UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI

ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

MANAGIMENTUL PUBLIC

Masterand EPPE II

Mirciu Vitalie

Oradea 2019
 Managimentul public şi guvernare

1. Definirea conceptelor cheie: „administraţie publică” şi „management public”

Managementul public este o ramură importantă a vieţii cotidiene, dat fiind faptul că
această ramură se preocupă intens despre rezultate, despre indicatori şi standarde de
calitate, care ar trebui să descrie şi să definitiveze calitatea vieţii cetăţeanului. Adesea
conceptul de management public este confundat cu cel de administraţie publică, care la
prima vedere chiar ar fi similare. În aplicabilitatera acestor concepte, există o diferenţă,
administraţiei puiblice revenindu-i un rol standard de a urmări procedurile, reglementările
şi asigurarea legalităţii acestora. Tranziţia de la administraţia publică la managementul
public nu reprezintă doar un capriciul al lumii academice, ci comportă un vast proces de
schimbare de la modernitate la post-modernitate, de la industrialis la post-industrialism.
Evident că în acest domeniu, statul şi guvernarea reprezintă actorii cheie, care trebuie cu
regularitate să opereze desfăşurarea corectă a activităţilor însumate în esenţa
terminologică a managimentului public. Pentru a oferi o claritate, este necesar definirea
separată a termenilor, prin urmare:

Managementul public sau întregul proces managerial poate exista în momentul în care
esxistă obiective clare stabilite, scopuri bine definite care trebuie îndeplinite, iar
răspunderea pentru întregul proces de activitate în îndeplinirea obiectivelor propuse îi
revine managerului. Aici este implicată componenta de administrare. Este orientat spre
rezultat.

Administraţia publică este reprezentată de către funcţionarii publici care reprezintă veriga
de legătură între stat şi guvernare ca actori şi cetăţeni. Aceştia au rolul de a implementa
procedurile stabilite cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare. Administraţia publică
este orientată spre proces. Administraţia publică am putea spune că reprezintă o
continuitate legală a statului care urmăreşte îndeplinirea ordinelor acestuia.

Din punct de vedere ştiinţific, administraţia publică este un domeniu legalist, iar cadrele
didactice sau personalul care asigură predarea acestei discipline, de regulă sunt specialişti
în drept public.
 Managementul public reprezintă preocuparea faţă de calitatea serviciului public oferit,
dar şi faţă de satisfacţia cetăţeanului şi, în această calitate, transcende graniţele
guvernamentale cuprinzând deopotrivă organizaţii din sectorul privat ce urmăresc
finalităţi publice.

În concluzie, aş putea spune că ambele forme sunt necesare pentru buna guvernare a
statului, pentru desfăşurarea activităţilor publice la timp şi în condiţiile stabilite de lege,
astfel încât, cetăţeanul, viaţa publică să reprezinte obiectivul şi rezultatul muncii depuse.
Atât managementul public cât şi administraţia puiblică trebuie să reprezinte două domenii
descrise de profesionalism, de verticalitate, de corectitudine şi transparenţă. Atât
managerul public cât şi funcţionarul public trebuie să fie persoane credibile, oneste şi să
activeze în interesul comunitar şi nu cel individual.

2. Rolul sectorului public şi privat în societatea contemporană

Globalizarea, fenomen caracteristic secolului XXI-lea reprezintă o dificultate în

gestionarea şi administrarea afacerilor publice, în organizarea şi rezolvarea prioblemelor
colectivităţilor, în stabilirea unor rezultate clare în fncţie de care se vor stabili soluţii şi se
vor înainta propuneri de politici. Relaţiile dintre diferiţi actori ai societăţii civile, la ora
actuală sunt descrise de un anume grad de dificultate, se înregistrează o reticenţă în
procesul de cooperare al acestora, acest lucru constituind o premisă importantă pentru
sporirea atenţiei publice către sectoarele vieţii: cel public şi cel privat. Sectorul public
care are menirea de a furniza servicii publice la un moment dat se interpătrunde cu
mediul privat, iar relaţia generată de aceştea constituie succesul sau insuccesul unei
societăţi. Comform lui Lane, sectorul public trebuie delimitat clar, astfel acesta ar
reprezenta:
- instituţiile şi organizaţiile prin care se iau deciziile statului şi consecinţele acestora;
- consumul, investiţiile şi transferurile făcute de guvernare; consumul şi
investiţiile privesc mecanismele de alocare a resurselor legându-se de preferinţele
consumatorilor (dar în alt fel decât piaţa, alegerea este publică), transferurile privesc
mecanismele de distribuire a resurselor şi depind de concepţiile de echitate dominante
în societate
 - producţia de către stat a bunurilor: fie statul deţine în proprietate mijloace de
producţie şi produce direct bunuri, fie statul furnizează bunuri fără a le produce
(mecanismul comenzilor de stat), fie statul angajează forţă de muncă.

