vă stresaţi peste fire cu griji păcătoase, ci lăsaţi-vă conduşi de

eliberarea interioară pe care ţi-o dă viaţa trăită în aşteptarea voii lui Dumnezeu
cu noi!

El va veni şi nu va întârzia! Domnul Se va arăta prea minunat în viaţa noastră şi nu

ne va ocoli!
Însă El Se va arăta în viaţa noastră, în primul rând, ca Dumnezeul Care ne
curăţeşte de păcate, Care ne iartă, Care ne luminează asupra vieţii noastre, Care
ne îndrumă, Care ne sfătuieşte, Care ne întăreşte, Care ne simplifică, Care ne
înfrumuseţează, Care ne bucură, Care ne eliberează de fricile obsedante.

Şi prin asta observăm perena actualitate a Evangheliei de astăzi, pentru că ea ne

vorbeşte despre neabdicarea de la voia lui Dumnezeu.

Pentru că demonii ne sugerează continuu că tocmai viaţa noastră religioasă şi

dreptatea noastră sunt motive de stagnare şi de neîmplinire socială.

Însă Evanghelia de azi vine şi ne spune contrariul: că împlinirea reală e împlinirea

interioară, e simţirea faptului că Dumnezeu e cu noi…şi nu prosperitatea socială!
Fără prosperitatea duhovnicească, fără simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa
noastră, prosperitatea socială e un chin, o dezolare, o traumă continuă.

Pentru că omul nu trăieşte numai prin prisma banilor, a divertismentului şi

exceselor de tot felul ci, în primul rând, din liniştea conştiinţei şi din bucuriile
credinţei, dintr-o educaţie sănătoasă şi complexă, dintr-un mod echilibrat şi
duhovnicesc de împreună vieţuire cu Dumnezeu şi cu oamenii. Amin!
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului

Textul Evangheliei din Duminica de astăzi ne aminteşte de o stare socială din

vechime, care a înjosit multă vreme demnitatea umană şi care este condamnată de
toate legile omeneşti. Este vorba de sclavie sau de robie.

Pe vremuri, un rob sau o slugă nu era preţuită ca o fiinţă omenească, ci era înjosită
şi complet la discreţia stăpânului care avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei.

Iisus vindecă pe sclavul sau robul unui sutaş păgân, adică al unui ofiţer din armata
romană, la cererea stăruitoare a acestuia.

Faptul că, deşi era un ofiţer superior şi străin de neamul iudeilor, poartă de grijă
slugii sale, arată respect şi smerenie faţă de Iisus şi faţă de neamul iudeilor,
dovedeşte că sufletul său depăşea asprimea orânduirii sociale a sclaviei, că nu era
robit prejudecăţilor sociale ale vremii. Sutaşului i se face milă de suferinţele slugii
sale şi are milă pentru un suflet necăjit de slugă, care nu are alt sprijin decât
bunătatea inimii omeneşti.

Fapta de iubire a sutaşului este vrednică de luat în seamă, mai ales că acesta a fost
pătruns de adevărul că are înaintea lui pe Domnul şi făcătorul firii, înaintea căruia
se pleacă şi pe care îl ascultă toate puterile cereşti, aşa cum îl ascultă şi pe el –
sutaşul – cei ce stau sub a lui stăpânire. Credinţa sutaşului este mare şi puternică
şi îmbrăcată în veşmântul smereniei, când a cerut ajutorul lui Iisus, Învăţătorul
care vindeca multe boli şi neputinţe în popor: “Doamne, slujitorul meu zace
neputincios.
- Voi veni şi-l voi vindeca”, a răspuns de îndată Domnul Hristos.

Atunci, o rază de lumină a credinţei şi smereniei a strălucit în inima sutaşului şi a

zis: “Doamne, nu sunt vrednic de cinstea de a-mi trece pragul casei mele. Sunt
păgân, sunt păcătos, nu merit atâta osteneală. Putere ai să porunceşti, precum am
şi eu autoritate peste oştenii mei”.

În aceeaşi clipă, de pe buzele Mântuitorului au răsunat cuvinte de negrăită laudă la

adresa sutaşului păgân, cum nu le-a auzit nimeni dintre fiii poporului ales: “Nici în
Israel n-am aflat atâta credinţă… Mergi şi să-ţi fie precum ai crezut!” Evanghelia
se încheie cu mărturia că puterea Fiului lui Dumnezeu a lucrat când i-a spus
sutaşului: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui din ceasul
acela” (Mat. 8, 13).

Cunoscând conţinutul, să ne întrebăm: ce învăţăm din această pericopă

evanghelică, ce mesaj ne trimite peste veacuri nouă, creştinilor de astăzi? Din
Sfânta Evanghelie de azi învăţăm despre trei lucruri foarte importante pentru
noi şi a noastră mântuire: iubire, smerenie şi credinţă.

Iubirea este porunca supremă şi legea fundamentală a creştinismului. Dumnezeu

este iubire. Din El izvorăşte adevărata iubire şi la El trebuie să ajungă orice iubire.
Credinţa, mântuirea lumii sunt dovezi nezdruncinate ale iubirii nemărginite şi
necuprinse a lui Dumnezeu. Omul este creat din iubire şi nu poate trăi fericit fără
iubire. Cu drept cuvânt se spune că sufletul omului este atât de mare cât este şi
iubirea lui.

Sfinţii Părinţi numesc iubirea regina tuturor faptelor bune şi că ea trebuie

îndreptată către orice om, ori de ce neam, credinţă, stare socială, culoare ar fi el.

Cel ce face bine aproapelui, ba mai mult, îi face bine aceluia căruia nu ar fi vrednic
de o astfel de iubire, imită pe Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni, buni
sau răi, între grâu şi neghină până la seceriş. Porunca iubirii aproapelui rămâne
obligatorie cât va fi lumea. Ba ea va fi valabilă şi în împărăţia de dincolo de veac.
Căci în vreme ce credinţa se va sfârşi, iar nădejdea va face loc vederii lucrurilor
nădăjduite, dragostea va rămâne. “Dragostea nu va pieri niciodată” (I Cor. 13, 8).
Mai mult decât atât, Iisus a făcut din porunca iubirii testamentul Său, zicând:
“Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii!” (Ioan 15, 22). Dragostea
după cuvântul Mântuitorului satură pe cel flămând, adapă pe cel însetat, găzduieşte
pe cel străin, îmbracă pe cel gol, îngrijeşte pe cel bolnav şi mângâie şi ajută pe cel
în necaz. Într-adevăr, un dram de iubire este greu de cântărit. Căci creştinul pătruns
de dragoste nu supără sub nici o formă pe aproapele său; dragostea nu îngăduie să
facem rău aproapelui, nu asupreşte pe nimeni, nu insultă, nu minte, nu înşeală,
îndelung rabdă, se milostiveşte (I Cor. 13, 4-6).

În lumina învăţăturii Evangheliei, Dumnezeu nu sălăşluieşte numai în ceruri sau pe

masa sfintelor altare, în taina Sfintei Euharistii, ci poate fi descoperit în persoana
fiecărui om în nevoi, necaz, primejdie. Aşadar, Iisus aşteaptă iubirea noastră la un
colţ de stradă, pe un pat de spital, într-un azil de bătrâni, într-o casă de orfani, în
casa unor vecini care plâng şi n-are cine-i ajuta.

Milostivii credincioşi, care împart pâinea lor cu cei ce duc lipsă sau zac
neputincioşi în boală, şi mângâie pe cei cu inimi îndurerate sunt “slujitori” ai lui
Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine de lucru.

“Omule, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, de nu-i dai astăzi nimic lui Hristos,
dincolo El nu va avea trebuinţă de tine. Aici flămânzeşte El, aici însetează. Iisus
însetează după mântuirea ta. De aceea vine El ca un cerşetor, de aceea umblă
gol. Prin aceasta Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască împărăţia; nu-L trece cu
vederea”.

“Învăţaţi-vă de la Mine, zice Mântuitorul, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi

găsi odihna sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Ca să înţelegem mai bine
frumuseţea acestei virtuţi – smerenia – şi trebuinţa ei, să ne aducem aminte că Fiul
lui Dumnezeu s-a pogorât din cer ca să ne înveţe nu numai prin cuvinte, dar mai
ales prin faptele Sale.

Sfântul Vasile cel mare zice: “De la naştere până la moarte a fost numai cale de
umilinţă. A voit să fie tăiat împrejur, ca un păcătos, fuge în Egipt ca un fricos, se
botează împreună cu păcătoşii şi cu vameşii, asemuindu-se cu ei. Când mai
târziu voiau să-L cinstească şi să-L facă rege, se retrage; dar când vreau să-L
acopere de batjocuri, El se arată. Când îl lăudau oamenii, El porunceşte să tacă,
iar celor ce le făcea bine, le zicea să nu spună la nimeni. Spre sfârşitul vieţii Sale
s-a înjosit prin a spăla picioarele ucenicilor. Şi ca o încoronare, a primit să
moară pe Sfânta Cruce ca un făcător de rele”.

Sfinţii Părinţi se întreabă şi tot ei ne dau răspunsul. Pentru ce era oare nevoie ca
chiar pe lemnul crucii să fie răstignit? Şi tot ei zic: Pentru ca să nu se înalţe nici
un trup pe pământ. Omul este înclinat spre mântuire deşartă. Dar când ştim că
Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, atunci ce să zic eu, care sunt praf şi cenuşă?
Smerenia este cu adevărat o virtute creştinească, pe care n-a cunoscut-o nimeni
înainte de Mântuitorul. Aşa îi fericeşte Mântuitorul pe “cei săraci cu duhul”. Cei
săraci cu duhul sunt cei smeriţi care, oricâte fapte bune fac, se simt tot săraci
sufleteşte şi mereu caută să se îmbogăţească. Puţin folositoare ne sunt faptele cele
bune dacă sunt amestecate cu trufie. Păcatele sunt izvoare pentru alte păcate. Dar şi
faptele bune pot fi izvor de trufie, şi ea se furişează în sânul oamenilor spre a-i
pierde.

Sfinţii Părinţi zic: Smerenia este temelia sfinţeniei (Ciprian); Ea este cea dintâi
virtute creştinească (Ieronim); Este temelia şi mama tuturor virtuţilor (Sfântul
Grigorie); Este rădăcina ce dă viaţă roadelor inimii creştine (Sfântul Ioan Gură
de Aur).

Am avut noi smerenia sutaşului? Credinţa este puternică şi mare şi îmbrăcată în

haina smereniei. “Doamne, nu sunt vrednic, ci zi numai cu cuvântul şi se va
tămădui”. El credea că Mântuitorul este cel Atotputernic, Stăpânul cerului şi al
pământului. Este Atotştiutor, adică ştia trecutul lui, ştia ce-l aducea la El. El credea
că este Atotvăzătorul, că o vedea pe sluga sutaşului chinuindu-se. Oare Dumnezeu,
care este însăşi bunătatea, se va milostivi spre el? Sutaşul face o comparaţie: “Eu
sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se
duce, şi celuilalt, vino, şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Sutaşul era
convins şi a mărturisit că moartea şi viaţa, bolile şi bucuriile sunt ca nişte slugi
supuse stăpânului, pe care el le conduce după voia sa. S-a mirat şi Mântuitorul de o
astfel de credinţă ca aceea a sutaşului.

Precum fără ochi nu putem vedea lumea înconjurătoare, precum fără minte nu
putem înţelege lucrurile din jur, spre a le pune spre folosul nostru, tot aşa fără
credinţă nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu. Scopul principal al credinţei este
cunoaşterea şi mântuirea sufletului.

Din Evanghelia de azi învăţăm să aşezăm în sufletul nostru cele trei virtuţi
principale: Iubirea, care rodeşte milă şi răbdare; Smerenia, care te apropie de
om şi Credinţa, care te leagă de Dumnezeu. Amin.
 Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului

Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului - Rugăciunea are

foloasele ei.

Dreptmăritori creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă chipul luminos al

unui sutaş din cetatea Capernaum. Acesta avea o slugă bolnavă, „chinuindu-se
cumplit” (Mt. 8, 6). Probabil sutaşul, cuprins de milă şi compasiune, a vegheat
lângă patul acestui suferind şi probabil a chemat un medic să-l vadă şi să-l trateze.

Văzând însă că boala persistă, ostaşul roman a cerut ajutorul Mântuitorului Hristos,
Care vindeca toată boala şi neputinţa în popor. Rugăciunea sutaşului, făcută cu
adâncă smerenie şi credinţă, a fost ascultată de Domnul. Evanghelia ne spune că
„s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela” (Mt. 8, 13).

Iubiţi credincioşi, prin rugăciune putem vorbi direct cu Dumnezeu, Părintele nostru
ceresc, Care este gata să ne răspundă şi să ne ajute.

În Predica de pe munte Iisus spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla;

bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere, ia; cel care caută, află; şi celui ce bate
i se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său
pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, el îi va da şarpe? Deci, dacă voi,
răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel
din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!” (Mt. 7, 7-11).

În Sfânta Evanghelie avem exemple când oamenii au cerut ajutor la Hristos şi El

le-a răspuns: cei 10 leproşi; tâlharul de pe cruce (pocăit); cerşetorul orb care I-a
strigat: „Fiul lui David, miluieşte-mă!”; Iair, care a mijlocit pentru fiica sa bolnavă,
ş.a..

În toate aceste împrejurări, oamenii au cerut Domnului ajutor şi totdeauna Domnul

le-a răspuns la rugămintea lor. El nu S-a schimbat şi încă aude rugăciunile noastre,
pentru că ne iubeşte şi ne poartă de grijă, fiecăruia personal.

Răspunzându-ne rugăciunilor, Mântuitorul Hristos nu ne dă totdeauna ceea ce

vrem, pentru că, fără să ne dăm seama, cerem lucruri care n-ar fi bune pentru noi.
El ne răspunde rugăciunilor noastre în maniera Sa proprie, înţeleaptă, dându-ne
ceea ce ştie că va fi pentru noi cel mai bine.

Sfântul Macarie ne îndeamnă să încheiem fiecare rugăciune cu aceste cuvinte:

„Fie voia Ta, Doamne, pentru că Tu ştii mai bine decât mine ceea ce este bun şi
folositor pentru mine”.

Noi putem să-I cerem lui Dumnezeu orice. Nimic nu este prea mic sau neînsemnat.
Dar, trebuie să cerem cu credinţă! Aceasta înseamnă ca noi posedăm certitudinea
că Dumnezeu aude şi că El, într-adevăr, răspunde într-un chip cunoscut Lui Însuşi.
Aceasta mai înseamnă că singura noastră cerere adevărată şi neschimbătoare este
cea spusă nouă de Hristos în cuvintele şi în faptele Sale: „Tatăl nostru...facă-Se
voia Ta!”.

Rugăciunea este una din datoriile fundamentale ale creştinului. De aceea, Sfântul
Pavel, adresându-se tesalonicenilor, le spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17).
Rugăciunea este o conlucrare tainică a sufletului cu harul dumnezeiesc.

Starea sufletească a credinciosului în rugăciune este de încredere, de împotrivire la

chemările josnice, de mobilizare a energiei noastre spre Dumnezeu, de încadrare a
voinţei proprii în voinţa lui Dumnezeu.

Vieţuirea în rugăciune întăreşte credinţa în prezenţa şi în existenţa lui Dumnezeu.

După cum cel ce a văzut lumina poate fi convins de existenţa ei, tot aşa, pentru cel
ce se roagă, Dumnezeu este o realitate pe care n-o mai poate întuneca norul
îndoielii.
Domnul ne spune: „Pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi”
(Mt. 21, 22).
 A te ruga cu încredere înseamnă a avea inima şi puritatea unui copil care se
lasă cu totul în seama celui ce l-a născut.
 A te ruga cu nădejde înseamnă a avea convingerea că Înţelepciunea divină
îţi va răspunde cum cunoaşte ea că poţi fi ajutat mai bine.

De multe ori, răspunsul Tatălui ceresc poate să nu ne placă sau rezultatul

rugăciunii poate să fie contrar la ceea ce am cerut. Cu toate acestea, cu Stăpânul
Cel veşnic niciodată nu suntem în pagubă.

Un scriitor apusean mărturiseşte: „Am cerut lui Dumnezeu putere să muncesc;

El m-a făcut slab ca să învăţ a mă supune. I-am cerut sănătate să pot isprăvi
multe; mi s-a dat boală ca să împlinesc lucruri mai bune. M-am rugat pentru
bogăţii, să fiu fericit; mi s-a dat sărăcia ca să rămân înţelept. Am cerut să fiu
lăudat de oameni; am devenit umil ca să simt nevoia ajutorului lui Dumnezeu”.

Rugăciunea bine făcută săvârşeşte minuni; ea coboară pe Dumnezeu în mijlocul

nostru şi înalţă sufletul credinciosului către El. Este o minune ce o putem săvârşi
zilnic, plecând genunchii, împreunând mâinile şi înălţând privirea şi cugetul spre
Domnul. Fără legătura constantă cu Dumnezeu, prin rugăciune, viaţa
credinciosului îşi pierde dinamismul, frumuseţea şi prospeţimea, făcându-şi loc în
ea lâncezeala, trândăvia, nonsensul.

De aceea şi Sfântul român Ioan Iacob zice: „Când lăsăm, de bună

voie,/Rânduiala rugăciunii,/Prinde mare îndrăzneală/Viermele deşertăciunii”.

Prin Botez, creştinul are în el „Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 17, 21), cum
adevereşte Mântuitorul şi tâlcuieşte Sfântul Ioan Casian. Întreaga noastră viaţă se
desfăşoară în mediul umplut de prezenţa lui Dumnezeu, cum spune Apostolul:
„Dumnezeu nu e departe de fiecare din noi, că noi în El trăim şi ne mişcăm şi
suntem” (Fapte 17, 27-28).

Ca „plantă cerească”, omul trebuie să absoarbă mereu ozonul din prezenţa lui
Dumnezeu, ca astfel să poată oxigena permanent fiinţa sa, eliminând otrava
păcatului şi hrănind virtuţile. Or, acest proces de continuă oxigenare este
rugăciunea care, după expresia Sfântului Pahomie, „este hrănitoarea tuturor
virtuţilor”.
La îndemâna fiecărui creştin, cât de simplu sau cât de învăţat, stă rugăciunea cea
mai scurtă care s-a format în decursul vremii şi prin care Sfinţii au atins piscul
sfinţeniei.

Către Mântuitorul, e bine să se rostească în gând, de multe ori: „Doamne, Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Către Maica
Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul”. Către Îngerii şi Sfinţii din cer: „Toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii,
rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”.

Creştinii vremurilor de demult obişnuiau să rostească aceste rugăciuni scurte, fiind

astfel în dialog statornic şi iubitor cu Cel de Sus.

Se zice că un bătrân pustnic împletea funii de papură pentru coşuri, dar cu mintea
zicea această rugăciune scurtă. Nici nu a simţit când a trecut timpul şi funiile
fuseseră gata. Altul, de asemenea, toată viaţa lui nu a lăsat lucrul din mână şi nici
rugăciunea neîncetată, această rugăciune suindu-se la Dumnezeu şi făcându-l pe el
smerit şi cuviincios.

După cum învăţa Sfântul Vasile cel mare, „în urma necurmatei şi curatei
aduceri aminte de Dumnezeu, se întipăreşte în sufletul nostru amintirea Lui ca o
pecete de-a pururi neştearsă, se imprimă numele lui Iisus Hristos şi astfel,
dobândim dragoste de Dumnezeu şi imboldul de a împlini poruncile Lui”.

Dacă cineva se roagă, înseamnă că-şi face timp pentru Dumnezeu, Îi face loc în
inima şi în casa sa, recunoaşte în El suprema valoare, singurul Care, în această
lume a nebuniei, poate să ne ajute şi să rezolve toate problemele noastre.

Un Sfânt Părinte spune că „rugăciunea este cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti”.

Aceasta înseamnă că prin ea deschidem „uşa milostivirii” lui Dumnezeu şi primim
toate cele necesare pentru sufletul şi pentru trupul nostru.

În această privinţă, avem un exemplu edificator oferit, în secolul al IV-lea, de o

sclavă creştină din Liberia. Între păgânii de acolo, care nu aveau medici, era
obiceiul ca dacă se îmbolnăvea un copil, acesta să fie purtat din casă în casă cu
speranţa că cineva poate oferi un leac pentru vindecarea celui bolnav.

Într-o zi, a fost adus un copil şi la casa sclavei creştine, care le-a spus că nu ştie
despre vreun leac pământesc, dar este convinsă că Dumnezeul pe Care-L
cinsteşte ea poate reda sănătatea chiar şi acelora care şi-au pierdut orice
speranţă de a mai trăi. După ce a aşezat copilul pe patul ei, a îngenuncheat şi a
început să se roage la capul lui în numele lui Iisus Hristos. După câteva clipe,
copilul se însănătoşi, iar evlavioasa sclavă l-a dat mamei sale.
Nu ne îndoim de această minune, pentru că Iisus ne spune: „Cereţi şi vi se va da”
(Mt. 7, 7).

Iubiţii mei, rugându-ne cu credinţă, devenim mai buni, mai înţelegători, mai
umani. Gândurile se înalţă, inimile se purifică, ne simţim ca fraţii şi o
binefăcătoare pace se aşează între noi. Prin rugăciune, dobândim ajutorul lui
Dumnezeu, Care alungă duhurile rele şi risipeşte gândurile necurate.

Prin rugăciune, ne întâlnim cu Dumnezeu, bolile ni se vindecă şi păcatele ne sunt

iertate. Rugându-ne regulat, avem posibilitatea să primim de la Dumnezeu
nenumărate daruri şi binecuvântări.

Dacă aştrii, în mersul lor, cântă lui Dumnezeu o muzică cerească, se cade nouă să-
I înălţăm Celui Ce ne-a zidit şi ne-a mântuit cântare de laudă şi de mulţumire, să
ne întâlnim cu El în rugăciune neîncetată.

Întâlnirea cu Dumnezeu ne va oferi clipe de mângâiere cerească şi bucurie

sfântă, încât vom simţi nevoia să-I strigăm ca fericitul Augustin: „Tu ai
răspândit mireasmă şi am respirat şi suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e
foame şi sete. M-ai atins şi ard de dorinţa după pacea Ta!”.

Când rugăciunea va deveni marea respiraţie a sufletului nostru, atunci va fi ca un

minunat catalizator, ca un medicament care face să se liniştească durerile şi
necazurile vieţii. Dacă ne plecăm genunchii la rugăciune, vom simţi că ne ridicăm
la cea mai nobilă demnitate, că ne facem părtaşi la cele mai nebănuite puteri şi că
trăim realitatea că nu suntem singuri pe lume. Atunci avem certitudinea că
Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă în Hristos, Căruia I se cuvine toată
slava, cinstea şi închinarea. Amin.
 Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii

Evanghelia acestei Duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu

multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o
pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii.
Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri,
trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din
sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi
camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.

În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru
care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi
tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi,
când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi
cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.

În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El
credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul
Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus şi această credinţă a ajutat
tămăduirea slugii sale.

Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr-o alta, din a patra:
din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de
greutate al Evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat!

Din această cunoaştere a stării sale a ieşit smerenia, iubirea şi credinţa sa. Din
această cunoaştere a stării celei păcătoase a ieşit şi mântuirea lui Zacheu. Şi iese şi
mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este – trebuie să fie – cuvintele
sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu! Doamne, sunt
un păcătos, sunt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a
pătat…

Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa
oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult, zice un Sfânt
Părinte, decât cunoaşterea păcatului. Din această cunoaştere ies şi lacrimile de
căinţă; iese alergarea noastră la Crucea Mântuitorului, iese credinţa şi mântuirea
noastră.
Însemnaţi-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi
om a fost întrebarea: Adame, unde eşti?… În ce stare te afli? Cu această întrebare a
trezit în el cunoştinţa stării sale celei păcătoase.

Până nu se trezeşte în om această cunoştinţă, carul mântuirii stă pe loc. Pe calea

mântuirii se păşeşte cu doi paşi.

 Un pas îl face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase… cunoaşterea tot

mai adâncă şi mai adâncită că noi nu preţuim nimic. Suntem nişte bieţi
păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.
 Celălalt pas îl fac credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai
adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea
Scumpă şi Sfântă.

Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie „să scădem“ mereu, cum zicea Ioan
Botezătorul, iar Domnul „să crească“. „Eul“ nostru, vrednicia noastră trebuie să se
topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.

Începutul mântuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de

seamă că satan umblă şi aici să atragă pe calea lui acest început. Satan le şopteşte
păcătoşilor treziţi că sunt prea păcătoşi pentru a fi iertaţi şi mântuiţi. Spuneţi
oamenilor să se ferească de această ispită.

Oricât de păgân şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme! Mântuitorul te

iubeşte şi te primeşte aşa cum eşti. De la tine nu se cere altceva decât să te laşi
doborât şi îngenuncheat de greutatea păcatului şi, cu credinţa sutaşului, să-L
rogi pe Mântuitorul, zicând: Mântuitorule, Doamne, în casa trupului meu zace
un bolnav iubit, care cumplit se chinuieşte…, sufletul meu s-a îmbolnăvit în
păcate cumplite şi grele… şi nimeni nu-l poate tămădui, decât Tu, Doctorul cel
mare al sufletelor noastre. Pe Tine, Doamne, Te rog şi în faţa Ta stau, ca să
primesc iertare, milă şi tămăduire.

O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învăţături, în Evanghelia cu

sutaşul! Un căpitan de armată, la a cărui poruncă tremurau o sută de oameni, stă
smerit în faţa Mântuitorului şi se roagă pentru el şi pentru robul lui. Ochii mei se
umplu de lacrimi când mă uit la chipul sutaşului şi mă gândesc la cei mulţi, mulţi
slujbaşi „creştini“ de prin cazărmi şi cancelarii, care – cuprinşi de păcatul trufiei –
înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfânt. Sunt
pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături
aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să
înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat
dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
Sutaşul „păgân“, din Evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi
slujbaşi „creştini“ din zilele noastre.

O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care-L cunoaşte pe Domnul şi se

face el însuşi un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul
mai uşor şi mai bine decât cel care crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi
cu… înjurăturile.

Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său – un bun creştin – despre viaţa

militară. Între altele, prietenul ofiţerului întrebă:
– De ce se folosesc aşa de mult înjurăturile şi în armată?
– O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul!
– Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul
lui mergea bine de tot.
– Mi-ar plăcea să-mi spui cine este un astfel de ofiţer.
– Apoi, acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea
despre ostaşii lui că dacă unuia dintre ei i-ar zice numai atât: „Mergi!“ – acela
merge; şi altuia: „Vino!“ – şi vine (Matei 8, 9).

Doară nici într-o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mântuirii sufleteşti decât
în lumea slujbaşilor şi a militarilor. De ce? Pentru că aici lucrează mai cu putere
ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l
lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească în faţa Crucii Mântuitorului.

Sutaşul din Capernaum este şi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de
slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să
fie în casa stăpânului ca şi copiii lui. Stăpânilor, zice Apostolul Pavel, daţi slugilor
voastre ce le datoraţi şi ce li se cuvine, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer (Col.
4, 1)… Feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este
în Cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului (Efeseni 6, 9).

Aşijderea, slugilor le zice Apostolul Pavel: Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri

pământeşti (…). Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea
să plăceţi oamenilor, ci ca nişte slugi ale lui Hristos, care fac din inimă voia Lui.
Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-7).

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

 Traian Dorz - Îndură-Te, o Doamne!

Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!

Aproape fii, o Doamne,

de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.

Cu milă caută-i, Doamne,

pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.

Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.
Pe toţi ascultă-i, Doamne,
şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.

