Interacţiuni şi relaţii

în agroecosistem

Între diferitele componente ale ecosistemului se manifestă relaţii,

interacţiuni, conexiuni directe şi indirecte, de condiţionare reciprocă, care
dinamizează procesele de formare a recoltelor şi îi dau un anumit sens. Biocenoza
utilă este creată, controlată şi dirijată prin înlăturarea mecanică sau chimică cu
metode din cele mai perfecţionate, a speciilor vegetale nedorite, respectiv a
buruienilor. Prin lucrări ale solului şi asupra plantelor cultivatorul aduce modificări
în suportul ecologic şi în complexele relaţii de funcţionalitate ale ecosistemului, ce
au o natură cibernetică şi informaţională.

5.1 Interacţiune climă – ecosistem

Clima, ca stare a vremii pe un teritoriu biogeografic, reprezentată prin

anumiţi factori meteorologici, se constituie într-o componentă fundamentală a
biosferei, a mediului ambiant, ce condiţionează randamentul culturilor agricole.
Studiul resurselor climatice în evoluţia lor anuală şi multianuală permite
cunoaşterea potenţialului de adaptare al plantelor la diferite condiţii ecologice şi
repartizarea lor optimă pe zone şi microzone. Resursele climatice, având o natură
energetică, suferă mutaţii şi datorită activităţilor umane, care au contribuit la
extinderea deşerturilor şi au redus suprafaţa pădurilor. S-a modificat echilibrul
dintre temperatură şi precipitaţii din sol şi aer la nivel regional, iar raportul dintre
climă şi bolile plantelor este total diferit în prezent, faţă de cum era în urmă cu 50-
100 de ani. Kellogg şi Schware (1981) emit părerea că efectele viitoare ale
schimbărilor climatice ar putea duce la diminuări însemnate ale tiparelor de
activitate agricolă pe plan mondial, dar se presupune că, în cele din urmă,
capacitatea Terrei de a produce hrană nu va fi redusă.
Asigurarea intactă a potenţialului climatic al unei ţări este o chestiune de
strategie a dezvoltării ecologice, de mare complexitate şi fineţe, ce se realizează în
cadrul unor măsuri de protejare a peisajului natural şi de folosire raţională a
acestuia, acolo unde cerinţele economice ale societăţii o cer. Peisajul natural este
supus şi el unor schimbări, mai mult sau mai puţin permise, în unele cazuri fără să
se respecte echilibrele limită şi să se reconstruiască ceea ce s-a distrus.
Exagerându-se procesele de despădurire şi apoi cele de desţelenire, au apărut
eroziunea solurilor, alunecarea unor terenuri, dar şi modificări ale climei la anumite
intervale de timp.
 Ingineria ecosistemelor agricole

Este demnă de reţinut ideea că resursele climatice pot fi definite drept

componente energetice integrate ale mediului agricol, ale culturilor (O. Parpală,
1982). În cercetarea resurselor climatice se întâmpină mari dificultăţi, deoarece
asupra acestora nu se poate acţiona în direcţia ameliorării lor directe. Toate
încercările şi studiile care se fac privind agro-climatul au menirea de a găsi soluţii
optime de adaptare a plantelor şi a întregului proces tehnologic ce ţine de acestea la
resursele specifice fiecărei zone şi microzone.
Zonalitatea resurselor termice reprezintă un element de bază pentru o
repartiţie raţională a culturilor cu diferite grade de coacere, îndeosebi a celor cu
cerinţe biologice ridicate faţă de temperatură. Aceeaşi teză este valabilă şi pentru
culturile succesive de legume care valorifică resursele termice specifice celei de-a
doua jumătăţi a perioadei de vegetaţie, adică iulie – octombrie.
Funcţia ecologică a resurselor climatice este esenţială în formarea recoltei
şi ea trebuie folosită corect şi complet în perioada de vegetaţie a plantelor, pentru a
influenţa în mod favorabil creşterea şi fructificarea. Pe teritoriul României
temperatura medie anuală variază de la -3° la +12°C, precipitaţiile medii anuale de
la 350 la 1499 mm, iar indicele hidrotermic sintetic între 0 şi 9, ceea ce favorizează
culturile agricole, în deosebi porumbul. În perimetrele irigate biotopul suferă
modificări în sensul că indicele hidrotermic ajunge la 9-11, ceea ce determină
creşteri substanţiale de recoltă la porumb cu 1 – 2 t/ha şi de 0,5 t/ha la fiecare
unitate pentru grâu şi orz. După D. Teaci (1977), resursa climatică constituie un fel
de „cupolă” a potenţialului de producţie al fiecărei specii de plante, care poate fi
atinsă dacă şi factorul sol este luat în consideraţie.
Clima se caracterizează printr-o serie de elemente meteorologice sau
resurse de natură energetică, cum sunt: radiaţia solară, durata de strălucire a
soarelui, nebulozitatea, temperatura aerului şi solului, precipitaţiile, umezeala
aerului şi solului, vântul şi presiunea atmosferică. Elementele meteorologice suferă
modificări zilnice şi în timpul anului, fiind foarte variate şi diferenţiate pe teritoriul
ţării, datorită reliefului şi circulaţiei aerului, precum şi ca urmare a unor factori
locali, cum ar fi: formaţiile vegetale, bazinele acvatice, acţiunea entropică directă
sau indirectă. Între elementele meteorologice există o legătură strânsă, de
condiţionare reciprocă, care îşi pun în final amprenta asupra stării vremii dintr-o
anumită regiune şi, desigur, asupra creşterii culturilor agricole.
Încadrată geografic în sud-estul Europei, cu un relief complex şi
fragmentat, România este supusă influenţelor puternice ale multiplelor zone
europene cu caracteristici climatice foarte diferenţiate. Clima are un grad accentuat
de continentalism în Bărăgan, Dobrogea şi Moldova şi mai slab pronunţat în restul
ţării. Ea se caracterizează printr-o mare variabilitate a principalelor elemente
meteorologice în intervalului de 24 de ore sau pe perioade mai lungi. Ca urmare a
acestui fapt, în diferitele regiuni ale ţării se înregistrează fenomene meteorologice
ca: brume şi îngheţuri târzii primăvara şi timpurii toamna, variaţii de temperatură
de la zi la noapte ce depăşesc +10...+15°C, reveniri de geruri primăvara, cu ninsori
chiar, căderi de grindină, arşiţe şi secete în anotimpul cald pe perioade ce numără
40 ... 60 zile, care afectează culturile agricole şi horti-viticole.
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

Pe baza studiilor efectuate de Institutul de Meteorologie şi Hidrologie,

teritoriul ţării a fost împărţit în trei sectoare climatice, cărora li s-au atribuit,
convenţional, următoarele denumiri: a) climă continentală moderată; b) climă
continentală cu nuanţe de excesivitate; c) climă de munte. Un interes deosebit
pentru culturile agricole îl reprezintă resursele climatice pe forme de relief şi tipuri
de vegetaţie. În acest sens s-au delimitat: clima câmpiilor, clima dealurilor şi
podişurilor, precum şi clima litoralului Mării Negre, cu o repartiţie a elementelor
meteorologice pe zone şi microzone ecologice agricole, mergând până la marile
unităţi de producţie. Aceste date sunt foarte utile şi pe plan local, deoarece
caracterizează starea vremii pe suprafeţe restrânse, putând fi mai bine valorificate
de cultivator în zonarea ecologică şi în desfăşurarea procesului de producţie.
Deşi climatul României prezintă o varietate de nuanţe determinate de
complexitatea reliefului şi a circulaţiei atmosferice, se pot distinge trei zone
agroclimatice specifice, prezentate mai jos după O. Berbecel şi colaboratorii
(1970).
Zona I (caldă secetoasă) cuprinde Câmpia Română, Dobrogea şi parţial
Câmpia de Vest şi se caracterizează prin cele mai ridicate resurse termice şi prin
precipitaţiile scăzute;
Zona a II-a (moderat umedă) are ca areal partea de vest a Transilvaniei, cu
dealuri şi terenuri plane de mică altitudine, unde resursele termice sunt scăzute şi
precipitaţiile mai ridicate;
Zona a III-a (răcoroasă şi umedă) cuprinde teritoriile de deal, puternic
fragmentate, situate la diferite altitudini, de o parte şi de alta a masivelor muntoase,
cu resurse termice scăzute şi de umiditate foarte ridicate.
Cunoaşterea şi exploatarea eficientă a potenţialului agro-productiv al
resurselor climatice asigură o bioproductivitate mărită a ecosistemului fără
cheltuieli suplimentare, dar există şi perioade de criză.

5.2 Interacţiunea biocenoză – biotop

Interacţiunea biocenoză – biotop este permanentă în ecosistem şi de ea

depinde bioproductivitatea acestuia. Biotopul prin mediul fizic propriu creează
condiţii pentru activitatea biocenozei în formarea masei utile ce se recoltează.
Orice modificări în biotop ce nu mai corespund cerinţelor comunităţii ecologice,
deci plantelor cultivate, conduc la scăderea potenţialului lor de producţie.
Monitorizarea biotopului, a componentelor sale fizice este foarte importantă pe
terenul agricol şi, în mod deosebit, în serele cultivate cu plante horticole. Aici,
respectarea cu stricteţe a condiţiilor (factorilor) micrometeorologici este esenţială şi
obligatorie în obţinerea unei recolte ridicate şi constante în perioada rece a anului.
Biocenoza, la rândul ei, poate modifica anumite componente fizice ale
biotopului, precum temperatura şi umiditatea aerului, regimul de lumină sau
intensitatea vântului. De exemplu, într-o livadă cu pomi viguroşi, radiaţia solară
scade în partea inferioară a coroanei, comparativ cu partea superioară, iar
 Ingineria ecosistemelor agricole

