NEVOI, RESURSE ŞI ACTIVITATEA ECONOMICĂ

1.1. Trebuinţele şi resursele. Activitatea economică

1.2. Alegere şi cost de oportunitate. Frontiera posibilităţilor de producţie

1.1. TREBUINŢELE ŞI RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Prin trebuinţe (nevoi) se înţelege totalitatea cerinţelor - naturale, sociale, economice, culturale -
obiectiv necesare pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării individului şi a naţiunilor, societăţii în
ansamblul ei.
Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare, sporind atât ca volum cât
şi din punct de vedere al diversităţii. Nevoile umane se diversifică si se amplifică continuu pe măsură ce
se creează posibilităţi mai mari de satisfacere a lor. Există şi situaţii când unele trebuinţe dispar şi apar
altele noi, existând uneori o anumită substituibilitate.

Clasificarea trebuinţelor ( nevoilor):

A. După importanţa lor:
 nevoi vitale (de bază);
 nevoi speciale (superioare).
B. După forma bunurilor cu care sunt satisfăcute:
 nevoi care se satisfac prin consumul de bunuri materiale (corporale);
 nevoi care se satisfac prin consumul de servicii (bunuri necorporale).
C. După modul de procurare a bunurilor care le satisfac:
 nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri marfare (prin intermediul pieţei);
 nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri nonmarfare (prin autoconsum, fără a apela la
serviciile pieţei).
D. În raport de tridimensionalitatea fiinţei umane, nevoile pot fi :
 nevoi biologice (foame, sete, adăpost…);
 nevoi sociale (iluminat public, ordine publică, sănătate publică, apărare naţională) şi
 nevoi spirituale (educaţie, cultură, agrement…).
E. În funcţie de urgenţa satisfacerii lor, distingem următoarele nevoi:
 nevoi primare (fiziologice) sunt necesare şi indispensabile, adică cele care corespund
exigenţelor naturale care nu pot fi evitate nicidecum (nevoi de primă urgenţă: de nutriţie, de
îmbrăcăminte, de protejare contra frigului…);
 nevoi secundare (sociale, spirituale, psihologice) sunt necesare, dar nu indispensabile
pentru supravieţuire (morale, instructive, afective, de agrement);
 nevoi terţiare nu sunt nici necesare, nici indispensabile, fiind considerate în funcţie de
împrejurările concrete, superflue, inutile, de lux.
F. În funcţie de nivelul la care se realizează consumul, nevoile pot fi
 nevoi individuale au un caracter strict personal, fiind satisfăcute la nivelul individului (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă…)
 nevoi publice (colective, de grup) sunt resimţite la nivelul unui sociogrup (comunitate umană,
societate în ansamblul ei) şi pot fi satisfăcute numai prin acţiunea unor colectivităţi locale sau
naţionale, a unor organizaţii (nevoia de educaţie, de amenajare a teritoriului, de ordine publică, de
apărare naţională…).

Aceste clasificări nu au un caracter absolut, ci prezintă un anumit grad de convenţionalitate.

Nevoile umane prezintă o serie de caracteristici, dintre care semnalăm:
1. nevoile au un caracter subiectiv, fiind influenţate de numeroşi factori economici, psihologici sau
morali, de factori individuali (dorinţe, aspiraţii, motivaţii, aşteptări, opţiuni, înclinaţii…) sau sociali
(statut socio-profesional…);
2. nevoile au un caracter istoric, dinamic, fiind influenţate de condiţiile concrete de timp şi de loc, de
nivelul de dezvoltare a societăţii şi de cultură a individului, de factori climaterici şi norme sociale.

1
 3. nevoile au şi un caracter concurenţial, aflându-se într-o permanentă competiţie în funcţie de
venitul disponibil; de aceea diferitele nevoi pot fi satisfăcute într-un grad diferit şi pot fi substituite,
înlocuite unele cu altele;
4. privite în globalitatea lor, nevoile au un caracter nelimitat. De precizat că nevoile au un caracter
nelimitat dacă sunt privite în ansamblul lor, ca număr, dar pot fi limitate în capacitate.