De Tine toţi au lipsă,

dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!
Pr. George Dimopoulos - Duminica a IV-a după Rusalii - Credinţa unui sutaş

Această persoană care vine la Hristos în lectura evanghelică de astăzi nu este un

om simplu, fără educaţie. Dimpotrivă, este un om important, cu o autoritate
considerabilă. Este un sutaş, un reprezentant al gloriosului imperiu roman. Sfântul
Marcu, deşi a scris această Evanghelie în greacă, a redactat-o fără îndoială în
Roma, păstrând cuvântul latin “centurion”. Istoria ne spune că Roma era dură în
special cu popoarele cucerite care căutau să îşi recâştige libertatea pierdută. Ne-am
aştepta ca acest sutaş din Capernaum să fie extraordinar de crud. Dar nu era aşa.
Era un om amabil, cu sentimente, umil şi pios. El şi-a dat seama că convingerile
religioase ale altora diferă de ale lui, şi a acceptat aceasta, spre deosebire de
fanaticii farisei care credeau că deţin întreg adevărul, excluzând pe oricine
altcineva.

Sutaşul avea o problemă gravă, care îl neliniştea mult. Care dintre noi, iubiţii mei,
nu avem probleme? Tocmai când vieţile noastre par a fi caracterizate de pace şi
calm, deodată apare o durere, un izvor de tristeţe, fericirea noastră pălind. Poate
este vorba de o suferinţă a trupului, de una fizică adică. Mergem imediat la medic,
şi el ne internează. Medicii pun un diagnostic: boală gravă. Boala este incurabilă şi
nu există alt final decât moartea.

Îmi amintesc că am luat masa la un moment dat cu un episcop. Ne bucuram de

mâncare, când Episcopul, care plesnea de sănătate, mi-a spus: “Am 62 de ani, dar
mă simt ca unul de 18. În fiecare zi merg pe jos 8 kilometri”. După câteva zile a
fost internat şi a murit.

Viaţa este plină de probleme. Ai grijă de copii, te sacrifici pentru binele lor. Speri
să îi vezi într-o zi terminând facultatea, căsătorindu-se cu cine trebuie. Visezi
multe despre cum va fi viitorul lor. Şi deodată fiul dispare fără urme, asemenea
fiului risipitor din Evanghelie.

Săptămâna trecută am vizitat una dintre comunităţile pe care le-am păstorit de-a
lungul timpului. Am aflat acolo despre un tânăr cu care stătusem de multe ori de
vorbă, şi care fugise la Hollywood, unde a fost înjunghiat mortal. Poliţia i-a păstrat
trupul mai bine de o lună, neştiind de unde vine şi presupunând că părinţii îl caută.
Când am ajuns eu, săptămâna trecută, trupul neînsufleţit tocmai ajunsese acasă, şi
l-am înmormântat. Acestea sunt problemele vieţii!

Problema sutaşului era puţin diferită. Sluga sa era bolnavă, iar medicul şi
evanghelistul Luca ne spune că era pe patul de moarte: “Iar sluga unui sutaş, care
era la el în cinste, fiind bolnavă era să moară” (Luca 7,2).

Deşi istoricii acelor vremuri ne spun că sclavii erau consideraţi a avea o valoare
atât de mică încât carnea lor era dată ca hrană peştilor din lacurile imperiale; deşi
citim cum un unchi, al cărui nepot i s-a plâns că nu a văzut niciodată o vărsare de
sânge, a ordonat imediat uciderea a şapte sclavi; în ciuda la toate acestea, noi
vedem aici un sutaş care îşi iubea sclavul. Nu era un om crud. Chiar dacă nu era un
evreu avea în sine ceea ce Sfântul Pavel descrie în primele două capitole ale
Epistolei către Romani: “Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii,
aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în
inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc
sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după
Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2,14-16).

Acest centurion, această căpetenie romană, a ascultat glasul Dumnezeului cel mare
şi adevărat, Creatorul şi Susţinătorul lumii. Nu a contat pentru el faptul că sclavul
său era sclav; era o fiinţă umană, icoană şi imagine a lui Dumnezeu. “Şi a făcut
dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului,
aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să
caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare
dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre
poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem” (Fapte 17,26-28). Astfel le vorbea
Apostolul Pavel filozofilor din Atena.
După cum indică textul evanghelic, centurionul a fost întâi la medici, cheltuind o
sumă importantă de bani, şi totuşi nu a obţinut vindecarea pentru sluga sa bolnavă.
Nu mai exista nici o speranţă – în afară de Iisus!

Iubiţi fraţi, cât de des Iisus este ultima noastră speranţă, când ar trebui de fapt să fie
prima, cea mai mare, cea mai puternică speranţă a noastră! Fără îndoială
centurionul auzise despre, şi poate chiar fusese martor la unele miracole şi acte
supranaturale ale Mântuitorului. Centurionul îl roagă pe Iisus să poruncească de la
distanţă, cu încrederea că aceasta va aduce vindecare sclavului său. Cu uimire Iisus
admiră credinţa centurionului, spunând: “Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”
(Luca 7,9). Dumnezeu este întotdeauna mulţumit de credinţa şi faptele fiilor Săi
atunci când acestea sunt în conformitate cu legea Sa morală. Sluga şi-a redobândit
sănătatea. “Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut” (Matei 8,13).
Sfântul Marcu ne redă în Evanghelia sa cuvintele adresate de Iisus discipolilor Săi
înainte de Înălţarea Sa, cuvinte adresate tuturor celor care cred în El: “Mergeţi în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va
boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le
vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma,
peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16,15-18).

Istoricii ne spun că atunci când Alexandru cel mare cucerea un oraş, aprindea un
foc mare. Toţi cei care i se supuneau înainte ca acel foc să se stingă nu aveau de ce
să se teamă. Nu urmau să fie omorâţi sau făcuţi sclavi; erau eliberaţi.

În urmă cu 2000 de ani, Iisus Hristos a aprins un foc pe acest pământ. Flăcările lui
de învăţătură evanghelică sunt răspândite în lumea întreagă. Toţi cei care vin la
Domnul Iisus înainte ca flacăra vieţii lor să se stingă, nu au de ce să se teamă; vor
fi binecuvântaţi şi fericiţi. Vor auzi cuvintele Domnului Iisus: “Fie ţie după cum ai
crezut”.

Traducere: Radu Capan

 Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IV-a după Rusalii – Doamne, nu sunt
vrednic

“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci spune doar un

cuvânt şi se va vindeca sluga mea.” (Matei VIII, 8)

Dacă suntem cu luare aminte la felul de a vorbi şi de a se comporta al oamenilor

cu care venim în contact, putem descoperi destul de uşor nota lor dominantă,
caracteristică; iar din această notă putem deduce întreaga lor purtare. Dacă
bunăoară nota caracteristică a cuiva este egoismul, ne putem face o idee
aproximativă asupra felului cum se poartă el în familie şi societate, cu cei mici şi
cu cei mari, cu bogaţii şi cu cei nevoiaşi. Şi nu ne vom mira dacă vom auzi că este
capricios, zgârcit, înfumurat, dur, vanitos, deoarece toate aceste scăderi sunt fiice
ale egoismului.

Dacă însă nota dominantă a cuiva este un nobil dezinteres, putem presupune fără
teama de a greşi că respectivul va trece printre semeni ca un înger bun, blând,
răbdător, prevenitor, delicat, totdeauna disponibil, gata de a se dărui. De aici
nevoia de a ne cunoaşte bine pe noi înşine, atât în ce priveşte slăbiciunile, cât şi în
ce priveşte înclinaţiile spre virtute, pentru a le birui pe cele dintâi şi a le cultiva pe
cele din urmă; ceea ce nu vom izbuti decât printr-o sinceritate cu noi înşine şi
printr-o continuă strădanie, unită cu rugăciune şi susţinută de primenirea în baia
pocăinţei şi nutrirea cu Pâinea Vieţii.

1. Meditând asupra scenei la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul

evanghelic citit, constatăm că nota dominantă a sutaşului păgân este profunda sa
smerenie, din care răsare, luminoasă, credinţa sa uimitoare, după cum din sămânţă
răsare floarea aducătoare de rod.
Sutaşul era în slujba lui Irod Antipa, cel care îl decapitase pe Ioan Botezătorul. El
avea în subordine o sută de ostaşi – de unde şi numele - precum şi slujitori, sclavi,
după obiceiul de pe atunci. Dar, din Evanghelie reiese că se purta delicat şi cu
inimă faţă de supuşi. I s-a întâmplat, însă, că i s-a îmbolnăvit un servitor pe care îl
iubea, ba chiar îl “cinstea”, şi aceasta o făcea nu numai din interes, fapt dovedit de
demersul său îndrăzneţ pe care îl face pentru el la Iisus. Era deci milos şi generos.

După cum reiese din textul paralel al Sfântului evanghelist Luca (VII, 1-10),
sutaşul, deşi avea o poziţie înaltă, fiind păgân şi ştiind despre Iisus că este evreu nu
se simţea vrednic să meargă personal la Iisus ca să-L roage pentru servitorul
bolnav. De aceea s-a adresat bătrânilor din Capernaum, rugându-i să se interpună
pentru el. Şi aceştia – spune evanghelistul - “venind la Iisus L-au rugat stăruitor”
să-i împlinească ruga, “căci” – motivau ei – “iubeşte neamul nostru, şi sinagoga el
ne-a zidit-o”. Ce suflet ales, nobil! Model de smerenie! Deşi le făcuse evreilor un
dar atât de preţios, el nu se simţea vrednic să apară în faţa lui Iisus.

Dar ceea ce urmează ne uimeşte şi mai mult! Când Iisus ajunse aproape de locuinţa
sutaşului, acesta trimise întru întâmpinarea lui Iisus nişte prieteni ca să-L roage în
numele său: “Doamne, nu te osteni, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperământul
meu (…)”. Câtă modestie, câtă fineţe de tact izvorăşte din smerenia acestui păgân.
El ştia că evreii nu intrau în casele păgânilor, ca să nu se pângărească; de aceea el
nu voia ca Iisus să aibă neplăceri cu propriii coreligionari din pricina ajutorului
pentru care apelase la El, sau ca fapta lui Iisus să fie greşit tălmăcită. Această
sinceră mărturisire a propriei nevrednicii, pe de o parte, şi delicateţea şi respectul
pentru sentimentele religioase ale evreilor, pe de altă parte, sunt o splendidă
dovadă a profundei smerenii ce îl însufleţea pe acest păgân.

2. Dar acolo unde este smerenie, încolţesc şi se dezvoltă toate celelalte virtuţi. De
aceea, profundei smerenii a sutaşului îi corespunde o tot atât de profundă credinţă.
Smerenia şi credinţa sunt în strânsă corelaţie. Cu cât se adânceşte una, cu atât se
dezvoltă şi se întăreşte cealaltă.

Fără îndoială, Providenţa este aceea care l-a condus pe sutaş în Ţara Sfântă şi l-a
făcut să recunoască, cu bunul simţ, că credinţa evreilor într-un singur Dumnezeu,
care a zidit toate şi căruia toate trebuie să I se supună, este neasemuit mai înaltă
decât credinţa sa păgână. Smerenia l-a făcut să vadă că evreii erau pe calea cea
adevărată pe când ei, păgânii, orbecăiau în întuneric. De aceea el nu se sfieşte să
recunoască printr-un gest public acest adevăr, construindu-le evreilor din
Capernaum o sinagogă.
Smerenia însă l-a condus pe sutaş nu numai la credinţa în unicul Dumnezeu
adevărat, ci şi la credinţa în divinitatea lui Iisus. Din tot ce auzise despre învăţătura
şi minunile ce le făcea Iisus, sutaşul a tras concluzia că în acest trimis al Cerului
sălăşluia puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu; şi această convingere şi-a arătat-o
prin mesajul trimis lui Iisus, mesaj ce-l uimeşte până şi pe Iisus: “Doamne, nu te
osteni – îl roagă sutaşul prin trimişii săi - căci nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu; pentru aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la
Tine, ci zi numai un cuvânt, şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om rânduit
sub ascultare; având soldaţi sub ascultare, şi zic acestuia: «Mergi», şi merge, iar
altuia: «Vino», şi vine, iar servitorului: «Fă cutare lucru», şi face” (Luca VII, 6-8).
Ca şi cum I-ar fi spus lui Iisus: Tu ai dovedit, de atâtea ori, că de cuvântul Tău
ascultă toate puterile firii, aşa cum slugile mele ascultă de cuvântul meu. Precum
Dumnezeu nu are nevoie să meargă la căpătâiul bolnavului ca să-l vindece, tot
astfel şi Tu care lucrezi cu puterea Lui nu ai nevoie să vii la căpătâiul slugii mele,
căci cuvântul Tău, spus fie şi din depărtare, este de ajuns ca să-mi vindece sluga.

Ce sublimă credinţă! O credinţă ce stârneşte uimirea şi lauda lui Iisus. De atâta

vreme Iisus predica şi făcea minuni printre evrei. Unii dintre ei au aflat învăţătura
lui ca ne mai auzită, frumoasă şi mângâietoare; alţii, ucenicii săi, au recunoscut în
El, prin semnele ce le făcea, pe Mesia cel aşteptat, dar nici unul din ei nu s-a ridicat
la înălţimea credinţei mărturisită atât de spontan şi ferm de acest sutaş păgân. De
aceea, Iisus, “auzind aceasta, s-a mirat şi a zis celor ce veneau după dânsul: «Vă
zic: nici în Israil nu am aflat atâta credinţă. Şi vă zic că mulţi vor veni de la Apus şi
de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isac şi cu Iacob în Împărăţia
Cerurilor; iar fiii împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai dinafară: acolo va
fi plâns şi scrâşnirea dinţilor». Şi a zis sutaşului: «mergi, şi precum ai crezut să-ţi
fie». Şi s-a vindecat sluga lui în acelaşi ceas” (Matei VIII, 10-13).

Iisus deci nu numai că răsplăteşte prompt credinţa sutaşului, vindecându-i

servitorul, cu cuvântul şi de la distanţă ci, în mod indirect, prin reflecţia pe care o
face, îl consideră pe acest păgân credincios ca pe unul care deschide şirul
mulţimilor de păgâni care se vor mântui primind solia Evangheliei. După cei trei
magi de la Răsărit, sutaşul va intra cel dintâi în Împărăţia Cerurilor. El a primit,
drept răsplată pentru credinţa sa, nu numai vindecarea servitorului, ci şi sfinţirea
propriului suflet.

Iubiţii mei, să ne stea mereu vie în suflet pilda luminoasă a acestui om de aur, pildă
de smerenie şi credinţă. Ca şi el, să ne adâncim tot mai mult smerenia, spre a creşte
tot mai mult în credinţă. Dar ce este smerenia? Este recunoaşterea adevărului
fundamental că noi înşine nu suntem decât pornire spre rău, spre păcat, şi că tot
ce avem bun în noi este un dar al lui Dumnezeu, bun pe care trebuie să-l
fructificăm spre slava Lui şi sfinţirea noastră şi a semenilor; este recunoaşterea
că noi, cu propriile puteri, nu putem face nimic pentru mântuirea noastră şi, în
consecinţă, avem o permanentă nevoie de harul Său pe care trebuie să-l cerem
neîncetat, cu încrederea sutaşului.

Atât de mult doreşte Sfânta Biserică să ne sădească în inimă sentimentul de adâncă

smerenie şi de neclintită credinţă a sutaşului, încât în Liturghia de rit latin ea pune
pe buzele credinciosului în momentul cuminecării cuvintele ce se desprinseseră
odinioară de pe buzele sutaşului, doar puţin modificate: “Doamne – sună această
rugăciune – nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci zi numai un cuvânt
şi se va tămădui sufletul meu”. Prin această scurtă invocare, Biserica doreşte să ne
considerăm nevrednici de darul sălăşluirii lui Hristos în noi şi să ne încredem în
nemărginita Sa putere care, chiar şi numai cu cuvântul, ne poate sfinţi sufletul.

Să rostim şi noi această rugăciune, atât de frumoasă şi plăcută Domnului, şi s-o

rostim nu numai când ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului, ci şi atunci
când, neputând asista la Sfânta Jertfă Euharistică, sau neputându-ne împărtăşi,
nutrim totuşi dorinţa fierbinte de a-L primi în suflet în mod spiritual, de a ne uni cu
El, ca să ne vindece de slăbiciuni sau porniri rele, ca să ne purifice inima cuprinsă
de griji şi nelinişti, de tristeţe ori descurajare. “Doamne, nu sunt vrednic să intri
sub acoperământul meu, ci spune doar un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”.
Amin.
 Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IV-a după Rusalii - Iisus şi străinii

Evanghelia relatează întâlnirea lui Iisus cu sutaşul de alt neam. Comportamentul

lui Iisus indică tuturor modul de raportare faţă de străini. Străinii nu sunt doar cei
de alt neam, ci aceia pe care îi marginalizăm, îi ignorăm, îi condamnăm, îi vorbim
de rău, îi abandonăm la greu, le refuzăm ajutorul când sunt în nevoi… nu le vorbim
dacă ne-au supărat…

Dacă am fost atenţi la cuvintele Evangheliei de astăzi, trebuie să înţelegem că

Domnul ne cheamă să fim solidari până şi cu străinii, cu aceia pe care nu îi avem
“la inimă”, faţă de care simţim o anume antipatie. Numai iubind, creştinul îşi
respectă blazonul, numai aşa trece de la întuneric la lumină; numai astfel
împlineşte convertirea inimii pe calea luminii, a păcii şi a bunătăţii, în cuvinte şi
fapte.

Sutaşul ne arată felul în care trebuie să ne prezentăm înaintea lui Iisus. Centurionul
este un adult care nu participă la cultul poporului Israel, ci este icoana
“dominatorului”, din acele ţinuturi. Statutul şi condiţia lui trebuiau să-l împiedice
să ceară ajutorul unui evreu. Dar el, având un slujitor bolnav, nu ţine seama de
legile care îi despart pe oameni. Starea sănătăţii slugii sale este motivul pentru care
vine la Iisus. Nu ştie prea bine cum să i se adreseze, dar înţelege că Domnului
trebuie să-i spună durerea inimii sale, iar Iisus îi împlineşte cererea.

Sutaşul îi cere lui Iisus să spună numai un cuvânt. Cuvântul pronunţat de Domnul
dăruieşte mântuirea.

Iisus îl asigură că va merge acasă la el, pentru a-i vindeca slujitorul. Noi poate am
fi profitat de o astfel de generozitate gratuită. Sutaşul însă se ruşinează şi mai mult,
înţelegând nevrednicia sa, a omului care apelează la cei pe care îi asupreşte şi
spune: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai
un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca“. Prin cuvintele sale, sutaşul dă dovadă
de multă umilinţă, ce uneori, nouă ne lipseşte, dar care este soluţia vindecării
bolilor şi relaţiilor inter-umane.

De fapt, nu numai slujitorul va fi vindecat de Iisus, ci şi sutaşul, deoarece a

descoperit că este nevrednic şi că interesul şi grija pentru alţii i-au transformat în
chip surprinzător modul de a cugeta şi odată cu el, viaţa. Evanghelia ne învaţă că
Domnul oferă mântuirea tuturor celor care o caută.

Centurionul a avut credinţă în Iisus, deoarece a auzit vorbindu-se despre Dânsul.

Iată felul în care se naşte şi creşte credinţa în inimile oamenilor. Noi vorbim celor
dragi despre Dumnezeu? Dacă am face acest lucru, cu siguranţă viaţa noastră ar fi
mai bună.

Este important rolul preoţilor în vestirea Evangheliei, dar şi ajutorul pe care

creştinii sunt chemaţi să-l dea în acest sens, spre vindecarea multor bolnavi. De
fapt, este necesară citirea Evangheliei şi credinţa în Iisus, pentru a putea afla şi
străbate calea binelui, a iubirii şi a mântuirii, la urma urmei. Şi profetul Isaia ne
cere să urcăm la “muntele” Domnului, ca să ne arate căile pe care trebuie să
umblăm pentru ca urmându-le, să construim o Împărăţie a păcii şi a dreptăţii.
Amin.
 Pr. Vasile Rob - Duminica a IV-a după Rusalii

“Fie ţie după cum ai crezut” Mt. 8,13

Sfântul evanghelist Matei, în pericopa evanghelică de astăzi, ne înfăţişează trei

mari virtuţi ce se găsesc, nu într-un iudeu, ca reprezentant al poporului ales de
către Dumnezeu, ci într-un păgân, reprezentant al imperiului roman, cotropitor şi
ocupant al Ţării Sfinte. Şi anume: Iubirea, Smerenia şi Credinţa.

a. Iubirea – pe care acest comandant de armată romană o are faţă de oameni,

indiferent pe ce scară socială s-ar afla ei la un moment dat. Iudeilor le-a făcut
Sinagogă în timp ce, pentru sclavul său, intervine la toţi cei care l-ar putea ajuta
pentru a-i reda sănătatea. Şi în încercarea sa de a-şi vindeca slujitorul, grav bolnav,
ajunge şi la Iisus, doctorul tuturor trupurilor şi sufletelor.

Despre iubire, Mântuitorul nostru le spune ucenicilor săi: “Aceasta este porunca
mea; să vă iubiţi unii pe alţii.” Io. 15,22. Ceea ce înseamnă şi pentru noi că avem
datoria iubirii aproapelui, indiferent de rasa ori starea socială a acestuia şi
indiferent dacă ne este prieten sau chiar duşman. Sutaşul din Evanghelia de astăzi
împlineşte porunca iubirii aproapelui, încă înainte de a-l cunoaşte pe Iisus, şi
înainte de a-i asculta învăţăturile.
Sfântul Apostol Pavel, deasemenea, spune despre dragoste că: “nu va pieri
niciodată!” 1Cor. 13,8, pentru că ea este trează şi vie în sufletul acelui om care l-a
găsit pe Dumnezeu, şi în care Dumnezeu îşi are lăcaş. Dar şi omul care l-a “gustat”
pe Dumnezeu, după cum spune psalmistul, este plin de iubire şi faptele sale sunt
demne de laudă pentru că Domnul este iubire, este dragoste, chiar în esenţa sa, şi:
“Dragostea nu face rău, nu minte, nu pizmuieşte, nu insultă, nu înşală. Ea rabdă şi
se îndură.” 1Cor.13,4 – 6. Aceste sentimente de dragoste şi iubire care derivă şi din
iubirea sutaşului din Evanghelie, sunt harurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe
om încă de la zidirea sa.

Cea de a doua virtute a sutaşului este:

b. Smerenia – pe care acest comandant de oşti romane o manifestă în relaţia cu

Iisus şi chiar afirmă: “Doamne, nu te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu.” Mt. 8,8. El a auzit de puterile şi minunile făcute de Iisus şi
ştie că vine de la Dumnezeu, că are putere dumnezeească, simţindu-se nedemn să-i
intre în casă, convins fiind că un singur cuvânt al lui Iisus este suficient să-i
vindece sluga.

Cele mai mari fapte de smerenie le-a arătat Iisus care, din dragoste faţă de om a
acceptat să devină om, să trăiască în firea omenească, să sufere şi să moară ca un
om pentru a-l vedea înviind ca un Dumnezeu.

De mic copil îl vedem lucrând alături de Iosif cu lemnul pentru asigurarea celor
necesare traiului zilnic. Îşi alege prieteni şi ucenici nişte oameni simpli, fără carte,
trăind asemenea lor şi simţind umilinţă. Se botează alături de vameşi şi păcătoşi şi
chiar mănâncă şi bea alturea de ei, în casele lor. Celor care vroiau să-l laude şi să-l
ovaţioneze le cere să tacă. Spală picioarele ucenicilor săi.

Smerenia a fost de-a lungul istoriei virtutea cea mai de preţ a omului şi cheia prin
care s-au deschis cele mai încuiate inimi.

Despre care Sfinţii părinţi afirmă: “este cea dintâi virtute” Ieronim; “rădăcina care
dă viaţa şi roade inimi,” Ioan Gură de Aur; “temelia sfinţeniei,” Sfântul Ciprian;
“mama tuturor virtuţilor,” Sfântul Grigore.

Cea de a treia virtute pe care Evanghelia de astăzi ne-o prezintă este :

c. Credinţa - care-l face pe sutaş să-i spună lui Iisus: “este suficient să spui doar un
cuvânt şi sluga mea se va vindeca.” Mt 8,9.

Despre credinţă Sfânta Scriptură ne învaţă, că:

 fără credinţă nu se poate ajunge la cunoaştere;
 dacă nu ai credinţă, nu ai nimic;
 credinţa alungă păcatul şi face faptele bune;
  credinţa ne cere să vedem în aproapele nostru, prieten sau duşman, în omul
de lângă noi creaţia şi măreţia lui Dumnezeu;
 credinţa ne cere să ne rugăm atât pentru noi cât şi pentru aproapele nostru
aflat la necaz;
 credinţa este izvorul dragostei, al iubirii şi al smereniei.

Sfânta Scriptură ne arată multe exemple în care credinţa a făcut minuni şi pentru
edificare voi aminti, câteva:

a. Vechiul Testament.
 prin credinţă cei 300 de soldaţi a lui Ghedeon au reuşit să învingă armata
medianiţilor (Jud.7, 16 - 25);
 Ilie învie pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (3Regi 17,20 - 22);
 Elisei învie pe fiul Suramitei (4Regi 4: 30 - 36);

b. Noul Testament.
 vindecarea celui adus cu targa de cei patru oameni inimoşi (Mt. 9,2 – 6);
 vindecarea slujitorului sutaşului din Evanghelia de astăzi;
 vindecarea fiicei femeii cananience (Mt. 15,22 – 28);
 vindecarea tânărului lunatic urmare credinţei tatălui său (Mt. 17,18;

c. Învieri datorită credinţei.

 învierea fiicei lui Iair (Mc. 5,36 - 43);
 învierea fiului văduvei din Nain şi vindecarea femeii cu hemoragie (Mt. 5,21
- 43);
 învierea lui Lazăr (Io. 11,43 - 44);

Şi aceste exemple ar putea continua pentru că puterea credinţei este

incomensurabilă reuşind să sfărâme piatra, să mute munţii şi să oprească apele.

Credinţa este acea putere care vine de la Dumnezeu şi care, dată omului, este arma
credinciosului împotriva ispitelor şi a uneltirii diavolului în dorinţa lui de a stăpâni
şi a mutila sufletul omenesc.

De acea, ea, trebuie să fie tare, din toată inima, fără dubii şi adevărată, precum
credinţa sutaşului care a crezut şi a fost convins că Iisus poate să-i mântuiască
sluga doar prin cuvânt. Amin.
 Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului

Nu de puţine ori am ascultat cuvintele lui Iisus Hristos, prin care aprecia credinţa
sutaşului roman: «Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta
credinţă», după care adresându-se acestuia i-a spus: «Du-te, fie ţie, după cum ai
crezut». Iar servitorul său s-a vindecat în acea oră. «Aveţi credinţă în Dumnezeu»,
– spune Hristos (Marcu 11, 22). În cuprinsul Sfintei Scripturi se face referire la
credinţă de 329 de ori. Domnul Hristos ne cere tuturor să avem credinţă.

Când cei doi orbi s-au adresat lui Iisus spunându-I “Îndură-Te de noi, Fiul lui
David”, Hristos i-a întrebat: “Credeţi, că pot să fac, Eu, aceasta?”. “Da, Doamne”,
– I-au răspuns orbii. Atunci S-a atins de ochii lor şi le-a spus: «După credinţa
voastră, fie vouă» (Matei 9, 28-29).

Femeia cananeeancă L-a rugat pe Hristos să-i vindece fiica. Pentru a pune la
încercare credinţa femeii, Hristos i-a spus: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-
o arunci câinilor”. Dar ea a răspuns cu resemnare: «Da, Doamne, dar şi câinii
mănâncă din fărâmiturile, care cad de la masa stăpânilor lor». Atunci Mântuitorul
Iisus, i-a spus: «O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie, după cum voieşti». Şi s-a
vindecat fiica ei din ora aceea. (cf. Matei 15, 26-28).