temperatura aerului este mai redusă la nivelul solului, faţă de terenul înconjurător
cultivat cu o vegetaţie joasă.
Formarea recoltei la plante are loc în ciclul biologic anual, ca rezultat al
unor procese fiziologice şi biochimice, precum şi a unor procese de creştere şi
dezvoltare, exprimate morfologic printr-o succesiune de faze fenologice. Acestea
se încadrează în perioada de vegetaţie activă a culturilor care se desfăşoară numai
atunci când condiţiile de mediu, numite şi factori de vegetaţie, ating anumite valori
corespunzătoare cerinţelor biologice ale plantelor. Principalii factori de vegetaţie
sunt: radiaţia sau lumina solară, căldura, apa, aerul, substanţele nutritive, fiind
componente ale factorilor ecologici. Plantele intră într-o anumită relaţie cu factorii
de vegetaţie, care sunt necesari în toată perioada de vegetaţie, de la semănat şi
creşterea lăstarilor, până la coacerea fructelor, în diferite cantităţi şi de o anumită
calitate. Factorii de vegetaţie acţionează asupra părţii aeriene a plantelor, dar şi
asupra părţii subterane, însă cu intensităţi diferite. După J. Bildering (1975), mediul
înconjurător acţionează asupra creşterii şi dezvoltării plantelor printr-un sistem
integrant de factori, de la suprafaţa solului şi din subsol. Relaţiile dintre factorii
mediului ambiant şi plante sunt foarte complexe, de interdependenţă şi integrare.
Factorii sunt de importanţă inegală în ceea ce priveşte durata, intensitatea şi
calitatea de acţiune în decursul perioadei de vegetaţie. Ei se condiţionează reciproc,
nu se pot substitui unul cu altul. În schimb, ei se pot conjuga, dar şi neutraliza. Unii
dintre ei au o frecvenţă şi un diapazon mai mare de acţiune, ceea ce poate ascunde
acţiunea specifică a altor factori. În unele situaţii factorii de vegetaţie pot deveni
restrictivi pentru procesele de creştere şi dezvoltare, deci pentru formarea recoltei,
de aceea sunt nocivi dacă depăşesc anumite limite, valori, care pot să nu mai
satisfacă în măsura necesară cerinţele plantelor. În acest caz, plantele răsar,
înfloresc şi fructifică sub potenţialul lor biologic.
Trebuie subliniat că planta şi mediul înconjurător formează un tot unitar,
între ele existând raporturi care în final determină nivelul producţiei. Toţi factorii
de vegetaţie sunt relativ egali în procesul de creştere şi dezvoltare şi insuficienţa
unuia are repercusiuni negative asupra plantelor.
Cunoaşterea relaţiei dintre factorii de vegetaţie şi plante oferă
cultivatorului posibilitatea ca, prin mijloacele tehnice de care dispune, să
controleze, să regleze şi să dirijeze acţiunea acestora în anumite limite, să asigure
condiţii optime pentru desfăşurarea normală a ciclului biologic, în vederea obţinerii
recoltelor scontate.

5.2.1 Radiaţia fiziologică şi lumina solară participă intens şi direct la

procesul de fotosinteză, alături de apă şi dioxidul de carbon. Radiaţia infraroşie de
undă lungă, peste 750 nm provoacă o încălzire excesivă a apei din ţesuturile
plantei, urmată de o alungire a acestora. Radiaţia ultravioletă, sub 200 nm, este
foarte dăunătoare, provocând moartea plantelor. Spectrul optim pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor este cel violet-albastru, oranj şi roşu, cu lungimea de undă
între 350...650 nm. Radiaţia fiziologică condiţionează direct fructificarea plantelor,
conţinutul în zahăr, grăsimi şi substanţe proteice.
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

Plantele au pretenţii diferite faţă de lumină. Astfel, grâul, porumbul,

tomatele, mărul au cerinţe moderate faţă de lumină. În schimb, soia, bumbacul,
pepenele, piersicul sunt pretenţioase faţă de lumină. Unele plante ca inul de fuior,
salata, mărul dau recolte bune şi în condiţii de lumină redusă.

5.2.2 Căldura este necesară în tot cursul ciclului biologic, atât la plantele
anuale, cât şi la cele multianuale. Ea condiţionează germinaţia seminţei, creşterea
răsadului de legume şi plantarea lui, pornirea în vegetaţie a culturilor agricole sau a
lăstarilor la pomi şi viţa de vie. Plantele au nevoie de căldură pentru desfăşurarea
unor procese fiziologice vitale ca: respiraţia, absorţia apei şi substanţelor nutritive
din sol. În vederea parcurgerii diferitelor faze de vegetaţie se cer anumite valori de
temperatură, pentru fiecare în parte, care pot fi minime, optime şi maxime.
După cerinţele faţă de căldură, plantele cultivate se împart în următoarele
grupe: moderat pretenţioase: grâul, mazărea, morcovul, mărul; pretenţioase:
porumbul, floarea-soarelui, tomatele, piersicul; foarte pretenţioase: soia,
castravetele, migdalul.

5.2.3 Apa constituie o condiţie de bază a obţinerii unor recolte economic

eficiente, de calitate superioară. Ea este necesară pentru declanşarea proceselor
fiziologice din sămânţă în vederea încolţirii, în sinteza diferitelor substanţe din
plantă, în circulaţia elementelor nutritive în organele vegetative şi de fructificare,
pentru procesul de transpiraţie. Nevoia de apă se măreşte pe măsură ce planta
creşte şi fructifică, ceea ce conduce şi la mărirea consumului de apă pentru
formarea unei unităţi de greutate de substanţă uscată. Consumul de apă diferă şi de
la cultură la cultură. Cantităţi moderate de apă consumă grâul, tomatele şi piersicul,
mai mari porumbul, varza şi căpşunul, foarte mari orezul şi lucerna. În anumite
perioade critice cerinţele de apă sunt mai mari şi ele coincid cu apariţia organelor
de reproducere şi fructificare. Cunoaşterea relaţiilor sol-apă-plantă este importantă
pentru dirijarea ştiinţifică a irigaţiei, în aşa fel ca plantele să găsească în
permanenţă apă uşor accesibilă. La irigare se ţine cont de însuşirile hidrofizice ale
solului, îndeosebi de viteza de infiltraţie a apei în sol, pentru a preveni eventuala
băltire a apei şi scurgerile de suprafaţă. Indicii hidrofizici ai solului ne arată
accesibilitatea şi mobilitatea apei pe diferite soluri, în perioada de vegetaţie a
plantelor (tab. 5.1).

5.2.4 Aerul face parte din componentele de viaţă ale plantelor,

reprezentând în sol o proporţie de 20-25% al substratului nutritiv. El este un
amestec de oxigen, dioxid de carbon, amoniac şi vapori de apă necesari creşterii
organelor aeriene şi celor subterane, procesului fiziologic de respiraţie. Pe
terenurile grele, cu exces de umiditate, unde oxigenul este înlocuit, are loc
asfixierea plantelor, urmată de diminuarea şi, în final, de pierderea recoltei. În
perioada de vegetaţie plantele asimilează o cantitate enormă de carbon din aer,
circa 3-9 tone pentru 200 tone recoltă. Astfel, o cultură de tomate din sere pentru a
 Ingineria ecosistemelor agricole

realiza o tonă de fructe trebuie să prelucreze 290 tone aer în vederea obţinerii a 137
kg dioxid de carbon.

5.2.5 Substanţele nutritive care se găsesc în sol sub formă uşor asimilabilă,
în afară de faptul că influenţează fertilitatea, participă direct la procesul de creştere
şi fructificare al plantelor. În funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu
substanţe nutritive variază şi producţia la unitatea de suprafaţă. Substanţele
nutritive sunt necesare în tot cursul perioadei de vegetaţie, dar, în principal, în faza
de formare a organului comestibil.

Valorile indicilor hidrofizici (m3/ha)

în sistemul de irigaţii Pietroiu la 3 iunie 1976
Tabelul 5.1
Cultura Provizia Capacitate Plafonul Diferenţe +/-
momentană de apă în minim al
câmp umidităţii Faţă de Faţă de plafonul
capacitatea de minim al
apă în câmp umidităţii
Porumb 2 100 2 510 1 725 -1 000 -215
Floarea soarelui 1 850 2 510 1 725 -600 +185
Soia 1 920 2 510 1 725 -1 050 -265
Sfeclă de zahăr 1 910 2 510 1 725 -650 +135
Lucernă 2 950 3 275 1 925 -815 +535

Proprietăţile fizice ale solului ca textura, structura şi porozitatea

influenţează indicii hidrofizici, determină cantitatea de apă reţinută în sol, mişcarea
ei în adâncime. Ele se folosesc la stabilirea regimului de irigaţie, alegerea tipului de
amenajare, a metodei de irigare. Irigarea aplicată neraţional contribuie la
degradarea structurii solului, mai ales în cazul folosirii ploii artificiale cu intensităţi
mari de udare şi picături cu diametrul mare.

5.3 Interacţiuni plante – organisme dăunătoare

Starea fitosanitară (de sănătate) a culturilor anuale şi mai ales multianuale

interesează în cel mai înalt grad, deoarece este unul din factorii de producţie ce
condiţionează direct nu numai cantitatea recoltei, dar şi calitatea acesteia pentru o
perioadă îndelungată de timp. De aceea protecţia fitosanitară devine o componentă
esenţială şi chiar specifică a tehnologiei agricole şi trebuie privită în concepţie
ecologică. Protecţia fitosanitară se realizează prin măsuri diferite de combatere a
organismelor dăunătoare. Starea fitosanitară a culturilor este legată atât de un
ansamblu de factori independenţi, de natură diferită: climă, tehnică culturală,
fertilizare, irigaţii, evoluţia bolilor şi dăunătorilor, cât şi de condiţiile din sistemele
ecologice în care organismele dăunătoare îşi desfăşoară activitatea de prădători.
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

Între factorii care susţin starea fitosanitară a plantelor agricole există

interacţiuni şi retroacţiuni directe şi indirecte. Influenţa lor asupra populaţiilor de
dăunători este deosebită, deoarece le permite reglarea şi intervenţia asupra
factorilor fie direct prin distrugerea entomofaunei folositoare de către produsele
pesticide, fie indirect prin diversele substanţe fito-farmaceutice care exercită o
acţiune stimulatoare asupra multiplicării diferitelor atropode fitofage sau boli (H.
Milaire, 1991).
Plantele cultivate şi depozitate sunt infestate de diferite organisme (viruşi,
fungi, bacterii, insecte, acarieni, nematozi, rozătoare), ce cauzează diminuarea sau
pierderea recoltei. Pe glob acţionează 13.000 specii dăunătoare, iar în România 414
specii, din care 234 agenţi fitopatogeni şi 180 dăunători din regnul animal. Bolile
plantelor se manifestă prin ofilire, veştejire, atrofierea unor organe, depuneri de
miceliu pe suprafaţa frunzelor, putregaiuri ale plantelor şi rădăcinilor, necrozarea
tulpinilor, piticirea. Dăunătorii acţionează prin consumul vegetaţiei şi produsului
comestibil în diverse stadii de formare a culturilor. Organismele dăunătoare atacă
partea aeriană a plantelor (frunze, tulpină, lăstari, ramuri, flori, fructe) şi partea
subterană (rădăcini, seminţe).

5.3.1 Interacţiuni plante – insecte. Au fost studiate de B. Stugren (1982),

care relevă că ansamblul reţelelor trofice au o configuraţie unitară datorită
interacţiunilor între membrii nivelurilor trofice, cuprinse în trei categorii de
biosisteme: 1) relaţia plantă – insecte; 2) relaţia gazdă – parazit; 3) relaţia
producători – insecte fitofage. Un interes aparte prezintă însă incidenţa ecologică a
pesticidelor, asupra căreia ne vom opri mai departe.
Interacţiunile plante – insecte sunt de fapt relaţii între pradă şi prădători şi
le întâlnim în numeroase biosisteme ale plantelor cultivate anuale sau multianuale.
Relaţia este antagonistă, între insecte cu un nivel trofic superior şi cultura agricolă
situată pe un nivel trofic inferior. Insectele atacă planta, consumă mult, se
înmulţesc repede în cicluri periodice, cum este cazul gândacului de Colorado, dar
baza trofică a speciei-pradă se reduce simţitor, ceea ce determină scăderea
numerică a prădătorului. Intervenindu-se cu diferite mijloace de luptă, insecta
dăunătoare este complet distrusă şi scoasă din ecosistem. Printr-o permanentă
tratare a culturilor cu insecticide, biosistemul pradă-prădător evoluează într-o
direcţie nefavorabilă pentru dăunători, numărul său de indivizi devenind la un
moment dat atât de redus încât nu mai este capabil să controleze creşterea numerică
a speciei-pradă. Ciclul de viaţă al insectelor este diferit şi adaptat la ciclul biologic
al plantei, cum este în cazul cărăbuşului de mai.
De reţinut este faptul că interacţiunea plantelor cu insectele depinde în
mare măsură şi de frecvenţa ciocnirilor între cei doi parteneri antagonişti. Fără
ciocniri nu poate avea loc interacţiunea. În cazul în care numărul de indivizi din
specia - pradă este limitat, intervine o coexistenţă stabilă, prădătorul are o activitate
mai redusă, acţiunile antagonice dintre plante şi insecte slăbesc, iar recolta poate fi
salvată şi stabilizată. Foarte interesantă este strategia dăunătorului care tinde spre
creşterea frecvenţei ciocnirilor, iar planta încearcă împiedicarea acestora. Este de
 Ingineria ecosistemelor agricole

fapt un joc, o reacţie la acţiunea mediului, pe care A.L. Tahtajian (1959) îl

caracterizează ca un proces genetico-ecologic automat, adică în condiţii diferite de
mediu speciile reacţionează în conformitate cu capacităţile lor comportamentale
genetic determinate.
Interacţiunea gazdă – parazit pleacă de la faptul că paraziţii sunt prezenţi
în reţelele trofice din agrosistem şi vehiculează de la o verigă la alta a lanţului
trofic. De evidenţiat că unele insecte, cum ar fi himenopterele, denumite
parazitoide, duc ca larve viaţă parazită, dar sunt prădători ca adulţi. Această stare
este folosită larg în lupta biologică. Gazda-plantă şi parazitul fac parte dintr-un
sistem cu mecanisme de atac şi apărare, ca parte a structurii reţelei trofice, în care
mai apare microbiotopul organic cu o configuraţie biochimică, unde substanţele
chimice au un rol stimulativ sau inhibitor pentru parazit (S. Pavlovski, 1962).
Coexistenţa celor două părţi poate fi pe o durată mai mare sau mai mică. Astfel, un
himenopter parazit al păduchilor de frunze poate nimeri într-un biotop nepotrivit
sau potrivit, dar pe gazdă necorespunzătoare. Sistemul parcurge trei faze: prima,
infecţia şi parazitul suportă condiţiile fizico-chimice din corpul gazdei; a II-a,
hrănirea şi creşterea parazitului în microbiotopul organic, în care reacţia de apărare
a plantei este strict de natură chimică; a III-a, reproducerea parazitului în corpul
gazdei.
Interacţiunea dintre producători şi insectele fitofage influenţează
construcţia şi stabilitatea relaţiei trofice în biosistem. Consumul mai mare sau mai
mic de substanţă vegetală condiţionează activitatea culturilor agricole şi, în final,
recolta. Intensitatea consumului este dependentă de structura ecosistemului, de
prezenţa anumitor insecte dăunătoare. Omizile de Hyphantria cunea, de exemplu,
înmagazinează numai 16,6% din hrana asimilată ca rezervă de energie, deşi
consumă 70% din biomasa vegetală totală a biotopului. Lăcustele în schimb pot
consuma 90-100% din plantă, fiind în acest sens cei mai feroce prădători. În
general, bilanţul volumului de schimburi între producători şi insecte arată un
consum mare şi pierderi însemnate deoarece deşeurile prădătorilor reprezintă cam
90% din hrana consumată.
În combaterea ecologică este foarte important să se studieze relaţiile dintre
plante şi insecte, dinamica populaţiilor şi a mijloacelor naturale de reglare (fig.5.1).
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

Fig. 5.1 Schema relaţiilor plante – insecte

(după P.J. Bassino– 1991)

Populaţiile naturale sunt adevăraţi “auxiliari” prădători şi paraziţi la

insectele dăunătoare şi vin în ajutorul cultivatorului. Cercetările făcute în Franţa
s-au axat pe relaţiile plantă gazdă (părul) – insectă (Psylla pyri) şi factorii de
influenţă: vigoarea pomului, soiului, portaltoiul, starea hidrică etc. Astfel, părul are
o influenţă asupra insectei (potenţial biologică) prin însuşirile fizice, chimice,
structura şi fenologia sa. Trebuie luate în consideraţie acţiunea insectei asupra
plantei gazdă (acţiune mecanică, toxică, infecţioasă) şi efectele indirecte: pagubele
datorate fumaginei, îmbătrânirea timpurie a frunzelor, sensibilitate la ger a
ramurilor şi mugurilor. Foarte gravă este însă defolierea parţială sau totală ce
conduce în anul următor la diminuarea numărului de muguri de rod, deci a recoltei,
iar în unele cazuri chiar la moartea pomului prin slăbirea lui continuă în urma
atacului insectelor.

5.3.2 Interacţiunea plante – boli este complexă, cu toate că maladia face

parte dintr-un mediu inferior, dar cu multiple posibilităţi de atac asupra tuturor
părţilor plantei. Contaminarea poate fi lentă sau foarte rapidă, cum este în cazul
manei viţei de vie. Sursa de contaminare poate fi orice organ al plantei, iar agentul
se răspândeşte după aceea la alte organe, ca în situaţia maladiei Trichoseptoria
fructigena la specia măr.
În biocenoza agricolă apare şi o reţea de agenţi patogeni, gazde
intermediare sau vectori, dar şi virusuri fitopatogene, adevărate focare de infecţie.
De exemplu, virusul mozaicat al porumbului este transmis de unii vectori
hemiptere şi ortoptere. Prin înlocuirea virusului se poate reduce considerabil
numărul insectelor dăunătoare, metodă folosită în combaterea biologică.
 Ingineria ecosistemelor agricole

5.3.3 Relaţia insecte – pesticide. Datorită creşterii pericolului dăunătorilor,

numeroşi biologi au început să-şi concentreze cercetările asupra modului în care
plantele şi animalele pot să-şi formeze imunitate la substanţele care, în mod
normal, ar trebui să le ucidă. Asemenea fenomene de rezistenţă sunt cunoscute încă
din 1911, dar ele au început să fie studiate din 1947, datorită utilizării pe scară
largă a pesticidelor sintetice. Cercetările au stabilit că speciile rezistente sunt
rezultatul supravieţuirii selective a dăunătorilor individuali care posedă gene ce
conferă imunitate. Biologii au descoperit la aceşti dăunători mecanismele care le
dau rezistenţă, inclusiv enzimele ce detoxifică pesticidul si proprietăţile ce
încetinesc penetraţia otrăvii. În unele cazuri s-au găsit specii în care dăunătorul a
dezvoltat imunitate la o gamă largă de compuşi chimici. Rezistenţa amplifică
gravitatea fenomenului, relevă unele studii făcute. În prezent un număr mare de
specii de insecte au rezistenţă la pesticidele utilizate împotriva lor. Ancheta
realizată de Programul ONU pentru mediul înconjurător dezvăluie, de asemenea, că
223 de dăunători agricoli, între care unii foarte vătămători, au devenit rezistenţi la
nouă dintre marile grupe de pesticide.
Numărul insectelor şi al altor dăunători care devin imuni la pesticide creşte
rapid, acest fapt punând grave probleme de perspectivă atât pentru sănătate, cât şi
pentru producţia agricolă, avertizează un recent raport al Programului ONU pentru
mediul înconjurător. Raportul semnalează, de asemenea, că accelerarea apariţiei
rezistenţei dăunătorilor la substanţele chimice toxice face necesar să se renunţe
treptat la această metodă de combatere a dăunătorilor. În el se susţine, pentru prima
dată cu argumente, necesitatea abandonării totalei dependenţe de pesticide şi
înlocuirea ei cu o nouă metodă denumită „control integral al dăunătorilor”, care
implică un vast sistem de mijloace şi substanţe chimice şi biologice. Această
creştere rapidă a imunităţii evidenţiază pericolul care ar putea submina serios
eficienţa economică a luptei chimice împotriva dăunătorilor la scară globală,
afectând producţia de alimente şi sănătatea populaţiei. Pe lângă acestea,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a făcut cunoscut că multe specii de insecte
purtătoare de boli au devenit imune la substanţele toxice folosite împotriva lor.
Când un insecticid devine ineficace, obiceiul este să se treacă la o otravă mai
puternică, de pildă la malathion în loc de DDT. Dar asemenea măsuri au creat
probleme suplimentare, deoarece toţi înlocuitorii sunt mai toxici şi mai costisitori.
Creşterea rezistenţei la fungicide a agenţilor patogeni în culturi este în
general în funcţie de natura produsului aplicat. De exemplu, stropirile repetate cu
acelaşi fungicid încurajează rezistenţa, iar aplicarea combinată sau alternativă a
fungicidelor întârzie apariţia acesteia. Astfel, au fost găsite forme de Botrytis
cinerea (putregai) la căpşun rezistente la fungicidele pe bază de dicarboximide,
iprodine, procymidone, vinclozolin, ceea ce a îngreunat mai mult combaterea
patogenului.
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

5.3.4 Relaţia insecte – zoofagi. Există în natură o faună entomofagă utilă

(zoofagi) ce se constituie în duşmani naturali ai insectelor dăunătoare şi poate fi
folosită ca mijloc de luptă. În acest sens specialiştii arată că problema este
complexă şi trebuie acordată o atenţie deosebită în următoarele direcţii:
 susţinerea mijloacelor biologice naturale de apărare;
 protecţia şi manipularea mediului pentru a creşte eficacitatea
duşmanilor naturali existenţi;
 colonizarea periodică a insectelor utile;
 alocarea unei resurse suplimentare de hrană;
 controlul biologic permanent în culturile agricole;
 reproducerea zoofagilor în biolaboratoare sau chiar biofabrici, deci pe
cale industrială;
 utilizarea patogenilor nevertebraţi cum sunt viruşii.

5.3.5 Incidenţa ecologică a pesticidelor. Folosirea pe scară largă a

pesticidelor, cu toate implicaţiile bioeconomice asupra plantelor şi mediului
ambiant, a impus formarea unei noi discipline în acest domeniu, ce studiază
impactul asupra biosferei, ecosferei şi asupra omului. Ecologia pesticidelor
(biocidelor) urmăreşte efectele acestor substanţe asupra produselor agricole sub
raport cantitativ, având în vedere şi calităţile nutritive, comerciale, organoleptice şi
toxice ale alimentelor vegetale şi animale. În concepţia ecologică prezintă interes
efectele substanţelor fitofarmaceutice asupra ecosferei şi în special asupra stării de
sănătate a populaţiei rurale ce se află expusă temporar sau permanent la acţiunea
acestora. După E. Pop (1972), în perimetrul ecologiei pesticidelor se întretaie
interese şi aspecte foarte variate din punct de vedere biogeochimic, care se
completează cu informaţii din industria de sinteză a acestor substanţe toxice.
Incidenţa ecologică a pesticidelor trebuie privită sub raportul comportării
acestora în timp şi al efectelor biomedicale. Unele sunt degradate rapid
(organofosforicele şi cele de origine vegetală), altele sunt foarte persistente în timp
(organoclorurile). S-a constatat toxicitatea pentru animale şi pentru om a substanţei
DDT atunci când ajunsese deja să fie folosită masiv pe toate continentele. În
prezent utilizarea ei este interzisă, deoarece nu este biodegradabilă şi prezintă o
toxicitate evidentă pentru animale şi păsări.
Din punct de vedere ecologic pesticidul reprezintă „o moleculă străină
ecosistemului care poate aduce în anumite condiţii (supradozări, aplicări
neraţionale) pagube importante biodiversităţii” (M. Berca şi Gabriel Păscuţ, 2005).
Aceiaşi specialişti consideră că pesticidele afectează patrimoniul genetic al
ecosistemului şi evoluţia unor populaţii de insecte sau păsări folositoare, dacă nu
sunt utilizate după norme strict ştiinţifice. De aceea, agroecosistemul poate fi
considerat um sistem agro-mediu al biosferei, susţine M. Berca (2005), şi, în afara
funcţiilor sale clasice, include ca obiectiv sănătatea culturilor agricole, a terenurilor
cultivate, a apelor, a pădurilor, a animalelor şi a producătorilor (utilizatori şi
locuitori).
 Ingineria ecosistemelor agricole

5.4 Interacţiunea culturi agricole – buruieni

În agricultura durabilă şi ecologică problema buruienilor de pe terenurile

cultivate cu plante agricole, legumicole, pomi şi viţă de vie are dimensiuni
tehnolgice, dar şi economice, dat fiind pericolul foarte mare al acestor organisme
dăunătoare, costurile ridicate pentru prevenirea apariţiei lor şi pentru înlăturarea
definitivă din cultură. De aceea buruienile reprezintă componenta cea mai
periculoasă a biocenozei, alături de insecte.
Buruienile sunt acele speciile de plante sălbatice care apar în culturile
agricole şi pajişti, diminuând recolta şi calitatea acestora. Ele concurează plantele
cultivate prin faptul că folosesc mai multă apă, absorb cantităţi mărite de substanţe
nutritive din sol, formează o masă vegetativă mare care umbresc sau înăbuşă
cultura de bază, servesc ca intermediari ai unor boli şi insecte, parazitează
numeroase specii. Cresc repede şi se adaptează la orice condiţii locale de clima şi
sol. Acţiunea înăbuşitoare a buruienilor asupra cerealelor scade energia de înfrăţire,
paiul creşte subţire, iar spicul devine uşor. Concurenţa buruienilor duce la
micşorarea procentului de substanţe proteice în bobul de grâu şi la scăderea calităţii
fibrei de in. Un aspect deosebit de important este acela că recoltarea cu combina în
lanurile de păioase îmburuienate se face greu. Pe terenurile cu buruieni perene cu
rizomi cheltuielile cu distrugerea lor sunt mai ridicate şi de durată, faţă de alte
terenuri. Sursele de buruieni sunt diferite: solul cu o mare rezervă de seminţe de la
aceşti dăunători; gunoiul de grajd depozitat necorespunzător şi fermentat
insuficient în platformă; apa de irigaţie; vântul; păsările şi unele animale (oile).
Însuşirile buruienilor sunt deosebite în comparaţie cu plantele de cultură,
ceea ce le asigură creşterea rapidă: înmulţirea masivă prin numărul mare de
seminţe sau al organelor vegetative; longevitate mare a seminţelor şi rădăcinilor;
vitalitate mare, cu adaptarea mai uşoară la modificările mediului înconjurător,
comparativ cu plantele agricole (Gh. Budoi, 1992). Asolamentul incomplet,
erbicidarea unilaterală ridică rezistenţa buruienilor la combaterea chimică. De
exemplu, sunt buruieni ca Apeca spica-venti, care se răspândeşte pe terenurile slab
productive, sărace în substanţe nutritive, cu condiţii aerohidrice nefavorabile şi de
monocultură.

5.5 Relaţii cibernetice în agroecosistem

În ecosistemul agricol tehnica intră în cele mai strânse şi complicate relaţii

cu procesele naturale climatice şi biochimice. În prezent este destul de greu să se
precizeze preciza rezultatele acţiunilor tehnologice asupra cadrului natural, datorită
faptului că nu se cunosc pe deplin mecanismele diferitelor procese agricole, de
natură biologică în general şi biochimică în special. Mecanismele producţiei
agricole şi sistemele lor de interacţiune au un caracter complex şi dinamic deoarece
biosfera la rândul ei reprezintă un sistem ce se autoconduce după legi proprii şi
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

complicate, în care au loc procese de tipul „transmiterii şi prelucrării informaţiei,

în care se conjugă acţiunea şi reacţia” (L.V. Anoxin, 1971).

5.5.1 Particularităţi ale ciberneticii agricole

Ecosistemele agricole şi ecotehnica se încadrează în cercul larg de

interferenţă cu cibernetica, „ştiinţa despre legăturile şi conducerea în sistemele
dinamice şi complexe”, cum o definea Norbert Wiener şi foarte actuală pentru
biosfera agricolă. După B. Commoner (1980), se admite că „relaţiile cibernetice de
stabilizare sunt incluse în ciclurile ecologice, iar sistemul întreg nu se menţine
printr-un control rigid, ci flexibil.” Sistemul ecologic se abate de la traiectoria dată
în mod egal pentru toate componentele sale, iar frecvenţa acestor abateri depinde
de intensitatea factorilor şi de promptitudinea cu care acesta răspunde la comenzile
cultivatorului. Se argumentează că frecvenţa oscilaţiilor naturale ale unui
ecosistem, cu un comportament dinamic şi cibernetic, „promptitudinea cu care
răspunde la modificările exterioare şi viteza generală de funcţionare, depind de
vitezele relative ale fazelor componentelor”. De asemenea mai trebuie luat în
considerare şi faptul că particularităţile de feed-back ale ecosistemului şi
ecotehnicii provoacă procese de mare intensitate şi amploare. Astfel, în sol,
substanţele nemetabolizate din organismele mici se vor concentra în corpurile celor
mari. Admiţând concentraţia unui pesticid în sol egală cu 1, acesta ajunge în corpul
râmelor de 10 - 40 mai mare, iar la sitarii ce se hrănesc cu râme nivelul
concentraţiei de pesticid se va ridica la 200.
Agroecosistemul este format din mai multe subsisteme, ierarhizate în
funcţie de rolul pe care îl deţin în formarea recoltei. Stabilirea subsistemelor
trebuie să atingă un grad de detaliere corespunzător sistemului ales, arată
Gh. Olteanu şi colaboratorii, 1989) Numai o abordare cibernetică, impune
precizarea graniţelor de delimitare a diferitelor subsisteme (fig. 5.2).
Cunoaşterea în profunzime a ciberneticii permite să se pună în evidenţă şi
să se analizeze complexul de conexiuni dintre componentele sistemelor de
tehnologii, vectorii de intrare (varianta tehnologică dată, caracteristicile de sol),
clima ca factor perturbator şi vectorii de ieşire (producţia medie şi eficienţa
economică). Pe baza acestor elemente organul de decizie verifică modul în care se
realizează acţiunile ecotehnice prevăzute în plan. În cazul în care apar sau se
anunţă asemenea abateri, se adoptă măsuri preventive de reglare şi autoreglare
printr-o variantă tehnologică sau prin schimbarea unor componente biologice. De
aceea, cibernetica oferă posibilităţi de apreciere şi control al fluxului de informaţii
care străbate ecosistemul agricol, face posibilă computerizarea unor anumite
acţiuni biotehnologice, evaluează şi corectează în permanenţă modificările
intervenite în componentele sistemului ecologic agricol şi ecotehnicii.
 Ingineria ecosistemelor agricole

Fig. 5.2 Sistem – subsisteme agricole

(după Gh. Olteanu şi colaboratorii, 1989)

Folosind metodele cibernetice în ecosistemele agricole se pot analiza

sinergismele şi antagonismele ce apar în biocenoză şi se poate urmării dinamica
componentelor pe diverse verigi trofice. Cibernetica ajută de asemenea la
evidenţierea unor stimuli sau inhibitori ai proceselor tehnice şi biologice.
Agricultura şi ecotehnica înţelese de pe poziţii sistemice şi cibernetice permit
tratarea lor unitară, înlăturarea poluării în mai mare măsură şi evitarea dezagregării
ciclurilor trofice, păstrând intacte componentele de bază ale ecosistemului
(S. Godeanu, V. Soran, 1982).
Cibernetica şi concepţia sistemică asupra proceselor din agricultură au dat
un impuls nou bioingineriei în general şi ecotehnologiei în special, ceea ce permite
introducerea de noi fluxuri de informaţii, care, la rândul lor, se transformă în noi
calităţi.