Toate elementele pe care omul le foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele
constituie resursele; ele sunt suportul consumului. De cantitatea şi calitatea resurselor depind – în mod
esenţial - gradul în care omul îşi acoperă nevoile atât la nivel individual, cât şi social.
Clasificarea resurselor:
A. Din punct de vedere al sursei de provenienţă, resursele sunt:
(1) resurse primare sau originare reprezentate de potenţialul natural si potenţialul demografic
de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale. La rândul lor, resursele naturale se pot grupa
astfel:
1. din punct de vedere al duratei folosirii acestea pot fi:
a. regenerabile (pământul);
b. greu regenerabile (pădurile, livezile, plantaţiile);
c. neregenerabile (resursele subsolului, combustibili);
2. din punctul de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare, în procesul de producţie
sau de consum, resursele naturale pot fi:
a. recuperabile (o gamă largă de resurse de materii prime);
b. parţial recuperabile (în special cele biologice care prin refolosiri succesive se degradează în mod
treptat);
c. nerecuperabile (în special resurse energetice).
(2) resurse derivate, formate pe baza resurselor primare, concretizate în echipamente, instalaţii,
utilaje, stocurile de combustibil, materii prime, etc.
B. După natura lor, resursele pot fi:
- resurse materiale;
- - resurse umane;
- resurse financiare;
- - resurse informaţionale.
Resursele au un caracter complex, sunt în continuă diversificare (în sensul că societatea pune în
valoare noi resurse). Ele au însă ca trăsătură generală caracterul limitat, raritatea. Raritatea vizează
toate categoriile de resurse, manifestându-se ca o lege naturală a economiei.

Raritatea relativă a resurselor reprezintă dezechilibrul dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi
posibilităţile (resursele) finite de satisfacere a acestora. Ea constituie o lege economică întrucât:
 raritatea caracterizează toate resursele economice. Deşi progresul tehnologic amplifică
posibilităţile de combinare a resurselor, de substituire a acestora, de descoperire a unor noi
resurse sau a unor caracteristici noi ale acestora, nevoile devansează întotdeauna aceste resurse;
 raritatea acţionează întotdeauna în timp. Ea a fost, este şi va fi o problemă cu care se confruntă
omenirea şi nu o problemă conjuncturală care se manifestă doar în anumite perioade mai dificile
de crize, războaie, revoluţii.
 raritatea se manifestă pretutindeni în spaţiu. Această realitate este resimţită în primul rând în
experienţa noastră cotidiană prin faptul că bugetele sunt întotdeauna limitate. La nivelul unei naţiuni,
resursele disponibile de materii prime, energie, echipamente, mână de lucru marchează limita superioară a
disponibilităţilor aparatului productiv. Cu problema rarităţii se confruntă atât ţările sărace cât şi cele
bogate, economia mondială în ansamblul său.

Sub raportul rarităţii se face distincţie între resursele (bunurile) economice, care sunt efectiv rare
(majoritatea absolută a bunurilor) şi resursele (bunurile) libere, care, în funcţie de condiţiile concrete de
timp şi spaţiu, există din abundenţă şi pot fi procurate gratuit, fără costuri, adică fără eforturi şi sacrificii
(aerul, căldura naturală, lumina solară, uneori apa şi unele categorii de terenuri). Numai bunurile
economice prezintă interes, bunurile libere rămânând în afara câmpului de analiză economică.

2
 Raritatea este un fapt de viaţă şi raţiunea însăşi a ştiinţei economice. Pentru că există raritate există, şi ştiinţa
economică.
Implicaţiile rarităţii ar putea fi sintetizate astfel:
 există întotdeauna mai multe variante de utilizare a resurselor (există înlocuitori pentru orice);
resursele sunt rare, dar au întrebuinţări alternative;
 din mulţimea de variante posibile va trebui aleasă o alternativă. Constrângerile îi obligă pe
oameni să aleagă varianta optimă; deci oamenii sunt permanent confruntaţi cu un proces de alegere prin
optimizare;
orice opţiune (alegere) presupune un sacrificiu, are un cost (dacă la un moment dat se alocă o
cotă mai mare de resurse pentru alimente, trebuie să se diminueze resursele, să zicem pentru haine) ;
costul de oportunitate este costul şansei sacrificate.

Detensionarea decalajului dintre dezirabil şi posibil presupune întotdeauna o alegere raţională, un

comportament raţional al producătorilor şi consumatorilor. Raţionalitatea este deci o consecinţă
comportamentală ce derivă din raritate.
În concluzie, datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o constituie
raţionalitatea atragerii, alocării şi utilizării resurselor, aspect cunoscut sub denumirea de raţionalitate
economică. Raţionalitatea economică constă în maximizarea rezultatelor obţinute şi minimizarea
consumului de resurse pentru obţinerea acestor rezultate.
Activitatea de producere a bunurilor se desfăşoară conform diviziunii sociale a muncii şi poate fi
grupată în patru mari sfere:
 Sfera producţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de producere a bunurilor şi serviciilor pentru
satisfacerea nevoilor umane.
Bunurile sunt realităţi palpabile care satisfac trebuinţele oamenilor.
După modul în care sunt obţinute de oameni, bunurile pot fi bunuri libere şi bunuri economice.
Bunurile libere sunt cele la care omul are acces liber, neîngrădit, pe care le pot consuma în mod gratuit.
Bunurile economice sunt cele a căror obţinere necesită un efort, un cost.
Clasificarea bunurilor economice.
a. După formă: bunuri materiale, acele lucruri tangibile susceptibile de a satisface o
nevoie de consum sau de producţie (haine, alimente, materiale, maşini) şi servicii
(bunuri imateriale, adică forme de muncă (activităţi) prestate pentru alţii: comerţ,
prospectarea pieţii, publicitate, transport, telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică,
proiectare, consulting, furnizarea şi prelucrarea informaţiilor, sănătate, ordine
publică, etc.)
b. După destinaţia lor, satisfactori (acele bunuri apte să satisfacă în mod direct nevoile umane) şi
prodfactori (bunurile economice folosite pentru producerea altor bunuri).
c. În funcţie de legăturile, dependenţele dintre diferite categorii de bunuri se disting bunuri
substituibile şi complementare, bunuri principale şi secundare. Bunurile substituibile sau concurente
sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi, consumatorul optând pentru unul
sau altul dintre acestea. Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună, întrucât
numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către consumator. Bunurile
principale sunt acelea care constituie obiectul de bază al activităţii sale. Bunurile secundare sunt acelea
care rezultă din procesul tehnologic al unui bun principal.
d. După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori se disting bunuri
publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine
doreşte, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit. Bunurile private sunt acelea la care accesul este
limitat şi diferenţiat în funcţie de criteriile de disponibilitate.
Acele bunuri pentru care momentul obţinerii satisfacţiei este chiar momentul folosirii sau consumării
lor sunt bunuri de consum. Bunurile care nu produc o satisfacţie directă consumatorilor ci folosesc la
producerea altor bunuri sau servicii se numesc bunuri de producţie.
Serviciile sunt utilităţi imateriale care fie satisfac nevoile personale ale oamenilor, fie contribuie la
organizarea si desfăşurarea producţiei (ex. transportul, comunicaţii, servicii bancare, comerţ, asigurări,
etc.).
 Sfera repartiţiei – vizează:
a) repartizarea resurselor pentru producerea de noi bunuri sau pentru consum personal;

3
 b) repartizarea veniturilor între posesorii factorilor de producţie, sub formă de salariu, profit, dobândă
şi rentă.
 Sfera circulaţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de deplasare în spaţiu a bunurilor economice de
la producător la consumator. În literatura de specialitate, sfera circulaţiei mai este denumită comerţ sau
circulaţia mărfurilor.
 Sfera consumului – cuprinde atât activitatea de organizare şi desfăşurare raţională a consumului
productiv, cât şi activitatea din domeniul consumului de bunuri şi servicii finale pentru satisfacerea
nevoilor populaţiei. Consumul final (al populaţiei) poate fi clasificat în :
- consum individual (realizat la nivelul indivizilor sau în familie);
- consum colectiv (realizat la nivelul unor sociogrupuri).
Între producţie şi consum există o strânsă interdependenţă. Producţia generează consumul
furnizându-i obiectul, iar consumul generează producţia. Totalitatea activităţilor economice privite în
interdependenţa lor, ca sumă a activităţii tuturor agenţilor economici, reprezintă economia socială sau,
generic denumită, economia.
Economia (economia socială) poate fi abordată pe diferite niveluri:
- nivelul microeconomic (microeconomia) – activitatea economică desfăşurată la nivelul agenţilor
economici;
- nivelul mezoeconomic (mezoeconomia) – activitatea economică la nivelul unor ramuri, sectoare;
- nivelul macroeconomic (macroeconomia) – activitatea la nivelul unei ţări sau al economiei
naţionale;
- nivelul mondoeconomic (mondoeconomia) – activitatea economică la scară mondială.
Microeconomia şi macroeconomia reprezintă două modalităţi distincte de abordare a realităţii
economice. Microeconomia localizează cercetarea şi analiza la nivelul unităţilor economice şi pune
accentul pe comportamentul individual al agenţilor economici. Macroeconomia reprezintă ansamblul
formelor de economie din cadrul unei ţări, privite în unitatea lor şi în interdependenţă şi procesele care se
desfăşoară la nivel microeconomic.
Economia poate fi abordată, de asemenea, pe sectoare:
- sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă);
- sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile);
- sectorul terţiar (servicii);
- sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică).