Odată, când Apostolii se aflau cu Iisus pe Lacul Ghenizaretului, s-a stârnit o

furtună. Înspăimântaţi, Apostolii au strigat: “Învăţătorule, Învăţătorule, pierim, iar
Hristos i-a întrebat: «Unde este credinţa voastră?» (Luca 8, 24-25). Domnul
Hristos le-a spus Apostolilor: «Aveţi credinţă în Dumnezeu» (Marcu 11, 22), dar şi
Apostolii L-au rugat zicându-I: «Sporeşte-ne credinţa» (Luca 17, 5).

În Evanghelia Sfântului Marcu citim cuvintele lui Hristos: «Cel ce va crede şi se va

boteza se va mântui» (Marcu 16, 16), iar Evanghelistul Ioan a scris cuvinte
asemănătoare: «Cel ce crede în El [Iisus Hristos], nu este judecat, iar cel ce nu
crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui
Dumnezeu» (Ioan 3, 18). În Epistola către Evrei citim: «Fără credinţă este cu
neputinţă a plăcea lui Dumnezeu» (Evrei 11, 6). În Epistola Sfântului Ioan se
spune: «Aceasta este biruinţa care a învins lumea: credinţa noastră» (1 Ioan 5, 4).

Am primit darul credinţei prin Sacramentul Botezului, dar această credinţă trebuie
practicată şi trăită, abordând fiecare încercare a vieţii noastre prin prisma credinţei.
Cine nu-şi trăieşte credinţa acela o pierde. În lume trăiesc cel puţin două miliarde
de creştini, care prin intermediul Sacramentului Botezului au primit darul credinţei,
dar mulţi dintre aceştia îl pierd pentru că nu se roagă, nu primesc Sfintele
Sacramente, încalcă Poruncile lui Dumnezeu, uită de sufletul lor şi nu se gândesc
la viaţa cea veşnică. Zilnic se înfăptuiesc nenumărate tâlhării, banditisme, crime,
violuri, lucruri imorale, şi alte fărădelegi, prin care mulţi creştini dovedesc, că nu-
şi trăiesc credinţa în mod autentic.

Sfântul Apostol Iacob scrie: «Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva, că are credinţă,
iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?» (Iacob 2, 14). «Precum
corpul fără suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este» (cf. Iacob
2, 26). Credinciosul ştie că viaţa pământească este scurtă şi că odată va avea de dat
socoteală pentru ea, la Judecata lui Dumnezeu. Este conştient că trebuie să
păzească poruncile lui Dumnezeu, deoarece ele reprezintă calea sigură spre
fericirea veşnică.

Câţi dintre credincioşii Bisericii noastre, române unite cu Roma, greco-catolică, nu

au dat dovadă de credinţă, atunci când aceasta le-a fost pusă la încercare. Unii au
acceptat moartea de martir. Şi aceasta din fidelitate faţă de Dumnezeu şi de
Biserica Lui. Ei se roagă în cer pentru noi şi pentru ţara noastră.

În timpul persecuţiei Bisericii catolice de către comunişti, unul dintre credincioşii

acesteia, a fost supus judecăţii unui tribunal al cărui judecător era ateu.

Judecătorul i-a citit acuzaţia spunându-i: - Aţi răspândit literatură religioasă. Vă

recunoaşteţi vinovăţia?

- Nu – a răspuns credinciosul – răspândirea literaturii creştine, reprezintă

obligaţia fiecărui credincios creştin.

- De ce nu faceţi parte din Biserica, care conlucrează cu regimul nostru comunist,

pentru că şi acolo sunt credincioşi? – l-a întrebat din nou judecătorul.
- Diavolul de-asemenea crede în Dumnezeu şi se supune Lui, – a răspuns ferm
credinciosul în cauză.

- Unde vă întâlniţi pentru rugăciunea comună? – l-a întrebat din nou judecătorul.

Creştinul i-a răspuns cu cuvintele lui Iisus Hristos consemnate în Evanghelia

Sfântului Ioan: «Adevăraţii închinători se închină Tatălui în Spirit şi în adevăr»,
pretutindeni (4, 23). Pentru acest răspuns îndrăzneţ, credinciosul respectiv a
petrecut în închisoare cinci ani din viaţa sa. De fapt, el a făcut dovada unei
credinţe vii şi neclintite în Dumnezeu.

Cu toţii suntem obligaţi să ne trăim credinţa aşa cum ne învaţă Iisus Hristos şi
Biserica întemeiată de El: «Aceasta este biruinţa care a învins lumea: credinţa
noastră» (1 Ioan 5, 4).

Rugăciune

O, Doamne, voi începe de la credinţă, pentru a putea dobândi vederea: merg pe

drum în căutarea patriei. În timpul acestui parcurs sufletul îmi spune: că înaintea
Ta se află orice dorinţă a mea, iar faţă de Tine, nu-mi este ascuns nici un suspin.
Dar în patria cea cerească, nu mai sunt dator să mă rog pentru nimic, ci numai să
Te măresc, căci acolo nu-mi va lipsi nimic. Aici cred, acolo voi vedea; aici am
speranţă, şi acolo voi avea; aici mă rog, iar acolo voi primi!

Acum cumpănesc lucrurile, pe care le văd, şi cred în acelea, pe care nu le văd. Tu,
o, Doamne, nu m-ai părăsit chemându-mă la credinţă; chiar dacă îmi porunceşti să
cred în ceea ce nu pot să văd, totuşi nu-mi refuzi ca să văd acele lucruri, care mă
ajută să cred în ceea ce nu văd…, dacă este cu neputinţă pentru mine să văd
Dumnezeirea Ta, în schimb pot să văd foarte clar omenescul Tău. Iată ai devenit
Om, pentru ca în aceeaşi persoană să poţi fi văzut şi să se poată crede în Tine.
Ajută-mă, să mă bucur şi eu de Dumnezeirea Ta. Amin.

(După Sfântul Augustin)

Părintele Ciprian Negreanu - Predici la Vindecarea slugii sutaşului - păgânul
care “a ştiut de durerea aproapelui”, care şi-a ascultat conştiinţa, împlinind
“legea firii” şi îl bucură pe Dumnezeu cu smerenia credinţei sale

“Avea această credinţă căreia îi pasă de celălalt, nu că mă interesează numai de ce

îmi iese mie, dacă mi se rezolvă mie, ci îi pasă şi de celălalt… La asta ne cheamă
Dumnezeu, la putinţa de a-l accepta pe celălalt, de a-l răbda, de a-l îngădui, de a-l
iubi! De a crede că el eşti tu. L-a făcut Dumnezeu un alt suflet, dar frate geamăn cu
tine, în alt trup, cu alt chip, în alt neam, cu altă învăţătură, cu altă moştenire
genetică, dar e aproapele tău, e fratele tău geamăn acela! Puteai să fii exact în locul
lui sau ca el şi tu îl judeci – pe tine te judeci! L-ai judecat pe fratele tău, pe tine te-
ai judecat. Tu puteai să fii în locul lui şi să faci lucruri mai grele decât acela, dar tu
îl judeci cu asprime şi cu uşurinţă; pe tine te judeci!“.

***

“A rămâne cu tine însuţi, de unul singur, e lucru grozav pentru cei care nu s-au
împăcat cu Dumnezeu şi cu ei înşişi, pentru că eşti faţă în faţă cu tine însuţi şi cu
toate nemulţumirile tale şi cu glasul conştiinţei care îţi spune că n-ai făcut bine.
Conştiinţa nu poate fi ucisă…”

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica a IV-a după

Cincizecime (vindecarea slugii sutaşului/ servitorului centurionului)(2009):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a patra duminică după Rusalii, într-o duminică în care continuăm să
citim din Evanghelia de la Matei (în fiecare zi de la Rusalii până acum tot citim de
la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei) şi auzim această Evanghelie a vindecării
slugii sutaşului, Evanghelie amintită, mai în detaliu într-un fel, şi la Luca. Nu ne
reamintim din nou pilda, nu v-o repovestesc, nu vreau să insistăm pe pilda în sine
şi pe vindecare, ci mai mult pe cuvântul Mântuitorului, care ne descoperă lucruri
mari şi dumnezeieşti. Acest cuvânt e spus într-un mod mai ascuns pentru iudei şi
pentru învârtoşarea inimii lor, dar el, de fapt, e foarte deschis.

Să vedem despre ce cuvânt este vorba: Adevărat vă spun vouă că mulţi de la apus
şi de la răsărit vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, iar fiii
Împărăţiei vor fi aruncaţi afară.

Acesta este cuvântul asupra căruia vrem să ne oprim puţin. Acela era sutaş. Mulţi
dintre zeloţii evrei socoteau o întinăciune chiar să vorbeşti cu un om de alt neam,
nu numai samarinean, ci de alt neam, mai ales romani, care erau socotiţi asupritorii
lor. Gândiţi-vă de exemplu, că n-au intrat căpeteniile, pentru că Pilat îi chema
înăuntru pe căpeteniile preoţilor, la judecată, ca să spună ce au împotriva Lui, şi
aceştia n-au vrut să intre în pretoriu şi la Pilat, ca să nu se spurce. Aşa socoteau, că
e spurcăciune să intri în casa unui păgân, era o spurcăciune să vorbeşti cu un
păgân. De pildă, ei ar fi avut o inimă mult mai strâmtă şi mai răutăcioasă legată de
sluga acelui roman – <Cum a îndrăznit acela să devină sluga romanului? Să-şi facă
slugi din neamul lor!> Era socotit aşa, nu numai ceva josnic, ci mai mult era o
spurcăciune că stă în casa unui păgân neîncetat acel evreu din neamul lui Avraam
care îi era slugă sutaşului. Deci se spurcă neîncetat.

Nu stă în casa lui şi în neamul lui acela, neam pe care ei îl socoteau a fi ales, se
socoteau a fi aleşi, şi erau aleşi, dar nu erau aleşi pentru că erau mai deosebiţi ca
ceilalţi, mai frumoşi sau mai cine ştie cum decât ceilalţi, ci pentru că din neamul
lor urma să se nască Hristos şi pentru că ei au purtat în sămânţa lor, între ei,
binecuvântata linie de foc din care s-a născut Maica Domnului şi după aceea
Mântuitorul. Pentru aceea Dumnezeu i-a numit neamul Său, pentru că de acolo
urma să Se nască Fiul Său. Dar nu erau cu nimic mai iubiţi decât alte neamuri,
decât ceilalţi.

Aducându-ne aminte de lucrurile acestea, să vedem cum priveau cei din jur,
mulţimea mare de iudei care Îl urmăreau pe Hristos pretutindeni, Îi ascultau
cuvântul, vedeau minunile Lui, cum au privit apropierea acelui sutaş? În primul
rând au zis: <Cum îndrăzneşte ăsta să vină tocmai aici şi să-L roage ceva pe
Domnul, pe profetul nostru?…>, nu ştiu cum Îl socoteau ei atunci, că încă nu ştiau
bine că e Fiul lui Dumnezeu, şi s-au mirat şi mai mult că Mântuitorul chiar i-a
răspuns cu blândeţe şi a vrut chiar să meargă în casa lui. Asta era…! Într-un fel,
noi aducem totdeauna aminte numai de faptul că acesta s-a smerit pe sine şi a zis:
Doamne, nu veni la mine, că sunt om păcătos, nu intra în casa mea, ci zi numai cu
cuvântul şi se va împlini… şi ne gândim că a fost om smerit şi s-a gândit că
Dumnezeu poate împlini peste orice prezenţă fizică, să tămăduiască chiar dacă El
nu e de faţă. Este şi credinţa, este şi socotinţa că este om păcătos şi nu merită să
intre în casa lui, dar mai era ceva.

Acesta ştia cum priveau iudeii, vă daţi seama, având slugă în casă iudeu, ştiau cum
îl priveau ceilalţi, mai ales că ţinea la această slugă, ţinea la el, din moment ce a
venit să cadă în genunchi şi a zis Tămăduieşte-mi sluga. Cine dintre cei de astăzi s-
ar duce să cadă în genunchi în faţa unui medic: <Tămăduieşte-l pe slujitorul meu>,
vreun director oarecare.

Nu ştiu, poate or fi, dar acesta era un om deosebit, fie şi numai prin aceasta se vede
că era un om deosebit, pentru că el se ataşase de acest om, de acest slujitor al lui şi
nu mai putea să-l vadă suferind, în chinuri, şi la care ţinea foarte mult. Şi ştia cât de
grav era pentru iudei să intri în casa unui păgân, să slujeşti unui păgân. Şi atunci a
zis: <Doamne, nu-Ţi fă Ţie una ca aceasta>, ca şi cum ar zice: <Lasă că destul Îţi
caută nod în papură aceştia toţi, nu intra, nu e nevoie, lasă, fă numai cu cuvântul!>
Cred că undeva a fost şi gândul acesta şi e un gând frumos, s-a gândit mai cu
grăbire la suferinţă şi la durerea aproapelui decât la lipsa lui. Aşa zicem noi, cu
uşurinţă, de cele mai multe ori, noi să ne rezolvăm treaba, restul acum nu ştiu… Şi
acest om s-a gândit, n-a fost nepăsător.

Să ştiţi că credinţa lui, dacă era mare şi lăudat de Dumnezeu, nu era numai credinţa
aceasta că Dumnezeu poate pretutindeni, oriunde, fără să meargă El personal în
trup să Se atingă de acel om şi doar cu cuvântul să zică şi toate puterile cereşti Îi
slujesc şi toate I se închină Lui şi boala fuge şi se ascunde de la faţa Lui. Deci nu
numai această credinţă a fost lăudată de Hristos Dumnezeu, ci cred, tainic, şi în
celelalte semne ale credinţei lui. Întâi, smerenia – socotea că nu este vrednic să
intre Dumnezeu la el în casă, se socotea nevrednic, deşi la Apostolul Luca ni se
spune că făcea multe lucruri bune şi ajuta comunitatea iudaică cum putea, deşi
era roman.

Probabil că nici atunci banii nu erau cu uşurinţă daţi la o parte, adică nu erau
spurcaţi, cum că n-ar fi buni, ci îi primeau. A ajutat şi la ridicarea templului, deci
era un om care, totuşi, făcea bine şi în acelaşi timp se socotea nevrednic. Şi nu era
o vorbă, căci el chiar avea nevoie ca Hristos să vină în casa lui, dar dacă a zis că e
nevrednic înseamnă că era chiar smerit omul acela, şi mare este credinţa aceea care
are smerenie. Nu credinţa în care ţi se pare că ţi se cuvine, că eşti alesul lui
Dumnezeu, că, dacă eşti alesul lui Dumnezeu, ţi se cuvine totul, că, dacă eşti
alesul lui Dumnezeu, toţi oamenii să ţi se plece, să te asculte când tu vrei să-ţi
spui povestea ta şi învăţătura ta, pe care toţi oamenii trebuie s-o accepte, fără să
comenteze, că doar eşti alesul lui Dumnezeu. Sutaşul roman nu avea o asemenea
credinţă, ci una smerită şi sigur asta I-a plăcut lui Dumnezeu.

După aceea, că a ştiut de durerea aproapelui său. Să ne aducem aminte de Sfânta

Eufimia, care, fiind ucisă în chinuri îngrozitoare, tăindu-i-se mâinile şi picioarele
de la toate încheieturile cu securea, ea fiind monahie, şi altele dintre surorile de
mănăstire au venit acolo, în mulţime, să vadă şi una dintre maicile de acolo,
uitându-se, a leşinat de grozăvia pe care o vedea. Iar sfânta striga: Daţi-i apă! De
acolo, asta era treaba ei, adică ea era cea necăjită şi întristată şi tulburată şi ar fi
putut să se gândească numai la suferinţa ei şi la durerea ei, dar ea cumva se îngrijea
de ceilalţi.

Acest lucru îl vedem, de fapt, la Mântuitorul, că fiind pe cruce, n-a căutat să-şi
exprime suferinţa şi durerea, cum noi punem în cântări de felul: „Poporul Meu,
ce am făcut Eu ţie şi cu ce Mi-aţi răsplătit Mie? În loc de mană, cu fiere; în loc
de apă, cu oţet; şi în loc a mă iubi, pe cruce M-aţi pironit!” Mântuitorul n-a zis,
totuşi, aceste lucruri, chiar dacă noi le cântăm în cântări, pentru că noi trebuie
să ne aducem aminte că aşa am făcut, nu pentru că Dumnezeu ne impută! Pe
cruce, Mântuitorul S-a gândit la păcatele acelor oameni şi S-a gândit să nu le fie
socotită nici măcar acea faptă, cea mai mârşavă înaintea lui Dumnezeu, să nu
fie trecută în cărţile conştiinţei noastre, ci Dumnezeu s-o şteargă. Iartă-le, Tată,
păcatul acesta, că nu ştiu ce fac! La ei S-a gândit Dumnezeu, nu s-a gândit la
Sine, nu S-a gândit să-i blesteme sau să-i vorbească de rău şi n-a lăsat vorbă ca
mai-marele masonilor care a fost ars pe rug şi a zis „Mă voi răzbuna şi vor veni
alţii care mă vor răzbuna”, ca un cântec de lebădă. Nu, ci a zis Iartă-le,
Doamne! Şi acolo a făcut aşa. Şi atunci cei ce-L urmează, cum altfel? De fapt,
acest sutaş Îl urma pe Hristos încă înainte de a vedea acest gest al
Mântuitorului. […] Avea această credinţă căreia îi pasă de celălalt, nu că mă
interesează numai de ce îmi iese mie, dacă mi se rezolvă mie, ci îi pasă şi de
celălalt.

E mare lucru înaintea lui Dumnezeu şi cred că atunci când Dumnezeu a zis, cu
bucurie: Atâta credinţă n-am găsit nici în Israel!, pur şi simplu parcă n-a mai dat
timp, nu l-a lăsat pe sutaş să plece ca să spună după aceea aceste cuvinte, nu s-a
ascuns de el, i-a arătat că nu-i e ruşine, nu-i e frică, ca şi cum i-ar fi spus: <Nu Mi-
e teamă să spun adevărul, că tu eşti sutaş roman, şi eu n-o să le spun asta numai
ucenicilor Mei, în taină, ca să nu se zică cum că laud vreun roman>, ci S-a întors şi
tot pe faţă, tot clar, ca şi cum i-ar fi răspuns acelui roman la bine cu bine, la curaj
cu curaj. Acela venise cu curaj înaintea Lui, se plecase în genunchi, el, romanul,
vorbea cu un iudeu, el, romanul, ăsta era curaj şi în faţa mai-marilor lui şi în faţa
evreilor. Şi tot aşa şi Dumnezeu, cu curaj S-a întors şi a zis, ca şi cum i-ar fi spus:
<Nu Mi-e frică de moartea ce Mi-o pot aduce oamenii aceştia, n-am venit ca un
fricos în lumea aceasta, ca unul care tăinuieşte cuvintele, ci să spun adevărul!> La
fel cum i-a spus şi lui Pilat: Eu am venit în lume ca să mărturisesc adevărul.

Şi S-a întors spre toţi şi le-a zis: Credeţi-mă, nici în Israel n-am văzut atâta
credinţă!, ceea ce era o mare palmă peste obrazul iudeilor, care se vedeau a fi fiii
lui Avraam, cei care moşteneau credinţa, cei care se vor mântui şi ceilalţi nu, erau
fără discuţie puşi deoparte – în sensul rău al cuvântului. Şi dintr-o dată a fost ca o
palmă răsunătoare, deşi Mântuitorul n-a căutat să fie ca o palmă, doar a spus
adevărul.

Dar în aceste cuvinte este o taină pe care Dumnezeu a spus-o puţin ascunsă, aşa, ca
să nu învârtoşeze cu totul inima evreilor, şi le-a spus: Mulţi de la apus şi de la
răsărit vor veni şi vor sta în Împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam şi cu Isaac şi cu
Iacov, iar fiii Împărăţiei vor fi daţi la o parte.

Cine erau cei de la apus şi de la răsărit? Era clar că nu erau evrei, pentru că atunci
avea în faţă un sutaş, deci era clar că era vorba de păgâni! Dar n-a zis <Mulţi dintre
păgânii pe care voi îi luaţi în râs şi ziceţi că voi sunteţi fiii lui Avraam…> Şi a zis
de la apus, că romanii veneau de la apus, şi apoi de la răsărit vor veni şi vor sta la
masă cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, ceea ce era mare sminteală pentru evrei.
De aceea nici n-a zis foarte clar <mulţi dintre păgâni>, ci mulţi de la apus şi de la
răsărit… Atâta înţelepciune şi atâta adevăr este în cuvântul acesta! Nu e aşa de
simplu.

Dintr-o dată Dumnezeu ne lămureşte vechea întrebare: dar cu cei care n-au auzit
de Hristos cum va fi? Cu cei care n-au auzit niciodată şi nu le-a spus nimeni, cu cei
care au crescut în alte credinţe, cu cei care au fost educaţi de mici în cine ştie ce
învăţături străine şi n-au ştiut, cu aceia ce va fi? Iar noi, În general, sărim să zicem:
În iad! Cum să zicem asemenea grozăvie? Cu ce-a greşit omul acela care s-a născut
la Pol, să zicem, şi nu ştia, sau e pigmeu şi nu ştia, sau până să vină misionarii
creştini în Africa habar n-au avut. Ei, credeţi că Dumnezeu e nedrept? Nu e
nedrept! Sfântul Apostol Pavel spune în capitolul 2 din Romani că cei ce n-au
cunoscut pe Hristos, n-au auzit de El, vor fi judecaţi după legea conştiinţei. Deci au
şi ei judecata lor, dar după legea firii, după legea conştiinţei pe care Dumnezeu a
pus-o nouă.

[Romani 2, 11-16:
11. Căci nu este părtinire la Dumnezeu!
12. Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în
lege, prin lege vor fi judecaţi.
13. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc
legea vor fi îndreptaţi.
14. Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând
lege, îşi sunt loruşi lege,
15. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi
prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără,
16. În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia
mea, cele ascunse ale oamenilor.]

Aici se leagă cele două cuvinte ale Mântuitorului şi ale Sfântului Apostol Pavel,
care şi acela nu e mult discutat şi se pune cumva deoparte, neînţelegându-se bine
ce e aceea legea firii.

Dar Părinţii lămuresc şi toată învăţătura ne spune că noi avem o lege morală, o lege
a firii, a conştiinţei, pe care Dumnezeu a lăsat-o în om de la naşterea lui, de la
facerea lui, pe care o are şi mahomedanul şi budistul şi hindusul şi oricine, şi
închinătorul la idoli, în orice neam te-ai naşte te naşti cu această lege morală,
această lege a firii.

Despre asta Kant zicea că ce legătură este între cerul de deasupra mea şi legea
morală din mine? Că Dumnezeu le făcuse pe amândouă şi Dumnezeu le dăduse
frumuseţea desăvârşită amândurora, şi cerului înstelat şi legii firii din om, lege care
îţi spune ce să faci şi te mustră când faci prostii. Cine a lăsat legea aceea, care,
oricât de rea ar fi învăţătura pe care ţi-o dă vreo cultură, vreun neam, tot nu tace şi
murmură în adâncul inimii tale şi îți spune că n-ai făcut bine că ai lovit pe cel
necăjit, n-ai făcut bine că n-ai dat celui oropsit, chiar dacă tu cauţi de multe ori s-o
acoperi cu ceva, faci orice numai să n-o auzi şi îţi umpli tot timpul cu câte ceva, ca
nu cumva acel glas al conştiinţei să ne tulbure prea tare? Pentru că a rămâne cu tine
însuţi, de unul singur, e lucru grozav pentru cei care nu s-au împăcat cu Dumnezeu
şi cu ei înşişi, pentru că eşti faţă în faţă cu tine însuţi şi cu toate nemulţumirile tale
şi cu glasul conştiinţei care îţi spune că n-ai făcut bine. Conştiinţa nu poate fi ucisă.
Dumnezeu ne spune: Împacă-te cu păraşul tău pe cale. Păraşul acesta e conştiinţa,
imposibil de mituit, de redus la tăcere sau de ucis. Singura cale prin care va tăcea
este să te faci prieten cu ea, adică s-o asculţi.

Ei, sunt mulţi care nu ştiu de legea lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu
desăvârşeşte murmurul acesta al legii firii din noi, care nu se aude desăvârşit. Te
mustră, te doare că ai făcut ceva, dar nu ştii bine exact ce să faci. Ştii în mare, dar
nu desăvârşit, până unde şi cum. Legea lui Dumnezeu desăvârşeşte acest murmur
al firii, ca şi cum dintr-o dată auzi şi înţelegi clar ce să faci şi cât şi unde şi cum.
Cei care au legea lui Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos vor şti mult mai
clar legea firii din ei, legea conştiinţei e mult mai clară, vor da răspuns mult mai
mult în faţa lui Dumnezeu pentru că ştiau mult mai mult. Cei care au numai legea
firii şi murmurul acesta al inimii, de care a ascultat sutaşul pe care l-a durut pentru
sluga sa, care nu a vrut să-i facă vreun rău Mântuitorului dacă L-ar fi pus să intre în
casa sa, care s-a smerit şi şi-a văzut păcatele pe care i le arăta conştiinţa proprie,
care a făcut legătura şi dintre glasul conştiinţei şi cerul înstelat şi a văzut lucrarea
lui Dumnezeu şi minunile Lui şi a zis că Dumnezeu e pretutindeni şi poate orice,
pe toate acestea le-a înţeles numai după legea firii lui!

Şi sunt mulţi de la apus şi de la răsărit care nu-l cunosc pe Dumnezeul adevărat,

mintea lor doar Îl dibuieşte, dar nu-L poate numi şi despre care, ascultând de legea
conştiinţei lor, Dumnezeu zice, ca într-o mare şi binecuvântată rezolvare a
problemei, că mulţi de la apus şi de la răsărit vor veni şi vor sta la masă cu Avraam
şi cu Isaac şi cu Iacov… Nu simţim în asta mult mai mult dreptatea lui Dumnezeu?

Zicea părintele Paisie Aghioritul, văzând nişte mahomedani, un turc foarte bun
la suflet şi cuminte şi înţelegător: „Cred lui Dumnezeu că acest turc, nu după
legea Coranului, ci după legea firii făcând atâtea lucruri bune, Dumnezeu va şti
cum ar fi fost omul acesta dacă ar fi fost creştin şi câte ar fi făcut şi în funcţie de
asta îl va judeca şi multe daruri îi va da”.

Nu cred că a greşit părintele! Cine cercetează cu atenţie Scripturile se luminează şi

descoperă în ele bunătatea lui Dumnezeu şi dă la o parte răutatea noastră
omenească cu care judecăm cu uşurință şi rămân darul şi puterea şi mărirea lui
Dumnezeu, peste care nu putem noi trece împărțind Raiul în bucăţi şi hotărând
cine unde are loc. Acestea sunt tainele lui Dumnezeu. Şi i-a smintit pe evrei gândul
că mulţi dintre păgâni vor sta la masă cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, cu cei cu
care se lăudau ei că sunt ai lor, din neamul lor. Să fim binecuvântaţi să stăm şi noi
la masa aceea cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov!
E minunat că Dumnezeu închipuie acea stare în Împărăţie ca o masă. De multe ori
face această comparaţie cu masa, cu nunta. În această stare urcuşul cel mare nu este
exterior, aici vrea Mântuitorul să ne aducă înţelesul. Urcuşul cel mare al unui om
care stă la masă nu este exterior, nu este osteneala trupească, că nu-ţi este greu să
stai pe scaun la o masă, ba chiar ţi-e bine. Greu este altceva, urcuşul este interior.
Greu este de a-l răbda pe celălalt, de a-l iubi pe aproapele, că nu poţi să stai cu
oricine la masă. Dacă oamenii le sunt dragi unii celorlalţi, stau şi într-o cutie de
chibrituri, dacă nu le sunt dragi nu le ajunge nici un palat. Ei, a sta la masă cu
oamenii înseamnă că e un alt urcuş duhovnicesc, sufletesc.