5.5.2 Ecosistem – biocibernetică

Un domeniu cu totul relevant este biocibernetica, care de fapt integrează în

biologie teoria generală a sistemelor, cercetarea operaţională, reglarea şi
autoreglarea proceselor biologice, deci cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor la
plantele cultivate în mod sistemic şi coordonat (Al. Ionescu, 1989). Biocibernetica
a pătruns în agricultură cu rezultate spectaculoase. Stabilirea modelului artificial de
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

reproducere a fotosintezei, de exemplu, a făcut senzaţie şi în viitor se aşteaptă o

consacrare practică. Starea de nutriţie a solului prin cantitatea şi calitatea
substanţelor fertilizante se studiază prin programe bazate pe modele matematice,
evidenţiind relaţia dintre biologie şi tehnică, soluţiile optime fiind alese din peste
1,2 milioane variante. Ecotehnica şi biologia au găsit în cibernetică metode şi
instrumente de analiză sistemică, de folosire a unor scheme de informaţii şi
comenzi a multiplelor procese componente.
Conducerea sistemelor agrobiologice de mare producţie nu mai poate fi
concepută fără o acţiune şi gândire cibernetică. Recolta se realizează din îmbinarea
armonioasă a factorilor biologici şi tehnici cu ajutorul unor complicate mecanisme,
nu toate elucidate şi controlate. Biocibernetica poate oferi în acest sens tehnici şi
metode noi de analiză, inclusiv tehnica computerelor, ce permite modelarea
tehnicilor agricole şi ecosistemelor, precum şi mărirea producţiei la culturile
agricole.
Biocibernetica a descoperit că sistemele biologice sunt cele mai
perfecţionate, că aici, în cadrul lor, întâlnim principiul reglării în circuit închis sau
al reglării prin retroacţiune (feed-back). Faţă de perturbaţiile ce influenţează
sistemul în permanenţă din exterior, aceasta se comportă în funcţie de rezultatele
acţiunilor proprii. Astfel, sistemul îşi modifică şi îşi adaptează acţiunile la influenţa
perturbaţiilor din mediul extern şi îşi atinge scopul urmărit. Pentru un sistem
cibernetic agrobiologic prezintă importanţă şi mecanismele de reglare anticipativă
(feed-before), ce au rolul de a preveni unele erori sau abateri de la starea iniţială.
Tăierea pomilor şi viţei de vie în perioada de toamnă şi iarnă, fertilizarea grâului la
ieşirea din iarnă, tratamentele fitosanitare la culturile agricole reprezintă tot atâtea
acţiuni de asigurare a stabilităţii sistemului şi tehnologiei, de prevenire a unor
influenţe ale mediului extern şi de stopare a unor perturbaţii în starea culturilor, pe
această cale asigurând producţia planificată.
Victor Cireaşă (1988) a studiat la unele specii pomicole relaţiile din
sistemul pom–timp biologic – spaţiu nutritiv, pe care le-a denumit pomocronotop,
considerându-le ca relaţii biocibernetice (fig. 5.4). În pomocronotop se aplică
măsuri agrotehnice pentru reglementarea mecanismelor de feed-back şi feed-
before, pentru a limita influenţa entropică a mediului ambiant. Dacă agresivitatea
factorilor de mediu creşte peste limita biologică a speciei pomicole cultivate se
instalează în aceasta o stare de pomocibernoză, definită ca o dereglare a
mecanismelor de feed-back. Instalarea pentru o perioadă mai lungă în mediul
ambiant al pomului a unei stări negative a fost denumită ecocibernoză cu
repercusiuni grave asupra creşterii, dezvoltării şi fructificării plantei. Relaţiile de
intercondiţionare a factorilor de producţie şi a factorilor entropici care acţionează
în pomocronotop se pot modela folosind calculatorul electronic. Pe această cale se
reglează mai bine sistemele de producţie la pomi în toată complexitatea lor.
 Ingineria ecosistemelor agricole

Fig. 5.3 Schema cibernetică a biosistemului pomicol (după V. Cireaşă, 1983)

În sistemele cibernetice agrobiologice, deci şi la plantele cultivate, în afara

mecanismelor de feed-back şi feed-before, acţionează şi alte mijloace de reglare,
cum ar fi accelerarea enzimatică a proceselor biochimice, care, la rândul ei, este
corelată cu redundanţa structurală şi cu informaţia structural (A. Restian, 1986). De
exemplu, la pomi nu am putea concepe formarea mugurilor floriferi fără procesul
de inducţie florală, care este condiţionat de prezenţa unei gene.
Între toate subsistemele există stabilitate şi funcţionalitate, care asigură
echilibrul biologic al plantei, cel mai important indicator al desfăşurării normale a
ciclului de viaţă. Orice perturbaţie apărută în interior sau din exterior, poate
deteriora acest echilibru. În acest caz, planta reacţionează imediat prin sistemul său
specific de comandă, reglare sau autoreglare.
Plantele agricole şi horticole constituie adevărate sisteme biocibernetice
simple, iar integrate pe suprafeţe mari devin polisisteme.
Acestea funcţionează după principiul intrări – stare de transformare –
ieşiri, iar ca reglator au pe specialist, care conduce procesul de producţie pe baza
mecanismului de feed-back (Victor Cireaşă, 1983). La unele plante (pomi, legume)
autoreglarea este prezentă evident, asigurând starea, stabilitatea şi fiabilitatea
sistemului şi în final rodirea, indiferent de factorii perturbatori. Astfel, la vişin şi
cireş intervin două momente de autoreglare a fructificării: căderea naturală a
florilor nefecundate în aprilie şi căderea fiziologică a fructelor în lunile mai – iunie.
Prin căderea fiziologică are loc un bioreglaj natural al pomului pentru a se realiza o
anumită stabilitate a producţiei de fructe. Acest bioreglaj poate fi condiţionat de
diferiţi hormoni, fitoreglatori, lumina solară, substanţe nutritive, cum este de
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

exemplu azotul şi substanţele stimulatoare de creştere. De fapt, în cadrul

biosistemelor pomicole autoreglarea este mult mai complexă. Ea se manifestă în
relaţia biotop – biocenoză prin mecanisme foarte diverse, la care participă
componentele de bază, ca solul şi clima. Rolul tehnologului ca reglator este de a
echilibra cele două stări, de creştere şi rodire la pomi, în scopul limitării entropiei
biologice interne (degarnisirea şi uscarea ramurilor la pomi).
Conjugând reglarea şi autoreglarea rezultă o intercondiţionare a
biosistemului de plante cultivate cu biotopul. Această înţelegere profundă din punct
de vedere cibernetic i-a permis lui Victor Cireaşă să contureze pentru pomi
principiul conform căruia aceştia cresc şi rodesc într-un biotop generat de
perturbaţii, starea de creştere reprezintă un program biologic inferior, iar starea de
fructificare un program superior.

5.5.3 Planta ca biosistem cibernetic

De un real folos este cibernetica în studierea şi cunoaşterea mai profundă a

comportării plantei ca sistem, având funcţii foarte complexe şi intrând în reacţii de
tip feed-back cu mediul înconjurător. Plantei ca sistem cibernetic îi este
caracteristică o anumită orientabilitate naturală în mediul ambiant, ce îi conferă
capacitatea de a intra în legătură cu acesta, primind şi emiţând informaţii şi fluxuri
materiale. Migraţia elementelor minerale şi transportul apei în plantă, extragerea
substanţelor nutritive din sol, fotosinteza, transpiraţia şi respiraţia, creşterea şi
dezvoltarea sunt procese ce se desfăşoară în timp şi spaţiu, cu legături între
mecanisme dinamice, cu un sistem propriu de captare, preluare şi transmitere către
diferitele compartimente ale sistemului plantă. Tocmai aceste aspecte cu totul
inedite ale sistemului plantă impun o abordare cibernetică, pentru a fi mai bine
cunoscute, în scopul minimizării perturbaţiilor, a prevenirii stărilor de degradare şi
evidenţierii ponderii reale a factorilor de mediu şi fluxurilor materiale în creşterea
plantelor şi în formarea recoltei (fig. 5.4).
Sistemul cibernetic al plantei este constituit din o serie de subsisteme, ca
cel radicular, tulpină, frunze, flori şi fructe (D. Săndoiu, 1983).
Conexiunile reprezintă raporturile dintre subsisteme ce se stabilesc în
timpul activităţii plantei şi rezultă din fluxul de apă şi săruri minerale de la
rădăcină, fluxul sevei elaborată de frunze şi dusă la rădăcini flori şi fructe, aportul
în greutate al întregii plante şi reacţiile biochimice la nivelul plantei. În final,
biosistemul plantă comportă o structură proprie ce demonstrează unitatea lui
corelată cu conexiunile specifice.
 Ingineria ecosistemelor agricole

Fig. 5.4 Planta ca biosistem cibernetic

Intrări: Ieşiri:
1 – energie solară fiziologică activă; 7 – apa din transpiraţie;
2 – CO2; 8 – CO2;
3 – O2; 9 – ricolta.
4 – apa din aer;
5 – substanţe nutritive din sol;
6 – apa din sol.
Plantele au un mod deosebit de organizare şi de integrare în mediul
ambiant, ce influenţează creşterea şi dezvoltarea lor, deci, în final, capacitatea de a
produce, potenţialul biologic şi de producţie. Ele primesc din exterior, sub formă
de intrări, resurse materiale esenţiale pentru activitatea lor, cum ar fi: radiaţie solară
fiziologic activă, dioxid de carbon, oxigen, substanţe minerale şi apă. De asemenea,
emit fluxuri către exterior: radiaţie solară, vapori de apă, dioxid de carbon, oxigen,
materie organică în sol şi, în mod deosebit, biomasă pentru consum ca rezultat
iniţial al cultivării lor de către om pe suprafeţe întinse, cu cheltuieli materiale.
Plantele în sistemul intrări – ieşiri desfăşoară relaţii foarte diverse şi dinamice cu
solul, acceptat din punctul de vedere al însuşirilor biogeochimice, cu
microorganismele şi insectele din sol, cu buruienile. Ele receptează cele mai subtile
mesaje, cu cât gradul de organizare al sistemului este mai evoluat. Grâul, de
exemplu, este foarte sensibil la excesul de azot şi reacţionează prompt prin căderea
paiului, semnalând cultivatorului această perturbaţie. Lipsa unor elemente nutritive
din sol este înregistrată de către plante foarte rapid şi vizibil, chiar din primele faze
de vegetaţie, punând în gardă pe specialist asupra informaţiei primite. Pe această
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

bază se iau deciziile de rigoare pentru stabilirea precisă a carenţei în substanţa

nutritivă.
Specific plantelor de cultură, ca sisteme dinamice, complexe şi deschise,
este faptul că funcţionalitatea şi structura acestor sisteme depind de însuşirile
ereditare ale fiecărui individ şi reprezintă întocmai cerinţele şi legităţile speciei din
care face parte, precum şi de subsistemele ierarhizate morfoanatomice sau
biochimice.
Fără îndoială, organizarea superioară a plantelor cultivate pe diferite
niveluri ierarhizate permite ca şi cele mai intime procese biochimice să se
desfăşoare conform legilor ciberneticii. Cel mai elocvent exemplu îl reprezintă
fotosinteza, proces bioenergetic, fotochimic complex de sintetizare a unor produşi
chimici. În sistemul fotosinteză, intrările sunt reprezentate de dioxidul de carbon şi
apă, iar ieşirile sunt constituite din materia organică finită, adică glucide ca produs
principal şi tipic fotosintetizant. Acestea, prin transformări successive, participă la
nutriţia plantelor prin mecanisme proprii de comandă, reglare şi autoreglare, în care
intervin o serie de factori, ce pot modifica intensitatea fotosintezei. Conexiunile
între factorii de influenţă asupra fotosintezei sunt foarte complexe şi unele încă
necunoscute.

5.5.4 Modelarea agroecosistemului

Cunoaşterea şi dirijarea proceselor în ecosistem necesită realizarea unei

analize cibernetice a acestora şi reprezentarea lor ecuaţională, care înseamnă de
fapt folosirea modelării matematico-statistice. Utilizarea metodei modelării permite
simularea, folosind tehnica electronică de calcul, a diferitelor posibilităţi de
aplicare a tehnologiilor din spaţiul ecosistemului, studierea evoluţiei lor şi
fundamentarea economico-financiară echilibrată a componentelor agrotehnice şi
biologice.
Modelarea cibernetică constituie un puternic instrument de cunoaştere şi
acţiune, de acumulare de noi informaţii privitoare la structura, funcţionalitatea şi
comportamentul sistemelor şi subsistemelor agricole, văzute atât din punct de
vedere tehnologic, social-economic, cât şi strict biologic-ecologic. Modelele
cibernetice au o structură mai simplă sau mai complexă ce acoperă o gamă largă de
activităţi, pot descifra cele mai intime procese şi pot perfecţiona legăturile,
intercondiţionările şi conexiunile ce caracterizează mecanismul de funcţionare al
ecosistemului, fermei, tehnologiei sau plantei însăşi.
Modelarea cibernetică este metoda care permite, prin modelul matematic,
găsirea soluţiilor optime pentru diferite probleme şi fundamentarea lor ştiinţifică.
În esenţă, folosul practic al modelelor matematice constă înainte de toate în aceea
că, prin intermediul tehnicii de calcul, într-un interval de timp foarte redus, se poate
analiza şi prognoza evoluţia proceselor biotehnice sau economice atât în condiţii
naturale, cât şi prin interacţiunea diferitelor mijloace artificiale. Modelarea
matematică în agricultură necesită adoptarea unui limbaj de interfaţă între om şi
procesele ecotehnice şi a unui limbaj de interfaţă între om şi calculatorul electronic.
 Ingineria ecosistemelor agricole

Ea obligă la studierea structurilor logice ale proceselor de producţie şi a rolului lor

în autoreglarea impusă de acţiunea dereglatoare a hazardului. Pe baza modelelor
din analiza drumului critic, de exemplu, se pot cunoaşte mai bine incertitudinile
acceptate, „omisiunile conştiente” în organizarea ecosistemului, a fluxului
tehnologic şi a producţiei sale.
Complexitatea ecologiei ca ştiinţă implicată în acţiunile tehnologice rezultă
din obiectul de studiu reprezentat prin mulţimile de indivizi, prin comunităţile
biologice sau biotopurilor şi prin sistemele cu fenomene statice, supuse legilor
matematicii probabilistice. De aici rezultă şi impunerea modelelor statistico-
matematice şi utilizarea tot mai largă a informaticii. Din acest punct de vedere,
B. Stugren (1992) avertizează că aparatul matematic în ecologie trebuie folosit cât
mai subtil şi elastic deoarece fenomenele ecologice nu pot fi exprimate în anumite
formule fixe, valabile pentru orice împrejurare. Structurile ecologice sunt foarte
diverse în biosferă, componentele acesteia posedă calitatea de unicitate, dar de o
largă diversitate. Ele au un caracter stohastic, sunt supuse legilor probabilistice,
ceea ce înseamnă că numai aplicarea modelelor stohastice poate exprima realitatea
ecologică din biosferă. În ecologia modernă şi în ecotehnica agricolă se tinde spre
un număr mare de modele, din care calculatorul, în acord cu realitatea, poate alege
varianta optimă. Se poate pleca de la un model general al mediului şi să se ajungă
la unul al plantei (fig. 5.5).

MODELUL MODELUL
VECTORILOR TEHNOLOGIEI
MODELUL
STRUCTURII
CULTURILOR

MODELUL
VEGETAŢIEI
SPONTANE
MODELUL MODELUL
CLIMEI SOLULUI

OUTPUT REZISTENŢA ORZULUI

AGRESIVITATEA PATOGENULUI

Fig. 5.5 Modelul mediului agricol (după V. Florian, 1985)

Mircea Tufescu (1982) remarcă faptul că în ecologie se impune tot mai

mult folosirea modelării matematice, care se bazează pe principiile concepţiei
sistemice în biologie. Modelele clasice ecologice (modelul Volterra, modelul
Lindeman) nu mai corespund cunoaşterii biosistemelor, fiind simpliste şi nu pot
reflecta complexitatea lor evolutivă, funcţională şi structurală. De reţinut tendinţa
actuală de trecere treptată de la modelarea propriu-zisă la strategii de modelare pe
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

baza unui algoritm de modele prin care se testează comportamentul sistemelor

explorate cu o eficienţă sporită.
N. Botnariuc şi Angheluţă Vădineanu (1982) evidenţiază necesitatea
folosirii modelării matematice în ecologie deoarece reprezintă, pe de o parte, un
instrument de cercetare fundamentală a ecosistemelor şi de prognoză a
comportamentului lor, iar, pe de altă parte, este singura soluţie de elaborare pe baze
ştiinţifice a strategiei de conservare, amenajare, ameliorare şi exploatare a
resurselor naturale ale biosferei şi de protecţie a mediului.
Aplicarea modelării cibernetice în ecosistemele agricole şi în ecotehnică
impune anumite norme: dinamica modelată să corespundă proceselor reale;
modelul să conserve proprietăţile biotopului şi biocenozei; criteriile ecologice să nu
fie contradictorii (K. G. Perfiliev, 1980). Se ştie că majoritatea biocenozelor
naturale reprezintă sisteme complexe finalizate, care se regăsesc într-o stare de
echilibru dinamic. Omul însă, ca rezultat al activităţilor diferite, atacă biocenozele
din ce în ce mai mult şi destabilizează acest echilibru. Se fac atunci încercări de
readucere a echilibrului cu cheltuieli enorme şi uneori fără rezultate. În acest scop,
s-a propus un model matematic privind conducerea acţiunii de stabilizare în
biocenoza degradată folosind criteriul producţiei recoltate maximizate a biocenozei
între anumite limite, care permit protecţia şi păstrarea acesteia (M.L. Svirejev, L.E
Elizarov, 1971).
Creşterea, ca proces de acumulări cantitative de materie şi energie,
reprezintă un moment de referinţă în viaţa plantelor. Ea este direct influenţată de
factorii de vegetaţie din sol şi aer, care o pot stimula sau înfrâna în desfăşurarea ei
firească. Pe cultivator îl interesează în cel mai înalt grad să cunoască tot
mecanismul acestui proces, care, alături de dezvoltare, duce la formarea recoltei.
Orice cunoştinţe suplimentare teoretice şi practice asupra tainelor creşterii sunt în
favoarea dirijării şi controlului ei conştient, sistematic. De cele mai multe ori
creşterea a fost abordată unilateral, atribuindu-i-se forma corelaţiei producţie-
consum de apă, o funcţie logistică în formă de S. Desigur, aceasta reprezintă o
rezolvare simplistă, fără a lua în calcul toţi factorii de vegetaţie sau cel puţin pe cei
mai importanţi. Plecând de la un model matematic al lui Duchting asupra creşterii
celulare, D. Săndoiu (1982) ne propune un model al creşterii plantelor, în care
factorii luaţi în considerare, apa, azotul şi fosforul, au o acţiune similară în
procesele de creştere, producând alungirea pereţilor celulari, mărirea masei
citoplasmatice şi stimulând mecanismele de sinteză ADN şi ARN.
Pentru o mai bună înţelegere a produselor biologice prin prisma
ciberneticii, prezentăm modelul cibernetico-matematic privind ciclul biologic al
manei cartofului (I. Cupşa ş.a., 1985). Modelarea cuprinde cele două faze ale
ciclului biologic: faza invizibilă a bolii, incluzând instalarea şi faza vizibilă,
reprezentată de evoluţia ei epidemică (pandemică). Apariţia bolii este descrisă de o
funcţie liniară, iar cea epidemică de una exponenţială. Evoluţia epidemică
(pandemică) a bolii este redată de o funcţie logistică, fenomenul fiind puternic
marcat de un feed-back negativ, determinat de disponibilitatea substratului trofic al
parazitului, respectiv partea verde a foliajului. Modelarea a permis să se cunoască
 Ingineria ecosistemelor agricole

parametrii bolii, impuşi de variabilele climatice, precum şi de cele depinzând de

rezistenţa la boală a soiurilor cultivate. Efectul practic al metodei constă în
perfecţionarea prognozei bolii (apariţia şi evoluţia ei) şi stabilirea măsurilor
corespunzătoare de avertizare şi combatere la timp, cu consum redus de substanţe
chimice.
Pentru prognoza curentă şi de perspectivă a bolilor şi dăunătorilor, la
Institutul de Cercetări Horticole din East Malling, Anglia s-a elaborat un model
pentru pomi prin care se poate simula dinamica populaţiilor de insecte dăunătoare,
inamicii naturali ai acestora, fenologia plantelor, biologica insectelor şi regimul
termic în care se acţionează. Modelul s-a aplicat la trei sisteme ecologice de insecte
(fig. 5.6):

Fig. 5.6 Schema modelului constructive pentru trei sisteme ecologice cu insecte
(după M. Solomon şi J. Morgan, 1989)
- fazele de dezvoltare ce cuantifică sistemul;
- variabilele ce conduc modelul;
- rata variabilelor, cuantificarea ratei schimbului între fazele variabile;
- moartea;
- influenţa asupra conducerii variabilelor.

