1.2.

2 Cauzele și simptomele tulburărilor de anxietate

Anxietatea este rezultatul interacțiunii dintre mai mulți factori care ne pot face mai
vulnerabili la a dezvolta o tulburare anxioasă. Printre aceștia se numără: factori
genetici/biologici, factori care țin de învățare/mediu și factori de personalitate. O persoană
vulnerabilă biologic, confruntată cu situații stresante poate dezvolta o tulburare de anxietate, dar
acest lucru nu este absolut obligatoriu.

Trixler (2009), Vizi (2009), Füredi și Harmatta (2009) sumarizează în lucrările lor faptul
că factorii biologici, care induc anxietatea, pot fi investigate din mai multe perspective. Din
punct de vedere emoțional, funcționarea defectuoasă a amigdalei poate provoca anxietate. Pe
lângă amigdală, nivelurile scăzute de neurotransmițătorul GABA conduc la tulburări anxioase. O
consecință a alcoolismului poate fi dezvoltarea tulburărilor de anxietate. Deși anxietatea poate
exista înainte de alcoolism, consumul de alcool nu reduce simptomele, ci le menține și le
întărește. Există dovezi, că dacă un individ este expus efectelor solvenților organici în mediul de
lucru, pot apărea tulburări de anxietate. Perspectiva neuroanatomică relatează că pentru frica
înnăscută este responsabil sistemul de inhibare a comportamentului, iar pentru anxietatea
învățată prin condiționare sunt de vină părțile îndepărtate ale sistemului limbic și cortexul
cerebral prefrontal, care funcționează necorespunzător. Într-o altă abordare, rezultatele unor
cercetări neurofiziologice și farmacologice au evidențiat, că la baza formării anxietății stau
sistemul nervos central sau markerii biochimici, care nu își indeplinesc rolurile. Alte cauze
includ factorii genetici, care indică faptul că tendința de a dezvolta anxietate în unele familii este
moștenită, dar și mediul înconjurător contribuie ca și cauză.

Alți autori susțin că trăsăturile de personalitate servesc drept ca condiție pentru formarea
anxietății. Peurifoy (1998) descrie personalitatea ca fiind rezultatul efectului combinat al șapte
factori. În conformitate cu teoria lui, influențatorii personalității sunt: sistemul de valori
acceptate în familie; metodele de disciplină folosite în socializare; strategiile de coping învățate
de la adulți în perioada copilăriei; ordinul de naștere în cadrul familiei; efectele culturale, sociale
pe parcursul dezvoltării; zestrea biologică, iar în final contează importanța acordată acestor
factori. Efectul combinat al acestor motive descriu caracteristicile anxietății. Cauzele anxietății
includ evenimentele negavitve și dificultățile vieții (Oatley și Jenkins, 2001). Aceste tulburări
provin din teama de viitor și din evenimentele cu caracter primejdios (de exemplu:
diagnosticarea unei boli, o sarcină nedorită). Factorii individuali care predispun la anxietate pot
fi găsite în experiența copilăriei timpurii, în stilul de atribuire, în stima de sine, în gândirea
bazată pe evaluare, în asistența socială, în efecte genetice și în impactul social-ecologic.

Tulburările de anxietate sunt caracterizate de tendința de a experimenta stări de anxietate

disproporționate în raport cu circumstanțele, care produc suferință fizică și emoțională și care
afectează capacitatea individului de a face față sarcinilor de zi cu zi. Anxietatea excesivă poate
afecta, de asemenea, durata sau calitatea somnului, generând astfel simptome specifice deprivării
de somn. Caracteristica principală a tulburărilor de anxietate este sentimentul de frică sau/și
gânduri cronice (constante), repetitive, de îngrijorare, care reprezintă un element de stres pentru
persoana respectivă și care interferează cu activitățile din viața sa (de exemplu dacă unei
persoane îi este frică să meargă la interviuri pentru ca acolo ar trebui să interacționeze cu străini,
va evita situația respectivă, temându-se ca oricât de inteligentă ar fi, nu ar primi postul, chiar și
dacă ceea ce face actualmente nu îi oferă satisfacția dorită). Alte simptome comune tuturor
tipurilor de anxietăți sunt: reacțiile fizice (ex. transpirație, tremurături, bătăi de inimă rapide,
dificultăți în respirație, greață, leșin), gândurile disfuncționale (ex. dacă o să vorbesc în fața
publicului, și o să greșesc, toată lumea o să mă creadă prost) și comportamente de evitare. O
persoană anxioasă poate să ajungă să evite foarte multe situații. Faptul că are gânduri negative și
evaluează irațional situațiile care îi provoacă anxietate, emoții negative foarte intense, reacții
fizice puternice, și eventual experiențe negative, plasează persoana într-un cerc vicios, din care
nu poate să iasă.