Dumnezeu ne cheamă la alt urcuş, la altă osteneală, aceea a inimii, de a iubi, de a

îngădui, de a-l primi pe celălalt, de a sta la masă cu el, la masa bunătăţilor pe care
ni le dă Dumnezeu. Ştiţi că se preînchipuie de acum masa aceasta, nu e numai
dincolo, de acum ne dă Dumnezeu lumea întreagă ca o masă a ospăţului, nu numai
a ospăţului fizic, ci a ospăţului ochilor, a ospăţului urechilor, a minţii de
frumuseţea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, de tot înţelesul pe care l-a pus
Dumnezeu în lume. Deci e un ospăţ al lumii întregi în care ne-a pus Dumnezeu şi
în care celălalt să nu ne fie iadul, ci dragul cu care stai la masă, omul cu care stai la
nuntă. Să simţi că atunci când te aşezi la masa aceea te aşezi printre ai tăi. E o altă
osteneală.

Dacă nu vrei să stai cu aceea la masă, pierzi şi ospăţul – e îngrozitor! N-o să ţi se

pună ţie un scaun într-un colţ la o măsuță mică şi gata. Nu! N-ai vrut să-i accepţi
pe ceilalţi şi să-i primeşti, vei pierde şi ospăţul! La asta ne cheamă Dumnezeu, la
putinţa de a-l accepta pe celălalt, de a-l răbda, de a-l îngădui, de a-l iubi! De a
crede că el eşti tu. L-a făcut Dumnezeu un alt suflet, dar frate geamăn cu tine, în alt
trup, cu alt chip, în alt neam, cu altă învăţătură, cu altă moştenire genetică, dar e
aproapele tău, e fratele tău geamăn acela! Puteai să fii exact în locul lui sau ca el şi
tu îl judeci – pe tine te judeci! L-ai judecat pe fratele tău, pe tine te-ai judecat. Tu
puteai să fii în locul lui şi să faci lucruri mai grele decât acela, dar tu îl judeci cu
asprime şi cu uşurinţă; pe tine te judeci!

Deci cu ospeţele şi cu nunta şi cu masa, Dumnezeu nu vorbeşte despre o Împărăţie

a lui Dionysos, a unei nesfârşite petreceri în sensul acesta foarte trupesc, ci este
vorba de o altă lucrare despre care ne vorbeşte Dumnezeu, aceea a-l accepta şi a-l
iubi pe fratele tău şi de a te identifica cu el şi atunci ţi se dă ţie tot ospăţul lui
Dumnezeu. Dacă ţie îţi place să fie şi acela acolo, îl primeşti şi pe el, ţi se dă ţie
tot; iar dacă nu-l primeşti, nu primeşti nici tu nimic.
Şi ajungem să fim ca aceia despre care un părinte dintr-o mănăstire vorbea aşa:
oare de ce, venind aici, la mănăstire, unii părinţi se folosesc, unii rămân tot la fel
şi alţii chiar scad? Şi i s-a descoperit lui de un înger. Mergând la trapeză, unde
stăteau monahii la masă, părintele acela i-a văzut pe unii dintre monahi
mâncând lături, pe alţii mâncând mâncare obişnuită şi pe alţii mâncând
mâncăruri alese, ce nu se mai văzuseră pe mesele mănăstirii. Şi a zis: oare ce
înseamnă aceasta? Şi i s-a descoperit că tuturor dându-li-se la fel, acelaşi mediu,
aceeaşi mănăstire, unuia nu-i place nimic, nici bune, nici rele, e nemulţumit de
orice şi de oricine şi toate îl fac să se învârtoşeze împotriva lui Dumnezeu –
acestora tot darul lui Dumnezeu li se transformă în lături. Alţii sunt fericiţi când
e bine, dar învârtoşaţi şi tulburaţi când e rău – aceştia sunt cei ce mănâncă
mâncare obişnuită. Iar alţii, binecuvântaţi şi fericiţi, sunt cei care, ori bine ori
rău, indiferent ce le dă Dumnezeu, deşi binele şi răul pentru noi sunt foarte
relative şi nu ştim, de fapt, ce e bine şi rău pentru noi, cum a zis Iov: Dacă am
primit cele bune de la Dumnezeu, oare nu le voi primi şi pe cele rele? şi i s-au
făcut lui cele rele mai mari şi mai bune decât cele bune, până la urmă – aceştia
mănâncă mâncăruri alese şi au neîncetat bucurie.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne binecuvânteze!”

Părintele Teofan Popescu (Măn. Putna - 20 iunie 2010) - Predică importantă şi
trezitoare la Duminica vindecării slugii sutaşului

– O paralelă între nerecunoaşterea de către evrei a lui Hristos – ei fiind fixaţi doar
pe ideea că sunt poporul ales – şi nerecunoştinţa creştinilor faţă de Dumnezeu, care
uită uşor binefacerile Sale şi ajung să cadă în păcate grele, chiar după cunoaşterea
Sa.

– Nerecunoştinţa duce la întunecare şi la necredinţă, până acolo încât nu-L mai

recunoşti pe Hristos, cazi foarte rău, de sus.

– De multe ori simţim că ne-a scos Dumnezeu dintr-o încercare, boală, tulburare,
patimă, foarte grea, iar după ce scăpăm, uităm să-i mulţumim lui Dumnezeu
prin… viaţa întreagă pe care o ducem, nu doar printr-o rugăciune!

– Ispita neseriozităţii şi delăsării în problemele de credinţă.

– Două momente din istoria noastră, două daruri făcute poporului român de
Dumnezeu, pentru care nu am ştiut să-I fim recunoscători, iar darurile au fost
pierdute.

– E foarte uşor să dăm vina pe alţii, pe comploturi, dar dacă este să judecăm
duhovniceşte, trebuie să dăm vina pe noi înşine, în primul rând.
– Nu ştim să fim constanţi în credinţa noastră. Dacă credem că putem muri
oricând, mulţumirea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să fie continuă.

– Apare o mulţumire de sine a ortodocşilor, pentru că suntem în dreapta credinţă.

Aşa este, Hristos a întemeiat o singură Biserică, aici, în Ortodoxie este Adevărul,
restul confesiunilor doar au furat numele de Biserică. Dar exista tendinţa de a ne
mulţumi cu aceasta şi de a-i dispreţui şi a-i privi de sus pe alţii, şi, prin aceasta, să
ne împietrim.

– Au loc convertiri la dreapta credinţă de pe alte meridiane ale lumii şi aceştia sunt
mai vii şi mai hotărâţi în credinţă decât noi.

– Şi în zilele noastre se repetă şi se aplică cele referitoare la poporul ales de atunci,

pentru noul popor ales, cel ortodox: “Fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul
cel mai dinafară”

– Cu cât Dumnezeu îi da cuiva mai multe daruri, cu atât îi cere mai mult! Şi
gândiţi-vă câte daruri avem, noi, ortodocşii şi nu ştim să ne folosim cum trebuie de
ele. Doar dacă ne gândim la Sfintele Taine, care nu mai în Ortodoxie sunt cu
adevărat…

***
(…) Aşadar, aici pe pământ, Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrântă şi
duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii şi ale
vieţii, şi adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări şi lucruri.

Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă şi
duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii
lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă şi smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o
pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliţi, coborâtori din marii şi lui
Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus. Ne mai încăpându-şi în sine de multa
apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la
celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta şi-a
pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile
făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e
Poporul ales.
Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu
totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o
încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa

lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la
inimă fiind şi cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos
decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi
necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.

Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru
toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată şi

proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu
limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia şi nepăsarea noastră. Şi mai cu seamă să
ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la Biserică, cu
rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei
dinafarăa Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi. (…)

Cu toate că erau păgâni, aceştia au pătruns adevărul şi viaţa în Hristos şi au ajuns la

credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi. (…)
 Sluga sutaşului. Predică importantă despre discreţia credinţei, inima
milostivă versus “generaţia eu” şi păcatul superiorităţii care osândeşte. Cum
pot ortodocşii, “noul Israel”, să repete căderile “poporului ales”?

“Avem în ţara noastră atâtea Biserici, avem Liturghie zilnic, în atâtea locuri, în
atâtea mănăstiri, avem la îndemână tot ce ne trebuie în sporirea duhovnicească dar,
de multe ori prea puţin ne folosim, nu ştim să ne folosim, sau nu ştim să preţuim
lucrurile pe care le avem...”

***
Părintele Arsenie (Măn. Cornu) - Predică la Duminica vindecării slugii
sutaşului (2011)

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

“Adevărat zic vouă, nici în Israel

nu am aflat atâta credinţă”.

Iubiţi fraţi şi surori, după Pogorârea Sfântului Duh, duminicile acestea ce urmează
sunt o înlănţuire, un lanţ minunat. Şi în toate aceste duminici primim ajutor pentru
dobândirea Preasfântului Duh, pentru că aceasta este viaţa Bisericii. Ele nu sunt la
întâmplare rânduite, aceste duminici. Duminica trecută am vorbit, ne-a vorbit în
Evanghelia care s-a citit la Sfânta Liturghie, despre grijile vieţii, o mare piedică la
primirea harului Sfântului Duh. Acuma, după ce duminica trecută ne-a pus înainte
Evanghelia primejdiei grijilor vieţii, ca să ne ferim de ele, acum ne atrage printr-o
pildă a frumuseţii credinţei, în duminica aceasta.
Şi frumuseţea acesta a credinţei o vedem strălucind într-un om, care, după aparenţa
exterioară, nu făcea parte din Biserica lui Dumnezeu. Era un păgân, un sutaş, adică
un mai mare peste o sută de ostaşi, şi el făcea parte din administraţia romană a
Ţinuturilor Sfinte, deci nu făcea parte din neamul evreiesc, şi nu făcea parte din
Biserica Vechiului Legământ. Şi iată că în acest om ne străluceşte astăzi
frumuseţea credinţei. O frumuseţe atât de mare că pe Însuşi Dumnezeu Îl face să se
minuneze. Un lucru frumos vedem astăzi: pe Dumnezeu minunându-Se de credinţa
omului.

Întâmplarea aţi auzi-o la Sfânta Liturghie şi o cunoaşteţi. Ca în fiecare an aţi auzit

probabil mereu, de multe ori, citindu-se această pericopă evanghelică despre
sutaşul din Capernaum care avea un slujitor bolnav şi care, ne spune – Sfântul
Matei este concis în întâmplările lui, ne dă miezul întâmplării; Sfântul Luca ne
mai dă şi nişte amănunte – că acest sutaş a trimis mai întâi la Domnul bătrâni ai
iudeilor ca să-L roage să tămăduiască pe sluga lui, pe slujitorul lui, care era
slăbănog în pat, chinuindu-se cumplit.

Nu e rău să ne oprim puţin şi asupra lucrurilor pe care ni le spune Sfântul Luca. A

trimis, deci sutaşul la Domnul bătrâni ai iudeilor, ca să-şi dobândească dorinţa, să
vindece pe slujitorul lui, iar aceşti bătrâni ai iudeilor au venit la Domnul şi au zis:
“Vrednic este să faci aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-
o“.

Aceste cuvinte ar părea la prima vedere cuvinte de bun simţ, cuvinte de

înduplecare pentru Domnul, arătându-i un motiv ca el să vină sau nu neapărat să
vină, ci să vindece sluga acestui sutaş.

Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne dezvăluie însă altceva prin aceste cuvinte. Acum,
ca să înţelegeţi ce vreau să spun, dau un exemplu poate puţin nepotrivit cu
Biserica: aşa, ca şi când s-ar întâlni o comisie doctorală să acorde titlul de doctor în
ştiinţe cuiva, şi ar zice membrii comisiei: Vrednic este să-i acordăm titlul de
doctor, pentru că poartă 43 la pantofi. Exemplul poate că nu e potrivit şi e un pic
exagerat, dar Sfântul Ioan Gură de Aur, ne scoate în evidenţă acest lucru, că nici
măcar n-au cunoscut virtutea bărbatului, n-au găsit vreun motiv vrednic adevărat,
ci se aveau în toate tot pe sine vedere: “Miluieşte-l pe el, că mi-a făcut mie bine“.
Motivul pentru care să-l miluieşti este că “mi-a făcut mie bine”.

“Iubeşte neamul nostru şi ne-a zidit sinagoga” – iată primejdiile naţionalismului

aici. Sigur că aicea este vorba de neam, nu de naţiune. Fac o mică paranteză, şi
poate nu este fără de folos această paranteză. Conceptul de naţiune s-a născut mai
târziu, iar evreii trăiau cu conceptul de neam, nu de naţiune. Conceptul de naţiune
s-a născut mai târziu, şi-şi trage originea, mai ales în Revoluţia franceză, şi după
Revoluţia franceză, acest concept care făcea parte dintr-o anume ideologie, a slujit
la dezmembrarea vechilor imperii care aveau o structură creştină. A fost un cal
troian acest concept, prin care ideologii care l-au propagat şi s-au folosit de ceva
sădit în sufletul omului: iubirea faţă de neam, conştiinţa apartenenţei la un neam,
lucru care este sădit în conştiinţa omului, că Dumnezeu a împărţit limbile în
Babilon, şi au luat fiinţă neamurile atunci. Dar conceptul acesta a fost folosit, cum
spun, de o anumită ideologie, cu scopul numai de a destrăma vechile imperii. Deci
e o diferenţă între naţiune şi neam. Atunci ei trăiau cu o simţire aceasta a
apartenenţei unui neam, totuşi putem să înţelegem că există şi aici primejdia de a
idolatriza neamul sau naţiunea.

Domnul a continuat să se îndrepte spre casa sutaşului sau a pornit spre casa
sutaşului. Sfântul Luca ne spune că apoi el a trimis prieteni la Domnul, şi să-L
roage să nu vină, ci să zică numai cuvântul, iar Sfântul Matei ne adaugă faptul că
după aceea chiar el a venit, sutaşul însuşi a venit înaintea Domnului când a văzut,
că deşi i-au spus bătrânii, deşi i-au spus prietenii lui, Domnul totuşi continua să
vină spre casa lui. Şi a venit el, şi înaintea Domnului a spus: “Doamne, nu sunt
destoinic să intri sub acoperişul meu, zi numai cu cuvântul, şi se va vindeca
slujitorul meu“.

Şi i-a arătat Domnului printr-o pildă şi cum înţelege acest cuvânt: “şi eu sunt om cu
stăpânire, şi am sub mine ostaşi, şi zic acestuia: du-te şi se duce, şi altuia vino şi
vine, şi robului meu fă aceasta şi face“. A recunoscut pe Domnul că este Atotţiitor,
Stăpân Atotputernic, că doar la cuvântul Lui toate se împlinesc. “A zis Dumnezeu
să fie lumină, şi a fost lumină”. A recunoscut în persoana Domnului nostru pe
Atotstăpânitorul, Atotţiitorul. Atât de mare era credinţa lui, încât pe Domnul a
făcut să se minuneze şi a zis: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă ca a lui“.

Două gânduri, asupra două gânduri m-am oprit, citind această pericopă
evanghelică.

Întâi, acest cuvânt al sutaşului e vrednic de pus în inima noastră: “Nu sunt
destoinic să intri sub acoperişul meu, zi numai cu cuvântul“.

Noi trăim într-o lume în care este totul centrat pe eu, pe propria persoană.

Părintele Serafim Rose numeşte generaţiile de la el şi puţin înaintea lui încoace,

le numeşte generaţia “eu”. Şi zice: Iată, “generaţia eu” se apropie de Biserică,
însă când generaţia eu se apropie de Biserică ea întâmpină anumite probleme în
apropierea ei de Biserică, pentru că încearcă să prefacă cumva spiritualitatea pe
care o găseşte în Biserică după propriul chip.

Aceasta spune Părintele Serafim şi noi trăim într-o vreme în care lucrurile s-au
accentuat în această direcţie.

Sutaşul acesta ne învaţă să nu facem nimic prin care să atragem atenţia asupra
propriei persoane.

Un duhovnic contemporan spune că în Biserică, atunci când avem de îndeplinit o

lucrare, o slujire,– vă dau acest exemplu, fie de citit, fie de cântat la strană, fie
numai ca preot când slujim – toate trebuie să le facem cât mai discret cu putinţă.
Prezenţa noastră să treacă, aşa, cât se poate, neobservată. Părintele chiar
menţionează un fapt care chiar ni se poate să ni se pară un pic hazliu, dar nu este.
Spune că la Institutul Sfântul Serghie din Paris un profesor, probabil de liturgică, i-
a spus că există o prevedere nescrisă cum că preotul, în anumite momente când
rosteşte anumite liturghii poate să înalţe mâinile când se roagă. Aţi văzut că în
momentul de începere al Sfintei Liturghii preotul face nişte rugăciuni de invocare a
Sfântului Duh, rosteşte Împărate ceresc de trei ori şi înalţă mâinile atunci. Aşa
prevăd rânduielile noastre de rugăciune, cărţile noastre de slujbe. Şi acest profesor
îi spunea că există o prevedere ca preotul să înalţe mâinile, dar niciodată mai sus
de nivelul urechilor. Sigur că această prevedere nu este importantă în partea ei, în
aspectul ei tehnic, să spunem aşa, dar ce vrea să spună?

Nu trebuie făcut nimic excesiv, nimic prin care să atragem atenţia asupra noastră,
nimic prin care să manifestăm, chipurile, o evlavie ce întrece contextul în care ne
aflăm. Acum, să nu staţi niciodată să vă uitaţi la preot, dacă a ridicat mâinile un
centimetru mai sus de urechi, că totuşi nu aceasta măsoară smerenia preotului. Dar
cuvântul ne spune ceva, faptul cât de discret şi de delicat trebuie făcute toate în
Biserică. Prin nimic să nu atragem atenţia asupra propriei persoane. Deci important
este până la urmă să ne judecăm lăuntrul, ca felul cum citim, felul cum cântăm,
felul cum ne mişcăm, felul cum facem toate, să nu aibă asupra sine înclinaţia de a
atrage atenţia asupra propriei persoane, de a arăta prin manifestările noastre că
avem o evlavie, că avem o credinţă.

Noi trăim într-o lume în care reclama este totul. Dacă nu eşti cunoscut, dacă nu-ţi
faci reclamă eşti mort pentru lumea aceasta. Ce face un om de afaceri creştin dacă
nu-şi face reclamă? Are o problemă de conştiinţă, fără îndoială. Tocmai aici este
credinţa. Şi omul, pe cât se dăruieşte credinţei pe atât vede împlinindu-se cu el
minunile credinţei. Şi fără să-şi facă reclamă poate să facă afaceri profitabile, să
câştige mai mult chiar decât cei care îşi fac reclamă, dar asta nu-i spune nimeni că
se va întâmpla de la început. Poate că Dumnezeu îl va pune la încercare. Dacă nu-
şi face reclamă cu gândul că va câştiga mai mult, s-ar putea să nu câştige nimic.
Dar dacă nu-şi face reclamă pentru că are încredere în pronia dumnezeiască,
Dumnezeu pe nimeni nu ruşinează. Nu este vreun om care să se încredinţeze
Proniei dumnezeieşti şi căreia Pronia dumnezeiască să nu-i răspundă. Dumnezeu
nu-Şi bate joc de om.

Deci, de la sutaşul acesta învăţăm că atunci când trăim într-o discreţie, trăim
omorând în noi pornirea de arătare, dorinţa de a impresiona pe alţii, ochiul lui
Dumnezeu ne vede. Aşa a văzut ochiul lui Dumnezeu sufletul acestui sutaş, şi a
rânduit Dumnezu un prilej ca această credinţă să iasă la iveală, şi a rânduit un prilej
ca El să spună cuvântul pe care l-a spus şi cu care am început [această predică]:
“Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“.

Acesta este al doilea gând: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“.

Noi trăim într-o vreme, dar probabil că întotdeauna a fost aşa, în care, paradoxal,
am ajuns să fim în situaţia în care a fost Biserica Vechiului Legământ atuncea când
L-a respins pe Hristos, nu L-a cunoscut. Am ajuns, paradoxal într-o asemenea
primejdie în timpurile noastre, ca atunci. Şi acum se întâmplă, nu am fost în
occident, dar oameni care au fost la anumite mănăstiri, au rămas impresionaţi de
faptul că acolo mulţi convertiţi, oameni trecuţi la ortodoxie, de la protestantism, de
la catolicism, atât de mult însetau şi numai să vadă un preot, nu mai mult, măcar
să-l vadă, măcar să ia o binecuvântare de la el, sau măcar o dată pe lună sau poate
şi mai rar să poată participa la o Sfântă Liturghie, măcar o dată într-un an sau de
două ori, de trei ori, să se poată spovedi. Şi aceasta socoteau o mare binecuvântare
şi cu lacrimi în ochi mulţumeau lui Dumnezeu că au văzut un preot – numai că l-au
văzut, numai că au putut să ia o binecuvântare de la el!

Oameni cumva care se aseamănă cu acest păgân, roman. Nu făcea parte din
Biserica Vechiului Legământ, dar în sufletul lui era credinţă mai mare decât cei
care prin naştere făceau parte din această Biserică, şi care ţineau de un neam şi
fuseseră de mici crescuţi într-un anume spirit. De aceea am spus acest cuvânt.

Avem în ţara noastră atâtea Biserici, avem Liturghie zilnic, în atâtea locuri, în
atâtea mănăstiri, avem la îndemână tot ce ne trebuie în sporirea duhovnicească dar,
de multe ori prea puţin ne folosim, nu ştim să ne folosim, sau nu ştim să preţuim
lucrurile pe care le avem.
Mai marii iudeilor se socoteau superiori romanilor, şi bătrânii trimişi de sutaşul la
Domnul să ceară vindecarea slugii lui, se socoteau cumva superiori acelui roman.
Nici nu-l considerau pe el, ca un om, după virtutea lui, vrednic de atenţie. Era bun
pentru că iubea neamul lor şi le făcuse sinagogă. De multe ori aşa se întâmplă şi cu
noi. Cumva dispreţuim pe cei care nu fac parte din neamul nostru sau oricum ne
considerăm superiori că am moştenit ortodoxia din naştere. Deci acesta este al
doilea gând asupra căruia m-am oprit: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“. Şi
să adâncim puţin acest gând.

Săptămâna care a trecut s-au citit în fiecare zi la Sfânta Liturghie anumite pericope
evanghelice. Şi acestea ne vorbesc tocmai despre starea poporului lui Dumnezeu,
de ce a ajuns poporul lui Dumnezeu aşa, încât să nu-L recunoască pe Dumnezeu
întrupat venit între ei? Ce s-a întâmplat cu ei? Primejdiile la care au fost ei supuşi
ne atrag şi nouă luarea aminte.

Ştiţi că Nicolae Iorga a spus că “cine nu cunoaşte istoria este condamnat să o

repete“. Foarte multe putem învăţa din ceea ce s-a petrecut atunci ca să nu păţim şi
noi la fel. Deci ce s-a întâmplat cu ei? Ne spune Domnul. Într-una dintre
Evanghelii a zis Domnul despre ei: “Cu ce voi asemăna pe oamenii neamului
acestuia? Sunt ca şi copiii care şed în pieţe şi strigă unii către alţii: V-am cântat
de bucurie şi nu aţi jucat, v-am cântat de jale şi nu aţi plâns“.

Aşa erau oamenii acelui neam, şi Sfântul Teofan Zăvorâtul zice că aşa suntem şi
noi, ca şi copiii capricioşi, oricum ai da-o nu o scoţi la capăt cu ei. Mai bine vă
citesc chiar ce spunea Sfântul Teofan. Ne ceartă puţin Sfântul Teofan, dar să nu vă
întristaţi de cearta lui, pentru că sfinţii întotdeauna din dragoste sau cu dragoste ne
ceartă. Nu ar fi de nici un folos să ne menajeze patimile sau să ne odihnească în
patimile noastre, că atuncea ne-ar omorî, prin însăşi această atitudine a lor. Chiar
dacă este dureros, dar ei ne pun înainte adevărul, pentru că aceasta înseamnă
dragoste. Domnul spune că noi, cei ce nu ascultăam de Evanghelie… – căci aceasta
facem de cele mai multe ori, noi nu ascultăm de Evanghelie: dacă Evanghelia
spune celui ce te loveşte peste obraz întoarce-l şi pe celălalt, noi de-abia dacă ne
abţinem să nu-i dăm vreo două pentru mâna care am primit-o. Deci noi nu facem
ce ne spune Evanghelia. Noi suntem în situaţia aceasta:

Domnul spune că noi, cei ce nu ascultăm de Evanghelie, ne asemănăm acelora care

dacă li se cântă cântece vesele nu dănţuiesc, iar dacă li se cântă de jale nu plâng.
Oameni cu care nu o scoţi la capăt. Ni se făgăduieşte Împărăţia Cerurilor cea prea
luminată şi veselitoare. Nici nu ne clintim, de parcă nu despre noi ar fi vorba.
Suntem ameninţaţi cu Judecata cea nemitarnică şi cu muncile cele veşnice. Nu ne
tulburăm. Parcă nici nu auzim. Îndobitociţi, am pierdut orice instinct al adevăratei
autoconservări. Suntem mânaţi de-a dreptul spre pierzare, fără să ne îngrijim deloc
de soarta noastră. Ne-am pus mâinile în sân, ne-am lăsat pradă nepăsării. Ce-o fi, o
fi! Iată care-i starea noastră. Oare, nu de aceea sunt aşa de dese sinuciderile? Şi
aceasta este rodul învăţăturilor moderne, al viziunilor moderne asupra omului şi a
însemnătăţii lui. Iată care ne e progresul, iată care ne e şi luminarea. Mai bine să fi
lipsit de orice învăţătură, dar să-ţi mântuieşti sufletul cu frica lui Dumnezeu, decât
ca după ce ai căpătat titlul de luminat să pieri pentru vecie, neaducându-ţi măcar
odată aminte în viaţă de ceea ce o să fie după moarte, de cuvântul lui Dumnezeu,
care arată limpede cine ajunge în Împărăţia Cerurilor, şi cine ajunge în iad. Nici o
iotă nu va trece. Totul va fi precum este scris. Aşadar oricine ai fi, pune aceasta în
inima ta, ca pe un lucru care te priveşte de-a dreptul, personal şi îngrijeşte-te de
suflet cât poţi şi cât mai este vreme.

Deci aceasta este o stare a lucrurilor, pe care Domnul ne-o arată la timpurile de
atunci, iar Sfântul Teofan ne-o traduce pentru timpurile noastre. Aşa erau oamenii
neamului aceluia, ca şi copiii capricioşi cu care, oricum ai da-o, nu o scoţi la capăt.

Dar, tot în Evangheliile care s-au citit săptămâna aceasta ni se mai arată şi altceva
despre starea lucrurilor de atunci şi despre starea lucrurilor de acum. La fel, Sfântul
Teofan ne traduce cuvântul Domnului, adresat cărturarilor şi fariseilor, ne traduce
pentru timpurile noastre.

E vorba de o întâmplare din viaţa Domnului şi a ucenicilor lui. Mergea Domnul cu

ucenicii sâmbăta, prin semănături. Era vremea în care grâul se copsese. Şi au
flămânzit ucenicii, şi au început să smulgă spice şi le frecau cu mâna, şi mâncau
boabe de grâu. Şi fariseii au văzut şi au zis: Iată, de ce fac ucenicii Tăi ceea ce nu
se cade sâmbăta? Că nu se cade sâmbăta să faci treabă, să smulgi spice, nu e
potrivit, nu se cade, nu e bine sâmbăta. Şi Domnul le-a spus: Dacă aţi fi ştiut ce
înseamnă “milă voiesc, iar nu jertfă”, n-aţi fi osândit pe cei vinovaţi, n-aţi fi căzut
în ispita de a osândi pe unii ce sunt nevinovaţi prin ceea ce au făcut.

Şi iată cum ne traduce Sfântul Teofan cele petrecute: Aşadar, pentru a ne izbăvi de
păcatul osândirii, trebuie să dobândim inimă milostivă.