1.2. ALEGERE ŞI COST DE OPORTUNITATE. FRONTIERA

POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE

Raritatea resurselor şi bunurilor impune luarea unor asemenea decizii care implică alegerea unei
alternative în detrimentul altora posibile. De aceea pot fi satisfăcute doar anumite nevoi, în timp ce altele
sunt sacrificate. Alocarea resurselor în funcţie de utilizările concurente posibile este o descriere
completă a resurselor utilizate, a bunurilor produse şi a modului în care acestea sunt repartizate între
consumatori.
În mod obişnuit, oamenii (agenţii economici), doresc să atingă mai multe scopuri (oportunităţi)
prin satisfacerea mai multor nevoi în condiţiile unor resurse (materiale sau băneşti) limitate. Pentru
satisfacerea unei nevoi ei sunt constrânşi să sacrifice altă posibilitate întrucât nu dispun de mijloacele
necesare pentru a avea tot ce doresc. În consecinţă, orice alegere este însoţită, pe de o parte, de un
avantaj, de un câştig (beneficiu) prin obţinerea unei creşteri suplimentare a unui bun necesar (dorit), iar
pe de altă parte, de un sacrificiu (cost) adiţional datorită scăderii suplimentare a altui bun necesar. Costul
de oportunitate (costul economic al alegerii) este costul celei mai bune alternative la care se renunţă
atunci când se face o alegere; pe scurt, este costul şansei sacrificate.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un bun (bunul x) poate fi calculată prin
raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă (bunul y) la cantitatea câştigată din bunul
 y
respectiv, astfel: C o  
x
unde: Co = costul de oportunitate;
Δy = reducerea cantităţii bunului y; Δx = creşterea cantităţii bunului x.

4
 Raritatea resurselor economice de care dispune societatea umană determină şi o limită maximă
(frontieră) a posibilităţilor de producţie. Pentru a pune mai bine în evidenţă acest lucru vom utiliza un
model foarte simplu. În analiza posibilităţilor alternative de producţie se foloseşte instrumentul curba
posibilităţilor de producţie, care pune în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri, prin
folosirea deplină a resurselor disponibile la un moment dat, marcând de fapt eficienţa producţiei.
Curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate şi orizontul de timp
este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor
de producţie se deplasează spre dreapta (fig.1.1.).

Figura nr. 1.1. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie

CPP1 CPP2

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub influenţa următorilor
factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului de resurse, pe
unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.

Frontiera posibilităţilor de producţie reprezintă opţiunile economice ce se deschid în faţa societăţii.

Ea reflectă cel mai înalt nivel al combinaţiilor de bunuri pe care economia le poate produce cu resursele
sale rare. Economiile care se situează pe această frontieră sunt eficiente, utilizându-şi deplin potenţialul
lor; cele care se situează în interiorul lor sunt ineficiente, adică resursele de care dispun nu sunt alocate în
mod optimal. O alocare este eficientă dacă, pentru o producţie dată a tuturor celorlalte bunuri,
economia produce cantitatea maximală din ultimul bun, fiind date tehnologiile şi resursele disponibile.
Altfel spus, producţia este eficientă atunci când realizarea unei cantităţi mai mari dintr-un anumit bun este
imposibilă fără renunţarea la o anumită cantitate dintr-un alt bun.
Nivelul eficienţei productive poate fi determinat ca raport (relaţie) între efectul util (rezultatul
obţinut) şi efortul depus (resursele consumate). Eficienţa este deplină când se obţin rezultate maxime cu
eforturi minime. Putem vorbi deci de formula celor trei E; dar pentru a nu se produce confuzii putem
folosi înlocuitori, astfel:

E R
E , respectiv E 
E C

Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor ca urmare a progresului
tehnic, curba posibilităţilor de producţie se poate modifica. Acest proces deplasare a curbei
posibilităţilor de producţie în exterior şi spre dreapta este denumit creşterea economică. Unul din
factorii direcţi ai creşterii economice constă în expansiunea (cantitativă şi calitativă) a capitalului.