1.2.3 Tipuri de tulburări de anxietate

Tulburările de anxietate inlcud o mare varietate, însă ele pot fi clasificate în afecțiuni cu
simptome continue și afecțiuni cu simptome episodice. Simptomele de anxietate pot fi
diagnosticate ca afecțiune psihică, doar în momentul în care tulbură comportamentul și
funcționarea normală în societate a persoanei afectate.
 Tulburarea de anxietate generalizată se manifestă prin îngrijorări frecvente, nerealiste,
repetate și anticiparea celor mai teribile deznodăminte fără motive întemeiate, în legătură cu
evenimentele și activitățile ce fac parte din rutina zilnică. Afecțiunea este legată și de simptome
fizice, cum ar fi insomnie, neliniște, dureri abdominale, oboseală. Pentru a se putea stabili un
diagnostic, pacientul trebuie să fi prezentat simptomele pe o perioadă de cel puțin 6 luni.
Persoanele care suferă de această tulburare își fac griji în legătură cu lucrurile care îi îngrijorează
și pe oamenii normali, însă cei bolnavi sunt îngrijorați mai frecvent și această stare le perturbă
activitatea zilnică normală. Persoanele mai des afectate sunt de sex feminin și aproximativ 15%
din pacienți au rude cu aceeași afecțiune. Tulburarea de anxietate generalizată însoțeste deseori
fobiile și este foarte comună la persoanele ce suferă de depresie.

Tulburarea de panică este o afecțiune psihică, caracterizată prin atacuri de panică

recurente, apărute brusc, fără avertizare sau cauze eviente, și este totodată însoțită de frica
pacientului de un nou atac. Un atac de panică durează până în 10 minute, mai rar, câteva ore, și
are ca simptome fizice dureri în piept, palpitații, dispnee, amețeală, disconfort abdominal. Aceste
simptome sunt însoțite de un puternic sentiment de frică de moarte, groază chiar, senzația de
deconectare de realitate și frica de a înnebuni sau a pierde controlul. Atacurile de panică pot fi
declanșate de stres, stări de anxietate sau chiar mișcare fizică intensă. Având în vedere
manifestările fizice ale atacurilor de panică, acestea sunt deseori confundate cu un atac de cord
sau cu o afecțiune foarte gravă. Atacurile de panică duc la alterarea calității vieții pacientului.
Acesta va evita situațiile și locurile în care a apărut un atac, iar frica unui nou episod este
permanentă. Simptomele pot apărea și în afara atacurilor propriu-zise. Afecțiunea poate fi
asociată cu agorafobia, frica de spații deschise.

Fobia în general are trei forme: fobiile specifice, agorafobia și fobia socială. Fobia
specifică este cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică
iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect,
animal sau situaţie ( ex: păianjeni, câini, înălţimi etc.) Principalele fobii sunt: de animale, de
mediul înconjurător (înălţime, furtună, apă etc.), de sânge, infecţii sau răni, de anumite situaţii
(avioane, lifturi, spaţii înguste etc). Teama în fobie este irațională în sensul că persoana suferindă
este conștientă că frica este exagerată în raport cu gradul de periculozitate al obiectului sau
situației. Când persoana este expusă stimulilor care duc la fobie se declanșează o reacție imediată
de anxietate puternică, intensă care poate lua forma unui atac de panică cu tot registrul de
simptome. Persoana suferindă face orice pentru a evita aceste trăiri puternice, ceea ce duce la
evitarea pe viitor a expunerii la astfel de stimuli ”fobici” (așa numitele comportamente de
evitare). Comportamentul de evitare este central în fobie. Persoana dorește să evite reacția fobică
care este asociată cu stare de discomfort intens și suferință întrucât experiența expunerii la
stimulii fobici rămâne bine întipărită în minte. Agorafobia se definește prin teama de a fi singur
în anumite situații sau locuri, mai ales în locuri publice, care nu pot fi părăsite imediat, sau în
care ajutorul poate să nu fie disponibil într-un eventual atac de panică. Elementul esențial al
agorafobiei îl constituie teama, în legătură cu faptul de a se afla în locuri și/sau situații din care
scăparea poate fi dificilă sau jenantă, sau în care nu este disponibil ajutorul într-un eventual atac
de panică ori a unor simptome similare panicii. Teama, duce de regulă la evitarea unor situații și
locuri, de exemplu de a fi singuri în afara casei (în supermagazine, străzi circulate, teatre,
biserici), de a se afla singuri într-o mulțime, a călători singuri cu automobilul, autobuzul sau
avionul, ori a se afla singuri pe un pod sau într-un ascensor. Uneori, indivizii pur și simplu nu își
părăsesc casa, sau se tem să fie singuri acasă. Unii indivizi sunt capabili să se expună ei înșiși
situațiilor sau locurilor temute, dar îndură aceste experiențe cu o teamă considerabilă. Adesea,
individul este mai capabil să se confrunte cu situația sau locul temut, atunci când este însoțit de
cineva. Evitarea de către indivizi a situațiilor și locurilor publice, le poate afecta capacitatea de a
se deplasa la serviciu ori de a-și îndeplini responsabilitățile domestice. Fobia socială implică
anxietate crescută și disconfort în situații sociale: interacțiunea cu alte persoane, vorbitul sau
servirea mesei in public. Persoanele care suferă de această tulburare sunt foarte conștiente de
sine în aceste situații și se tem să fie observați făcând ceva greșit în fața altor persoane (frica de
ridicol și umilire publică). Simptomele includ roșirea obrajilor, transpirație, dificultate în vorbire.
Cazurile severe pot duce la izolare socială.

Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin trăiri recurente neplăcute,

involuntare şi persistente care interferează cu activităţile zilnice şi se desfăşoară pe fondul unei
pronunţate lucidităţi şi tendinţe de autocontrol. Simptomatologia este însoţită de îndoială,
incertitudine şi nehotarâre. Tulburarea este circumscrisă ca o patologie aparte în principalele
manauale şi sisteme de diagnostic ale tulburarilor psihice ICD-10 şi DSM-IV. Trăirile recurente
din tulburarea obsesiv-compulsivă sunte etichetate ca obsesii şi compulsii, acestea apărând cel
mai adesea împreună şi fiind corelate. Obsesiile sunt considerate trăiri subiective ca idei
(gânduri), imagini (reprezentări), şi impulsuri (intenţii la act). Ele apar spontan, intruziv şi
creează un intens disconfort manifestat prin frică, ruşine, depresie, culpă, dezgust, iritare.
Conţinutul lor este resimţit de subiect ca neobişnuit, ciudat, absurd, în orice caz în dezacord cu
convingerile şi opiniile sale. Uneorii obsesiile exprimă o atotputernicie a gândurilor (prin ceea ce
gândesc pot face rău altcuiva). Compulsiile reprezintă acte simple, comportamentale sau
mentale, care se repetă deasemenea în mare masură involuntar, egodistonic, parazitând psihismul
şi ocupând mult timp din viaţa pacientului. Se consideră că între compulsii şi obsesii există o
legătură importantă, rolul compulsiilor fiind acela de a detensiona temporar subiectul din starea
neplăcută, creată de obsesii. Trăirile obsesiv-compulsive sunt prin definiţie egodistonice,
subiecții considerându-le iraţionale, absurde şi desolidarizându-se de ele. Trăirile obsesiv-
compulsive se întâlnesc şi la persoane care nu sunt bolnave, aspectul maladiv constă în frecvenţa
şi intensitatea lor, şi gradul în care acestea interferează cu viaţa şi activităţile individului.
Pacientul cu tulburare obsesiv-compulsivă este relativ detaşat de ambianţă, deşi unele obsesii pot
fi declanşate sau accentuate de anumite evenimente exterioare, patologic izvorăşte din interior,
subiectul luptându-se cu el însuși în această privinţă. El se rușinează de trăirile sale şi se
autoblamează, de aceea nu comunică altora problemele sale făcând astfel ca tulburarea obsesiv-
compulsivă să fie greu de depistat.