Păcatul osândirii stăpânea lumea de atunci, după cum se vede, lumea bună cum am
zice noi, aoamenii care se preocupau de cele duhovniceşti. Aşa se întâmplă şi
astăzi, că doar singuri ştiţi cât de răspândit este păcatul acesta al osândirii. Din el
derivând păcatul clevetirii. Aproape că e nelipsit, aproape că nu se întâlnesc doi
oameni să discute ceva, şi să nu pomenească ceva rău despre cineva, oricine ar fi,
despre cineva. Cred că este o raritate să se întâlnească doi oameni şi să nu discute
ceva rău despre cineva.

“Aşadar, pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii trebuie să dobândim inimă

milostivă. Inima milostivă nu judecă nu numai încălcările părelnice ale Legii,
cum era aici [- ea era numai o încălcare părelnică, nu numai reală a Legii –] dar
nici pe cele învederate tuturor. În loc să judece, ea compătimeşte şi mai degrabă
va plânge decât să mustre. Cu adevărat, păcatul osândirii e rodul unei inimi
nemilostive, a unei inimi care se bucură de răul alteia şi află desfătare în
înjosirea aproapelui, în prihănirea numelui acestuia, în terfelirea cinstei lui.
Această faptă este ucidere de om şi este săvârşită în duhul celui care e ucigaş de
oameni dintru început. Aici se alătură clevetirea, care este din acelaşi izvor, căci
diavolul se şi numeşte diavol, în greceşte clevetitor, întrucât cleveteşte şi
răspândeşte pretutindeni clevetiri. Grăbeşte-te să trezeşti în tine milă, îndată ce-ţi
vine reaua dorinţă de a judeca. Şi cu inima plină de milă să cazi apoi cu
rugăciune la Dumnezeu, ca El să te miluiască şi pe tine, nu doar pe cel pe care
ai vrut să-l osândeşti, ci şi pe tine însuţi, care poate că ai mai multă nevoie de
milă decât el, şi ispita cea rea are să piară“.

Deci aceste două stări de lucruri dacă le spunem, şi poate că ne sunt de ajuns, cu
privire la neamul acela care era capricios cum sunt copiii. “V-am cântat de bucurie
şi nu aţi dănţuit, v-am cântat de jale şi nu aţi plâns“, şi de asemenea, era împietrit
într-o nemilostivire, şi cum spune Sfântul Apostol, era vorba tocmai de oameni
care se preocupau de cele duhovniceşti, nu de ceilalţi, ci de cei care, după judecata
lumii stăteau în frunte atuncea, în împlinirea legii lui Dumnezeu.

Evanghelia pe toate ni le pune înainte pentru a ne feri de primejdii. Cuvântul

Evangheliei nu este întotdeauna aşa de uşor şi nu este uşor de primit, însă, dacă-l
primim, şi cea mai mică mişcare a inimii noastre spre împlinirea acestui cuvânt
este aducătoare de bucurie. Puţină este greutatea, puţină este întristarea faţă de
bucuria ce se descoperă apoi, celui care jertfeşte sinele său egoist ca să facă voia
lui Dumnezeu şi să împlinească porunca Lui.

Nu putem ajunge dintr-un pas în vârful scării virtuţilor, dar, măcar auzind cuvinte
duhovniceşti, auzind cuvântul lui Dumnezeu în Sfânta Evanghelie, bine ar fi dacă
s-ar trezi în noi măcar simţirea faptului că avem nevoie de credinţă, avem nevoie
de inimă milostivă, dacă se trezeşte în noi, cum spune Cuviosul Paisie Aghioritul,
neliniştea cea bună, totul s-a săvârşit.
Acesta este începutul, dar într-un fel totul s-a săvârşit, s-a făcut ceea ce trebuia
făcut, de-acum încolo va ştii ceea ce trebuie să facă. Trebuie să păzească, aşa ca
pe lumina ochiului, acea nelinişte cea bună, care s-a trezit în sufletul lui. Deci nu
putem ajunge vreodată să împlinim cuvântul acela: de te loveşte cineva peste
obraz, întoarce-l şi pe celălalt. Nu putem, aceasta este o măsură a desăvârşirii, dar
se poate trezi în noi dorinţa de a merge în acea direcţie, şi slava lui Dumnezeu dacă
în noi se deşteaptă această dorinţă.

Ce vom avea însă de făcut însăşi dorinţa care s-a născut ne va învăţa, şi care este
puterea şi dorinţa noastră de a împlini lucrurile, experienţa ne va învăţa. Dar să ne
ajute Dumnezeu să se trezească în inimile noaste acest simţământ, să se trezească
în noi dorinţa spre împlinirea voii, cuvântului lui Dumnezeu. Amin!”
 Sutaşul şi simţământul profund al neînsemnătăţii proprii: “Nu ne mântuim
numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod
intelectual. Luaţi aminte, voi credincioşii, care credeţi că sunteţi deja mântuiţi
… Ca să ne mântuim trebuie să dobândim inima”

“Dacă nu ne pogorâm la iad şi nu simţim flăcările iadului, nu putem deveni cu

adevărat credincioşi şi ortodocşi; nu putem să-l iubim pe fiecare frate al nostru
foarte mic; nu putem să simţim durerea fiecărui păcătos şi, prin urmare, trăim
liniştiţi într-o închipuită simţire a duhovniciei…”

Nu se mântuieşte acela care se simte sigur

Sutaşul roman a cerut de la Hristos să-l tămăduiască pe slujitorul său, care era
ţintuit la pat (v. Matei 8, 5-13). Iar Domnul i-a zis să vină în casa lui ca să-l
vindece. Dar sutaşul, din smerenie, socotind că este nevrednic să între Hristos în
casa lui, i-a cerut să spună de departe ca să se tămăduiască sluga sa.

Ceea ce ne face o deosebită impresie este faptul că la sfârşit Domnul, arătând

marea credinţă a sutaşului - în opoziţie cu oamenii religioşi ai acelei epoci - zice:
„La sfârşit Dumnezeu îi va aduna de la Răsărit şi de la Apus pe oamenii care au
gând bun, care au o dispoziţie bună, care au credinţă şi nu pe aceia care se
consideră «fiii împărăţiei»“. Aceasta înseamnă că, independent de ceea ce zicem
noi şi ce susţinem şi de cum fundamentăm mântuirea fiecărui om, în cele din urmă
altul este criteriul lui Dumnezeu.

Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi admitem şi susţinem

aceasta în mod intelectual. Dumnezeu spune altceva. Domnul este foarte clar. El
face o înfricoşată răsturnare şi zice: „Luaţi aminte, voi credincioşii, care credeţi că
sunteţi deja mântuiţi, «fiii împărăţiei», sunteţi deja în afară, deoarece am aflat în
altă parte credinţă mai adâncă şi mai adevărată şi voi aduna oameni de la Răsărit şi
de la Apus”, pe aceia pe care nici nu ni-i închipuim şi nu ne aşteptăm.

Pentru că nu se mântuieşte acela care are siguranţa, nădejdea în el însuşi şi în

puterea lui, ci acela care are o credinţă adâncă. Elementele credinţei adânci, pro-
funde, nu sunt fanatismul de a susţine drepturile credinţei ortodoxe, ci altceva.

Unde se vede aceasta? În felul de a fi al sutaşului, al cetăţeanului roman, al celui

nobil în credinţă. Acela care se exprimă prin credinţă, care cere de la Domnul să-l
facă bine pe slujitorul său, ca şi cum ar fi copilul său, care are o raportare rugătoare
la viaţa lui. Adică „face investiţii” şi se sprijină pe Dumnezeu, sprijină toate pe
harul lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este un proces mecanic - „dacă o fac,
Dumnezeu îmi va da în mod negreşit un anumit lucru” - ci este o luptă cu Dumne-
zeu. Este o luptă cu Dumnezeu, care se justifică în smerenie.

Care este smerenia sutaşului? „Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperişul casei
mele.” Şi cum se vădeşte acest fel de a fi în practică? Dacă noi credem că suntem
pierduţi, că suntem nevrednici pentru harul lui Dumnezeu, aceasta nu apare doar în
cuvinte; apare în ethosul nostru atunci când simţim că suntem ultimii din lume şi
socotim că fiecare om este mai important decât noi. Chiar şi cei necredincioşi.

Şi atunci te micşorezi pe tine însuţi. Şi atunci, aşa cum spune avva Isaac Sirul:
„Cu cât ne simţim mai neînsemnaţi, cu atât ne aflăm mai aproape de Dum-
nezeu“. Acesta este simţământul care naşte adevărata dragoste. Care este dragostea
sutaşului? Îi pasă de sluga sa. Îl caută cu nelinişte pe Domnul şi-L urmează şi-L
roagă pe Domnul să-l tămăduiască pe cine? Nu pe el însuşi, ci pe slujitorul său.
Priviţi milostivire! Priviţi dragoste! Toate merg împreună; credinţa, smerenia,
rugăciunea şi dragostea. Este un singur amestec, o singură stare este; un singur
ethos şi o singură atitudine de viaţă.

Credinţa, prin urmare, este încrederea în Dumnezeu, în voia şi în existenţa Lui,

care depăşeşte acceptarea intelectuală a unui adevăr şi aduce o schimbare a
libertăţii în inima omului.
Şi când simţim că suntem ai lui Dumnezeu? Atunci când suntem odihniţi şi liniştiţi
şi-i zicem lui Dumnezeu: „Fă ceea ce voieşti”, şi ne lăsăm în mâinile Sale şi cerem
mila Lui; nu numai pentru noi, ci pentru fiecare rob, pentru fiecare păcătos, pentru
fiecare necredincios. Pentru că înţelegem, noi primii, că avem nevoie de milos-
tivirea lui Dumnezeu.

Nimeni nu este sigur şi îndreptăţit. Oricine crede că este îndreptăţit este pierdut.
Oricine simte siguranţă pentru credinţa lui, pentru adevărul lui, atunci este departe
de Dumnezeu. Şi înţelegem că credinţa este legătura vie cu Dumnezeu; clădirea
relaţiei personale cu Dumnezeu.

Ce sens are să cunosc lucruri despre Dumnezeu, dar să nu-L trăiesc pe Dumnezeu?
Ce însemnătate are că eu cunosc deplina acrivie a dogmelor, dacă inima mea nu
trăieşte prezenţa Lui? Credinţa este aceasta: să trăiesc prezenţa lui Dumnezeu
ascultând de cuvântul Domnului şi de strigătul Bisericii: „Voiesc ca toţi oamenii să
se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” pentru fiecare rob, pentru fiecare
păcătos.

Pentru a poseda această universalitate se presupune faptul că mai întâi noi am trăit
căderea noastră, păcatul nostru, alungarea din Rai. Dacă nu ne pogorâm la iad şi nu
simţim flăcările iadului, nu putem deveni cu adevărat credincioşi şi ortodocşi; nu
putem să-l iubim pe fiecare frate al nostru foarte mic; nu putem să simţim durerea
fiecărui păcătos şi, prin urmare, trăim liniştiţi într-o închipuită simţire a duhov-
niciei.

Pentru ce este închipuită această simţire? Nu poţi să ai duhovnicie şi să nu te doară

pentru cel din urmă frate al tău, de cel păcătos, de cel necredincios, de eretic. Dacă
nu trăim durerea noastră personală a absenţei lui Dumnezeu, a alungării noastre din
bucuria Raiului - care este Împărăţia lui Dumnezeu - atunci nu putem să simţim
nici un om şi atunci trăim în iadul „dreptăţii” noastre duhovniceşti.

Aşa cum zice avva Macarie, „ca să ne mântuim trebuie să dobândim inimă“. Şi
dobândim inimă atunci când o activăm trăind Lumina, care este Domnul. „Întru
lumina Domnului vom vedea lumină.“ Nu putem să-L trăim pe Domnul dacă nu
căutăm acelaşi lucru pentru fiecare frate al nostru, care este Hristos „cu un alt
chip”.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica păcătoşilor, Editura Egumeniţa, 2016)

 Predici scurte, dar puternice la Duminica a IV-a după Rusalii: Puterea
rugăciunii unora pentru alţii şi cercetarea credinţei noastre. “Nu va lăsa
Dumnezeu deşartă o mare nădejde pusă în El de cel smerit”

“Aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile

celorlalţi”.

Părintele Dumitru Stăniloae: Cuvânt teologic la Duminica a IV-a după Rusalii

- Vindecarea aproapelui prin rugăciunea altora
 “Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)

“Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre
puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului
credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune,
Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui.
În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură
cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu
Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu
vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile
Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia. De aceea, din
rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare,
oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi
putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui
Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El.

De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru
alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La
rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere
celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.

Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de
un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa:
„Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea
dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi
comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de
susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii.
Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi
trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o
întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el
ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă
echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când
substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun
medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie
să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun
de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi
pot fi de mare folos.
Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când
simte prin rugăciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob
spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe
alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o
mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi
înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol
Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină
de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă
puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei
pentru care o facem.

Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi
nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin
iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt
gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu
Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi
puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.

În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi

unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă
puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în
vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o
mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către
alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca
împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce
au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau
chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în
Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi
trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.

Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să

avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa
este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi
cu o inimă, adică în deplină unitate a dragostei neîncetate şi veşnice. Amin!”

(Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Glasul Bisericii (nr. 5-6,
1972, pp. 507-509) şi publicată şi în săptămânalul “Lumina de Duminică” din
data de 21 iulie 2013
 Ierom. Grigorie Sandu: Vindecarea slugii sutaşului (2011)

“Du-te, fie ţie după cum ai crezut!”

“Iubiţi credincioşi nu degeaba a auzit sutaşul aceste cuvinte adresate lui de

Mântuitorul, căci virtuţi deosebit de rare a arătat el. Ce vi se pare mai de admirat la
sutaşul din Evanghelia citită astăzi, smerenia lui sau credinţa şi nădejdea lui? Căci
prin cuvintele „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu” a arătat
smerenie, iar prin cuvintele „zi numai cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea“ a
arătat credinţă şi nădejde. Şi încă ce nădejde! Nădejde dusă la certitudine. Nu vi se
pare că era sigur că va fi aşa?

Tu ai smerenie, creştine? Sau te crezi vrednic de a fi cercetat de Dumnezeu! „Nu

sunt vrednic să intri sub acoperişul meu“, a zis păgânul acela. Dar tu, creştine, prin
Sfântul Botez ai devenit Templu al Sfintei Treimi. Acoperişul tău este trupul tău,
iar sub acest acoperiş este sufletul tău. El este locul în care Îl inviţi să intre şi Îl
primeşti pe Domnul când vine. Ai pregătit tu, creştine, în mod cuviincios acest loc
şi din smerenie tot nevrednic te mărturiseşti sau insişti cu îndrăzneală să-ţi onoreze
Domnul mândria prin venirea Lui, vădită prin împlinirea dorinţelor tale trufaşe?

A mai zis cineva, şi ştii bine cine era acela, “ieşi de la mine, Doamne, că sunt om
păcătos“. Când cazi în ispita de a te compara cu alţii, te găseşti a fi în faţa lui
Dumnezeu cel mai rău dintre oameni, sau Îi mulţumeşti şi tu, plin de mândrie, ca
fariseul, că nu eşti la fel cu ceilalţi oameni? Te îndreptăţeşti tu sau aştepţi să-ţi facă
Dumnezeu dreptate? Căci, fiind drept, Dumnezeu nu va îngădui la infinit o
nedreptate. O vă îngădui numai atât cât este nevoie ca să dovedeşti că eşti gata să o
rabzi până la sfârşit, după care va face El dreptate. Te scârbeşti de laude sau de
ocări? Suporţi să fii înfruntat în părerile tale? Dar jignit? Dar batjocorit suporţi să
fii? Iată în câte feluri îţi poţi verifica smerenia.

Dar credinţă, tu ai, creştine, atât încât să iei în serios orice cuvânt din Evanghelia
Mântuitorului? De exemplu, cuvântul recent auzit în Evanghelia de Duminica
trecută: „căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor
adăuga vouă, pentru că ştie Tatăl vostru din ceruri mai înainte de ce aveţi nevoie“.
Nu te întreb dacă şi tu cauţi mai întâi Împărăţia Cerurilor, ci te întreb cât de tare
nădăjduieşti că va avea grijă Tatăl Ceresc de nevoile tale.

Sau alt cuvânt: „luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea că este uşoară“. Nu
cumva eviţi să bagi capul în jugul împlinirii poruncilor Lui, îndoindu-te că este
bun, adică folositor? Crezi că sarcina Lui este uşoară, pentru că ţi-o va face El
uşoară sau ţi se pare o vorbă goală, spusă, aşa, spre liniştirea noastră, ca şi cum
Dumnezeu ar fi un amăgitor?

Sau alt cuvânt: „căutaţi şi veţi afla, cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide“.
Crezi, tu, acestor cuvinte şi insişti în a căuta, a cere, a bate la uşa Lui sau te laşi
păgubaş dacă nu ţi se împlineşte dorinţa imediat? Nădăjduieşti că te va scoate
Dumnezeu din necazurile tale sau cazi în deznădejde?

Aşadar, fă dovezi de credinţă, şi măsura credinţei în El este cât te laşi în voia Lui,
smerit şi plin de nădejde, căci nu va lăsa Dumnezeu deşartă o mare nădejde pusă în
El de cel smerit. Numai aşa ai să auzi şi tu, creştine, „fie ţie după cum ai crezut“.
Amin.

(Din: Ieromonah Grigorie Sandu, „Hrana pentru cei ce iubesc numele

Domnului: Predici duminicale”, Editura Coral Sanivet, 2012)
 Părintele Nicolae Tănase - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului - Ni se va lua Împărăţia, pentru că nu o preţuim

Nu toţi dintre noi, poate nici unul, nu putem fi ce era eroul principal din
Evanghelia de astăzi. El era sutaş, adică era mai mare peste o sută de ostaşi. În ziua
de astăzi, să ajungi mai mare peste o sută de subordonați e greu, mai ales în
armată. Trebuie multă pregătire. Nu putem să fim ce era el, adică sutaş, şef peste o
sută de soldaţi. Putem însă avea câte ceva din ce avea el. Puterea credinţei smerite,
născută din dragoste.

Palestina se afla sub stăpânire romană. Romanii pătrunseseră până acolo şi îi

stăpâneau. Sutaşul roman era păgân, se închina la idoli, nu-L avea pe Dumnezeul
cel adevărat. Dar între păgâni, ca şi în ziua de astăzi, el era un om bun. Aşa de bun,
încât îi ajutase pe evreii din Capernaum (aproape că finanţase tot) să-şi
construiască biserică, sinagogă.

Exista atunci Templul la Ierusalim, iar în fiecare localitate exista o sinagogă, adică
o încăpere, o clădire deosebită, unde evreii aduceau rugăciuni lui Dumnezeu. El îi
ajutase să facă această sinagogă.

De aceea, spre deosebire de aproape toţi romanii, acest sutaş era plăcut poporului.
Având această trecere în faţa lor, când sluga lui, ordonanţa lui, s-a îmbolnăvit, a
fost sfătuit să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos şi să-I ceară vindecarea acesteia.

Erau dovezi că mai făcuse vindecări, se dusese vestea că El putea să vindece de

boală; ce mare dar! Am zis că nu putem să fim ce-a fost el, nici şef peste o sută şi
poate, cu multă greutate, n-am putea fi nici ctitor de biserică.
Sunt foarte puţini cei care au făcut singuri o Biserică: domnitorii, boierii, care
aveau bani şi-şi permiteau, puteau să facă, în credinţa lui Dumnezeu, o biserică. De
obicei bisericile sunt făcute de mulţi oameni, pentru că sunt clădiri mari,
costisitoare. El era şi şef şi ctitor de biserică. Putem să fim acestea? Greu!

Altceva, însă, putem fi, din ce era el. Noi putem să îl imităm, să-l urmăm în ceea ce
avea el calitativ în el. Putem să avem credinţa lui, putem să avem speranţa lui,
putem să avem iubirea pe care el a manifestat-o faţă de slugă şi mai ales, putem să
avem smerenia pe care el o avea.

Părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta face următoarea comparaţie: el avea

dragoste pentru slugă, îşi iubea sluga. Noi nu mai suntem în vremea cu slugi, noi
suntem semeni. Înseamnă că el ne îndeamnă să avem iubire pentru semenii noştri.
Ne putem asemăna cu el. A avut nădejde că sluga lui, rău bolnavă, se va vindeca.
A avut dragoste şi a pus cuvânt pentru ea. A avut această credinţă. Dar cea mai
mare dintre cele patru este aceasta: era smerit. Ce zice? „Doamne, zi numai cu
cuvântul şi sluga mea se va face sănătoasă. Şi eu sunt şef şi dacă-i zic unuia să se
ducă, se duce; şi dacă-i zic să vină, bine”. „Şi Tu eşti şef - o fi gândit el - şi poţi să
alungi durerea, să alungi boala. De aceea, nu mai veni la mine acasă. Sunt om
păcătos, nu mă închin Dumnezeului Celui adevărat. Ştiu asta, aşa m-am născut eu,
atâta pot să pricepe eu. Nu mai veni la mine acasă, zi numai cu cuvântul şi se va
face sluga mea sănătoasă”.

Faţă de aceste vorbe, Mântuitorul Hristos exclamă: „Nici în Israel - adică în

poporul ales al lui Dumnezeu - n-am întâlnit atâta credinţă”. Atâta credinţă a
întâlnit în inima acestui păgân, acestui sutaş, încât de faţă cu tot poporul (periculos
lucru a făcut el - pentru că ei aveau impresia că ei sunt cei mai credincioşi, că ei
lucrează faptele bune, că ei au dreapta credinţă şi aşa şi era) Mântuitorul Hristos
zice că atâta credinţă, atâta putere a credinţei, nu a întâlnit nici la poporul ales,
Israel poporul lui Dumnezeu.

Locurile noastre la masa lui Dumnezeu le vor lua alţii, care au sinceritate, dragoste,
nădejde şi credinţă. Mântuitorul Iisus Hristos mai face un comentariu: „Adevărat
grăiesc vouă că vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi vor sta la masă în Împărăţia
lui Dumnezeu”.

Nu ştiu dacă aţi fost puşi în vreo situaţie, dar poate că vi s-a ivit ocazia. Aţi văzut,
când mergem la nuntă sau undeva, la o zi onomastică, este foarte important unde te
aşează gazda. A sta, la masă, este o cinste. De aceea face şi Mântuitorul Hristos
această comparaţie.
Iată unde ne propune El să stăm la masă: în Împărăţia lui Dumnezeu. Ne place să
stăm la masă? Ne place. În primul rând ne hrănim; în al doilea rând, mai stăm de
vorbă; după aceea, gustăm din bunătăţile lui Dumnezeu. E bine şi plăcut! Dacă-i
bine şi plăcut pe lumea aceasta, trecătoare, ce putem noi spune despre lumea
netrecătoare? A sta la masă şi a mânca mâncare duhovnicească, nevăzută,
nematerială în Împărăţia lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos mai spune că cine nu va sta la această masă, va avea parte de
scrâşnirea dinţilor şi de iezerul de foc. Când Mântuitorul Hristos zice: „Vor veni
unii de la Apus, alţii de la Răsărit şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu”, El
zice către evrei, gândindu-se la sutaş, care era păgân şi nu ştia şi nu cunoştea
Legea.

Dar cuvintele Evangheliei sunt cuvintele vieţii veşnice şi înseamnă că ele au avut
valoare atunci şi au valoare şi astăzi, numai că astăzi se referă la noi. Adică noi
suntem fiii lui Dumnezeu, noi avem dreapta credinţă. Noi, slavă Domnului, am
cunoscut adevărul. Noi suntem botezaţi. Noi ne-am lepădat în faţta uşilor Bisericii
de satana şi de lucrările lui. Noi împlinim Legea, încercăm să împlinim Legea.
Care Lege? Legea pe care ne-a dat-o Domnul Dumnezeu.

Dar vor veni alţii şi ne vor lua locurile noastre rânduite în Împărăţia Cerurilor.

Aţi văzut că uneori vin străini la biserică. Habar n-au ce se citeşte, habar n-au,
pentru că nu înţeleg limba noastră, nici n-au participat vreodată la vreo Liturghie
de-a noastră. Şi stau în Biserică atât de atenţi, încremeniţi! Iar noi...?

De aceea se va lua Împărăţia de la noi şi se va da altora. Cui se va da? Nici nu

ştim! Ăsta era un nemernic de păgân care făcea binele, dar nu făcea voia lui
Dumnezeu. Şi a zis Mântuitorul poporului Israel: „Se va lua de la voi Împărăţia pe
care v-a promis-o Dumnezeu şi se va da altora”.

Nu cumva noi suntem cei vizaţi în Evanghelia de astăzi? Nu cumva noi suntem
aceia cărora ni se vor lua cele promise? De ce ni se vor lua? Pentru că nu le-am
preţuit. Şi vin alţii care - cu puţină cunoştinţă, dar cu multă sinceritate a inimii, cu
dragoste, cu nădejde, cu credinţă - vin şi iau. Şi Dumnezeu dă acelora....

Ştiţi că în vremurile de demult, ca să vii la Biserică - la bisericile alea de sub

pământ, în catacombe - trebuia să spui Crezul. Dacă nu ştiai Crezul, însemna că
erai unul suspect, care n-aveai ce căuta la Biserică. Şi la noi, naşii trebuie să ştie
Crezul, aşa învăţăm şi aşa este bine. Noi toţi trebuie să ştim Crezul... . Amin.
 Părintele Noël Tanazacq - Vindecarea slugii sutaşului

Iisus tocmai ce S-a pogorât din Munte, unde a rostit marea şi prima sa predică
(Fericirile…) şi, de îndată, îşi arată puterea Sa dumnezeiască, săvârşind trei
vindecări uimitoare: vindecă un lepros, apoi sluga unui sutaş şi, în sfârşit, pe soacra
lui Petru. Este interesant de remarcat că începe prin a vorbi, pentru că este
Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru că a venit pe pământ să vestească Vestea cea
Bună a Împărăţiei. Apoi, săvârşeşte fapte vindecătoare care confirmă adevărul
cuvintelor Sale şi îi arată bunătatea, adică mărturisesc despre ceea ce spune. Astfel,
Domnul îi lasă liberi pe oameni – liberi să creadă în El sau nu. Dacă ar fi făcut
altfel, noi n-am fi avut aceeaşi libertate. El exprimă Adevărul, apoi îşi arată
compătimirea şi iubirea pentru oameni. Adevărul şi iubirea sunt de nedespărţit
(theoria şi praxis).

Dintre cele trei vindecări, cea a slugii sutaşului este cea mai uimitoare. Este una
dintre cele mai frumoase pagini din Evanghelie. Iisus intră în „oraşul Său”,
Capernaum, unde locuieşte împreună cu ucenicii Săi, în „Galileea neamurilor”, un
loc al amestecurilor etnice, culturale şi religioase. Un sutaş Îi iese în cale şi-L
roagă să vină să-i vindece sluga bolnavă de moarte. Totul este extraordinar în
această împrejurare. Sutaşul este un soldat de meserie, un ofiţer roman, deci păgân,
şi îndrăzneşte să meargă spre rabbi Ieshouah pentru a-I cere ceva incredibil:
vindecarea unui muribund!

Ştim deja de la Sfântul Apostol Luca – că acesta era prieten al evreilor şi că le

construise o sinagogă în Capernaum. Dar totuşi, ce îndrăzneală şi ce credinţă!
Acest om prefigurează „neamurile”, Biserica.

Atitudinea Domnului este surprinzătoare. El se arată imediat de acord, fără să pună

întrebări, dar amână un pic aducerea la îndeplinire („mergând, îl voi vindeca”). Şi
chiar acest decalaj cronologic îi va permite sutaşului să-şi exprime credinţa. Putem
să tragem deja o învăţătură importantă: Hristos nu este părtinitor, nu se uită la
aparenţe. Şi totuşi, după cum El Însuşi spune, El n-a fost trimis decât către oile
pierdute ale casei lui Israel. Dar este înduioşat de bunătatea acestui om, acest ofiţer
roman, faţă de slugă sa, pe care o consideră ca pe un fiu.

