Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ro
PSIHODRAMA
-repere teoretice şi metodologice -
Jacob Levy Moreno , psihiatrul născut la Bucureşti în 1889 este cel care a creat
psihodrama şi unul dintre părinţii psihoterapiei de grup.Termenul de psihodramă este
compus din ”psyche” (minte) şi ”drama”(acţiune) şi semnifică ”mintea în acţiune” adică o
abordare psihologică prin care conţinuturile mentale pot deveni concrete şi observabile
datorită acţiunii.Acţiune este ceea ce se întâmplă în ”aici şi acum” diferit de ceea ce numim
”povestire” care se referă la acţiuni care au avut loc în alt timp. Acţiunea devine astfel
percepţie , un dat al realitaţii asupra căruia se poate opera emoţional şi cognitiv , se pot
produce schimbări. Teatrul de psihodramă este locul în care membrii grupului se întâlnesc
(de regulă o dată pe săptămână/2 ore) iar acţiunile şi interacţiunile care se dezvoltă în ”aici
şi acum” sunt văzute – ”teatru” derivă din verbul gr. ”theaoamai” ( a privi) . A te vedea pe tine
şi pe ceilalţi în acţiune , adică a acţiona şi a observa poate să conducă nu numai la
descoperirea unor adevăruri şi a unor moduri de a fi ci şi să stimuleze exprimarea unor acţiuni
şi roluri noi , care să răspundă propriilor tale nevoi. Bazată pe tehnicile de acţiune si pe
resursele spontaneităţii şi creativităţii, psihodrama are o largă aplicabilitate în domeniile
variate ale psihoterapiei clinice (pentru persoane nevrotice , psihotice, atât în forma terapiei
de grup cât şi în cea individuala-monodrama) , ale dezvoltării personale şi în sfera formării
profesionale şi educaţionale. Filozofia psihodramei poate fi cuprinsă în poezia scrisă de
Moreno în 1914 şi care se referă la conceptul de întâlnire :
Privindu-l pe celălalt cu ochii săi pot să-l percep cu tot adevărul său subiectiv într-un
mod autentic şi în acelaşi timp mă pot vedea şi cunoaşte cu ochii mei din alt unghi, din afara
mea. Dacă fiecare din cei doi reuşesc să intre în rolul celuilalt atunci ei vor putea stabili o
relaţie reciprocă şi simetrică prin care se vor putea cunoaşte , înţelege şi observa în mod
intuitiv. Sentimentul care există în acest tip de relaţie a fost numit de Moreno tele ( la
distanţă) şi este un fenomen natural ce caracterizează existenţa umană - şi anume acela de a fi
predispuşi spre relaţii sociale. Individul în timpul dezvoltării sale îşi va amplifica relaţiile sale
de tele până la avea structuri sau reţele de sentimente reciproce numite de Moreno ”atomi
sociali” care vor satisface nevoia noastră naturală de expansiune afectivă şi de relaţie.
Psihodrama cere persoanelor să-şi exprime sentimentele reciproce de tele atât cele din cadrul
grupului cât şi cele din exterior, să-şi comunice adevărurile subiective fără teama de a fi
judecaţi, criticaţi,interpretaţi ; un raport simetric ce are la baza dreptul de a fi aşa cum sunt.
Grupul este contextul care produce sănătate. Cine suferă din cauza destructurării şi a
propriei confuzii interne are nevoie de un context terapeutic ( ”Fiecare persoană poate fi agent
terapeutic pentru o alta”, J.L.Moreno) care să permită o reorganizare emoţională. Grupul
condus prin metodologia psihodramatică oferă şi garantează un climat securizant, conţinător
care facilitează autoexprimarea indivizilor, împărtăşirea de informaţii şi emoţii, crearea de
evenimente şi activităţi adecvate care să reducă anxietatea şi să elibereze spontaneitatea,
mobilizând persoana în globalitatea sa – atât în plan corporal, emoţional cât şi reflexiv.
Terapeutul ( numit în psihodramă director) îşi asumă un rol activ prin care propune grupului
sarcini precise, cu timpi şi spaţii bine determinate, catalizând energiile fizice şi psihologice ale
membrilor grupului spre accesarea resurselor, imaginilor, amintirilor, dorinţelor,
sentimentelor. Alternanţa acţiunii/auto-observării va conduce procesul terapeutic spre
polarităţi rol-contrarol determinate şi va declanşa funcţiile mecanismelor mentale de
introspecţie , oglindire şi decentrare perceptivă necesare schimbării.
Spontaneitatea este o resursă preţioasă fără de care nu se poate trăi şi evolua , o formă de
energie neconservabilă care funcţionează doar în momentul în care se manifestă. În
psihodramă, spontaneitatea este înţeleasă ca o stare de disponibilitate lipsită de anxietate prin
care individul în faţa unor situaţii noi, neprevăzute poate să-şi pună în act creativitatea sa.