Sindromul de stres posttraumatic apare în urma expunerii unui individ la un eveniment

catastrofic traumatizant care depășește capacitatea acestuia de a face față situației. În categoria
evenimentelor traumatizante se includ: accidente, abuz sexual, catastrofe naturale (inundații,
incendii etc), tortură etc. Trauma este intensă, violentă care depășește limitele umane. Elementul
esențial constituie apariția simptomelor caracteristice ca urmare a expunerii la un stresor
traumatic extrem. Persoanele cu stres posttraumatic pot descrie sentimente de culpă penibile
referitoare la supraviețuirea lor sau a altor persoane. Tabloul clinic poate conține halucinații
auditive și idei paranoide. Mai pot să apară: comportamente de evitare, comportamente
impulsive, simptome disociative, acuze somatice, rușine, sentiment de ineficiență, disperare,
retragere socială etc. Persoanele cu stres acut au o diminuare a reactivității emoționale, ei se simt
culpabili în legătură cu realizarea sarcinilor și le este foarte greu să experimenteze plăcerea chiar
dacă desfășoară activități pe care în trecut le considerau foarte plăcute. Elementul esențial este
apariția anxietății caracteristice, prezența simptomelor disociative și a altor simptome care apar
în decurs de o lună de la un stresor traumatic extrem.
 1.2.4 Tratamentul tulburărilor de anxietate

Tulburările de anxietate sunt probleme de sănătate mentală, cel mai frecvent întâlnite la
nivel global. Evoluția tulburărilor de anxietate este cronică, iar în lipsa unui tratament
corespunzător persoanele suferă costuri majore pe termen lung, precum: risc crescut pentru boli
somatice și asociere ridicată cu alte probleme de sănătate mentală (ex. depresie, abuz de alcool
sau alte substanțe), eșec academic, șomaj sau performanță scăzută la locul de muncă. Primul
pas în tratament este excluderea unor motive medicale (Peurifoy, 1998): probleme medicale,
efecte secundare ale medicamentelor, ale agenților psihoactivi (cafeină, alcool, droguri). Dacă
cauza anxietății nu este definită, metodele posibile includ proceduri psihoterapeutice și
farmacoterapia cu anxiolitice, antidepresive, anticonvulsivante sau antipsihotice (Tringer, 1996).
Metodele de psihoterapie se bazează pe aspectele teoriilor de anxietate deja descrise. Se disting
mai multe forme: terapie psihodinamică, umanistă, behavioristă și cognitiv-comportamentală
(Trull and Phares, 2004). În perioada practicii de familie, sunt stabilite ca obiective gestionarea
pacienților prin empatie și suportivitate, care implică anumite elemente din psihoterapa centrată
pe persoană (Tringer, 2009). Conform acestei practici generale, cel mai bun rezultat este o
combinație a farmacoterapiei cu o metodă psihoterapeutică. Toate tulburările de anxietate pot fi
tratate eficient prin medicație-anxiolitice, antidepresive sau beta-blocante și psihoterapie,
aplicate independent sau în combinație. Tratamentul medicamentos reduce simptomele de
anxietate prin modificarea activității unor neurotransmițători, la nivelul sistemului nervos central
sau periferic (beta-blocantele). Neurotransmițătorii sunt niște mesageri chimici pe care celulele
neuronale le utilizează pentru a comunica între ele sau pentru a coordona activitatea organelor
interne și a mușchilor. Tratamentul prin psihoterapie constă în psihoeducație, tehnici de relaxare,
modificarea funcționării atenției, modificarea funcționării gândirii, combaterea evitării,
prevenirea recăderilor. Prin psihoeducație persoanele învață despre anxietate în general și, în
mod personalizat, despre tipul de anxietate care le deteriorează viața; învață cum s-a dezvoltat
anxietatea lor și cum trebuie abordată, în mod eficient, pentru a o reduce; învață cum să-și
monitorizeze simptomele și să observe contextele în care acestea se agravează sau se
ameliorează; descoperă cum propriile gânduri și acțiuni pot accentua sau reduce anxietatea.
 Statistic, în tratarea tulburărilor de anxietate, psihoterapia cognitiv-comportamentală este
cea mai eficientă. În desensibilizarea sistematică sunt aplicate principiile condiționării
pavloviene.