Abia acum începe partea cea mai frumoasă. În faţa acestui răspuns pozitiv al lui
Hristos, sutaşul prinde îndrăzneală şi spune cuvinte de o înălţime uimitoare. Mai
întâi: „nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt
şi se va vindeca sluga mea”. Rămâi mut de admiraţie dinaintea unei asemenea
smerenii şi a unei asemenea credinţe. Care om în Israel a fost vreodată în stare să
rostească un asemenea cuvânt? Este una dintre comorile Bisericii, care de altfel a
introdus cuvântul sub o formă adaptată în slujbele sale (rugăciunile dinaintea
împărtăşaniei în ritul roman: Doamne, nu sunt vrednic să Te primesc, dar spune
numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu).

Însă ce spune pe urmă, ca o dezvoltare explicativă, este şi mai uimitor: „Că şi eu

sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se
duce, şi celuilalt: vino, şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Ce vrea să spună
e aceasta: eu în slujba mea, chiar dacă sunt ofiţer subaltern, poruncesc şi sunt
ascultat. Cu cât mai mult Tu, care eşti Stăpânul făpturii, poţi să porunceşti oştilor
îngereşti şi ele Te vor asculta. Stăpâne, nu Te osteni până la casa unui om
nevrednic ca mine – care nu sunt un fiu al casei lui Israel – ci porunceşte îngerilor
şi sluga mea se va vindeca.

Ce credinţă, dar şi ce teologie! Câţi înţelepţi din Israel au avut acest nivel teologic
şi această înălţime a duhului?

Hristos este admirativ. Este o frază surprinzătoare, bogată din punct de vedere
teologic. Înţelesul ei este că Dumnezeu nu este ca un păpuşar care trage de sfori şi
face din făpturile Sale tot ce vrea. Dumnezeu nu face şi întrebările şi răspunsurile.
Libertatea omului nu e o vorbă deşartă: este oglindirea libertăţii dumnezeieşti.
Dumnezeu îl admiră pe om! Îşi admiră făptura. E răsturnarea valorilor. Hristos
admiră faptul că acest ofiţer roman, acest ofiţer păgân, prin efortul său interior, a
devenit mai înţelept decât fiii lui Israel. De altfel, El spune un cuvânt înfricoşător
către Israel şi vesteşte Biserica neamurilor: „Amin zic vouă, nici în Israil n-am
aflat atâta credinţă. Însă zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor
şedea odihnindu-se cu Avraam, şi cu Isaac şi cu Iacov întru Împărăţia Cerurilor. Iar
fiii împărăţiei se vor scoate la întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângere şi
scrâşnirea dinţilor” (Mt. 8, 10-12).
Şi de îndată fu tămăduită sluga. Dar într-un fel pe măsura credinţei sutaşului: „fie
ţie după credinţa ta”. Sutaşul a dobândit harul!
 Părintele Vasile Gordon - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii -
Vindecarea slugii sutaşului

„Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac
şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor...” (Matei 8, 11).

Iubiţi credincioşi, capitolul al 8-lea din Sfânta Evanghelie după Matei, din care s-a
citit azi episodul vindecării slugii sutaşului, conţine mai multe minuni, între care
cele mai multe sunt tămăduiri.

Astfel, Mântuitorul vindecă un lepros, pe soacra lui Petru, doi demonizaţi şi alţi
bolnavi, spre plinirea prorociei lui Isaia care zice: „Acesta neputinţele noastre a
luat şi bolile noastre le-a purtat”(53, 4).

Ca şi-n cazul altor vindecări, nu trebuie să vedem doar faptul izolat, ca pe o

minune de moment: toate vindecările săvârşite de Mântuitorul prevestesc, de
fapt, Marea Vindecare, mântuirea neamului omenesc.

Vom încerca, iubiţi credincioşi, în cele ce urmează, să pătrundem înţelesul

mântuitor al Marii Vindecări, făcând o legătură cu viaţa noastră din acest atât de
zbuciumat sfârşit de secol XX.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, socotim, însă, necesar să observăm că
Mântuitorul n-a făcut vindecări numai pentru bolnavii din sânul poporului Israel, ci
şi din rândul altor neamuri.

Avem ca exemplu pe fiica femeii cananience (Matei 20, 21-28) sau chiar cazul de
astăzi, slujitorul sutaşului roman. Aceste fapte, alături de altele din Noul
Testament, ne arată universalitatea mântuirii: nu doar poporul ales a fost chemat
spre dobândirea Împărăţiei Cerurilor, ci toate neamurile, aşa cum se înţelege şi din
cuvintele evanghelice prin care am început cuvântul de azi: „Mulţi de la răsărit şi
de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov...”. „Vor sta
la masă”, desigur, în Împărăţia Cerurilor.

Un alt aspect preliminar, pe care este bine să-l observăm, este atitudinea
Mântuitorului faţă de ocupanţii romani. Să ne amintim că poporul iudeu se găsea
sub stăpânirea deloc comodă a romanilor de aproape 100 de ani - în anul 63 î. Hr.
Generalul Pompei va cuceri Palestina, favorizat de interminabilele războaie
fratricide iudaice.

Pe vremea propovăduirii Mântuitorului, Ţara Sfântă era condusă de regi locali

supuşi întru totul Împăratului de la Roma, care rânduise şi prezenţa militară spre a
înăbuşi orice tentativă de eliberare. Aşa se explică existenţa unui sutaş (comandant
peste 100 de ostaşi) în Capernaum, unde are loc minunea din Evanghelia de azi.

Mântuitorul vedea zi de zi, desigur, situaţia umilitoare la care conaţionalii Săi după
trup erau supuşi de jugul străin, cunoscând prea bine şi aşteptarea arzătoare a
iudeilor în legătură cu venirea unui eliberator politic, bănuit de ei a fi chiar în
persoana Lui.

După logica omenească, ne-am fi aşteptat ca El să reacţioneze cam aşa atunci când
sutaşul L-a rugat să-i vindece slugă: „Cum îndrăzneşti dumneata, un asupritor, să-
mi ceri o favoare, atâta timp cât accepţi să fii plătit ca să-Mi ţii în jug poporul
căruia aparţin?”.

Precum bine ştim, nici vorbă de asemenea atitudine. Dimpotrivă, fără să-i pună
vreo întrebare i-a spus simplu: „Venind, îl voi vindeca!” De ce? Pentru că El a
procedat după logica Sa dumnezeiască, vrând să spună tuturor: „N-am venit în
lume ca un eliberator politic, ci ca un Mântuitor. N-am venit numai pentru poporul
Israel, ci pentru întreg neamul omenesc. Cu puterea Mea dumnezeiască aş fi putut,
desigur, să-i alung pe romani, dar n-am făcut-o, spre a-i face şi pe ei părtaşi
patimilor, morţii şi învierii Mele. Arma Mea nu a fost sabia, ci iubirea jertfelnică,
iubire care, la urmă i-a cuprins şi pe ei. Nu ostaşii romani au răspândit, alături de
apostolii Mei, Evanghelia în cele mai îndepărtate locuri?...”.

Şi într-adevăr, cercetând istoria aflăm rolul ostaşilor romani încreştinaţi la vestirea

Evangheliei, fapt descris şi în cunoscutele romane pioase Fabiola, Martirii, Cămaşa
lui Hristos, Ben Hur, Quo Vadis etc.

Să ne amintim că şi pe teritoriul Daciei, după cucerire, romanii au adus din

Palestina Legiunea V-a Macedonica, instalată mai întâi în Dobrogea, apoi la
Potaissa (Turda) în care au fost, desigur şi mulţi ostaşi încreştinaţi, care le vor fi
vorbit strămoşilor noştri despre Iisus şi Evanghelia Sa.

Iată adâncul înţelepciunii lucrării Sale! Atitudinea Mântuitorului faţă de romani

trebuie să fie o lecţie şi pentru noi vizavi de străinii care şi-au găsit sălaş între
graniţele României: nu alungându-i sau arătându-le sabia (pistolul...), ci obligându-
i, prin comportamentul nostru creştin, prin tact şi înţelepciune, să respecte legea
creştină şi tradiţiile noastre, chiar dacă ei nu sunt cu toţii creştini.

Iubiţi credincioşi, aceste precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe

cei de alte neamuri şi a avut o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman,
ne ajută acum să înţelegem mai bine tema pe care ne-am propus s-o aducem azi în
atenţie: prevestirea mântuirii prin vindecările săvârşite, mântuire numită de noi
marea vindecare.

Mai apropiat de gândul nostru este a vedea în actul mântuirii o vindecare a bolilor
păcatului, o revenire la „starea cea dintâi”, adică la sănătatea trupească şi
sufletească pe are Adam a avut-o înainte de cădere.

Cu alte cuvinte, o revenire la normalitate. Păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi

bolile (de altfel între păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect).
Dar toate intră sub numele general de păcat al anormalităţii.

Anormalitatea şi-a făcut loc tot mai accentuat şi în societatea noastră, sub felurite
forme. Asupra ei se cuvine să ne concentrăm atenţia, evident cu scopul de a o
elimina, desigur sub aspectele ce ţin de puterea omenească.

De curând (2 iulie 1998) a avut loc un simpozion la Asociaţia Medicală Christiana

din Bucureşti, discutându-se asupra problemelor ce ţin de „bioetică”: avortul,
anticoncepţia, eutanasia, eugenia, fecundarea „în vitro”, clonarea etc. Tangenţial şi
despre homosexualitate şi prostituţie... .
La simpozion au participat medici, farmacişti, preoţi profesori, preoţi de spitale,
oameni politici ş.a. Ei bine, toate problemele de mai sus sunt, de fapt, abateri de la
normalitate, altfel zis - păcate.

Într-o societate românească altădată normală, atât cât omeneşte e posibil, acum
anormalitatea a câştigat teren într-un mod alarmant, riscându-se în curând ca
normalul să apară ca o excepţie tolerată, nu ca regulă.

Mai trist este faptul că la acest simpozion unii dintre medici şi farmacişti (deşi s-au
declarat cu toţii creştini!) sunt de acord cu unele dintre „metodele" de mai sus, în
special cu avortul, contracepţia, planing-ul familial etc.

Cât de actuale sunt cuvintele lui Avva Antonie din Pateric: „Va veni vremea ca
oamenii să se înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu se înnebuneşte se
vor scula asupra lui zicându-i că el este nebun pentru că nu este asemenea lor!”.

Iubiţi ascultători, dacă dorim să ne mântuim, să încercăm a intui care ar fi

atitudinea Mântuitorului faţă de aceste probleme. Fără îndoială n-ar fi de acord cu
ele. De ce? Pentru că ţin de anormal, nefiresc.

Repetăm, sunt multe păcate în lume, multe boli, dar toate pot fi cuprinse sub
numele generic de anormalitate. Ei bine, Mântuitorul a venit în lume să ne
izbăvească de anormalitate! Sub toate formele ei. A venit să ne ajute a fi oameni
normali, sănătoşi fizic, dar mai ales sufleteşte.

Ce înseamnă cuvântul „normal”? Ne spune, parţial, DEX - ul: normal = care

este cum trebuie să fie, potrivit cu starea sa firească... . Desigur, definiţia nu este
completă, fiind dată de autori formaţi în epoca atee. Completăm noi: normal este
omul care vieţuieşte conform legilor firii date de Dumnezeu.

De aceea, ori de câte ori simţim că suntem ameninţaţi, noi sau cineva din casa
noastră, de vreuna din bolile anormalităţii să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos,
aşa cum ne-a dat exemplu sutaşul din Evanghelie.

Vom alerga, aşadar, la Sfânta Biserică, aşa cum am făcut şi astăzi, dar vom solicita
şi dialoguri particulare cu preoţii, la spovedanie, sau chiar în cadrul unor simple
convorbiri, spre a nu lăsa loc dilemelor, nici a lua vreodată, Doamne fereşte,
anormalul drept normal.
De încheiere, să ne rugăm Domnului să ne ajute să fim oameni normali, pentru a
contribui, fiecare după putere, pricepere şi râvnă, la rezidirea unei societăţi
româneşti normale. Amin.
 Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii –
Dispreţul faţă de Biserică, simptom al unei civilizaţii decadente

Motto: «Izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii...» (Ap. Romani, 6,

18).

Seminţele de adevăr

Admiraţia Mântuitorului nostru Hristos faţă de credinţa sutaşului roman şi păgân

din Capernaum, care îi ceruse să vindece de la distanţă, doar prin cuvânt, una din
slugile sale, devine explicabilă prin prisma teoriei creştine a “seminţelor de adevăr
ale Cuvântului lui Dumnezeu” (semina verbi – lat., ho spermatikos theios logos –
gr.), dezvoltată de Sfântul Iustin, martirul şi filozoful: „Oricine (fie că este creştin,
sau nu – n.n.), graţie seminţelor de adevăr înnăscute şi inerente lor, poate să
întrevadă realitatea, dar doar în mod indistinctiv (cf. II Apologia, XIII, 3,5).

Această concepţie o regăsim şi cuvintele pauline următoare: “Pentru că în parte

cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci
ceea ce este în parte se va defiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil,
judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca printr-o oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă;
acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, precum am fost cunoscut
şi eu” (I Cor. 13; 9-12).

Adevărul nu depinde de oameni, ci oamenii depind de adevăr, aşa cum „nici

Dumnezeu nu depinde de lucrurile create, ci lucrurile create depind de Dumnezeu”
(cf. Sf. Irineu de Lion, Contra le eresie, Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book,
Milano, 1997, p. 183).

Nostalgia paradisului

Intuiţia sutaşului este impresionantă! Credinţa sa se bazează pe ceea ce Nichifor

Crainic numea “nostalgia paradisului”. Cuvintele româneşti dor sau doină, cred că,
reprezintă cel mai bine această starea de nostalgie. Nostalgia paradisului, un fel de
deja-vu proustian, îndeamnă la introspecţii intuitive în interiorul propriei fiinţe de
unde, prin descoperirea armoniei din lucruri, a raţiunilor divine ce persistă în
constituţia întregului cosmos în ciuda păcatului originar, cei mai sensibili dintre
oameni recunosc existenţa unui Creator.

“Cu alte cuvinte, nu cu ajutorul inteligenţei, care ar fi modelată de categorii

pragmatice sau cu concursul intelectului discursiv din a cărui funcţionare iau
naştere adevărurile ştiinţei, vom putea pătrunde în esenţa conştiinţei şi fiinţei
umane, ci numai graţie unei operaţii speciale, adaptată “datelor imediate ale
conştiinţei”, intuiţia” (Ernest Stere, Artă şi filosofie, Editura Junimea, Iaşi, 1979,
p.83).

Însă, numai simpla observare a raţiunilor divine din lucruri, fără o desăvârşire a
acestei stări este insuficienţă: “Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu e prezentă
prin raţiunea ei în toate şi ne conduce pe noi prin raţiunea noastră
cunoscătoare, dar şi prin raţiunea fiinţei noastre şi a tuturor lucrurilor, spre
Dumnzeu…Propriu minţii şi raţiunii e Dumnezeu. Pentru El sunt făcute
acestea. Pe El Îl caută ele şi în mediul creaţiunii. Până când nu sunt unite cu El
şi nu-L cunosc pe El deplin prin împărtăşirea de El, sunt nemulţumite, pentru că
se ocupă cu ceva ce e mai prejos de dorinţa lor. În felul acesta mintea noastră
este în potenţă deiformă, adică se doreşte umplută de Dumnezeu” (Pr. Dumitru
Stăniloaie – notă la un text din Ambiguă, PSB, p. 79).

Cultivarea sentimentului valorii

Intuiţia sutaşului demonstrează faptul că acesta era o persoană lipsită de
prejudecăţi, ceea ce în limbajul timpului nostru s-ar traduce ca fiind o persoană
deschisă (“open mind”). Starea de “deschidere” a cugetului său se datorează
procesului de conştientizare a valorilor prin regăsirea şi identificarea sinelui în
acestea. Conform gândirii heideggeriene, propriu fiinţei (“Dasein-ului”, cum o
numea el) trebuie să-i fie acel <<Lichtung>> (Nicolai Hartmann, Vechea şi noua
ontologie şi alte scrieri filosofice, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 294) ce
desemnează <<starea de deschidere>>, sinonimă întrucâtva cu adevărul, conceput
de acelaşi autor (pe linia lui Aristotel) ca fiind <<starea de neascundere>>” (Walter
Biemele, Haeidegger şi Fenomenologia în colecţia Maeştrii spirituali, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 35).

Ca punct de pornire al acestei analize considerăm potrivită opinia lui Nicolai

Hartmann (1882-1950), sistematizată în expresia “îngustime a conştiinţei valorii”
şi în conceptul complementar acesteia “fluctuaţia privirii valorice” (Nicolai
Hartmann, Ibidem, p. 109). Conform acestor teorii, umanitatea nu poate avea acces
dintr-odată şi integral în câmpul valorilor, ci doar printr-o maturizare de ordin
sentimental: “…orice percepere a valorii (Wettfuhlen) este după conţinut limitată;
căci nu toate valorile se pot sesiza concomitent, ele fiind recunoscute numai în
măsura maturizării sentimentului valorii, în dependenţă de configuraţiile istorice
în continuă schimbare a vieţii …nici o conştiinţă a valorii nu recuză vreo valoare
pe care în genere o sesizează, dar ea cuprinde valori numai după legile deschiderii
de sine ce îi este proprie…În orice timp însă, conştiinţa se află în legătură numai cu
o parte a lumii valorilor. Şi această parte este în orice timp o alta. Valorile ca atare
rămân însă nemişcate” (Nicolai Hartmann, Ibidem, p. 104; 110).

Cu alte cuvinte, măsura maturizării sentimentului valorii este dată de gradul de

civilizaţie al omului. Această idée este întărită şi de observaţia lui Malroux care
este de părere că “civilizaţia nu-i deloc fenomen social, ci psihologic; şi doar una
singură este autentică: cea a sentimentelor…Fiecare civilizaţie modelează o
sensibilitate” (Andre Malraux, Ispita Occidentului, RAO International Publishing
Company, Bucureşti, 1998, p. 15, 17)

Cultul este arhetip al civilizaţiei, opus stării de barbarie şi primitivitate

Fiinţa umană este una în devenire, care se dezvoltă sub toate aspectele, inclusiv din
punct de vedere al gradului de civilizaţie, datorită dorinţei sale de desăvârşire.
Printre sentimentele care influenţează gradul de civilizaţie se numără şi
sentimentul religios, datorat virtuţii credinţei. Determinanţa civilizatoare a
credinţei se poate observa, spre exemplu, dintr-o lucrare dedicată culturilor
indigene din America, în care dominicanul Bartolomeu de Las Casas afirma
următoarele: “Cu cât erau mai civilizaţi (nn. – popoarele indigene), cu atât ridicau
temple mai bogate, mai frumoase şi mai somptuase” (Carmen Bernand & Serge
Gruzinski, idem, p. 45). De altfel, se ştie că religia a influenţat, prin cult şi
doctrină, atât cultura, cât şi civilizaţia: “Civilizaţia şi cultura sunt născute din
nostalgia paradisului pierdut şi tind spre un paradis viitor.
D-l Nichifor Crainic tâlcuieşte astfel sensul şi originea culturii şi civilizaţiei:
“Civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru; cultura îşi are
impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc” (Constantin C., Pavel, Tragedia
omului în cultura modenă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 54).

Bunătatea sutaşului, care s-a apropiat din altruism de Mântuitorul Hristos, este
semn al gradului înalt de civilizaţie care se pregătea să apară în lume: civilizaţia
creştină. Din acel moment, decăderea Bisericii nu se mai putea produce decât prin
dispreţul faţă de valorile civilizaţiei creştine, aşa cum s-a produs datorită
Iluminismului în sec. al XVIII-lea. al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul
tuturor lucrurilor şi să ,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură, dar mai puţin
prin sentiment.

Tocqueville, zugrăvind decăderea Bisericii franceze la mijlocul secolului al XVIII-

lea şi modul cum dispreţul faţă de religie a devenit în acea vreme printre francezi
un fenomen general şi dominant, spunea: “Oamenii care mai ţineau încă la vechea
credinţă se temeau că sunt singurii care i-au rămas fideli şi pentru că se temeau mai
mult de izolare decât de eroare, s-au asociat masei, fără a gândi la fel ca aceasta”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu , Biserica Sfântului Pantelimon

 Pr. prof. univ. Petre Semen - Predică la Evanghelia duminicii a IV-a după
Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) - Credinţă de militar

„Pe când intra Iisus în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş rugându-L şi

zicând:Doamne, slujitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis
Iisus; venind îl voi vindeca” (Matei 8, 5-7).

Sfântul Ioan Gură de Aur observă aici un amănunt foarte important ce ţine de
educaţia şi buna creştere a sutaşului. Că nu l-a agasat şi nici inoportunat pe
Domnul în timpul misiunii, ci pe când era pe cale, adică înaintea sau după
îndeplinirea misiunii cuvântului cum de altfel au făcut şi alţi beneficiari ori
intermediari ai vindecărilor de către Domnul. Nu L-a deranjat nimeni vreodată din
rostirea cuvântului Evangheliei.

Centurionul cu frică de Dumnezeu

Ca şi în alte ocazii, vindecarea miraculoasă săvârşită de Domnul este legată direct

de credinţa solicitantului şi probabil şi a beneficiarului deşi, despre acela nu ni se
spune nimic. Oricum, Iisus se întrista mult pentru cei care voiau semne şi minuni
ca să creadă, ca şi pentru poporul care, nu de puţine ori, dorea să fie prezent la
minunile lui Iisus, doar pentru a-şi satisface dorinţa de spectaculos.

Pe de altă parte, s-a bucurat foarte mult de marea credinţă a unora care credeau că
El are putere să facă orice doar cu cuvântul, cum este şi cazul acestui slujitor
imperial.

Nici o altă calitate a omului nu a fost şi nu este apreciată şi lăudată de Dumnezeu

cum este credinţa. Din context rezultă că sutaşul avea o credinţă vie şi lucrătoare.
Este vorba de credinţa iudeilor la care aderase şi care era secondată şi de smerenie
ca şi de preocuparea de a şti cât mai multe despre credinţa sa după cum rezultă din
răspunsul dat lui Iisus: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele”(Mt. 8,
8). Ştia bine că iudeilor nu le era permis să se amestece cu păgânii iar el care
provenea dintre prozeliţi ştia că L-ar fi pus pe Iisus într-o situaţie jenantă faţă de
iudei dacă L-ar fi poftit în casa Lui (cf. Fapte 10). Aşadar centurionul, adică cel
care avea sub comanda să 100 de soldaţi, cu toate că nu era iudeu din naştere se
temea de Dumnezeu.

Credinţa gândită milităreşte

Prin Evanghelia acestei duminici învăţăm, sau cel puţin trebuie să învăţăm, că cei
plăcuţi lui Dumnezeu nu se află întotdeauna numai în tabăra noastră şi nici nu sunt
doar cei care mărturisesc aceeaşi credinţă cu noi. Nefiind iudeu, sutaşul avea
anumite virtuţi care l-au făcut foarte drag lui Dumnezeu. În primul rând avea o
credinţă lucrătoare despre care au mărturisit chiar bătrânii iudeilor lui Iisus:
„Vrednic este să-i faci lui aceasta căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit
sinagoga”(Luca 7, 4-5). Prin trei mari virtuţi a obţinut sutaşul preţiosul dar al
rugăciunii şi anume: „credinţa” în puterea cuvântului lui Iisus, „iubirea” faţă de
aproapele, concretizată prin acte de milostenie, întrucât a susţinut financiar
sinagoga iudeilor şi nu în ultimul rând, „smerenia” mărturisită public: „Nu sunt
vrednic să intri în casa mea”.

Omul era convins că dacă lui, care reprezenta puterea trecătoare a Romei, soldaţii
îi recunosc autoritatea ca pe ceva de necontestat cu atât, zice, „Tu, Doamne care
reprezinţi autoritatea veşnicului Dumnezeu, toate câte sunt create trebuie să ţi se
supună şi să asculte de cuvântul Tău”. Evanghelia spunea pentru iudeii de atunci
dar şi pentru noi, credincioşii de azi, că la auzul acestor cuvinte, Iisus s-a întors
către mulţimea care-L urma şi a zis: „Adevărat vă spun că nici în poporul Israel nu
am aflat o credinţă atât de mare”.

Certificatul nu-i de-ajuns

Într-adevăr, lumea a fost şi rămâne plină de surprize. Acolo unde ne-am aştepta să
fie mai multă credinţă, din păcate, lipseşte sau rămâne doar la nivel de opinie ori
teorie. Era de aşteptat ca la iudei să fi aflat Iisus cea mai puternică credinţă,
întrucât ei erau cei mai motivaţi. Lor li se revelase Dumnezeu şi le trimisese profeţi
care să le reamintească şi explice cuvântul revelat. De fapt, mirarea este mai mult
amărăciune că ai Săi nu L-au primit şi nu vor crede decât puţini în El. Ca Profet,
Iisus vede că în viitoarea Sa împărăţie vor accede mai puţin cei pentru care a venit,
dar în schimb se vor converti celelalte neamuri de pe pământ, cum a şi început din
momentul Cincizecimii şi se va continua până la sfârşitul veacurilor. Iar dintre cei
care vor crede vor petrece în comuniune cu marii eroi ai credinţei din poporul
evreu, iar descendenţii acelor bărbaţi, adică ai patriarhilor, vor fi aruncaţi în
întunericul din afara împărăţiei unde vor plânge veşnic scrâşnind din dinţi de
necaz că nu s-au învrednicit şi ei de a fi în comuniune cu patriarhii Avraam, Isaac
şi Iacob din care declarau cu mândrie că descind după trup.

Prin cuvintele „neamurile vor fi părtaşi bucuriei patriarhilor” se întăresc de

Domnul vechile profeţii că prin Avraam „se vor binecuvânta toate neamurile
pământului”(Facerea 12, 3; 26, 4; 28,14). Din păcate, cu tristeţe Iisus prooroceşte
iarăsi că cei pentru care s-a pregătit împărăţia, adică „fiii lui Dumnezeu” sau „fiii
împărăţiei”, exclusiv din cauza lor, vor rămâne pe dinafară. Avertismentul
Domnului ne poate privi direct şi pe noi creştinii de astăzi, anume că nu-i
suficientă doar apartenenţa cu certificat de botez la o Biserică spre a ni se deschide
uşile împărăţiei, dacă nu lucrăm cu frică şi cu cutremur pentru mântuire, cum zicea
Sfântul Pavel.

Cât de eficienţi sunt sfinţii?

Din context se mai desprind alte două învăţături: prima că Dumnezeu dă

întotdeauna darul rugăciunii când vede iubirea sinceră şi lucrătoare pentru
aproapele, ca cea a sutaşului pentru sclavul său, mai ales într-o lume în care sclavul
nu era considerat om, ci pur şi simplu „o unealtă vorbitoare”, de viaţa căruia
stăpânul său dispunea cum voia. Îl putea vinde în piaţă ca pe o vită ori chiar ucide,
fără remuşcări.

A doua idee, ar fi că în cazul sutaşului găsim o dovadă imbatabilă a rugăciunii de

mijlocire a drepţilor şi a sfinţilor la Dumnezeu pentru oameni. Pe de altă parte,
creştinul să nu se amăgească cu ideea că dacă Biserica are atâţia sfinţi mijlocitori,
în frunte cu Maica Domnului, poate trăi liniştit, că sfinţii vor rezolva chiar totul
pentru el. Ar fi cea mai mare amăgire. Să nu se uite că Iisus a zis; „rugaţi-vă
neîncetat!” N-a zis „convingeţi-i pe alţii să se roage pentru voi”! Ba mai mult,
profetului Ieremia, Dumnezeu i-a interzis de trei ori să se mai roage pentru ai săi,
fiindcă erau nevrednici de darurile solicitate de profet.

Rugăciunea de pe pământ, mai tare ca cea din cer

Un alt amănunt important ce ţine de rugăciunile sfinţilor, ar fi că darurile pe care le

cerem noi de la Dumnezeu nu corespund deloc cu darurile pe care le cer ei în
favoarea noastră, deoarece fiind în lumină divină ei văd mai bine ce ne este nouă
de folos. Astfel, dacă noi solicităm mereu daruri materiale aici şi acum ei cer de la
Stăpânul doar mântuirea în exclusivitate.

Patericul egiptean ne confirmă acest lucru.

Se spune că s-au retras în pustie trei oameni şi s-au făcut monahi. Aceştia s-au
legat cu jurământ în numele lui Dumnezeu ca să nu aibă altă preocupare decât
mântuirea sufletului, iar dacă unul dintre ei va trece primul la Domnul şi va afla
mila mântuirii, să se roage la Dumnezeu ca să-i mântuiască şi pe cei care vor mai
zăbovi în viaţă pe pământ.

După o vreme, unul din ei s-a mutat la Domnul, rămânând cei doi să-şi ducă mai
departe rânduiala începută. Într-o zi oarecare, cel mai în vârstă îl trimite pe cel
mai tânăr să aducă apă. În pustie, apa se găseşte greu şi necesită mult efort de a
găsi sursa. Pe cale s-a întâlnit cu un leu care dădea semne evidente că vrea să
atace. Cel mai bătrân, văzând de la distanţă primejdia, nu avea cum să intervină,
decât căzând în genunchi şi rugându-l pe Dumnezeu să-l scape din ghearele leului.
Cel răposat, din Rai, se ruga şi el lui Dumnezeu, dar în contradicţie totală cu cel
de pe pământ, şi anume: îi cerea insistent lui Dumnezeu ca să-l mănânce leul
pentru a se mântui. Se credea că fiind la săvârşirea unei lucrări bune, dacă îşi va
vărsa sângele i se va considera ca un act de martiriu şi negreşit se va mântui.

După o vreme, leul s-a îndepărtat şi fratele a fost salvat, spre bucuria celui care se
ruga pe pământ, dar spre nedumerirea celui din Rai care a protestat înaintea lui
Dumnezeu că nu a vrut să-i dea darul rugăciunii. În cele din urmă i s-a spus celui
din ceruri că Dumnezeu nu-i putea împlini cererea deoarece se cuvenea să-i fie
încredinţat darul celui de pe pământ unde viaţa presupune o permanentă luptă şi
lucrare iar în ceruri este doar odihna.

Desigur textul nu-i inspirat şi nu are aceeaşi valoare cu Scriptura, dar oricum ne
pune pe gânduri, determinându-ne să reflectăm mai serios la rugăciunile sfinţilor şi
la propriile rugăciuni.
 Părintele Claudiu Rugină - Acoperişul sutaşului

Întâlnirea dintre Iisus şi un sutaş care îi cere să-i vindece sluga bolnavă ne face să
observăm noi aspecte în relaţia om şi mai cu seamă în relaţia păgân-Dumnezeu.
Eram obişnuiţi cu poporul evreu care avea şi are o relaţie specială cu Creatorul.
Însă în episodul amintit ni se dezvăluie un alt fel de percepţie când e vorba de
lumea păgână.

La început nu e nimic deosebit; funcţionarul roman vine cu o cerere firească, aşa

cum au venit şi alţii la Mântuitorul, Care se dovedise că-i poate vindeca şi ajuta la
nevoie. Nimic neobişnuit, din contră un gest ce descoperă un mare caracter acolo
unde poate nu puteam vedea decât forţă, duritate, împietrire. Şi mai ales în sânul
poporului evreu care nu vedea în celelalte neamuri decât răutate, lipsă de morală.
Iisus îi răspunde prompt şi se oferă să-l ajute promiţând că va veni cât de repede în
casa lui.

Aici apare o reacţie care trebuie observată cu multă fineţe. La prima vedere pare un
gest de smerenie când sutaşul îi spune că nu e vrednic să-i intre sub acoperiş, ci că
ar fi bine să spună numai cu cuvântul şi totul se va rezolva. Ei bine, aici se
descoperă un alt fel de percepere a credinţei. E vorba de lumea păgână care se
poartă rece în legătură cu Creatorul. Îl recunoaşte pe Dumnezeu, crede în el, dar
Acesta ar fi bine să stea la locul Lui, în cer, şi de acolo să dezvolte o legătură
formală cu omul. Era credinţă, o laudă şi Mântuitorul, şi să nu credem vreodată că
noi suntem mai credincioşi decât alţii. Au făcut-o creştinii în istorie şi au ajuns la
nişte fapte ce vor atârna greu de conştiinţa lor.

E vorba de o diferenţă în felul în care se consumă aceste legături între om şi

Dumnezeu. Evreii au avut o altă abordare; ei au ştiut să-L primească pe Dumnezeu
în casă şi mai mult decât atât, şi L-au făcut tată. Ei erau poporul ales, adică cel
iubit. Sutaşul rămâne la un nivel formal al credinţei. Asta era lumea păgână; Îl
ţinea pe Dumnezeu la locul Lui, departe de treburile oamenilor. Îl ţineau la uşă. Pe
când, de partea cealaltă, iudeii au ştiut să şi-L apropie, şi-au devenit fiii Lui.

Vedeţi gestul lui Avraam la antipod cu cel al sutaşului. Îl pune pe Dumnezeu la

masă la stejarul Mamvri. Îl primeşte şi Îl omeneşte. Îl biruie pe Dumnezeu în
sensul cel bun, cu o altă armă, cu sufletul, ceea ce sutaşul nu poate să facă. (E drept
că îl uimeşte cu credinţă, dar aceasta poate rămâne doar o performanţă fără rost în
actul mântuirii). El respinge autoinvitaţia lui Hristos nu pentru că era rău, căci s-a
dovedit contrariul, ci pentru că astea erau limitele teologice ale lumii păgâne, astea
erau hotarele peste care nu se putea trece.
Şi pe cine inviţi la masă? Pe cine iubeşti. Masa este locul intim, e loc de
împărtăşire şi de mântuire. Aduceţi-vă aminte de Zaheu - L-a primit bucuros pe
Mântuitorul şi şi-a mântuit casa şi pe el.

Iată două atitudini diferite la fel de justificate prin credinţă, dar nejustificate prin
trăiri, prin sentimente. Poporul evreu se defineşte prin genialitatea lui religioasă,
aşa cum poporul grec se va defini prin genialitatea lui raţională. Unii cu gândirea,
alţii cu inima. Avraam a reuşit să facă din Dumnezeu Bunul lui cel mai de inimă.
Şi Hristos, Care a iubit atât de mult să fie om, va întoarce acest gest al lui Avraam,
îi va întoarce masa şi va întinde Cina cea de Taină omului, ca gest reflex. Cina cea
de Taină este masa de răspuns pe care Dumnezu o dă lui Avraam ospitalierul,
iubitorul de străini.

Sutaşul nu-L primeşte pe Hristos decât ca stăpân, ca Dumnezeu atotputernic Care

poate împlini orice cu cuvântul, cu logosul, adică cu raţiunea, dar nu şi ca om, aşa
cum Îi place lui Hristos să fie primit.

Evanghelia aceasta trasează foarte clar acest hotar pe care păgânul nu-l va trece. De
aceea poporul evreu va rămâne special în privinţa aceasta. N-au fost nici ei copiii
cei mai cuminţi, s-au luat de gât cu Dumnezeu-Tatăl în unele împrejurări, dar au
ştiut să şi-L aducă pe Dumnezeu în inimă. Şi L-au făcut pe Dumnezeu rudă de
sânge, şi ştiţi ce delicată e problema aceasta.

Acesta e mesajul, poate mai puţin vizibil, al acestei întâlniri, acela că pe Dumnezeu
nu e de ajuns să-L consideri ca atare, ci să-L sileşti să-ţi fie mai mult, să-ţi fie
prieten; să-L iubeşti şi să te iubească. Asta face Avraam - îi spune lui Dumnezeu
„vino să stăm la masă, îţi dau ce am, vino să ne împărtăşim amândoi“. Sesizaţi ce
relaţie se deschide? Avraam taie un viţel pentru Dumnezeu, Îl spală şi-L hrăneşte,
pentru ca Dumnezeu, la vremea potrivită, să-i întoarcă cina supremă.
 “Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!” Oare noi avem credinţă?

Aceste cuvinte, provenind din ultimul verset al Evangheliei care se citeşte astăzi,
relatând dialogul Mântuitorului cu un sutaş roman şi vindecarea slugii acestuia,
reprezintă, am putea spune, chintesenţa Judecăţii prin care vom trece, fiecare, la
sfârşitul vieţii. Cuvintele sună ca o sentinţă şi arată – aşa cum explică şi părintele
Rafail – că, într-un anumit sens, omul îşi face singur judecată, că fiecare îşi
hotărăşte în mare măsură singur soarta sufletului său în veşnicie.

Dar ce înseamnă să credem? Înseamnă oare numai să credem “în Dumnezeu”

şi, cum zic protestanţii adepţi ai principiului “sola fide”, să-L primim în inima
noastră pe Iisus ca Salvator al nostru şi… gata, ne-am asigurat mântuirea?! În
nici un caz!

Înseamnă, atunci, că e de ajuns să “credem şi să mărturisim drept” Crezul

Ortodox, să fim de partea cea bună, “tradiţionalistă” şi să luptăm împotriva
apostaziei (altora) şi pentru păzirea credinţei şi a Tradiţiei curate, nefalsificate?
E foarte bun şi necesar lucru, dar e departe de a ne îndreptăţi să ne considerăm
credincioşi numai prin aceasta!
Să ne amintim de acest episod din viaţa Fericitului Arhiepiscop american
Averchie Tausev, unul din prietenii apropiaţi ai Sfântului Ioan Maximovici:
Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de
Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi
am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin
faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii
Ruseşti - nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea
Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata
Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile
iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese
întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da
siguranţa că tu eşti în Biserică?”

Ce vrea să spună acest răspuns neaşteptat? Că, deşi ştim bine care este Biserica
şi că în ea avem mântuire, a fi efectiv în Biserică sau a crede cu adevărat nu este
atât de uşor şi nu se reduce la nimic din cele exterioare, ci reprezintă realităţi în
primul rând ale duhului, ale inimii. Marea noastră problemă, cum scriam şi
altădată, este (ne-)convertirea la nivelul de adâncime al fiinţei noastre, al inimii,
convertire care s-ar concretiza în depăşirea nivelului pur psihologic, firesc, dar şi
în păzirea de suprafirescul de ordin demonic, al înşelărilor.

 Credinţa care mântuieşte este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o
sinteză a virtuţilor.
 Credinţa care mântuieşte nu este ceva pe care să-l ai o dată pentru
totdeauna şi să-l porţi cu tine în buzunar, fără să-ţi mai faci probleme.
 Credinţa care mântuieşte este o nevoinţă, este o lucrare lăuntrică de toată
vremea, ce poate să crească în noi, să fie împuţinată sau chiar să moară,
în funcţie de cum trăim: “Credinţa fără fapte moartă este”. Dar ce fel de
fapte? Pentru că faptele înseşi pot să fie moarte, dacă sunt formale, dacă
sunt legaliste, dacă sunt izvorâte din prisos de mândrie, dacă sunt
mincinoase sau interesate, dacă sunt în alt duh decât în Duhul
Adevărului.
 Credinţa care mântuieşte înseamnă dreapta şi via închinare sau dreapta şi
via relaţie cu Făcătorul şi Mântuitorul nostru.
 Credinţa care mântuieşte este sinceritatea deplină a sufletului cu
Dumnezeu şi cu sine însuşi, este pur şi simplu viaţa trăită în Duh şi în
Adevăr.

Sinceritatea în fata conştiinţei noastre este pasul cel mai greu şi cel mai
important către smerenie, fără de care nu există credinţa adevărată:
Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

Noi, astăzi, cu greu mai ştim ce este credinţa, pentru că… cu greu mai ştim ce este
smerenia autentică şi rostirea sinceră a cuvintelor “umilicioase”, de prihănire a
noastră înşine. Ne-am obişnuit cu “manierisme”, ne-am învăţat să ne smerim
“automat” din cuvinte sau gesturi “standard”, să ne ghemuim imaginar în ipostaze
ale unei “smerenii” teatral-emoţionale, în care ne centrăm tot pe… starea noastră
de bine sau pe imaginea de sine. Sau… ce să mai spunem de amarnica, de cumplit
de dureroasă rătăcire a celor care – parcă tot mai mulţi – au ajuns pur şi simplu să
dispreţuiască smerenia însăşi, să nici nu se mai ostenească să o caute, invocând fie
teamă de a nu cădea în imitaţiile ei pietiste sau făţarnice, fie grijă (legitimă,
altminteri) de a nu-şi pierde demnitatea.

Smerenia adevărată a ajuns astăzi, mai mult ca oricând, floarea cea mai rară de
pământ şi din biserici. Şi cu cât se vorbeşte mai mult despre ea, cu atât este mai
puţin de găsit. Şi nu ne referim aici la culmile acestei virtuţi, la “smerenia lui
Hristos” pe care o trăiau Sfinţii, ci numai la începutul acestei căi, la prima
treaptă, obligatorie pentru mântuire: a sincerităţii interioare, a ieşirii din
minciună faţă de sine, a realismului duhovnicesc. Fără a lupta mereu să primim şi
să cultivăm acest fel minimal şi esenţial de smerenie ne amăgim total cu numele de
creştin. Iar sinceritatea în fata conştiinţei noastre nu mai există pentru că nu mai
există în realitate pocăinţă, pentru că nu mai avem deprinderea cercetării
permanente de sine, pentru că… nu mai avem (dacă am avut vreodată!) viaţa
lăuntrică, pentru că nu mai acordăm timp – uneori nici măcar când ne pregătim de
Sfintele Taine – convorbirii fără menajamente cu noi înşine.

Fugim, fugim, fugim, fugim 24 de ore din 24. Fugim îmbătându-ne cu planuri, cu
vise, cu ambiţii deşarte; fugim ca să ne umplem mintea cu imagini, informaţii şi
idei care nu ne folosesc; fugim să cunoaştem cât mai multe, să gustăm din toţi
pomii raiului pământesc, să nu pierdem “ocazii”, “evenimente”… Mereu se petrece
ceva important care să ne justifice fuga. Şi dacă nu se petrece, totuşi, inventăm noi
până la urmă ceva care să ne umple până la refuz agenda. Şi nici măcar nu mergem
încet, ci în toate fugim… Nu mai ştim să citim ,nici cărţi sau articole duhovniceşti
decât în fugă, nu mai ştim să ne rugăm decât pe fugă… Fugim şi la cumpărături,
fugim să ne distrăm, fugim neapărat la mare acum, că e sezon şi nu putem rata
ocazia (ce dacă suntem creştini “bisericoşi”, să terminăm, domnule, cu falsele
pudori, acolo ne dezbrăcăm în sfârşit, în voie, fără să se mai plângă nimeni de
indecenţa noastră…), intrăm pe Internet că să fugim de noi, scriem sau trăncănim,
bârfim cât mai mult, real sau virtual, ca să fugim de noi, ne uităm la TV… din
aceleaşi motive. Dar nu, nu doar atât: ci facem multe “fapte”, de misiune, de
mărturisire, de ajutor, proiecte de folos oamenilor, ne implicăm în n activităţi… ca
să ne dăm totuşi iluzia că “facem pentru Dumnezeu”. Trăim la maximum
împrăştiat şi agitat, doar-doar om uita de chipul acela hidos pe care l-am zărit ca
într-o străfulgerare, într-un ciob din oglinda conştiinţei. Nu ne place deloc ce e
acolo, cum nu ne plac adevărurile dureroase, nu ne place să auzim cuvinte
“triste”, “pesimiste”, “apocaliptice”, care ne-ar putea sili cumva să ne trezim din
beţie, să ne oprim din alergare. Iar dacă totuşi, măcar de frică, ne lăsăm câteva
clipe cercetaţi de conştiinţă, ne dăm atunci seama cât trăim în amăgire, că ne
asfixiază mândria şi minciuna, că ne e scârbă de noi înşine, că nu (mai) avem de
mult relaţia aceea vie cu Dumnezeu, nu (mai) avem credinţa aceea lucrătoare,
care mântuieşte. Dar… nu avem vreme să aprofundăm toate astea, nu putem să
stăm să analizăm de ce am ajuns aşa şi cum putem ieşi, pentru că… reîncepe fuga.
Avem treburi, nu avem timp de pierdut!

Sau, şi mai grav şi mai trist, fugim permanent de chinul a ne judeca pe noi înşine,
găsindu-ne drept refugiu şi ocupaţie preferată şi cotidiană…. judecarea altora,
bârfirea şi poate chiar batjocorirea lor, răfuiala publică, până acolo încât - ferească
Domnul - ajungem să credem că Domnul cere de la noi “să sărim la gâtul” altor
oameni, să-i biciuim, să-i acoperim de invective, să-i scuipăm… Desigur, însă,
totul în numele “dreptăţii”, al “adevărului”, al “corectitudinii”. Dacă unii
manifestă, cum scriam cândva, “un complex al ne-judecării” - simţindu-se excesiv
timoraţi faţă de orice situaţie care cere o analiză sau o critică echilibrată şi lucidă
sau chiar o atitudine fermă, dar în duh creştinesc şi izvorâtă din durerea inimii, iar
nu din patimă – în acelaşi timp alţii ajung să creadă, practic, ca porunca “ne-
judecării” nu îi priveşte pe ei, că nu are nici o arie de aplicabilitate în viaţa lor. Se
poate ajunge până la ceva înfricoşător, în care dispare, parcă, orice urmă de frică a
lui Dumnezeu, de amintire că, totuşi, şi pe noi ne va judeca cândva, Dumnezeu şi
că, poate, atunci, chiar vom avea nevoie de milă! Dar nu, noi nu ne lăsăm până nu-l
sugrumăm pe cel pe care-l socotim “datornicul” nostru :-(

Spuneam că nu cred că a mai existat niciodată vreo epocă în care printre

credincioşii Bisericii să nu găseşti din ce în ce mai rar floarea smereniei. Şi asta
simt că are legătură cu profeţia Domnului: “Dar Fiul Omului, când va veni, va
găsi, oare, credinţa pe pământ?”.

Iar Cuviosul Seraphim Rose dezvolta: “Nici măcar nu mai este vorba de cine
este un „bun” creştin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum
este aceasta: va mai supravieţui măcar credinţa noastră?”
Şi mă mai gândeam şi la alte profeţii legate de sfârşit, care îmi par, împotriva
aparenţelor, a fi legate cumva între ele. Una, potrivit căreia “când ruşinea femeilor
va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“.

Iar o alta, primită de la Avva Dionisie: Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său

când va veni sfârşitul. Şi Bătrânul a răspuns: „Când se va înmulţi mintea”. Şi
asta o vedem astăzi.

Lipsa de ruşine, de smerenie firească adică, acolo unde Dumnezeu a pus-o chiar în
fire, am zice, este unul dintre semnele cele mai teribile şi mai urâte ale căderii
generalizate în necredinţă. Fericitul Filotei Zervakos se referă cu precădere la
necuviinţă, la îndrăzneala necuvenită în ceea ce priveşte îmbrăcămintea. Dar
acela e numai un simptom dintre multe. “Emanciparea” femeii creştine cunoaşte
astăzi o multitudine de forme, sub influenţa mentalităţilor de tip feminist din
societate, a unei educaţii nepotrivite. Modelul smereniei slujitoare şi mărturisitoare
a femeilor mironosiţe nu prea mai are astăzi căutare în Biserică, în timp ce duhul
devastator al feminismului face ravagii, iar tupeul sau obrăznicia se numesc
“sinceritate” sau “îndrăzneală pentru Hristos”.

Un părinte spunea mai demult despre păcatul ambiţiei şi al iubirii de stăpânire,

despre dorinţa de afirmare de sine că sunt rele şi urâte în sine, oriunde s-ar afla,
însă atunci când ele au loc într-o femeie, parcă sunt mai urâte decât oriunde, pentru
că arată şi o pervertire a firii rânduite de Dumnezeu. Multe dereglări de aici pleacă,
inclusiv în relaţiile de familie: că femeia creştină nu mai vrea să se supună intru
iubire, ci vrea neapărat să conducă, să domine, să-şi impună ideile, să aibă
întâietate. Şi de aici încep toate dezastrele. În acelaşi timp, spunea acelaşi părinte,
nu e nimic mai frumos şi mai odihnitor decât femeia (chiar şi mărturisitoare prin
cuvânt, chiar şi prezenţa pe bloguri, am zice noi) care-şi ştie bine măsura proprie şi
nu caută “să-şi adauge staturii sale un cot“, iar asta – trebuie adăugat – fără ca
bărbatul să se simtă însă îndreptăţit s-o umilească, să o trateze de sus, să n-o
iubească şi să n-o respecte sau s-o reducă la o statură dobitocească.

Dincolo de asta şi generalizând, duhovnicii cu experienţa de astăzi mărturisesc că a

luat proporţii înfricoşătoare patima “părerii de sine”, stare care premerge înşelării
şi orbirii, în care omul este atât de plin de sine, atât de sigur pe sine, atât de prins în
plasa propriilor idei, proiecţii, îndreptăţiri şi “certitudini”, până unde nu mai poate
ieşi din gândul său şi din “dreptatea” sa, din realitatea sa paralelă, oricât de multă
evidente contrarii i s-ar aduce. Cuviosul Seraphim Rose o numea şi boala lui: “eu
ştiu (cel) mai bine”. Omul de astăzi crede atât de mult gândului său propriu, încât
îl socoteşte duşman pe oricine caută să-l îndrepte, oricâtă dragoste ar avea acela
sau orice poziţie de autoritate duhovnicească ar avea. Astăzi, urmând duhul
nihilismului şi al anarhiei valorilor în Biserică, oricine poate să-şi dea cu părerea
(şi să şi-o impună, nu să şi-o expună prudent şi smerit) despre orice temă, oricine
poate interpreta, protestant, după mintea sa, şi Scripturile, şi Tradiţia şi să-şi aroge
rolul de învăţător, chiar dacă abia a învăţat el însuşi primele litere ale alfabetului
credinţei; poate să răstoarne într-o clipită întreaga Predanie, punând fără frică al
său cuget deasupra cugetului Părinţilor, a cugetului Bisericii. Desigur, mulţimea de
adepţi nu lipseşte, pentru că oricine se bucură să-i fie confirmate prejudecăţile, să-i
fie justificate patimile, să fie întărit în convingerea că nu trebuie cumva să se
schimbe din temelii, să-şi înnoiască mintea, ci poate să rămână aşa cum este, ba cu
un plus de “împăcare” şi de satisfacţie, pentru că a găsit calea perfectă de coabitare
între duhul lumesc şi Evanghelie, între voia proprie şi voia lui Dumnezeu şi acum
poate să doarmă liniştit. Cum spunea cineva, există… în sufletul nostru dorinţa de
a împăca şi capra şi varză, şi nuca şi peretele, adică a le împăca pe toate. Din
această frustrare şi dorinţă de uniune pot rezulta tot felul de echilibre
echilibristice care mai de care mai căldicele şi călduţe.

Tocmai de aceea, acum Sfinţii Părinţi nu mai sunt interesanţi, iar cuvântul lor
“sănătos” nu mai este “suferit”, nu mai are greutate, nu mai are autoritate, poate fi
oricând relativizat, de vreme ce ne putem tocmai învăţători “după poftele noastre”,
după cuvântul Apostolului:Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi
învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate
către basme.

Şi pentru că astăzi nu mai are cine să ne îndrepte, pentru că noi nu mai ascultăm
decât de gândul nostru, pentru că nu mai primim învăţătura şi mustrarea Duhului,
pentru că ne-am terfelit toate reperele autentice de autoritate şi nimeni nu ne mai
poate convinge de nimic, atunci Dumnezeu ne lasă în voile noastre, rămânem
“condamnaţi” să ne purtăm singuri povara propriilor alegeri, dar răspunzând la
Judecată şi pentru cei pe care i-am smintit, când i-am îndreptăţit în minciună sau în
înşelare. Nu ne mai sunt daţi Părinţi adevăraţi, pentru că pe cei pe care i-am avut i-
am dispreţuit şi nu am umblat în sfaturile lor, chiar şi dacă, poate, ne-am folosit de
numele lor, când i-am luat drept scut şi drapel. Nu mai are cine să ne formeze în
duhul cel bun, să ne dăruiască “gustul” şi “mireasma” veritabile ale Adevărului,
pentru că… noi nu mai vrem adevărul, ci doar confortul nostru psihologic şi
satisfacerea orgoliului. Duhul suflă lângă noi ca o “adiere de vânt lin (subţire)“,
dar nu-L mai auzim, pentru că ne-am făcut plini de cerbicie şi vârtoşi la inimă. Am
viclenit amarnic în cugetele noastre şi ni se va da nouă după viclenia noastră,
adică, aşa cum ştim din Vechiul Testament, până şi proorocii (duhovnicii) vor fi
orbiţi şi vor spune minciuni sau lucruri omeneşti, întrucât noi asta vrem să auzim.

Dorim minciuni frumoase, “liniştitoare” şi atrăgătoare, dorim gândire trupească

ambalată estetic în pachetele virtuale cu referinţe duhovniceşti legate în fundiţe
roz, dorim să ne prefacem că nu există nici un conflict între creştinism şi lume, nici
între tradiţionalişti şi ecumenişti, că totul ar fi minunat dacă am recurge la magicul
“dialog” (al negocierii, al compromisului?), că se poate trăi veşnic sub zodia lui
“nici, nici” sau “şi, şi”, ca să nu se supere nimeni şi să nu ne prigonească nimeni,
că nu trebuie niciodată să facem alegeri cruciale şi răstignitoare, că putem visa în
voie că se poate Înviere şi fără Cruce, că se poate pocăinţă şi fără…. pocăinţă, că
Raiul, la o adică, poate fi şi pe pământ, în timp ce sfârşitul lumii, bineînţeles, nu va
mai veni niciodată (a, da şi dorim, dacă s-ar putea, să închidem gura
“apocalipticilor” ăstora nesuferiţi, care mereu ne strică cheful cu veştile lor
proaste). Iar dacă am înseta sincer după adevăr şi numai după adevăr, atunci până
şi un măgar ne-ar dezvălui voia lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte… “Du-te, să-ţi fie
după cum ai crezut!” Dar, mă întreb cu uimire şi cu durere, atunci când ne
alegem învăţătorii care ne “desfată auzul”, oare nu ne gândim deloc la
întrebarea Profetului Ieremia:

Lucruri înspăimântătoare se petrec în ţara aceasta: Proorocii profeţesc

minciuni, preoţii învaţă că şi ei, şi poporului Meu îi place aceasta. Dar la urmă
ce veţi face?

Nu mai avem criterii să deosebim adevărul de fals, sarea cea curată de surogatele
“identic naturale”? Dacă am avea sinceritate, am avea şi criterii. Dar, cum
constată trist şi părintele Savatie: “A venit vremea când fiecare trebuie să
deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există
argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gândire izvorâtă din trăire.
Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place. Şi fiecare va trăi sau va
muri cu înţelesurile sale”.