Graniţa dintre sectorul public şi cel privat se referă deci la mai multe dimensiuni:
distincţia între autoritatea guvernamentală şi libertatea individuală (sau numărul
reglementărilor şi aria lor de acoperire a vieţii sociale); alocările publice, în
comparaţie cu cele private (consumul, dar şi investiţiile); distincţia dintre
proprietatea publică şi cea privată, între forţa de muncă angajată în sectorul public
şi cea angajată în sectorul privat.

În concluzie, sectorul public care asigură livrarea serviciilor statului către societate
reprezintă un domeniu de interes, în condiţia în care traseul parcurs de politicile acestor
instituţii, legalitatea acestor politici, modul de implementare şi consecinţele acestora vor
stabili calitatea şi libertatea societăţii respective. Sectorul privat, ca o parte integrată din
sectorul public şi totuşi însoţit de un anume grad de libertate, reprezintă şi el un anume
interes. Ambele domenii sunt adresate aceluiaşi grup ţintă – societăţii, cetăţenilor doar că
în ceea ce priveşte forţa de muncă încadrată în aceste sectoare, ea se defineşte ca fiind
publică şi privată.

3. Birocraţia şi organizaţiile

Birocraţia poate fi considerată ca fiind instrumentul necesar pentru vitalitatea unei

societăţi, pentru egalitatea indivizilor acestei societăţi şi pentru funcţionarea tuturor
domeniilor statului. Birocraţia reprezintă într-o formă generalistă autoritatea legitimă prin
forme şi reguli:
- obedienţa este datorată ordinii legale impersonale şi nu persoanei ce ocupă poziţia
de autoritate (spre deosebire de autoritatea tradiţională sau carismatică),
- este un sistem coerent de reguli abstracte, intenţionat stabilite, pentru realizarea unor
obiective cu respectarea unor precepte legale generale,
- persoana cu autoritate ocupă o poziţie şi emite ordine asociate acestui status în
conformitate cu ordinea impersonală din care face parte,
 - persoana ce se supune autorităţii face acest lucru numai în calitatea de membru şi se
supune doar „legii”. Poate fi membru al unei organizaţii, comune, biserici sau
cetăţean al unui stat.

Într-un sent particularizat, birourile sunt organizaţii ce sunt descrise de o serie de

caracteristici bine definite. Organizaţia, conform lui Weber, este un sitem coordonat de
interacţioni dintre doi sau mai mulţi indivizi în vederea asigurării realizării unor obiective
comune. Această organizaţie poate deveni pirou în momentul în care respectă anumite
regularităţi:

- Este caracterizată de dimensiunea mare a organizaţiei, unde superiorul cunoaşte

personal mai mult din jumătate de angajaţi;
- Majoritatea angajaţilor demarează o muncă de birou, sunt angajaţi cu normă întragă şi
din această muncă îşi agonisesc veniturile, avânt posibilitate de avansare în carieră.
- Angajaţii sunt conduşi de superiori, între aceştia existând norme stabilite;

Birourile nu se pot baza pe măsurarea monetară obiectivă a profitabilităţii în

evaluarea activităţilor întreprinse, ci pe o evaluare administrativă.

În concluzie, birocraţia reprezintă o condiţie esenţială în asigurarea funcţionalităţii

normale a statului, iar organizaţiile reprezintă un fel de autoritate care gestionează
angajaţii, le oferă posibilitatea de a-şi forma o carieră şi a obţine venituri, evident cu
respectarea normelor şi legislaţiei în vigoare.

4. Modelul administraţiei tradiţionale şi managimentul ştiinţific

Modelul administraţiei tradiţionale a fost dezvoltat în jurul conceptului de birocraţiei şi a

reprezentat un puternic proces de transformare a sectorului public. Până la implementarea
reformei birocraţiei, domeniul public era plin de amatori care datorită unor loialităţi
oferite leaderului obţineau avanteje, precum avansare în funcţie. Până la reforma
birocraţiei, funcţionarul din domeniul public putea fi chiar un om de afaceri care utiliza
domeniul spret o sursa de a se îmbogăţi, un fel de bussines. Modelul administraţiei
tradiţionale a fost inspirat din mai multe surse, cum ar fi: Woodraw Wilson în Statele
Unite, modelul biocratic din teorea lui Max Weber.

Birocratul ocupă funcţia pe criterii de merit, este numit, angajarea este pe viaţă
ceea ce îi conferă securitate în schimbul loialităţii faţă de interesul public; salariul este
fix şi este calculat nu în funcţie de activitatea realizată, ci în funcţie de status sau rang;
promovarea se face pe bază de vechime.Modelul birocratic se aplică atât mediului privat
cât şi mediului public.

Managementul ştiinţific (Frederick Taylor) a însemnat standardizarea muncii şi

identificarea unui „one best way” de organizare în orice context social. Abordarea
managementului ştiinţific accentuează necesitatea analizării şi raţionalizării
organizaţiilor complexe prin studiul sistematic al principiilor de organizare şi
conducere. Îşi propune să depăşească limitarea deliberată a productivităţii muncii
izvorâtă din teama de şomaj sau din teama de mărire a normelor de muncă fără a
sporire corespunzătoare a salariului. Taylor consideră managementul ştiinţific drept o
„revoluţie mentală”: o analiză sistematică a problemelor conducerii pentru a depista cele
mai eficiente metode de supraveghere şi control.

Datorită reformei birocraţiei şi modelului administraţiei tradiţionale, angajaţii din

domeniul public şi privat sunt numitţi în funcţe pe principiul meritocraţiei, au putu fi
înlăturate favorurile şi minimalizat fenomenul „cumetrismului”. Birocratul obţine un post
de serviciu asigurat pe viaţă, ceea ce îi conferă acestuia o siguranţă şi îl determină să
devină loial şi implicat pentru domeniul public. Studierea continuă a marilor organizaţii,
monitorizarea acestora preprezentată de managementul ştiinţific reprezintă o revoluţie
mentală şi este adresat conducerii în vederea identificării celor mai optime soluţii pentru
a asigura controlul şi supravegherea.
5. Principiile managementului ştiinţific

Dezvoltarea ştiinţei, respectiv adunarea deliberată a tuturor cunoştinţelor care „în trecut
erau ţinute în capetele muncitorilor, înregistrarea lor, tabelarea lor, reducerea lor în cele
mai multe cazuri la reguli, legi şi în multe cazuri la formule matematice” (Taylor, 1980,
p. 20, apud. M. Vlăsceanu, 1999, p. 77 – 78). Aceasta se concretizează în studiul
timpului, studiul mişcării şi a celei mai bune modalităţi de realizare a unei activităţi.
Nici o sarcină, indiferent cât de trivială, nu trebuie realizată intuitiv, ci „ştiinţific” ca
urmare a studiului sistematic orientat către productivitate. 2. Selecţia ştiinţifică şi
dezvoltarea progresivă a muncitorilor. Pentru ca muncitorii să ajungă la cele mai bune
performanţe este nevoie ca ei să fie selectaţi în funcţie de calităţile fizice şi intelectuale
pentru cerinţe diferite ale muncii, iar apoi să participe la un proces de instruire. 3.
„Apropierea” dintre ştiinţă şi muncitorul selectat ştiinţific. El exlică termenul de
apropiere prin necesitatea de a induce dorinţa sau interesul muncitorilor pentru „ştiinţă”.
Acest lucru se face prin oferirea de stimulente materiale pentru cei a căror productivitate
creşte ca urmare a „apropierii” de ştiinţă. 4. Principiul diviziunii muncii. Taylor
consideră că muncă trebuie divizată în două părţi: o parte de care este responsabilă
conducerea şi o parte ca revine muncitorilor. Conducătorilor le revin sarcini de genul
specificării metodelor de lucru, stabilirii standardelor muncii, supraveghere şi control, iar
muncitorilor le revine execuţia.

Eficienţa productivă este o condiţie a separării conducerii de execuţie. Muncitorii

sunt văzuţi ca animaţi doar de stimulente economice, organizaţia este o maşină, iar
oamenii sunt simple piese în acest angrenaj, fiind înstrăinaţi de obiectivele în sine ale
organizaţiei.
 Ideile de eficientizare ale lui Taylor s-ar putea aplica şi în sectorul public,
deoarece, spune acesta, funcţionarul public mediu face cam o treime din treaba pe care
ar putea să o facă într-o zi. Ideile unei căi unice cea mai bună de organizare şi
control sistematic se potrivesc foarte bine cu preceptele birocraţiei.

6. Disfuncţiile birocraţiei

Birocraţia se rezumă la faptul că actorii ce deţin o ideea raţională, întodeauna o

implementează pe cea mai bună şi optimală. Cu toate acestea, birocraţia are o serie de
disfuncţionalităţi care împiedică la obţinerea rezultatului propus. Birocratul virtuos,
reprezintă o difuncţionalitate în condiţia în care mijloacele şi regulile sunt supuse unor
schimbări, iar scopurile sunt ignorate. Acesta nu este determinat de a ajuta clienţii ci mai
degrabă devine sclavul propriilor rutini.
Disfuncţiile birocraţiei sunt următoarele:
1. Respectarea cu stricteţe a regulilor impuse;
2. Respectarea regulilor devine absolută, iar nu relativă la un set de scopuri;
3. Regulile nu pot fi adaptate situaţiilor neperevăzute care au apărut după ce au fost
structurate aceste reguli;
4. În cazul în care regulile nu pot fi adaptate unor situaţii neprevăzute, acestea produc
ineficienţă şi nu eficienţă;
5. Într-o societate dinamică ce are tendinţa de a se schimba zilnic, numărul situaţiilor
neprevăzute sunt to mai multe, aftfel , ineficienţa prevaleză situaţiile eficiente.

Birocratul ocupă o anumită funcţie pe principiul meritocraţiei, acesta fiind numit în

funcţie, cu un contract de angajare pe viaţă, cu un salariul fix, care este calculat în funcţie
de vechime şi rang în cadrul organizaţiei şi nu în funcţie de randamentul adus, îi conferă
acestuia starea de securitate profesională.

În opinia mea, funcţionalitatea serviciilor uneo societăţi actuale nu ar fi posibilă în lipsa

birocratului, cu toate că acesta transformă mijloace în scopuri şi respectă un set de norme
impuse, aceste norme ajută la derularea normală a activităţii zilnice. Ca şi orice alt
domeniu, biroctaţia are o serie de disfuncţionalităţi, pe aceastăă latură ar trebui de depus
 eforturi în vederea optimizării acestui aspect, fiind posibilă crearea unui grad mai mare de
adaptabilitate la situaţiile neprevăzute actuale.

7. Rolul sectorului public în guvernare

Sectorul public reprezintă o instituţie socială cu formă unică care şi-a depăşit mărimile şi
interesele în ultimii 50 de ani. Există clar o diferenţă între sectorul public şi sectorul
privat în condiţia în care sectorul privat este un actor care se conformează regulilor
pieţiei, în timp ce sectorul public se conformează unor alegeri colective care trebuie
administrate corespunzător. În sectorul privat, actorii sunt preocupaţi de interesul
individual, de propriul profit, pe când în sectorul public, actorii publici sunt preocupaţi de
interesul societal, al colectivului, de satisfacerea aşteptărilor colective.
În anii 50 a crescut implicarea statului şi preocuparea acestuia pentru sectoarele vieţii,
fapt care a condus implicit la creşterea rolului sectorului public. În anii 60-70, statele au
iniţia o serrie de programe destinate societăţii şi care aveau drept grup ţină –
comunităţile, astfel a crescut rolul sectorului public şi mai mult. Astăzi preocuparea nu se
raportează la încercarea de a extinde sectorul public ci la faptul care este rolul
guverănării, a acţiunii de guvernare, care este rolul sectorului public. Cu toate acestea,
specialiştii nu se pot expune cu exactitate referitor la rolul sectorului public în ideea în
care nu există standarde unice acceptate pentru a putea măsura rolul sectorului public.
Conform lul Lane, sectorul public are trei arii mari de acţiune:
a. Alocarea sau furnizarea de servicii;
b. Asigurarea unui venit sau a transferurilor în interiorul unei societăţi;
c. Crearea şi reglementarea de reguli economice pentru sectorul privat, care au şi o
aplicabilitate în sectorul public.

Sectorul public trebuie să se preocupe de segmentul pieţii prin identificarea nejunsurilor

acestuia şi relocarea fondurilor publice în vederea remedierii problemei identificate. În
acelaşi timp, efectul sectorului public trebuie să se rezume la faptul dezvoltării unor
societăţi echitabile şi egale, bazate pe reguli ce generează la rândul lor corectitudine.

8. Instrumentele guvernării şi actorii publici implicaţi în actul guvernării

Guvernarea are o serie de instrumente prin care poate interveni în gestionarea unei
societăţi, prin urmare:
- Oferta de bunuri şi servicii (gestionarea resurselor);
- Producţia de bunuri şi servicii, care sunt achiziţionate de către societate;
- Subvenţia producţiei private de bunuri şi servicii;
- Reglementările economice şi sociale: impunerea drepturilor de proprietate,
licenţierile, autorizarea, reglementarea pieţei muncii, reglementare financiară, a
calităţii etc.

Cu toate că guvernarea are o serie de instrumente prin care poate interveni în gestionarea
activităţii unei societăţi, există o serie de criterii care îi îngreunează acctivitatea, cim ar fi:
1. Finanţarea;
2. Producţia poate fi realizată direct de către guvern sau prin apelul la mediul privat
(funrnizori părivaţi)
3. Metoda de a obţine servicii din partea unui actor implicat fie el public sau privat se
poate face atât prin concurs şi competiţie vât şi prin ordine directe administrative
4. Proprietatea, aceasta poate aparţine statului sau poate aparţine de mediul privat;
5. Reglamentarea

În cadrul actului guvernării, prin carea acesta oferă servicii şi bunuri sunt implicaţi o serie
de actori:

a. Guvernul central, local sau chiar supranaţional;

b. Birourile politice;
c. ONG-urile;
d. Agenţii economici;
e. Populaţia în sine.

Toţi aceşti actori interacţionează între ei printr-un sistem bine pus la punct bazat pe reguli
şi reglementări legislative.
9. Teoreii despre guvernare: statutul bunăstării şi neo-clasicismul. Funcţiile de bază
ale guvernării.
Statul bunăstării ca şi teorie sespre guvernare a fost utilizată şi pusă în practică de către
Otto Von Bismark în 1880, această teorie făcând referire la avantajele electorale în
procesul de furnizare de servicii şi bunuri electoratului. Mai întâi în Germania, apoi în
alte state europene a pornit o teorie prin care statul trebuia să acorde o atenţie sporită
cetăţenilor aflaţi în impas prin acordarea unui ajutor în vederea soluţionării problemelor
acestora, apoi aceste ajutoare s-au extins şi s-au adresat nu numai nevoieaşilor dar
tututror cetăţenilor. Aceste resurse care sunt alocate de către politic, într-un fel s-au altul
au ajuns să controleze piaţa.
În Statele Unite ale Americii au existat programe întregi care trebuiau să furnizeze
resurse cetăţenilor, astfel prin aceste programe s-a ajuns la implicarea din ce în ce mai
mare a statului în economie. Serviciile precum sănătatea, educaţia, serviciile sociale şi
infrastructură, toate aceste resurse alocate de către stat au fost însumate într-un singur
termen – statul bunăstării.
Statul bunăsttării presupune în sine o creştere foarte mare a cheltuielilor publice, iar
completat de birocraţia sistemului public, duce la o gestionare incorectă a acestor
cheltuieli şi resurse.
O altă teorie despre modul de guvernare şi guvernare în sine este neo-clasicismul, fiind o
şcolaă economică relativ tânără, aceasta ajunge începând cu anii 70 să se impună şi în
sectorul public, respectiv asupra guvernării. Conform acestei teorii, a cărui adepţia au
fost Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, sectorul public nu este ceva diferit de sectorul
privat, acesta trebuie să funcţioneze după aceleaşi reguli şi să aibă acelaşi randament.
Această teorie presupune raţionalizarea indivizilor, dar şi eficienţa piţelor, acolo unde
piţele întâmpină dificultăţi, ar trebui să intervină sectorul public pentru soluţionarea
problemelor acestora.

 Funcţiile de bază ale guvernării:

1. furnizarea infrastructurii economice: drepturi de proprietate, impunerea contractelor,

standarde de
 măsură, monedă
2. furnizarea de bunuri colective
3. soluţionarea conflictelor, menţinerea ordinii sociale; protecţia socială
4. menţinerea competiţiei
5. protejarea resurselor naturale
6. asigurarea unui acces minim la bunuri şi servicii: sărăcie, şomaj; chiar şi cei mai
libertarieni susţin
că o minimă diminuare a sărăciei este necesară
6. stabilizarea economiei prin bugetul public

10. Creşterea sectorului public. Teorii ale cererii.

Creşterea sectorului public vizează mai multe aspecte:

- Creşterea cheltuielilor guvernelor

- Creşterea transferurilor, a redistribuirii de capital;
- Creşterea numărului de reglementări şi reguli legislative care vizează preponderent
sectorul de piaţă;
- Creşterea numărului funcţionarilor publici şi a instituţiilor guvernamentale şi de stat.

Creşterea cheltuielilor sociale poate fi explicată ca o consecinţă a creşterii cererii: nevoile

de protecţie socială rezultate din modificarea structurii demografice (îmbătrânirea
populaţiei) reclamă creşterea cheltuielilor de sănătate publică şi pensii.

În literatura de specialitate, există două teorii ale cererii:

1. Una dintre teorii, dată de către Wagner presupune pe măsură ce creşte gradul de afluenţă
al societăţilor (reflectat în PIB) creşte şi ponderea sectorului public (elasticitate
supranumerică: creştere nu doar în termeni absoluţi, ci şi relativi); societăţile devin
tot mai complexe şi acest lucru presupune intervenţia statului în reglementarea
relaţiilor sociale, dar şi pentru ofeirea de bunuri şi servicii ce ar servi unor nevoi noi
ale populaţiei (nevoi de cultură, infrastructură, siguranţă, justiţie socială). Se
presupune că odată satisfăcute nevoile de bază, cetăţenii vor solicita tot mai multe servicii
 publice ceea ce face ca inevitabil sectorul public să crească odată cu dezvoltarea
economică.
2. O altă teorie ţine e fenomenele actuale: urbanizarea şi industrializarea. Aceşti factori
contribuie la creşterea sectorului public, prin creşterea reglementărilor care trebuie să
acopere activitatea determinată de aceşti factori, urbanizarea creează o serie de probleme
care fără o implicaţie colectivă nu are sorţi de izbândă.

Într-o societate ce tinde spre inovaţie şi dezvoltare continuă, unde cererea este tot mai mare,
sectorul public joacă un rol esenţial, datorită acestuia este posibil asigurarea controlului şi
soluţionarea problemelor noi cu care se confruntă societăţile.

11. Creşterea sectorului public. Teorii ale ofertei

În ceea ce priveşte teoriile ofertei, la momentul de faţă există trei teorii de bază:

1. Teoria lui William.J.Baumol demonstrează o lipsă de productivitate în sectorul public,

care la rândul său atrage după sine o creştere a costurilor cu toate că cantitatea şi calitatea
rămân a fi constant. Ca urmare, va creşte sectorul public, dar cantitatea şi calitatea
bunurilor va rămâne aceleaşi. În acest context, angajaţii din sectorul public vor forma
grupuleţe pentru a creşte forţa de convingere în ceea ce priveşte majorarea de salarii.
Acesta dorinţe ale angajaţilor privind majorările de salrii vor fi determinate orice alte
criteria numai nu cel al productivităţii. În timp ce vor avea loc creşteri salariale dar acesta
nu vor fi pe pază a creşterii productivităţii, acest lucru nu va susţine perfecţionarea
profesională a angajaţilor, ci vor constitui doar o creştere a costurilor allocate sectorului
public. Astfel, va ccreşte costul serviciului public, care va conduce la creşterea sectorului
public.
2. Peacock-Wiseman este de părere că cheltuielile utilizate de stat creşte în perioadele de
criză iar după soluţionarea crizelor acestea nu sunt micşoarate dar rămân aceleaşi. În
momentul în care apare o nouă instituţie de stat, aceasta conduce la implicarea mai multă
a statului şi la creşterea sectorului public.
3. Iluzia fiscală este un alt tip de fenomen ce duce la creşterea sectorului public ca urmare a
extra-ofertei. Acest fenomen face trimitere la lipsa de transparenţă în procesul de alocare
 a fondurilor, fiind bazate pe încrederile acordate discursurilor funcţionarilor publici.
Cetăţenii au impresia că suportă cheltuieli mai mici şi au o atitudine pozitivă în ceea ce
priveşte funizarea serviciului rspectiv. Astfel, oamenii deţin informaţii incomplete ceea
ce duce la o susţinere impusă de argumentul funcţionarului public. Un exemplu în acest
sens ar fi finanţările pe care România le primeşte de la Uniunea Europeană;
argumentul utilizării fondurilor în anumite scopuri nu tocmai necesare este de genul:
pentru proiectul X, chiar dacă nu e de prea mare interes public, avem bani din surse
externe, insinuându-se ideea că nu ar fi suportat de contribuabilul român şi că deci
costurile suportate de acesta vor fi minime; în realitate însă banii europeni sunt tot
bani publici, iar cetăţenii români contribuie la bugetul european, poate chiar mai mult
decât primesc în schimb. Prezentând însă problema în termenii de mai sus (sunt fonduri
externe ce trebuie cheltuite într-un fel sau alttul) este întreţinută ideea că anumite
cheltuieli nu ar fi suportate de cetăţeni, iar aceştia nu au de ce să fie preocupaţi în
privinşa eficacităţii sociale a proiectelor finanţate. Este astfel întreţinută o iluzie cu
privire la sursa fondurilor şi la capacitatea statului de a-şi finanţa proiectele fără a încărca
contribuabilul.

12. Factorii instituţionali în modele de guvernare europeană

Datorită faptului că există guvernare supranaţională, acest lucru prin principiul subsidiarităţii
determină un control mai riguros asupra guvernelor naţionale sau locale. În cazul acesta,
guvenarea se divizează pe nivele, fiecare având un gras separat de independenţă controlate de
către opinia publică şi societatea civilă. Prin faptul că România a aderat la Uniunea
Europeană, acesteia i-au fost impuse o serie de condiţionalităţi, reguli şi rigori pe care trebuie
să le urmeze, precum criteriile de convergenţă sau Pactul de Crştere şi Stabilitate.
Descentralizarea ca procedură în sine şi desconcentrarea de la un nivel naţional conduce la
reducerea cheltuielilor de întreţinere a procesului. Perioada post-belică a fost caracterizată
de aşa numitul consens keynesian; era o concepţie romantică asupra statului ca soluţie
a tuturor problemelor sociale, furnizor de bunăstare şi stabilitate. Aşteptările societăţii
după război se legau foarte mult de implicarea statului (atât a celor naţionale europene, dar şi
 a ajutoarelor externe susţinute de americani – Planul Marshall bunăoară) în
reconstrucţia societăţii, dezvoltarea şi stabilizarea economiei. Economiştii keynesieni
dominau spaţiul academic şi expertiza, consilierile oamenilor politici erau direct legate de
concepţia keynesiană. Începând cu anii 80 se impune percepţia neo-clasică asupra guvernării
unde sunt aduse în evidenţă disfuncţionalităţile statului şi a guvernării, acest lucru ajutând la
perfecţionarea sistemului, la fel ca orice critică. Datorită evidenţierii neajunsurilor, instiuţiile
internaţionale ca Fondul Monetar Internaţional, spre ecxemplu, elaborează rapoarte în care
propun o serie de modificări şi soluţii pentru a ajuta guvernările naţionale în soluţionarea
unor anumite probleme. Dar şi societăţile la rândul lor au diferite percepţii care la grupează
în societăţi femeniste, care se bazează pe cooperare şi ajutor mutual şi societăţi de tip
masculine care se orientează pe concurenţă şi competiţie. Guvernele prin ideologiile lor
determină o diversificare dintre prezenţa sectorului public sau a celui privat, astfel, în
guvernele social-democrate, sectorul public are un rol mai mare decât sectorul privat, iar în
cele conservatoare, cel privat are un rol mai mare decât cel public.

13. Premisele şi orientările în managimentul public.

Începând cu anii 1980-1990 s-a stopat creşterea sectorului public ca urmare a încercării de-al
reforme. Aceste reforme ale sectorului public au început în Marea Britanie şi Statele Unite, după
care s-au extins către alte state. Kezsicismul a fost înlocuit cu neo-clasicismul, în aşa măsură s-a
ajuns la un nou managiment public. În mare parte, noul mamagiment public se orientează spre
rezultate şi obiective, spre instructarea managerilor pentru atingerea obiectivelor, măsurarea
performanţei prin aplicarea indicatorilor clari stabiliţi ce o pot face măsurabilă, introducerea
competiţiei în sectorul public, privatizarea întreprinderelor publice. Odată cu anii ’80, se vede no
necesitate clară de reformarea a sectorului public în condiţia în care birocraţiile cres şi necesită
mai multe resurse pentru alocare, dar statele se văd în incapacitate din cauza crizelor economice.
Aceste crize se fac resimţite la nivelul societăţilor, astfel cetăţenii îşi pierd încrederea în stat şi îl
asociază cu un manager prost ce nu reşeşte să gestioneze resurse într-un ritm normal. Odată ce la
guvernarea au ajuns partide de factură neo-liberală, s-a implementat teoria neo-liberală şi asupra
sectorului public. Guvernările încep să accepte ideea că libertatea agenţilor economici va duce la
creştere economică. Implicarea statului ar trebui redusă la nivelul asigurării ordinii publice, şi
statul nu ar trebui să se implice în chestiuni economice individuale. În 1980, unele state nu au
mai putut avea un randament economic, nu mai puteau asigura venituri în creştere, astfel a fost
necesară schimbarea de perspectivă idologică. Sectorul privat câştigă teren în detrimentul
sectorului public fiind perceput ca un adevărat motor de creştere economică. Corporaţiile private
ajungeau a fi un tren în condiţia în care ofereau inovare tehnologică, creau locuri de muncă şi
aveau un randament economic pozitiv. Astfel piaţa devine soluţia eficientă pentru alocarea
fondurilor şi nu guvernarea.

Noul managiment public este orientat conform lui Dunleavy şi colaboratorii pe dezagregare,
competiţie şi stimularea performanţei. Pe de altă parte, în opinia lui Lane, contractarea reprezintă
caracteristica de bază a noului managiment public. Conform lui Hood, există 7 direcţii de
reformă propuse de noul managimen public:

1. Managimentul profesional, managerii sunt responsabili de luare deciziilor şi de

rezultatele obţinute, de multe ori acştia trebuie să-şi asume decizii politice nu doar
tehnice. Aceştia ajung să-şi ocupe funcţiile după un plan de guvernare şi îşi aumă public
acest plan, în faţa cetăţenilor.
2. Indicatorii de performanţă şi standardele explicite cu ajutorul cărora se pot măsura
progresele.
3. Controlul outputrilor mai degrabă decât al procedurilor, se pune cel mai mare accent pe
rezultate. Agenţiilor oferindu-se o libertate mai mare.
4. Dezagregarea serviciului public şi fragmentarea în agenţii specializate, ce presupune
divizarea ministerilor a căror activitate cuprinde o arie vastă, în agenţii care funcţionează
în condiţii de autonomie managerială, fiecare fiind responsabilă de furnizarea unor
servicii binedefinite şi organizate.

Funcţiile generale ale managimentului public fiind

- Strategia
- Managimentul financiar şi planificarea;
- Managimentul resurselor umane;
- Managimentul performanţei;
- Managimentul constituenţilor externi: relaţiile cu alte departamente şi instituţii
independente, relaţiile cu presa.
Managimentul reprezintă efortul de atingere a obiectivelororganizaţiei pe baza economiei
resurselor, eficacităţii şi eficienţei.

14. Managimentul strategic

Modelul tradiţional al managimentului public a fost dur criticat pentru atenţia sporită
asupra interiorului organizaţie şi pentru perspectiva sa pe termen lung,, odată cu
introducerea noului managiment public, aceste efecte au fost minimalizate, statul
orientându-se pe strategii cu rezultate pe termen lung. Perspectiva strategică ia în
considerare organizaţia în raport cu mediul în care aceasta funcţionează; stabileşte
scopuri clare pentru organizaţie şi îndepărtează atenţia de la gestionarea operaţiilor de
rutină spre strategii de modelare a viitorului organizaţiei. Preocuparea principală
este aceea de a poziţiona organizaţia astfel încât să facă faţă incertitudinii care
caracterizează mediul. Deciziile strategice se referă la (adaptat după Johnson şi Scholes,
2002):
- raza de acţiune a activităţilor organizaţiei;
- adecvarea activităţilor organizaţionale la mediu;
- alocarea şi redistribuirea resurselor majore în cadrul organizaţiei;
- valorile, aşteptările şi obiectivelor împărtăşite de cei care influenţează strategia;
- direcţia pe termen lung a organizaţiei;
- implicaţiile schimbărilor operaţionale în interiorul organizaţiei.

Conform acestui model, toate deciţiile sunt de natură politică şi sunt aşteptate de la oamenii
politici. Strategiile pe termen lung trebuie însă să fie o preocupare a administraţiei pentru
că politicienii nu sunt neapărat în poziţia să dezvolte strategii pe termen lung – ei se schimbă la
4-5 ani şi au nevoie de rezultate imediate pentru a câştiga capital electoral. Urmărin un fir logic,
fiecare activitatea ar trebui să ducă la atingerea unui anumit obiectiv, iar odată atins acesta
trebuie să conducă la atingerea sopului.

