Cel mai iubit dintre pământeni

Este un roman total, sentimental şi politic, scris la persoana I. Acţiunea se petrece în „epoca ticăloşilor”,
când individul uman era sacrificat fără discernământ în angrenajul odios al statului totalitar. Victor Petrini,
cadru didactic la catedra de filozofie a unversităţii clujene, este arestat abuziv, fiindcă anchetatorii au
interpretat arbitrar sensul unui cuvânt dintr-o scrisoare, ce-i fusese expediată din Paris de un fost coleg şi
prieten:

„Am citit, zic, nu văd nimic”. „Cum, se miră ofiţerul, dar scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoatră”.
„Nu ordinele, am zis, şi am început să râd, ordoanţele… Tovarăşe colonel, să vă explic. Când eram
studenţi a venit odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi am fost şi eu cu acest Justin să
vedem spectacolul. Era foarte reuşit şi am râs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur şi un soldat.
Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu mâna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi,
aştept ordonanţele dumneavoastră… Pe urmă, săptămâni în şir, eu şi cu Justin, când ne despărţeam nu
mai ziceam la revedere, ci repetam şi noi ca nişte papagali chestia asta cretină:
aştept ordonanţele dumneavoastră!”
„Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai la expresia chipului său pe care apăruse o liniştită
convingere: „aştept odinele dumneavoatră!”
Întemniţat, Victor Petrini va cunoaşte infernul închisorilor comuniste şi pe cel al muncii forţate, la canal şi
într-o mină de plumb. La ieşirea din închisoare, fiind trimis la „munca de jos”, intră în contact cu diferite
medii, la deratizarea oraşului, într-o uzină şi apoi într-un birou, reuşind să descopere peste tot tentaculele
totalitarismului.

Speranţele lui Petrini se năruiesc şi în dragoste. Se căsătoreşte cu Matilda – femeie fatală. Arta
portretizării feminine atinge culmile sublimului. Zonele sufleteşti ale acestei fiinţe sunt insondabile. Ea
oscilează cu o incredibilă disponibilitate de resure între afeccţiunea totală şi răbufnirile telurice de ură
distrugătoare.

După despărţirea de Matilda, Victor Petrini o întâlneşte pe Suzy şi va face o nouă pasiune care îl va duce
la dezastru. Soţul acesteia, un dispoman, îl atacă într-o zi la munte în cabina teleferică. Apărându-se,
Petrini face o crimă involuntară, ajungând din nou la închisoare.

Asistăm astfel în acest roman, pe de o parte, la procesul fanatismului politic declanşat de ticăloşii cocoţaţi
la cârma ţării, la demascarea crimelor săvârşite iar, pe de altă parte, ca o consecinţă directă a modului de
repercutare a traumelor respective asupra individului, constatăm degradarea în lanţ a tuturor valorilor,
ajungându-se până la eşecul în iubire şi prietenie:

„Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu
va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atâta timp cât aceste
trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va
mărturisi oricând… dacă iubire nu e, nimic nu e!”

Maxima din acest final, „dacă iubire nu e, nimic nu e!” are o semnificaţie şi dincolo de mitul fericirii, a
fericirii prin iubire, fiindcă o societate, alcătuită pe structuri care strivesc fiinţa umană, aşa cum a fost
amputat Victor Petrini, deci o societate, zidită fără dragostea din care să se articuleze toate atributele ei,
nu poate să dăinuie.