Niciodată până în vremea noastră omul n-a fost mai mândru, mai autosuficient,
mai îndărătnic, mai închinător la idolul minţii proprii. Deşteptăciunea şi cultura l-
au dus pe omul contemporan până la culmi nebănuite de rafinament şi subtilitate în
găsirea unor modalităţi de a se păcăli pe el însuşi, de a inventa justificări sofistice
(dar teologice, duhovniceşti!) verosimile pentru toate, de a se refugia în victimizări
şi de a face în aşa fel încât “să cadă mereu în picioare” şi să nu se lase “(în)frânt”
niciodată. De a se strecura mereu profitabil şi oportun(ist), de a se descurca în
toate, de a aluneca mereu pe lângă adevăr.
Nu e de ajuns să ştim multe, să avem o minte bună sau să credem că intuiţia sau
trăirile noastre nu ne înşală niciodată (ceea ce deja este o mare înşelare!).
Dimpotrivă, cu cât suntem mai bogaţi în toate acestea, cu atât suntem mai în
primejdie şi cu atât trebuie să ne smerim mai mult, ca să nu cădem prada
cumplitelor boli ale ego-ului umflat. Însă astăzi sunt în vogă alte principii decât
cele evanghelice ale ascunderii virtuţilor, astăzi diavolul deghizat în înger de
lumină ne şopteşte: dacă ai nişte daruri, nişte “talanţi” (cât de mult s-a pierdut şi
înţelesul duhovnicesc al “talanţilor”, reduşi la simplele daruri naturale…),
foloseşte-i din plin şi arată-le şi celorlalţi; vezi că eşti valoros, eşti înzestrat, poţi
mai mult, meriţi mai mult!

Câtă părere de sine avem, atâta minciună zace în noi fără să ştim, atâta iad al
necredinţei ne stăpâneşte pe nesimţite. Cu cât ne cultivăm mai mult duhul
demonic de ambiţie, “deşteptăciunea” şi patima dreptăţii proprii, cu atât ne vom
cunoaşte pe noi înşine mai puţin şi vom pierde orice şansă la discernământul
duhovnicesc (care vine numai prin smerenie şi ascultare în adevăr).

Din toate aceste cauze, şi poate şi multe altele, creştinului de azi îi este tot mai
străină smerenia, credinţa şi inima plină de iubire a sutaşului din Evanghelie. Din
aceste cauze, noi, ortodocşii cei mai ortodocşi, tocmai noi putem să fim cei mai
vrednici de plâns apostaţi, pentru că vieţuim după un duh străin, mândru, eretic,
luciferic şi, astfel, ne închinăm, prin viaţa noastră, altor dumnezei. Tocmai noi, cei
care trăim uşuratic şi suficient ca şi cum am primit deja calitatea de “fii ai
împărăţiei”, vom risca să auzim – să nu fie! – aceste cuvinte ale Judecătorului:

Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi
aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor.
PS Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor – Vindecarea slugii sutaşului
sau despre un păgân care ne dă lecţii

Dreptmăritori creştini, în pericopa evanghelică de astăzi se spune că într-o zi, pe

când Mântuitorul Hristos intra în Capernaum, L-a întâmpinat un ofiţer roman –
sutaş îl numeşte Evanghelia, adică un ofiţer care era comandantul a o sută de
soldaţi –, şi acesta I-a zis: ,,Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog,
chinuindu-se cumplit’’. Era ordonanţa lui personală, probabil. A cerut vindecarea
pentru slujitorul său, iar Domnul i-a răspuns: ,,Venind, îl voi vindeca’’.

Sutaşul, însă, L-a surprins pe Hristos, şi ne surprinde şi pe noi pe toţi, cu un

răspuns cât se poate de impresionant: ,,Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt
om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia:Du-te, şi se duce;
şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.’’ Şi văzând Domnul
logica aceasta simplă, dar justă, a sutaşului, S-a întors către ceilalţi şi le-a zis:
,,Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic
vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu
Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în
întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis
Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut! Şi s-a însănătoşit sluga lui în
ceasul acela’’.
Iubiţi credincioşi, nu multor oameni le-a adresat Hristos cuvinte frumoase ca
cele din evanghelia de astăzi. Pe puţini i-a lăudat pentru credinţa lor, însă, sutaşul
acesta ne impresionează cu atât mai mult, cu cât el nici nu făcea parte din
rândurile poporului ales; nu era dintre iudeii care cunoşteau Legea. Era păgân,
roman, şi, de aici şi impresia puternică pe care a produs-o tuturor. El venise în Ţara
Sfântă ca şi cotropitor, pentru ca apoi să se lase cucerit el însuşi de credinţa celor
cotropiţi, pentru că, citim în Sfânta Evanghelie că acesta nu doar îi admira pe evrei
pentru credinţa lor, dar a devenit şi ,,ctitorul’’ sinagogii lor: ,,Iar ei, venind la
Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte
neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga’’ (Lc.7,4-5).

Ceea ce ne impresionează la sutaşul de astăzi este, în primul rând, rugăciunea

pentru sluga sa. Câţi dintre noi putem pretinde că ne rugăm cu aceeaşi
vrednicie, nu pentru aproapele, ci pentru cei din familia noastră măcar? Sutaşul
de astăzi s-a rugat nu pentru unul dintre aceştia, ci pentru slujitorul lui!… Ce suflet
mărinimos la acest păgân care îşi trata ordonanţa ca pe o persoană vrednică de
a se ruga pentru ea!…

În al doilea rând, pornind de la faptul că Hristos a ascultat rugăciunea sutaşului şi

i-a tămăduit bolnavul de acasă, suntem încurajaţi să credem că şi rugăciunile
noastre de aici, de la biserică, pentru cei de acasă – fie că sunt ocupaţi peste
măsură, fie că sunt bătrâni şi neputincioşi, fie că sunt bolnavi, ca slujitorul de
astăzi – pot fi ascultate. Dacă Hristos a ascultat rugăciunea unui păgân,
vindecând de la distanţă pe slujitorul lui, de ce am crede noi că ar putea rămâne
neascultată rugăciunea noastră?

Ce altceva ne-a mai impresionat la ofiţerul de astăzi? Câţi dintre dumneavoastră,

dacă aţi fi fost în locul lui şi aţi fi aflat că are de gând să vină Hristos în casa
dumneavoastră, nu aţi fi ,,luptat’’ cu tot dinadinsul să-I fiţi gazdă, în loc să vă
gândiţi la nevrednicia proprie? Domnul era gata să-i facă sutaşului cinstea de a
veni în casa lui, iar acela, în loc să fie mândru de această onoare pe cale să i se
facă, a arătat o uimitoare smerenie. Nu a dorit cinste, nu a căutat o astfel de
faimă, ci a preferat mai degrabă să îmbrăţişeze smerenia, şi cu aceasta L-a
,,cucerit’’ pe Domnul.

Se ştia păgân, se ştia murdar, se ştia vinovat de multe, aşa cum suntem şi noi. A
preferat, însă, cinstei şi onoarei de a-L avea pe Hristos oaspete în casa lui, smerenia
de a se considera nevrednic să fie gazda lui Dumnezeu. Este motivul pentru care
Hristos l-a lăudat astăzi pe sutaş ca pe puţini alţii. Şi încă ceva a mai fost:
credinţa sa puternică, pentru că ,,i-a zis Iisus: Du-te, fie ţie după cum ai crezut!
Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela’’.

Auziţi ce credinţă! Pe cât de simplă, pe atât de puternică! De ce zic simplă? Pentru

că el, potrivit formării sale militare, s-a gândit că lucrurile stau şi la Dumnezeu la
fel de simplu ca în armată, şi de aceea a zis: ,,…zi numai cuvântul şi se va vindeca
sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun
acestuia:Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi
face.’’Aşa trebuie să fie şi la Dumnezeu, s-a gândit, simplu sutaşul. Dacă El este
Stăpânul lumii, nu trebuie decât să poruncească şi se vor împlini toate întocmai.

Impresionantă credinţa puternică şi deloc sofisticată a acestui militar păgân, care

le-a dat o lecţie teribilă iudeilor astăzi. De aceea, să învăţăm de la el:

Unu: Să ne rugăm, pentru că este de folos şi primeşte Dumnezeu

rugăciunea noastră de aici de la biserică pentru cei care nu vin cu noi la
rugăciune, dar pe care îi putem purta în minţile şi inimile noastre
întocmai cum purta acest sutaş pe slujitorul său în inima şi în rugăciunea
sa;
Doi: Să luăm exemplu de credinţă, pe cât de simplă pe atât de puternică,
de la acest păgân care, necunoscând mai nimic despre Domnul, i-a intuit
totuşi puterea, iar pentru faptul că a dovedit dragoste faţă de ,,casa’’ Sa,
Dumnezeu i-a luminat duhul mai mult decât celor ,,aleşi’’;
Şi, trei: Să căutăm la smerenia lui şi să nu ne lăsăm nicicând biruiţi de
mândrie ori de prea buna părere despre noi înşine, de gândul că noi am fi
,,gazde bune’’ale lui Hristos, în loc să ne vedem slăbiciunile şi nimicnicia
noastră.

Iată câte lucruri frumoase putem învăţa astăzi de la un păgân, dar de la un păgân
care şi-a lipit inima de ,,casa’’ lui Dumnezeu şi a contribuit la construirea ei, aşa
după cum fac şi astăzi o seamă de buni credincioşi, cărora Biserica noastră le este
recunoscătoare şi se roagă pentru ei. Sutaşul de astăzi ne-a dat un exemplu teribil
şi de rugăciune, şi de credinţă, şi de smerenie. De aceea, să ne ajute Bunul
Dumnezeu să ne agonisim şi noi aceste virtuţi, dar să ne deprindem şi a iubi
,,casa’’ Domnului, adică biserica Sa, în care ne botezăm, ne cununăm şi în care
trebuie să păstrăm legătura permanentă cu El prin spovedanie, prin Sfânta
Împărtăşanie şi prin celelalte Taine sfinte ale Bisericii. Amin.
 IPS Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului - Vindecarea slugii sutaşului

Îmi place să-mi reamintesc, de fiecare dată când Dumnezeu ne rânduie câte o mare
bucurie, de un lucru care e mai presus de orice şi care constituie pentru noi un
criteriu de echilibru, şi anume acela că nimic nu este întâmplător în lumea aceasta,
de la cele mai mărunte lucruri, până la cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şi
aduc ca mărturie un cuvânt scripturistic.

Mântuitorul le spune ucenicilor: “Nici un fir de păr din capul vostru nu se va ridica
fără voia lui Dumnezeu.”Iată, prin rânduiala Bunului Dumnezeu, ne aflăm astăzi,
din nou, într-o altă sărbătoare, într-o nouă Duminică a întâlnirii cu Dumnezeu, de
această dată pe drumul înspre Capernaum. Orice întâlnire cu Dumnezeu este o
sărbătoare, o înviere, un prilej de mare bucurie! În această bucurie se înscrie şi
sărbătoarea de astăzi, pentru că ea nu este o simplă duminică, ci este o duminică
pregătitoare şi pilduitoare pentru viaţa noastră duhovnicească, de creştini aflaţi pe
calea spre Hristos.

Ne spune Sfânta Evanghelie că “în vremea aceea, pe când Iisus intra în

Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea
zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”.
Remarcăm că sutaşul I se adresează Mântuitorului la modul la care o făceau toţi
ucenicii Săi, toţi cei care credeau că Hristos nu este doar un profet sau un proroc
oarecare, ci că El este Însuşi Dumnezeu.

Şi, mai ales, acest sutaş nu vine să ceară ceva pentru sine. Şi nici nu vine
poruncitor, în virtutea funcţiei sale şi a puterii cu care fusese învestit. Era
conducător peste o sută de oameni. Avea, fără îndoială, o mulţime de servitori şi de
servitoare. Or, iată, sutaşul nu face nici un gest care să îl arate mai presus decât Cel
Căruia I se adresează. Sluga sutaşului zace bolnavă în casă, iar stăpânul vine şi se
adresează lui Hristos, cu smerenie de rob, să o tămăduiască.

Domnul îi răspunde: “Venind, îl voi vindeca”. Ce îi spune însă sutaşul: “Doamne,

nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va
vindeca sluga mea”.

Ce credinţă mai mare decât aceasta aţi întâlnit altundeva în Evanghelie? Domnul
Se oferă să vină El Însuşi în casa sutaşului, a celui care Îi solicită ajutorul,
vindecarea, minunea, iar sutaşul, în schimb, are deplin conştientizată situaţia
păcătoşeniei lui şi se simte atât de nevrednic de primirea Mântuitorului, încât nici
nu îndrăzneşte să se gândească la faptul că Acesta ar putea să-i treacă pragul. Însă,
ceea ce este foarte important de văzut aici, păcătoşenia sutaşului nu anulează
credinţa că Hristos poate, prin Cuvântul Său şi prin puterea Sa, să-i vindece sluga.

Ce spune sutaşul mai departe? “Şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine
ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te! şi se duce, şi celuilalt: Vino! şi vine. Şi slugii mele:
Fă aceasta şi face”.

Desigur, răspunsul acesta, cum ne minunează pe noi astăzi, L-a uimit şi pe Hristos.
De fapt, chiar Sfânta Evanghelie de la Matei spune că “auzind aceasta, Iisus S-a
minunat!” E printre puţinele momente în care Sfânta Scriptură ne spune că Domnul
nostru Iisus Hristos “S-a minunat”. Se uimeşte, Se minunează pentru că găseşte
intre neamuri, intre păgâni, o credinţă extraordinară!

Drept urmare, Hristos îi dăruieşte sutaşului împlinire a dorinţei după credinţa lui:
“Du-te şi fie ţie după cum ai crezut!” Se vede că a crezut puternic sutaşul, pentru
că, spune Evanghelia, “s-a însănătoşit sluga sa în ceasul acela”.

Iubiţi credincioşi, iată o minune care e pentru noi pildă vie pentru a ne apropia de
Dumnezeu cu aceeaşi dragoste şi credinţă, dragoste şi credinţă că El este într-
adevăr Părintele nostru şi ne consideră pe fiecare dintre noi fii şi fiice ale Sale. Şi
mai trebuie să reţinem ceva de aici: puterea lui Dumnezeu e atât de mare, încât nu
există necaz, suferinţă, durere, şi nici chiar moarte să nu poată fi biruite de puterea
lui Dumnezeu! Numai să credem cu adevărat că El este stăpânul vieţii şi al morţii!

Prin Evanghelia sutaşului fiecăruia dintre noi ni se deschide Raiul mântuirii, poarta
Împărăţiei. Pentru că tot Sfânta Scriptură ne spune, imediat mai încolo, că “mulţi
de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai
dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Fie ca pilda de smerenie, de credinţă şi de dragoste a sutaşului să se facă pildă

vie umblării noastre. Şi facă Bunul Dumnezeu ca şi noi să auzim, laolaltă cu
acest sutaş: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut!” Iar credinţa noastră să
tămăduiască pe toţi cei pentru care îndrăznim cu rugăciune către Dumnezeu.
 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a IV-a după
Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului

Evanghelia Duminicii a IV-a după Rusalii ne relatează cum Mântuitorul Iisus

Hristos a vindecat în Capernaum pe servitorul (sluga) unui sutaş sau centurion
roman. Această minune este plină de înţelesuri duhovniceşti, având un caracter
profund caritabil sau filantropic şi în acelaşi timp un caracter misionar.
Vindecarea unui om bolnav de alt neam decât evreu şi de altă religie decât cea
iudaică are un caracter misionar simbolic, şi anume ea prevesteşte faptul că
Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită în tot Imperiul
Roman, şi la toate popoarele pentru că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii.
Mântuitorul Iisus Hristos arată acum ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă
puternică şi în alte popoare decât în poporul evreu.

Sutaşul preînchipuie diferitele etnii care vor crede în Hristos

Mântuitorul Iisus Hristos, văzând credinţa mare a sutaşului, zice: 'Adevărat zic
vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu
Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor' (Matei 8, 11). Această profeţie a
Mântuitorului Iisus Hristos nu se va împlini cândva, într-un viitor îndepărtat, ci
începe a se împlini chiar acum, când Mântuitorul laudă credinţa sutaşului roman.
Acest sutaş sau centurion făcea parte din trupele de ocupaţie ale Ţării Sfinte.
Sutaşul roman era, prin tradiţie, un politeist: romanii se închinau la mai mulţi zei,
dar printre ei s-au găsit şi oameni care admirau învăţătura şi Persoana
Mântuitorului Iisus Hristos. Văzând sau auzind de minunile Lui, şi înţelegând
învăţătura Lui minunată, mulţi dintre păgâni au crezut în El. Deci, sutaşul din
Evanghelia de astăzi preînchipuie etniile sau popoarele, altele decât poporul lui
Israel, care vor veni la Hristos, vor crede în El şi se vor mântui. De aceea zice
Mântuitorul că 'vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi
miazănoapte şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia
cerurilor'. Aşadar, vor crede în El şi se vor mântui mulţi oameni pe care evreii îi
considerau necuraţi şi necredincioşi. Iar 'fiii împărăţiei, spune Mântuitorul, vor
fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară' (Matei 8, 12), adică cei care deşi se
consideră popor ales, dar nu cred în El, aceia se vor lipsi de comuniunea veşnică
cu Hristos în Împărăţia cerurilor.

Iubirea milostivă faţă de cel bolnav întăreşte credinţa sutaşului că Iisus poate
vindeca pe servitorul său

Vedem că, deşi sutaşul este mai mare peste 100 de soldaţi, şi poate să înlocuiască
un soldat bolnav cu un soldat sănătos, totuşi el este preocupat de sănătatea
servitorului său credincios când acesta s-a îmbolnăvit. În faţa Mântuitorului Iisus
Hristos, sutaşul exprimă suferinţa servitorului care nu poate cere el direct
Mântuitorului să-l vindece. Un centurion roman acordă atâta atenţie unui servitor
al său, încât bunătatea sa şi credinţa sa sunt lăudate de Mântuitorul în auzul tuturor.
Acest sutaş este un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune,
adică pătimeşte împreună cu cel bolnav, suferă împreună cu cel suferind. Iar
această bunătate milostivă a lui îi dă curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos,
despre Care a auzit că a vindecat o mulţime de bolnavi, şi să-I ceară vindecarea
servitorului său.

Valoarea persoanei umane este mai presus de orice rang şi stare a vieţii

Bunătatea milostivă a acestui sutaş roman faţă de servitorul lui, solidaritatea lui cu
omul aflat în suferinţă, ne arată că dincolo de ranguri diferite, de funcţii diferite în
societate, şi stări ale vieţii, ceea ce contează în primul rând este demnitatea
umană, valoarea fiecărui om în faţa lui Dumnezeu, chiar şi atunci când omul nu
mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a
vârstei prea înaintate.

În faţa bolii care îl chinuia pe servitorul său, sutaşul nu poate face nimic, întrucât
nu are capacitatea de a schimba starea de boală a servitorului său într-una de
sănătate deplină. De aceea, el merge la Iisus, Doctorul sufletelor şi al trupurilor,
Vindecătorul Care face minuni. Văzând grija stăpânului faţă de sluga sa - nu
este vorba aici despre grija unei slugi faţă de stăpânul său, ci de grija stăpânului
faţă de slugă -, Mântuitorul îi spune: 'Voi veni şi îl voi vindeca' (Matei 8, 7). La
bunătatea sutaşului, răspunde şi Hristos Domnul cu bunătate, mai ales că
sutaşul nu-i cerea ceva pentru el însuşi, ci pentru altcineva, care nu îi este rudă
şi nici superior, ci un simplu subordonat. Însă când sutaşul aude că Mântuitorul
Iisus Hristos are intenţia să vină în casa lui, Îi spune îndată: 'Doamne, nu sunt
vrednic să intri sub acoperişul meu' (Matei 8, 8), adică sub acoperişul casei, al
locuinţei în care el locuia de obicei. Probabil şi pentru că sutaşul roman ştia că
orice evreu care intră în casa unui păgân trebuie să suporte critica sau vorbirea
de rău a celorlalţi evrei, întrucât aceştia considerau că romanii, fiind de altă
credinţă, nu merită să fie vizitaţi. Din cuvintele sutaşului se vede că el nu se
consideră vrednic de o cinste atât de mare, şi anume ca Iisus Hristos Domnul să
intre în casa lui. De aceea, a zis: 'Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul
meu'. Când I-a zis lui Iisus: 'Doamne, nu sunt vrednic', sutaşul L-a mărturisit deja
pe Iisus ca fiind Domnul sau Stăpânul vieţii.

Cuvântul lui Hristos ridică din boală şi din moarte,

dăruind sănătate şi viaţă

Evanghelia ne arată că, pe lângă marea virtute a bunătăţii sale sufleteşti, acest
sutaş are şi o altă mare virtute, anume smerenia. Deşi este comandant peste 100
de soldaţi şi reprezintă puterea stăpânitoare a Romei peste Ţara Sfântă, sutaşul se
smereşte, zicând: 'Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai un
cuvânt şi se va vindeca sluga mea' (Matei 8, 8), iar apoi motivează: 'Şi eu sunt
sub stăpânire (adică sunt subordonat cuiva, n.n.) şi am sub stăpânirea mea ostaşi
şi îi spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă
aceasta, şi face' (Matei 8, 9). Pornind de la puterea mobilizatoare a cuvântului,
care pune în mişcare persoana, sutaşul, de fapt, vrea să exprime credinţa sa în
puterea vindecătoare a lui Iisus, despre Care auzise că a vindecat o mulţime de
bolnavi.

Însă, deşi sutaşul vorbeşte despre puterea mobilizatoare a cuvântului său, de stăpân
peste o sută de soldaţi, totuşi el recunoaşte că nu are putere vindecătoare asupra
trupului omenesc. Când trupul servitorului său devine bolnav şi paralizat, cuvântul
sutaşului nu poate schimba starea de boală a trupului acestuia. Cuvântul sutaşului
era mobilizator numai când servitorul său era sănătos trupeşte. Din acest motiv,
sutaşul cere acum Mântuitorului cuvânt vindecător. Prin aceasta, sutaşul
mărturiseşte indirect că Mântuitorul nu este un om obişnuit ca toţi oamenii, ci El
are o putere deosebită, alta decât cuvântul uman mobilizator. Hristos Domnul
este şi are cuvânt vindecător şi dătător de viaţă. Cuvântul vindecător al lui
Hristos este cuvânt mântuitor sau salvator, adică îl ridică pe om din starea de
boală la starea de sănătate, şi din starea de imobilitate la starea de mobilitate,
îl ridică din păcat la sfinţenie şi din moarte la viaţă.
Auzind acest mod de a gândi al sutaşului, care era, de fapt, şi o mărturisire a
puterii Sale dumnezeieşti, Mântuitorul spune: 'Nici în Israel nu am găsit atâta
credinţă' (Matei 8, 10). Aşadar, El descoperă o credinţă puternică la un om de alt
neam şi de altă credinţă decât neamul lui Israel. De fapt, sutaşul şi-a abandonat
păgânătatea lui, pentru că era nefolositoare, ineficientă, şi s-a apropiat de
Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care L-a mărturisit ca fiind vindecător, dătător de
sănătate şi viaţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos constată că sutaşul păgân recunoaşte că El este

Dumnezeu-vindecător, descoperă tuturor a treia mare virtute a acestui sutaş, şi
anume: credinţa lui profundă că Iisus Hristos este Domnul sau Stăpânul vieţii,
este Dumnezeu. De fapt, acest sutaş a mărturisit dumnezeirea Mântuitorului Iisus
Hristos, Care dăruieşte viaţă şi sănătate. De aceea, Mântuitorul i-a împlinit cererea
sutaşului, zicând: 'Du-te, fie ţie după cum ai crezut'. Iar urmarea a fost aceasta: 'Şi
s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela' (Matei 8, 13). Vedem cum Mântuitorul
Iisus Hristos, prin cuvântul Său vindecător, mântuitor, ridicător, dătător de
sănătate, de viaţă şi bucurie, a vindecat pe servitorul sutaşului. După ce Hristos
Domnul descoperă în sufletul sutaşului bunătatea, smerenia şi credinţa
puternică, îi răsplăteşte aceste virtuţi cu bucuria vindecării servitorului său
pentru care el s-a rugat ca Iisus să-l vindece.

Să nu ne rugăm numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii

Evanghelia de azi ne arată şi importanţa rugăciunii pentru alţii, mai ales când
oamenii sunt atât de bolnavi, încât nici nu mai pot să se deplaseze şi nici nu mai
pot exprima suferinţa lor grea şi copleşitoare.

Având dragoste smerită şi milostivă pentru semenii lor, oamenii cu adevărat

credincioşi se fac glasul durerii celor care nu îşi mai pot exprima suferinţa, se
fac rugători pentru sănătatea şi mântuirea semenilor lor. În acest sens, putem
spune că Biserica a învăţat mult de la sutaşul din Evanghelia de astăzi şi de la alţii
asemenea lui. Ca atare, Biserica ne cere să ne rugăm nu numai pentru noi înşine,
ci şi pentru toţi bolnavii, pentru toţi cei suferinzi, pentru cei care ştiu să se roage
şi pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei care pot şi pentru cei ce nu mai
pot să se roage ei înşişi, pentru cei care pot să vină la biserică, şi pentru cei ce nu
mai pot veni la biserică, ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case
de bătrâni. Întrucât rugăciunea pentru alţii este vindecătoare de suferinţă şi
singurătate, Biserica ne cheamă la toate rugăciunile şi slujbele ei pentru cei
bolnavi, precum şi la ajutorarea bolnavilor.
Evanghelia de azi ne îndeamnă să înmulţim rugăciunea pentru cei bolnavi,
pentru cei suferinzi, să îi vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să le alinăm
suferinţa prin prezenţa noastră iubitoare şi rugătoare, milostivă şi ajutătoare
lângă ei, deoarece, chiar dacă prin rugăciunile noastre nu se vindecă bolnavii
imediat, în chip miraculos, totuşi aceste rugăciuni ajută mult sufletul lor, alină
suferinţa lor şi întăresc iubirea frăţească între cei bolnavi şi cei sănătoşi.

Vindecăm sau rănim prin cuvinte?

Foarte adesea, la suferinţa bolii se adaugă suferinţa singurătăţii. Cuvântul omului

milostiv care vizitează pe cei suferinzi şi se roagă pentru ei îi poate, într-o anumită
măsură, vindeca sau elibera de suferinţă şi singurătate, chiar dacă nu le poate
vindeca boala trupului sau a psihicului. Unii oameni au ajuns la deznădejde şi
fiindcă nu era nimeni lângă ei să le spună cuvânt de încurajare, au murit 'de inimă
rea', cum se spune în popor. Alţii chiar şi-au pus capăt zilelor pentru că aflându-se
în stare de deznădejde şi de singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le
schimbe starea sufletului lor, să le dea curajul de-a trăi şi puterea de a-şi purta
crucea vieţii.

Sutaşul din Evanghelia de astăzi vorbeşte despre puterea cuvântului mobilizator,

dar cere de la Iisus cuvântul Său vindecător, dătător de sănătate şi viaţă.

Prin urmare, trebuie să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece

cuvântul poate răni sau poate vindeca sufleteşte. Un cuvânt greu spus cuiva
nevinovat îl răneşte sufleteşte, iar un cuvânt bun spus cuiva întristat îi poate
vindeca răni ascunse şi schimba stări sufleteşti. Sunt o mulţime de oameni care
au fost răniţi sufleteşte în copilărie, în tinereţe sau în vreme de încercare, iar rana
lor se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu îşi cere iertare
de la acesta şi nu îşi schimbă atitudinea faţă de el sau nu se roagă pentru el. Deci
cuvântul rău poate răni, iar cuvântul bun poate vindeca. De aceea, trebuie să ne
gândim nu numai la bolnavii imobilizaţi la pat, ci şi la cei care suferă pentru că
sunt răniţi sufleteşte. Să ne gândim cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm
prin cuvinte? Dispreţuim sau preţuim? Coborâm sau ridicăm pe semenii noştri
prin cuvintele adresate lor? Îndreptăm sau îndepărtăm pe cei cărora le facem
observaţie folosind cuvântul sever?

Evanghelia de astăzi ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel

bolnav, pentru a ridica pe cel căzut, pentru a îndrepta pe cel ce a greşit, pentru a
ajuta şi pentru a întări pe cei slabi, pentru a cultiva comuniunea oamenilor cu
Dumnezeu şi întreolaltă, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră
mântuire.
Amin.