Ö Carpocapsa (Cydia pomonella) dezvoltă o singură generaţie pe an şi

răspunde la aplicarea insecticidelor care limitează numărul de larve; se
folosesc feromonii contra adulţilor şi se studiază acest aspect;
Ö Păianjenul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) este un dăunător periculos
şi dezvoltă cinci generaţii pe sezon; modelul simulează influenţa
prădătorului Typhlodromus pyri asupra populaţiei de Panonycus ulmi şi
examinează relaţiile prădător-păianjen ce apar între aceste două specii;
Ö Cacopsylla pyricola, care depreciază direct fructul; modelul urmăreşte
dinamica populaţiei de Cacopsylla pyricola şi principalul său duşman
natural Anthocoris nemoralis şi descrierea interacţiunilor între cele două
specii cu stabilirea insecticidelor selective ce pot fi folosite în
combatere.
Crearea unui echilibru pe cât posibil constant între factorii mediului
ambiant şi plante s-a evidenţiat pregnant în ultimul timp, un rol revenind în acest
domeniu modelării proceselor biologice şi tehnologice, mecanizării şi automatizării
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

lucrărilor. În prezent se fac încercări de a elabora modele, fie pentru un sistem

general climă-sol-plantă-tehnologie, fie pentru diferitele subsisteme ca:
microclimă, regimul hidric, fotoperiodism, fotosinteză. Modelele elaborate, chiar
dacă în unele cazuri au un conţinut teoretic ridicat, permit totuşi cunoaşterea,
urmărirea şi analiza ştiinţifică a fenomenelor, conducerea competentă a procesului
tehnologic.
Fără îndoială că principiile teoretice ale ciberneticii sunt valabile pentru
producţia agricolă, dar se impune ca ele să fie folosite în mod specific în momentul
în care se elaborează o soluţie practică, dată fiind implicarea factorilor naturali şi
biologici în formarea recoltei, în desfăşurarea fluxului tehnologic pentru diferitele
culturi, în supravegherea stării ecosistemelor.

5.6 Relaţii informaţionale în agroecosistem

În cadrul proceselor complexe ce se desfăşoară în agricultură, există

posibilitatea implicării informaticii în protecţia şi conducerea ecosistemelor agro-
industriale, în controlul şi eliminarea noxelor. Informatica oferă metode eficiente
de prelucrare a datelor privind protecţia aerului, apei, solului, în cunoaşterea şi
stăpânirea proceselor şi fenomenelor naturale. După Ovidiu Gheorghe, unele
sisteme ecologice sunt sisteme complexe cu informaţie nestructurată şi incompletă
şi pentru obţinerea unui management performant este utilă folosirea de sisteme
suport pentru decizie (SSD), acestea fiind instrumente de asistare a procesului
decizional, ce au apărut în ultimii 10-20 ani. Pluralitatea informaţiei este evidentă,
ca înţeles şi practică. Pentru mediul ambiant informaţia vine atât din exterior, cât şi
din interior şi ea „poate semnaliza un eveniment, o situaţie şi prin aceasta poate
induce în sistem pregătirea pentru confruntarea cu acea situaţie ce determină
comportarea acestuia” (Al. Roşu, Irina Ungureanu, 1977).

5.6.1 Sensul informaţiei şi informaticii

Ecosistemul agricol posedă stocuri de informaţii proprii, diferite ca volum,

intensitate şi durată, în funcţie de natura ciclului biologic şi perioada de vegetaţie a
plantelor (fig. 5.7). Acelaşi lucru se poate afirma şi despre ecotop, care deţine un
material informaţional specific teritoriului în care acţionează. Sistemul ecologic
agricol se remarcă prin integrarea informaţiilor celor două componente de bază:
biocenoză şi ecotop. Este important de evidenţiat faptul că în interiorul
ecosistemului şi din afara lui acţionează forţe de presiune cu rolul de a dezorganiza
sistemul, care pot fi prevenite şi înlăturate nu numai într-un cadru informaţional
judicios alcătuit, dar şi prin realizarea unor programe de natură biologică,
tehnologică şi economică, unele proprii ecosistemului, altele impuse de cultivator.
În ecosistemul agricol şi ecotehnic starea internă este controlată în mare parte,
reglatorii dozează intrările în sistem, iar cu ajutorul conexiunilor inverse se face
corectarea intrărilor prin menţinerea lor cât mai aproape de optimul tehnologic şi
 Ingineria ecosistemelor agricole

economic. Informaţia în ecosistemul agricol este destul de variată, pornind de la

cea cosmică şi terminând cu cea economică.

Fig. 5.7 Relaţiile informaţionale în ecosistemul agricol

(modificat după C. Neacşu, 1982)

Rolul informaţiei în cercetarea mediului înconjurător şi în aplicarea

ecotehnicii este esenţial, cu atât mai mult dacă este recepţionată în timp util.
Rezultă că o selectare şi o prelucrare a unor multitudini de informaţii într-un timp
cât mai scurt este absolut necesară pentru ansamblul sistemic al mediului şi, în
final, al protecţiei sale. De exemplu, cunoaşterea a cât mai multe informaţii despre
un dăunător vegetal permite prevenirea atacului sau combaterea lui imediată,
stopând astfel orice pagube ce ar putea fi aduse recoltei. Protecţia ecosistemelor nu
poate fi concepută, mai ales în zonele industriale cu grad ridicat de noxe, fără
informatică, adică „utilizarea într-o concepţie integrată a datelor privind starea
ecosistemelor şi a perturbărilor, precum şi a unor echipamente de prelucrare
automată a acestor date, împreună cu programe şi modele matematice, în scopul
luării unor decizii şi a unor măsuri eficace pentru protecţia naturii” (E. Niculescu,
1981). În ţara noastră au fost iniţiate asemenea studii de către Institutul de cercetări
pentru cultura cerealelor şi plantelor tehnice şi Centrul de calcul al Industriei
chimice în zona Combinatului de Aluminiu ALRO Slatina. Rezultatele obţinute
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

arată foarte elocvent dispersia concentraţiilor de SO2 şi fluor în atmosferă în cadrul

şi în jurul obiectivelor industriale, în condiţii diferite de viteză şi direcţie a
vântului, în raport cu punctele de depoluare considerate, precum şi zonele în care
noxele se înscriu sub sau peste limitele admise.
Importanţa informaticii a fost subliniată şi la Conferinţa din septembrie
1983 a Clubului de la Roma, ce s-a desfăşurat la Budapesta cu tema „Hrană pentru
şase miliarde”. S-a argumentat că multitudinea factorilor ce pot fi identificaţi în
dezvoltarea producţiei agricole obligă la luarea de decizii prompte şi la subiect. Se
impun o informaţie agricolă naţională a bolilor şi dăunătorilor, a desfăşurării
fluxului tehnologic, o estimare a recoltei şi chiar a oscilaţiei preţurilor la materiile
prime pe plan mondial şi naţional. În acest context, informatica devine un foarte
puternic instrument de lucru, cu atât mai mult cu cât ecotehnologia, chiar în
condiţiile în care informaţia este structurată şi completă, necesită utilizarea de
sisteme suport pentru decizie, ca elemente de sprijinire a procesului decizional.

5.6.2 Informaţia biologică

În ultimul timp se discută foarte mult despre conceptul de informaţie

biologică, oarecum diferit de cel din inginerie şi economie, toate având în comun o
abordare cibernetică (C. Neaşcu, 1982). În acest sens general informaţia biologică
este legată de mişcarea, comunicarea şi raportul dintre proprietăţile fizice şi
chimice ale componentelor elementare sau dintre procesele şi fenomenele
biochimice (substratul organic, metabolismele şi energetica vitală etc.). La această
noţiune se poate ataşa informaţia genetică care se transmite între generaţii, ca o
punte de comunicare (Victor Săhleanu, 1973). Există un sistem informaţional
biologic la nivelul organismului, dar şi un sistem informaţional unitar al celulei,
care realizează relaţia informaţie-funcţie şi autoreglarea proceselor metabolice (fig.
5.9). Celula cuprinde trei niveluri de informaţii: de relaţie (sesizarea prezenţei
hranei şi alegerea ei); de prelucrare (enzimatică); de integrare în sistemul propriu,
care este de fapt metabolică. În procesul de evoluţie, datorită omului, prin
cercetarea ştiinţifică, culturile agricole şi în mod concret componenta lor utilă,
soiul, şi-au constituit un program de adaptare la condiţiile de mediu. Acesta
evidenţiază aspectele cantitative ale culturii (biomasa, recolta) şi cele calitative, de
produs (aspect fizic, gust, aromă, principii nutritive, vitamine), care sunt de fapt
informaţii introduse în biosistemul plantă.
Programul genetic de adaptare al speciilor şi soiurilor agricole este un
fenomen complex, în care acţionează determinări interne şi schimburi de energie şi
substanţă, dar şi semnale cu mediul înconjurător. Caracterul acestui proces
complicat este fiziologic şi biologic, condiţionat de factorii de mediu. Nivelul
fiziologic al programului, al menţinerii şi perpetuării speciei şi soiului, este
organizat pe trei subniveluri: al mecanismelor celulare, care asigură existenţa
organelor plantei; al interfeţelor, prin care se recepţionează semnalele ce vin din
mediul exterior; al perifericelor, cu organele ce comunică cu mediul pentru a
recepta energia, substanţele vitale. Nivelul biologic sintetizează informaţia primită
 Ingineria ecosistemelor agricole

din semnale, o depozitează, o transformă şi rulează programele încorporate în

sistem şi este organizat pe două subniveluri: al programelor încorporate de
prelucrare a semnalelor şi de sintetizare a informaţiei, de depozitare dinamică şi de
transmisie a acesteia pe nivelul de organizare imediat următor; al programelor
încorporate de menţinere a existenţei şi adaptare care sunt depozitate la nivelul
celular.