Moreno avea un mare interes pentru procesul creativ ca expresie a capacităţii umane de a
inventa mereu moduri noi de a fi, de a rezolva probleme şi de a transforma realitatea. În viaţa
cotidiană, creativitatea se exprimă în capacitatea de a găsi soluţii noi şi mai adecvate la
problemele vechi şi soluţii adecvate la situaţiile noi. Conceptul morenian de creativitate se
explică prin puterea de a fi artizanii propriei noastre vieţi , autorii a noi înşine moment cu
moment. În psihodramă se cauta în mod sistematic activarea factorului S/C
(spontaneitate/creativitate) pentru că acesta condiţionează direct apariţia şi dezvoltarea unor
moduri (roluri) noi, adecvate la situaţiile întâlnite pe scena văzută ca un loc al posibilului şi al
autenticului. Răspunsurile noi şi adecvate - ca rezultat al factorului S/C - conduc individul
spre creştere şi spre trăirea într-un mod deplin şi armonios al propriilor nevoi în concordanţă
cu exigenţele realităţii.
Moreno explică rolul ca fiind forma reală şi perceptibilă pe care Sinele o capată. Este
forma operativă pe care individul şi-o asumă într-un anumit moment în care reacţionează într-
o situaţie specifică în care sunt implicate alte persoane sau obiecte. Reprezentarea simbolică a
acestei forme este numită rol. Este operativă pentru că traduce în act la modul concret o
dispoziţie, o atitudine , un mod de a fi; pentru a exista trebuie să fie perceptibilă şi pentru alţii,
e nevoie de un context. Rolul există numai în raport cu un contrarol, persoană sau obiect. În
toate evenimentele rolul reprezintă expresia subiectului care acţionează în relaţia cu celălalt
în timp ce acesta primeşte acţiunea sa. A-ţi asuma, prin inversiune de rol, punctul de vedere al
celui care la început a fost contrarol, înseamnă a-ţi putea observa şi percepe rolul avut dintr-o
perspectivă nouă. A fi conştienţi de propriile noastre roluri presupune existenţa capacităţii
noastre de a ne putea reprezenta mental propriul nostru mod de a fi în acţiune; care la rândul
său depinde de capacitatea şi posibilităţile noastre de auto-observare, de dinamica dialogului
dintre instanţele numite eu-actor şi eu-observator. După Moreno, rolurile sunt cele care
permit în mod treptat construirea percepţiei de sine şi nu invers. A înţelege acţiunea ca origine
şi motor al vieţii mentale înseamnă a aduce în prim plan spontaneitatea şi emoţia inaintea
gandului şi a cuvântului fără a uita însă că doar gândirea poate să transforme acţiunea în ceva
util evoluţiei persoanei. Din această cauza, reflecţia şi verbalizarea sunt importante în
psihodramă şi au rezervate momente specifice.
Prin inversiunea de rol protagonistul este chemat să preia rolul unui personaj al
scenei, adica să-şi asume un punct de vedere diferit de al său dar care de fapt este vocea unei
părţi din propria sa lume internă. De exemplu, vorbind şi acţionând din rolul mamei, el va
reprezenta în mod concret imaginea mentală despre ea, mama internă faţă de care şi cu care
va putea acţiona într-un mod viu şi activ. Aceasta tehnică centrală în psihodramă activează
dialectica eu actor - eu observator, stimulează apariţia acţiunilor spontane şi autentice care nu
mai urmează calea aceloraşi scheme repetitive, stereotipe, ci se creează pas cu pas din
desfăşurarea evenimentelor. Acest nou drum poate să prindă direcţii variate şi să producă
material inedit în faţa căruia protagonistul va căuta răspunsuri noi şi adecvate atât contextului
cât şi capacităţii sale din acel moment.
Dublul este acţiunea prin care se dă voce conţinuturilor mentale, senzaţiilor, emoţiilor
şi nevoilor; o persoană poate să-şi facă dublu sie însăşi prin introspecţie (privindu-se înăuntru)
şi unei alte persoane prin intermediul empatiei ( a simţi ce trăieşte celălalt). În psihodramă
funcţia de dublu se activează când membrii grupului reuşesc să simtă nevoia unui coleg din
grup şi să o redea într-o manieră concretă sau simbolică.
Oglinda este acea funcţie care se activează atunci când o persoană se află în faţa unei
imagini de sine primită de la o altă persoană. Această funcţie este individuativă tocmai prin
capacitatea sa de a stimula percepţia de sine în sensul analogiei dintre caracteristicile proprii
şi imaginea primită ( e ex. : ”eu sunt într-adevăr aşa cum mă vede ”, sau ”referitor la acest
aspect sunt aşa dar în celălat aspect nu mă regăsesc” , ” nu sunt deloc aşa , nu mă recunosc”).