Cu părere de rău, în România, orientarea strategică pe termen lung a administraţiei publice nu se

prea bucură de un mare succes, politicul este mult mai mult preocupat de interesul personal şi nu
cel colectiv, scopurile sunt foarte generaliste, se încearcă demararea activităţilor pe termen scurt
(ca să fie vizibil până la următoarea campanie electorală). Cum spunea Sartori despre
democraţie: „o democraţie interpretată greşit va ajunge să funcţioneze greşit”, acest lucru este
valabil şi pentru managimentul public în România.

15. Etape în evoluţia planificării

Există 5 etapa în evoluţia planificării:

a. Controlul financiar şi crearea bugetului (forme limitate de planificare, ai un buget
fix);
b. Planificarea pe termen lung, este infoncţional atunci când mediul este foarte dinamic
şi este foarte competitiv;
c. Planificarea strategică a afacerii/Planificarea organizaţiei ca un tot întreg/Planificarea
în sectorul public

16. Modele de planificare strategică în sectorul public

Modelul de planificarea strategică în sectorul public după Olsen şi Eadie:
- Formularea de către managementul executiv al organizaţiei de misiuni şi
scopuri şi asigurarea cadrului în care sunt dezvoltate strategiile – „ţintele” către care
se îndreaptă strategiile.
- Evaluarea mediului cu scopul de a identifica factorii în funcţie de care trebuie
formulate strategiile organizaţiei.
- Auditul intern care inventariază şi evaluează atuurile şi slăbiciunile organizaţiei.
- Formularea, evalurea şi selectarea strategiilor.
- Implementarea şi controlul planului strategic.

Modelul de planificarea strategic ăn sectorul public după Osborne şi Gaebler

- Analizarea situaţiei interne şi externe organizaţiei.

- Diagnoza, identificarea chestiunilor esenţiale cu care se confruntă organizaţia.
- Definirea misiunii fundamentale a organizaţiei.
- Articularea scopurilor de bază ale organizaţiei.
 - Crearea unei viziuni; cum arată succesul.
- Dezvoltarea unei strategii pentru a realiza viziunea şi scopurile.
- Stabilirea unor repere temporale; a unui orar.
- Măsurarea şi evaluarea rezultatelor.
Bryson a elaborat propriul model în 1988 după cum urmează:
- Iniţierea şi acordul asupra unui proces de planificare strategică.
- Identificarea mandatelor organizaţiei în raport cu legea. Identificarea exactă a
misiunii unei organizaţii publice este dificilă şi, uneori, intenţionat vagă, deşi în
ultimul timp există o presiune academică şi politică pentru clarificarea misiunilor
organizaţiilor publice
- Clarificarea misiunii şi valorilor organizaţiei. Clarificarea misiunii face ca oamenii
din organizaţie să ştie sigur ce ar trebui să facă şi ce ar trebui să înceteze să mai facă.
- Evaluarea mediului extern. Referitor la evaluarea mediului extern, organizaţiile
publice sunt diferite de cele private. Firmele au slabe legături politice şi pieţe foarte
clar definite. Firmele se orientează după oportunităţi, iar organizaţiile publice sunt
conduse de ameninţări. Primele sunt pro-active, iar cele din urmă sunt re-active.
- Evaluarea mediului intern. Această evaluare este dificilă pentru că poate fi
interpretată ca o critică directă la adresa conducerii.
- Identificarea chestiunilor strategice cu care se confruntă organizaţia. Chestiunile
strategice sunt cele care privesc slăbiciunile interne şi externe şi oportunităţile
viitoare.
- Formularea strategiilor de abordare a chestiunilor strategice.
- Stabilirea unor viziuni eficiente asupra organizaţiei pentru viitor. Viziunea
permanentă este mai vagă decât misiunea, dar Bryson nu ne spune exact cum putem
diferenţia viziunea de misiune.

17. Principii ale managimentului strategic

Bozeman şi Straussman afirmă că managementul strategic se ghidează după 4 principii:

1. preocupare pentru ceea ce se întâmplă pe termen lung;
2. integrarea scopurilor şi obiectivelor într-o ierarhie coerentă;
3. recunoaşterea faptului că planificarea şi managementul strategic nu se auto-
implementează, nu vin de la sine;
4. o perspectivă externă care are rolul nu de a se adapta la mediu, ci de a
anticipa şi modela schimbările mediului. Managementul strategic public are un
element în plus faţă de cel privat: gândirea strategică trebuie să fie conştientă de
exercitarea autorităţii politice.

Conform lui Eadie, managementul strategic include:

1. orientarea către acţiune – să te asiguri că fiecare document are incluse procese de
implementare, planuri de acţiune detaliate, orare, responsabilităţi şi costuri;
2. importanţa design-ului – corelarea rezultatelor dorite cu procesele care ar trebui să
îndeplinească respectivele rezultate astfel încât ceea ce realizează o organizaţie prin
intermediul procesului de management strategic şi timpul în care obţine respectivele
rezultate să fie în mod evident şi real legate de abilităţile acesteia, inclusiv de resursele
umane şi financiare;
3. importanţa factorului uman.