Fig. 5.8 Relaţii informaţionale biologice

(după C. Neacşu, 1982)

Într-un interesant studiu, Victor Săhleanu (1978) afirmă că toate nivelurile

biosferei sunt legate între ele prin legături de tip informaţional. D. M. Micu şi
Cristina – Maria Dabu (1997) consideră că dezvoltarea sistemelor şi a tehnicilor de
modelare matematică şi simulare a proceselor îşi găseşte o aplicabilitate tot mai
largă în studiul biosistemelor, permiţând studierea tot mai profundă a diferitelor
niveluri de integrare a comunităţii biologice cu mediul fizic înconjurător şi a
intercorelaţiilor dintre aceste două componente de bază. Toate sistemele biologice
(culturi agricole, pomi, legume, viţă de vie) pot fi privite, din punctul de vedere al
teoriei sistemelor, funcţionând ca sisteme informatice, în cadrul cărora schimburile
de informaţie se realizează prin transformările şi transferările energetice inter şi
intra-sistemice.
Informaţia privind biodiversitatea plantelor cultivate este conservată de
Grupul Internaţional al Resurselor Genetice Vegetale (GIRV) şi de Biroul
Internaţional pentru Resurse Vegetale (IBDGR) într-o reţea de 60 de bănci de date,
în care se păstrează materialul biologic, sub denumirea de germoplasmă, sub formă
de seminţe, plante, organe vegetale, porţiuni de plante, culturi de meristeme. Cele
mai mari bănci din lume sunt Laboratorul American de Păstrare a Seminţelor din
SUA şi Centrul „V. I. Vavilov” de fitotehnie din Sankt Petesburg din Rusia. În
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

ultimii ani, o modernă bancă de date pentru cereale, printre cele mai dotate din
Europa, s-a înfiinţat la Staţiunea de Cercetări Agricole Suceava. Este în curs de
definitivare un sistem de bănci cu material fitogenetic finanţat şi coordonat de
F.A.O. Staţiunea Experimentală Naţională de Horticultură din Anglia şi-a organizat
o bancă de date cu seminţe de la 12 000 varietăţi legumicole, fiind cea mai mare
din lume. Sistemul informaţional este computerizat în aşa fel încât orice cultivator,
fermă sau staţiune de cercetări poate solicita material prin această bancă de gene, la
orice distanţă s-ar afla. Tot pe calculator se ţine evidenţa celor 3 000 de solicitări
anuale de material biologic, informaţia fiind de nepreţuit.

5.6.3 Informaţia şi informatica agricolă

Desfăşurarea activităţilor agricole, nivelurile calitative şi cantitative ale

acestora sunt direct şi sensibil influenţate de procesele informaţionale din cadrul
tehnologiilor agricole (calitatea, completitudinea, operativitatea în culegerea,
transmiterea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor), ceea ce impune
performanţe tehnico-funcţionale corespunzătoare pentru sistemele informatice. În
producţia agricolă, mai mult decât în producţia industrială, sistemele informatice
pentru conducerea şi programarea operativă a producţiei, sistemele de avertizare
operativă, precum şi sistemele bazate pe modele cibernetice de simulare şi de
luarea operativă a deciziilor sunt indispensabile şi hotărâtoare în procesul de
informatizare şi cibernetizare. Dată fiind distribuţia largă pe teritoriu a
exploataţiilor, mai ales a celor private din agricultură, precum şi distribuţia extrem
de largă a punctelor de generare şi culegere a informaţiilor, sistemele informatice
din acest domeniu de activitate trebuie să ridice sensibil performanţele tehnico-
funcţionale pentru operaţiile de culegere, validare şi transmitere a datelor.
Perfecţionarea comunicaţiilor, a metodelor şi tehnicilor de transmitere a datelor şi
comenzilor, reprezintă o cerinţă prioritară şi majoră pentru informatizarea
agriculturii. Considerentele de productivitate şi eficienţă, situaţia unei normări
stricte a personalului din fermele agricole impun condiţia ca aplicaţiile informatice
să fie astfel realizate, încât ele să poată fi exploatate de către utilizatori
neinformaticieni, inclusiv de către personalul cu studii medii (V. Pescaru, 1988).
Privatizarea agriculturii impune noi exigenţe în ceea ce priveşte perfecţionarea
sistemului informaţional la nivel naţional şi local.
Aplicaţiile informaticii în agricultură sunt multiple, cuprinzând domenii ca:
mediul înconjurător, gestiunea ecosistemelor, evoluţia lucrărilor şi culturilor,
poluarea aerului şi apelor, controlul, cercetarea şi supravegherea solurilor de pe
teritoriul naţional prin sistemul naţional de monitoring, pendinte de Institutul de
Cercetări Pedologice. De asemenea, lucrările agricole, cum sunt pregătirea
terenului, semănatul şi plantatul, lucrările de întreţinere a solului şi de îngrijire a
plantelor implică funcţii de decizii şi control, fiind domenii reale pentru aplicarea
tehnicii de calcul bazate pe microprocesare. În mod deosebit însă, sistemul
informaţional al fondului funciar se înscrie printre cele mai complexe sisteme de
acest gen din economia naţională. Gradul actual de informatizare a acestui sistem
 Ingineria ecosistemelor agricole

creează premise favorabile pentru realizarea Băncii de date şi a bazelor de date

judeţene pentru cadastru şi evidenţa calitativă a fondului funciar şi pentru
realizarea sistemului cibernetic de conducere a procesului de folosire, conservare şi
ameliorare a potenţialului productiv al fondului funciar. Sistemul informaţional al
fondului funciar este constituit din modele cibernetice diverse şi trebuie să asigure
cunoaşterea realităţilor din domeniul fenomenului funciar, a resurselor existente şi
posibile, a valorii şi potenţialului, precum şi a modului de folosinţă până la parcela
cadastrală.
Se are în vedere perfecţionarea unui sistem informatic bazat pe utilizarea
modelelor matematico-statistice şi de simulare în domeniul geneticii şi ameliorării
plantelor pe un terminal, dar şi la nivelul unei ferme, obţinându-se astfel informaţii
privind temperatura din aer şi sol, evoluţia precipitaţiilor, direcţia şi viteza vântului.
Deţinând aceste date, cultivatorul poate lua în timp util decizii pentru conducerea
ştiinţifică a procesului de producţie (semănat, plantat, combaterea bolilor şi
dăunătorilor). Un interes deosebit prezintă sistemul informaţional al dinamicii
resurselor de sol şi climatice, precum şi cel al optimizării şi gestiunii automate a
tehnologiilor din producţia vegetală şi animală.
În privinţa aplicaţiilor pe plan mondial ale informaticii agricole, în Statele
Unite ale Americii funcţionează patru sisteme informatice şi anume: TELEPLAN,
Computerized Management Network (CMN), AGNET şi FACTS (Fast
Agricultural Comunications Terminal System). Sistemele datează din anul 1969 şi
se perfecţionează în continuare, având aplicaţii în toate regiunile SUA. Cel mai
complet la ora actuală este FACTS (Sistemul de comunicaţii rapide prin terminale)
montat în fiecare fermă agricolă. Se oferă: rezolvarea computerizată a lucrărilor;
dezvoltarea activităţilor auxiliare zilnice; accelerarea transferului de informaţii din
sectorul de cercetare la utilizatorii finali (Ide T.R. -1986).
În informatica agricolă încep să se evidenţieze două direcţii de lucru:
calculul numeric ultrarapid şi inteligenţa artificială. Calculul numeric ultrarapid
găseşte utilizare datorită numărului extrem de mare de operaţii matematice ce se
realizează pentru o anumită aplicaţie într-un timp foarte scurt în ameliorarea şi
genetica plantelor, în crearea de noi soiuri şi hibrizi, în care din milioane de
indivizi se selecţionează unul sau doi, cei mai valoroşi. Inteligenţa artificială se
aplică în conducerea tractoarelor, maşinilor, iar printre aplicaţiile ei viitoare se
înscriu „Sistemele expert” care, integrând cunoştinţele experţilor umani dintr-un
anumit domeniu şi aplicând anumite reguli de deducţie, pot stabili diagnoze
tehnologice, diagnoze de avertizare în privinţa bolilor şi dăunătorilor, ale nutriţiei
plantelor, pot efectua estimări de defecte şi înlăturarea lor, precum şi depanări de
defecte în scheme complexe de automatizare.
Tehnologiile avansate în domeniul ciberneticii, informaticii şi
automatizării au permis elaborarea unor sisteme de avertizare şi prognoză a
organismelor dăunătoare asistate pe calculator. Cercetările efectuate în ecologia
bolilor la plantele horticole sunt exploatate de AgroData, AgroExpert, care preiau
informaţiile din teren, le interpretează conform unui model prestabilit şi dau
avertizări în timp util asupra evoluţiei bolilor luate în evidenţă. Astfel, în cazul
Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

manei viţei de vie (Plasmopara viticolă), dacă infecţia primară a avut loc, condiţiile
favorabile apariţiei sporurilor sunt îndeplinite la cel puţin + 12°C, umectare
puternică a frunzelor cu 98% umiditate pentru o perioadă de timp de cel puţin patru
ore. Programul este în aşa fel realizat, încât, pe baza datelor culese din plantaţie,
poate recunoaşte diversele stări sau generaţii ale bolii (incubaţie, sporulaţie,
ascospori) şi transmite utilizatorului informaţii reale (fig. 5.9).

5.9 Schema sistemului expert de prognoză şi avertizare fitosanitară

În România au fost realizate programe tip expert pentru culturile

legumicole din sere, în domeniile fertilizării (FERBAZ.PRO, FERBAZ.TOM) şi
irigării (IRISER.PRO) (Valentin Voican, V. Lăcătuş, 2001). Pe baza acestor
programe se calculează, de exemplu, doza de îngrăşăminte, luând în consideraţie
10-12 factori ai relaţiei sol-plantă-climă.