Este o teologie în Biserică numită apofatică sau negrăită (Sfântul Talasie Libianul, Filocalia,

vol. IV). Ea propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin ceea ce poate spune mintea, ci prin ceea ce e
mai presus de minte. Ea e cea mai înaltă teologie de sub cer şi face minţile iscoditoare să nu
mai iscodească despre Dumnezeu. Căci ea zice: Ce este Dumnezeu, minte? Nu! Dumnezeu este
izvor a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Ce este Dumnezeu, putere? Nu-i putere.
Dar ce? Este Dumnezeul puterilor, izvor a toată puterea. Ce este Dumnezeu, frumuseţe? Nu!
Dumnezeu este izvor a toată frumuseţea şi mai presus de toată frumuseţea. Ce este Dumnezeu,
bunătate? Nu! Dumnezeu este izvor a toată bunătatea şi mai presus de toată bunătatea. Ce este
Dumnezeu, milă? Nu-i milă. E izvor a toată mila şi mai presus de toată mila. Ce este
Dumnezeu, înţelepciune? Nu! Este izvor a toată înţelepciunea şi mai presus de toată
înţelepciunea. Ce este Dumnezeu, pronie (adică purtare de grijă)? Nu! E izvorul a toată pronia
şi mai presus de toată pronia. Astfel se odihneşte mintea când spune că Dumnezeu e mai presus
de minte.
De ce nu s-a pus la această sărbătoare slavoslovie mare? Pentru că spun dumnezeieştii
Părinţi: „Nici îngerii Tăi, Doamne, nici Heruvimii Tăi, nici Serafimii nu Te pot slăvi după
vrednicie”. Ca să ne smerim, punem o slavoslovie de zi la această negrăită sărbătoare, ca să arătăm că
nu putem să slăvim pe Dumnezeu după putere şi după cuviinţă, adică după cum ar merita să-L slăvim.
Că de am avea limbi şi minţi îngereşti şi de Heruvimi, tot n-am putea să-l slăvim pe Dumnezeu
cu atâta slavă cât trebuie să-I dăm Lui şi câtă slavă are El. Nici îngerii şi nici oamenii nu pot să
slăvească Sfânta Treime după mărimea Ei şi după cinstea Ei, care o are în Sine ca Dumnezeu cel
nemărginit întru slavă, şi la a Cărui slavă nu putem ajunge cu limbile cele de ţărână şi cu minţile cele
slabe ale noastre.

După teologia apofatică, tace şi amuţeşte şi-L propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin cuvânt, ci prin
altceva. În teologia apofatică, mintea proslăveşte Sfânta Treime numai prin frică şi minunare şi tăcere.
Se înspăimântă de oceanul negrăit al fiinţei lui Dumnezeu, se minunează şi tace. Căci noi cinstim pe
Dumnezeu prin cuvânt până la un loc, iar mai departe prin spaimă şi minunare şi tăcere. Atunci ne
dăm seama că Dumnezeu e negrăit, că e Dumnezeu a toată mintea şi mai presus de toată mintea.

Dar este şi o teologie numită catafatică, sau afirmativă, sau pozitivă. Ea spune tot ce se poate vorbi de
Dumnezeu în mod pozitiv. În această teologie noi zicem aşa: Dumnezeu e atotbun, atotmilostiv,
atotîndurat, atotputernic, atotştiutor, nemărginit, neînscris împrejur, şi celelalte.