Fuzionalitatea şi individuarea sunt stimulate prin activarea funcţiilor mentale ale
dublului şi oglinzii. Fuzionalitatea caracterizează situaţia în care persoana se percepe ca fiind
conţinută , securizată ( ex. relaţia mama/nou-născut , relaţia dintre îndrăgostiţi, adeziunea
totală la o idee sau instituţie). În individuare persoana se percepe ca un individ singular,
special şi autonom, bine delimitat cu propriile sale caracteristici. A te simţi distinct în raport
cu ceilalţi, autonom - în sensul de a putea instaura şi defini cu precizie relaţii autentice şi
paritare, de a-ţi asuma poziţii critice şi asertive – este caracteristic unei condiţii
individuative.Doar existenţa unei fuzionalităţi bune ( şi posibilitatea de a te întoarce când e
nevoie la o stare fuzională) poate să genereze siguranţa şi încrederea ( în sine şi în ceilalţi)
necesară realizării şi menţinerii individuarii. Fuzionalitatea şi individuarea pot fi mai mult sau
mai puţin prezente în diverse faze ale evoluţiei individului sau grupului şi care prin alternanţa
lor pot produce dinamici bogate. Experienţele fuzionale bune , sănătoase hrănesc Eul şi dau
acestuia siguranţa instalării unei individuări fără anxietaţi şi distorsiuni perceptive; iar
experienţele individuative permit trăirea unei fuzionalităţi calde fără angoasa pierderii
graniţelor personale. În psihodramă se ţine cont în permanenţă de această realitate. Astfel
grupul îşi afirmă, dacă este necesar, funcţia de uter conţinător, capabil să înţeleagă nevoile
individului şi să i le satisfacă; dar va furniza şi stimulii prin care individualităţile se pot defini
în mod particular fără prea multă frică.
Elementele settingului psihodramatic sunt: “scena, subiectul sau pacientul,
directorul, staff-ul terapeutic sau eurile auxiliare şi auditoriul”.
Scena este locul în care persoanele îşi exprimă prin concretizare propriile conţinuturi
mentale. Ea constituie centrul teatrului de psihodramă, care este acel spaţiu terapeutic format
din diverse părţi pentru a ajuta indivizii în exprimarea spontană a rolurilor lor, mai ales a celor
psihodramatice.
Subiectul / pacientul este cel pe care îl numim în psihodramă în mod universal
protagonist. Moreno a început să utilizeze acest termen începând cu anii ’50. Acest cuvânt
exprimă ideea centralităţii persoanei în psihodramă, înţeleasă ca purtătoare a unui adevăr
subiectiv.
Se numeşte ‘eu auxiliar’ orice membru al grupului care a fost ales de protagonist
pentru a juca un rol în reprezentaţia psihodramatică şi care, pentru aceasta se desprinde de
auditoriu şi intră pe scenă pentru a fi actor. Acest actor întrupează în ‘aici şi acum-ul’
psihodramatic fantasmele lumii protagonistului (ex. o teamă, o dorinţă, un ideal, o suferinţă
psihică) ca şi alţi semnificativi ai vieţii sale reale (persoane sau realităţi personificate).
După ce este ales protagonistul, ceilalţi membri ai grupului se retrag în spaţiul
rezervat, care nu este în mod direct implicat în reprezentaţia psihodramatică; din acest
moment până la sfârşitul activitaţii cu protagonistul ei vor constitui auditoriul.
Directorul de psihodramă - numit ‘psihodramatist’ – este, în interiorul sesiunii
psihodramatice, conducătorul terapiei, promotorul acţiunii, regizorul reprezentaţiei, analistul
materialului psihic. Termenul de director exprimă rolul activ şi propozitiv care caracterizează
prezenţa sa în interiorul unei sesiuni.
Activitatea cu grupul sau timpul grupului este prima fază a unei sesiuni – tip de
psihodramă în care toţi membrii grupului se află într-o condiţie de egalitate, cu spaţii de
exprimare bine articulate. Terapeutul va propune prin intermediul consemnelor activităţi în
care sunt implicate toate persoanele în mod simultan ( de ex. o activare psihomotrica de tipul:
”Vă plimbaţi prin spaţiul scenei într-un ritm alert”; cu scopul de a mobiliza motricitatea
corpului şi de a da energia necesară acţiunilor ulterioare ) sau altele prin care fiecare membru
pe rând, va răspunde unei sarcini având timpul său personal de autoexprimare, timp în care
colegii devin un ”context” în care îl ascultă sau participă mai activ cu întrebări,
dubluri,oglinzi). De exemplu: