O.R.L. si nursing O.R.L.

C4 FARINGOLOGIE

Structura faringelui

Faringele este un conduct musculo-fibros, situat între baza

craniului şi marginea inferioară a cartilajului cricoid şi corespunde ca
limită inferioară celei de-a VI-a vertebre cervicale. Dimensiunea este
de 12-13 cm la adulţi şi este format din trei etaje principale:

 Nazofaringele (numit şi epifaringe, cavum sau rinofaringe) se

întinde de la baza craniului superior până la nivelul unui plan imaginar
care trece prin palatul moale. Elementele anatomice importante de la
acest nivel sunt:
o Anterior: orificiile coanale, pe unde comunică cu fosele
nazale

 Superior: planseul sinusului sfenoidal

 Lateral: orificiul faringian al trompei lui Eustachio.

 Orofaringele (bucofaringe sau mezofaringe) se intinde de la
nivelul unui plan orizontal care trece prin platatul moale pana la
nivelul marginei superioare a epiglotei

 Hipofaringele (sau laringofaringe) se intinde de la nivelul

marginei superiore a epiglotei la nivelul limitei inferioare a cartilajului
cricoid si comunica anterior cu laringele. Inferior se continua cu
esofagul.
Funcţiile faringelui:

Faringele formează o răspântie unde se încrucişează calea

digestivă cu calea respiratorie, având un rol principal în funcţia
acestora.

1. Funcţia de deglutiţie. După ce bolul alimentar s-a deplasat

prin actul voluntar bucal până la nivelul faringelui, depăşind
istmul bucal, mecanismul deglutiţiei devine reflex. Pereţii
musculo-fibrinoşi ai faringelui se contractă, lărgindu-l, iar valul
palatului moale ridicându-se, închid trecerea bolului alimentar
spre rinofaringe. În timpul al doilea se ridică baza limbii, stâlpii
palatini se apropie şi închid istmul bucal, apoi prin deplasarea
înapoi a bazei limbii şi ridicarea laringelui se închide calea
aeriană, iar bolul alimentar va lua calea esofagiană, sub acţiunea
musculaturii constrictoare.

2. Funcţia de respiraţie. Comunicarea largă a rinofaringelui

cu bucofaringele permite aerului săajungă în laringe.
Vascularizaţia şi glandele secretorii ale faringelui ajută la
încălzirea şi hidratarea aerului inspirat.

3. Funcţia de fonaţie. Faringele are rol de cutie de rezonanţă,

cu rol în determinarea timbrului vocii. Orice schimbare în
structura şi motilitatea faringelui detrmină schimbarea timbrului
vocal. La bolnavii cu laringectomie totală (extirparea completă a
laringelui), faringele joacă rolul unui rezervor de aer şi al unui
vibrator.

4. Funcţia de apărare antiinfecţioasă (funcţie

imunologică). Această funcţie este exercitată prinintermediul
inelului Waldayer, format din o serie de structuri de origine
limfatică-ganglionară: tonsila faringiană, tonsilele palatine,
tonsila tubară, tonsila linguală de la baza limbii. Aceste structuri,
 în cazul unei infecţii sunt prima staţie, ele fiind primele care
suferă modificări de tip inflamator. În formaţie completă sunt
prezente pe parcursul copilăriei, ele involuând odată cu vârsta,
doar tonsilele palatine (amigdalele) fiind prezente şi în viaţa
adultă.

5. Funcţia senzorială, de percepţie a gustului

amar. Papilele de la baza limbii, care percep gustul amar, sunt
prezente în număr mult mai mic şi la nivelul faringelui.

Patologia faringelui.

Corpi străini faringieni. Faringele este adesea sediul de fixare a

corpilor străini, datorat faptului căacesta este un tub anfractuos şi
contractil, prin spasmele care se produc reflex la anumiţi stimuli, pot
determina reţinerea şi fixarea corpilor străini la acest nivel. Scăderea
sensibilităţii mucoasei bucale, ingerarea prea rapidă a alimentelor,
tusea spastică, strănutul pot favoriza localizarea corpilor străini la
acest nivel. Localizarea în rinofaringe prin împingerea cu degetul,
strănut, vomă determină tulburări respiratorii, fonatorii, tuse, iar
extragerea lor nu este deloc uşoară. În cazul localizarii la nivelul
bucofaringelui (între amigdale şi pilieri amigdalieni) (oase de peşte,
fragmente de sticlă, bucăţi de lemn, creioane, sârme, broşe, cuie, fire
din peria de dinţi, scobitori) dau senzaţia de înţepătură, disfagie
(înghiţire) dureroasă. Vizibilitatea fiind mai bună la acest nive,
îndepărtarea lor este mai facilă. Corpii străini localizaţi la nivelul
hipofaringelui, mai ales în amigdala linguală sau la gura esofagului
dau disfagie dureroasă, hipersalivaţie, accese de vomă. Din cauza
leziunilor locale ce pot fi determinate de corpul străin apare edem
locoregional cu tulburări respiratorii consecutive.Extracţia acestora se
face cu ajutorul penselor, oglinzii laringiene.
Afecţiuni inflamatorii ale faringelui.

Inflamaţiile acute ale faringelui.

Inflamaţiile acute ale faringelui poartă numele de angine sau faringite

acute. Agenţii patologici cei mai des întâlniţi în cursul anginelor sunt:
virusuri – adenovirusuri, virusuri ale unor boli specifice, oreion,
rujeolă, gripă, poliomielită (angine roşii – are gâtul roşu); ciuperci
(angine albe); bacterii (streptococ).

Angina acută banală (catarală, eritematoasă). Este o afecţiune

sezonieră, una dintre cele maifrecvente forme de angină, fiind legată
de anotimpul rece şi umed, şi de factorii care scad rezistenţa
organismului (aerul viciat, obstrucţiile nazale, alcoolul, fumatul,
pulberile iritative). Afecţiunea este de origine virotică. Debutul se
declară brusc cu dureri de cap, senzaţie de frig, gât uscat, jenă la
deglutiţie, temperatură. La copilul mic apare adesea obstrucţia nazală
din cauza prezenţei concomitente a unei adenoidite acute. La
examenul obiectiv se constată congestie faringiană. Complicaţiile cele
mai frecvente sunt orice, laringiene. Tratamentul este general şi local
şi constă în repaus la pat, izolarea bolnavului, regim hidric,
antitermice şi antiinflamatoare. Antibioterapia este recomandată doar
în cazul suspicionării unei suprainfecţii bacteriene.

Angina eritemato-pultacee. Este

de origine microbiană, produsă cel mai frecvent de streptococul beta
hemolitic de grup A sau grup B, cel mai adesea fiind contactat din
laptele de vacă nefiert. Debutul este brusc cu febră ridicată, frisoane,
durere la nivelul urechii şi gâtului şi senzaţie de arsură faringiană.Mult
mai puţin frecvent se constată vărsături, constipaţie, limbă păroasă,
respiraţie urât mirositoare (halenă fetidă), dificultate la
deschiderea gurii. La examenul obiectiv se constată amigdale
congestionate cu depozite albe-purulente, noduli limfatici măriţi la
nivelul gâtului (adenopatie satelită). Tratamentul : repaus la pat, regim
hidric, antiinflamatoare, antitermice şi antibioterapie în urma testării la
antibiotice –Penicilina, Eritromicina.

Angina cu false membrane (pseudo-membranoasă). Cauze:

Bacilul difteric (angina difterica), Streptococ , Stafilococ ,

Pneumococ. Angina difterica este forma grava de angina care
debuteaza cu focal amigdalian apoi se extinde in intreaga cavitate
bucala formând membrane aderente la mucoasa, iar tentativa de
indepartare lasă mucoas a sangerânda şi ulcerata. Cauzeaza
numeroase complicatii la nivel pulmonar, neurologic, articular,
miocardita nefrita, insuficienta cardiaca progresiva. Mult mai rară
datorită vaccinarii DTP.

Angina pseudo-membranoasă banala: Clinic pacientul

prezintă febra ridicata >39, stare generalaalterata. Initial angina virala
(congestie faringiana) urmata de suprainfectie bacteriana (strepto,
stafilo, pneumococ) urmând ca apoi să devine alba, pultacee,
pseudomembranoasa. Falsele membrane nu depăşesc faţa interna a
amigdalei si nu sunt aderente la mucoasa . Adenita inflamatorie
reactiva. Complicatii loco-regionale si generale (septicemia).
Tratamentul : Penicilina.

Complicatiile anginelor. În unele forme mai severe de angina sau în

cazul în care pacientul nu urmează nici un tratament pot apare
complicaţii:

 Loco-regionale: supuraţii faringiene şi perifaringiene

 De vecinătate: otite, sinuzite, laringite

 Generale: septicemii cu abcese metastatice perinefritic sau

determinări la distanţă – glomerulonefrite, endocardite, reumatism
articular acut.

Flegmonul periamigdalian este o colecţie purulentă care se dezvoltă

între capsula amigdaliană şiperetele lateral al faringelui. O angină
complicată cu apariţia flegmonului periamigdalian determină creşterea
febrei în jurul valorii de 39° C greu responsivă la antitermice.
Bolnavul prezintă o durere accentuată unilaterală, exacerbată de
deglutiţie. Disfagia este progresivă, apare trismusul şi sialoreea,
precum şi imposibilitatea de a înghiţi saliva. Vocea devine
caracteristică – voce faringiană, flegmonoasă. Local se observă
asimetria orofaringelui cu tumefierea şi bombarea velo-amigdaliană de
o parte. La palparea ganglionară se poate decela adenită
submandibulară unilaterală.

Cel mai frecvent germene determinant al anginelor acute este

streptococul beta hemolitic de grup A, deseori incriminat în
declanşarea crizei dereumatism articular acut. Focarul anginos sau
amigdalita cronică determină pe cale reflexă reacţii rapide la nivelul
articulaţiilor, mecanism la care se adaugă şi efectul toxic al
streptococului. Toxinele eliberate de

Streptococul beta Hemolitic de grup A pătrund în circulaţia generală

determinând formarea de anticorpi specifici (decelabili

în analizele de laborator prin valoarea ASLO = anticorpi anti Strepto-

lizină O). În timpul acutizărilor amigdaliene cantitatea de anticorpi
creşte datorită răspunsului organismului la microb, iar prin conflictul
Antigen-Anticorp apare o reacţie cu eliminarea de produşi toxici
pentru articulaţii, parenchim renal sau pereţii vaselor sanguine. Ca
prima intenţie terapeutica este asanarea focarelor de infecţie sub
protecţie antibiotică (amigdale, carii dentare, etc).
Acelaşi mecanism este incriminat şi în cazul nefritelor acute.
Glomerulonefrita acuta poststreptococică debutează de obicei brutal
cu un sindrom edematos (edem moale, alb, decliv, lasă godeu).
Sindromul urinar se manifestă prin oligurie sau albuminurie,
cilindrurie şi hematurie macroscopica. Ureea sanguină este normală,
tensiunea arterială uşor crescută. Nefrita acută se vindecă sub
tratament corect fără sechele însă se poate repeta. În unele cazuri se
poate croniciza.

Inflamaţiile cronice ale faringelui

Faringita cronica. Inflamaţia cronică a faringelui reflectă lupta

necontenită dintre diferiţii agenţipatogeni exteriori şi formaţiunile
limfoide lae inelului Waldayer (prima staţie de apărare împotriva
infecţiilor). În funcţie de gradul şi întinderea procesului inflamator,
inflamaţia cronică faringiană poate avea caracter difuz sau localizat.
Faringita cronică defineşte inflamaţia difuză la nivelul faringelui.
Factori cauzatori: supuraţiile nazale şi sinusale, infecţiile dentare şi
amigdaliene, toate afecţiunile care detemină obstrucţie nazală, si astfel
pacientul este nevoit să folosească respiraţia orală (respiră pe gură); în
plus, folosirea excesivă a vocii, abuzul de alcool, condimente, tutun,
poluarea mediului pot avea un efect cauzator al faringitei cronice.

Simptomatologia: senzaşii de uscăciune a gurii, usturimi sau

mâncărimi în gât, jenă la deglutiţie sau senzaţia de „nod în gât” sau
corp străin. Toate aceste manifestări sunt mai accentuate dimineaţa la
trezire, când bolnavul efectuează „toaleta gâtului”. În cursul zilei
fenomenele se liniştesc, şi se reintensifică în cursul serii , datorită
expunerii la factori iritativi favorizanţi: oboseală vocală, fumat,
atmosferă poluată. Tratamentul impune o igienă faringiană în sensul
că trebuie să înghită repetat, să evite hemajul, repaus vocal. Pentru
calmarea senzaţiilor locale se recomandă soluţii saline, inhalaţii
emoliente, badijonări cu glicerină iodată (în faringita catarală), cu
soluţii slabe de nitrat de argint în faringita hipertrofică sau cu soluţie
uleioasă de vitamina A sau glicerină iodată în faringita atrofică. Calea
de administrare a medicamentelor pentru a ajunge la faringe este cea
nazală sub formă de instilaţii, inhalaţii, pulverizaţii, aerosoli. Aceste
procedee terapeutice sunt utilizate în staţiuni balneoclimaterice
Govora, Slănic Moldova, Herculane, cu ape sulfuroase în faringitele
catarale şi cu ape iodate în faringitele atrofice (terapia cu ape minerale
denumindu-se crenoterapie). Este indicată cura heliomarină sau
limatoterapia şi călirea organismului prin educaţie fizică, sport. Având
în vedere multitudinea de factori care determină faringitele este
imperios necesară asanarea acestora.

Amigdalita cronică. Este inflamaţia cronică a amigdalelor palatine,

consecutivă anginelor repetate. Cronicizarea este favorizată de
structura criptică a amigdalelor, obstrucţia nazală, bolile infecto-
contagioase, terenul limfatic şi alergic, atosfera poluată. Această
afecţiune este frecventă în copilărie, mai rar în adolescenţă şi perioada
de adult.

Anginele recidivante deşi sunt bilaterale prezintă totuşi tendinţa de a fi

mai manifeste constant de aceeaşi parte. Evoluţia anginelor (5-6 zile)
este scurtată prin tratamente antiinfecţioase dar se complică frecvent
cu supuraţii locale sau perifaringiene (adenoflegmoane cervicale). La
angină se pot asocia fenomene la distanţă - cefalee, artralgii, mialgii,
lumbalgii, tumefieri articulare, sau chiar a unor complicaţii focale -
glomerulonefrită, reumatism poliarticular, endocardite acute,
valvulopatii.

Pot determina şi alte afecţiuni la distanţă : coree, urticarie,

migrenă, eczeme, eritem nodos, purpură, maladia Basedow, diabet
insipid. Simptomele acuzate de bolnav constau din jenă în gât,
senzaţie de corp străin, tuse seacă, halenă fetidă, expulzarea de dopuri
cazeoase cu aspect de chit.

Amigdalita cronică hipertrofică moale sau simplă datorită

hiperplaziei foliculilor limfatici amigdalieni. Este întâlnită la copilul
mic, de vârstă preşcolară. Amigdalele sunt mărite de volum, palide,
moi, depresibile şi determină tulburări mecanice de respiraţie,
deglutiţie şi fonaţie, tulburări auriculare (hipoacuzie prin astuparea
trompei) şi tulburări reflexe (tuse uscată, iritativă). Hipertrofia moale
este simetrică şi asociată cu vegetaţiile adenoide.

Amigdalita hipertrofică dură este determinată de proliferarea

ţesutului conjunctiv amigdalian ; esteîntâlnită la adult. Amigdalele
mari, roşii, ferme sau renitente, cu cripte vizibile produc acelaşi tablou
clinic ca şi forma precedentă la care se adaugă şi elementul infecţios
(amigdalite acute cu repetiţie).

Amigdalita cronică scleroatrofică apare în urma invadării cu ţesut

scleros a amigdalelor şi reprezintă forma cea mai periculoasă de
amigdalită cronică, cu diseminări toxiinfecţioase la distanţă
(reumatism, glomerulonefrită).

Amigdalita cronică cazeoasă sau criptică este întâlnită la copii după

7 ani şi la adult şi se caracterizează prin prezenţa dopurilor cazeoase,
fetide în cripte. În anumite situaţii (deshidratarea şi infiltraţia calcară a
concreţiunilor cazeoase) cazeumul intracriptic se poate transforma în
calculi amigdalieni sau amigdaloliţi.

În toate formele pilierii anteriori sunt congestionaţi iar prin compresia

amigdalelor dopurile cazeoase sunt bine evidenţiate ori din cripte se
elimină un lichid purulent cu aspect lăptos. Adenopatia regională
subangulomandibulară este prezentă constant. Amigdala palatină
poate să fie etichetată drept focar de infecţie pe baza criteriilor clinice
(amigdală sclero-atrofică, cazeumul şi secreţia purulentă în cripte,
apăsarea dureroasă unilaterală pe pilierul anterior, roşeaţa pilierului
anterior, ganglionul amigdalian satelit subangulomandibular şi
examenele de laborator - VSH crescut, hiperleucocitoză, examenul
bacteriologic al produselor patologice de pe suprafaţa amigdalelor sau
din profunzimea criptelor, ASLO ridicat ). Se consideră că focarul
infecţios amigdalian este cel mai frecvent întâlnit în organism 60-
70%, urmează cel dentar 20-30% şi apoi cel sinuzal 2-6%.
Complicaţiile la distanţă ale focarului amigdalian se produc prin
mecanisme diverse. Prin bacteriemie sau septicemie germenele
responsabil ajunge în curentul sangvin şi se fixează la distanţă în
ţesuturi determinând metastaze infecţioase (septico-pioemie). În alte
cazuri germenele rămâne în focar şi numai toxina lui este vehiculată la
distanţă. Acest mecanism explică complicaţiile nervoase ale difteriei.
Infecţia focală explică tulburările renale, endocardice şi articulare prin
două mecanisme : alergic şi neuroendocrin. După mecanismul alergic
exotoxinele microbiene sau germenele specific (streptococul) produc
în organism anticorpi. La o nouă descărcare din focar apare un conflict
între microbi sau toxinele lor şi anticorpii specifici formaţi anterior,
care provoacă reacţii fluxionare în articulaţii, parenchimul renal şi în
endocard. După mecanismul neuroendocrin focarul amigdalian
declanşează excitaţii ale filetelor nervoase din jur care determină un
dezechilibru al hormonilor hipofizari şi suprarenalieni cu răspunsuri
reflexe patologice ca vasoconstricţie renală, în articulaţii şi în
endocard. Tratamentul amigdalitei cronice şi a focarului de infecţie
amigdalian este de elecţie cel chirurgical - amigdalectomie, sub
protecţie de antibiotice.

Indicaţiile amigdalectomiei sunt:

 Amigdalite repetate cu streptococ beta hemolitic de grup A

confirmate bacteriologic sau cu aspect clinic sugetiv dacă determină: 7
episoade în ultimul an SAU 5 episoade/an în ultimii 2 ani SAU 3
episoade/an în ultimii 3 ani.

 Abces periamigdalian

 Respiraţie dificilă prin unirea pe linia mediană a amigdalelor

hipertrofiate (apnee de somn, malocluzie dentară)

 Amigdale asimetrice cu ulceraţii

 Halenă fetidă cu eliminarea din cripte de cazeum persistent.

Adenoidita cronică

Vegetaţiile adenoide sau adenoidita cronică reprezintă inflamaţia

cronică însoţită de hiperplazia amigdalei faringiene a lui Luschka. În
mod normal, la copii, amigdala epifaringiană prezintă dimensiuni
moderate şi regresează spontan spre pubertate. În perioada primei
copilării (3-6 ani) se produc frecvente infecţii ale ţesutului limfoid de
la nivelul faringelui. Limfatismul şi infecţiile repetate sunt factorii
care predomină în formarea vegetaţiilor adenoide. Limfatismul este o
diateză adesea familială, care se manifestă printr-o reacţie limfoidă
exagerată atât la nivelul inelului limfatic Waldeyer, cât şi la diverse
grupe ganglionare sau ţesuturi şi organe ca ficatul şi splina. Corizele
banale, infecţiile repetate ale rinofaringelui în boli infectocontagioase,
condiţiile de alimentaţie şi igienă, climatul umed şi rece fac parte tot
din factori favorizanţi ai infecţiei rinofaringiene. La şcolari vegetaţiile
adenoide sunt asociate cu amigdalita cronică hipertrofică în proporţie
de 14-50%. La pubertate amigdala faringiană se atrofiază încât la adult
mucoasa rinofaringelui este netedă, fără ţesut limfatic. Ţesutul limfatic
hiperplaziat din adenoidita cronică poate fi dispus sub forma unui strat
subţire ce ocupă toată bolta rinofaringelui sau sub formă globuloasă cu
aspect pseudotumoral bine delimitat median. După volum, vegetaţiile
adenoide pot fi : mari (astupă complet coanele), mijlocii (obstruează
parţial orificiile coanale) şi mici (situate numai pe bolta
rinofaringelui). Din punct de vedere clinic se manifestă prin obstrucţie
nazală şi infecţii repetate. Copilul ţine gura deschisă, respiră
zgomotos, sforăie în somn, se alimentează greu, sugarul nu poate
suge. Vocea este nazonată – rinolalie închisă. Afirmativ prezintă
infecţii rinofaringiene şi de vecinătate ( corize, rinite mucopurulente,
sinuzite, otite catarale supurate, amigdalite, laringite, traheobronşite).
Copiii fac pusee febrile nejustificate sau sindroame febrile prelungite,
prezintă anorexie, enurezis nocturn, tulburări dispeptice, apatie cu
tulburări de atenţie şi concentrare cu randament scăzut la învăţătură
(aprosexie sau inapetenţă intelectuală). La examenul obiectiv se
observă aspectul patognomonic al feţei (faciesul adenoidian) cu obrajii
palizi şi turtiţi transversal, buza superioară ridicată descoperind dinţii
de sus care sunt încălecaţi, vicios implantaţi, buza inferioară atârnă
inertă, privirea pierdută, lipsită de expresivitate. Bucofaringoscopia
arată bolta palatină ogivală, implantarea vicioasă a dinţilor, hipertrofia
moale a amigdalelor palatine, secreţii mucopurulente pe peretele
posterior faringian ce coboară din cavum. Rinoscopia anterioară
evidenţiază septul nazal deviat, fose nazale strâmtate şi pline de
secreţii mucopurulente. Rinoscopia posterioară arată forma,
dimensiunile şi aspectul vegetaţiilor. Otoscopia vizualizează timpane
rozate , retractate datorită tulburărilor de permeabilitate ale trompei.
Copilul adenoidian prezintă modifocări scheletale la nivelul toracelui
-torace cu stern proeminent şi turtit lateral - pectus galinatus ,
deformări costale , ale coloanei vertebrale – cifoze, scolioze;
abdomenul este mărit de volum existând o disproporţie între torace şi
membrele superioare care sunt nefiresc de lungi (aspect de păianjen).

Complicaţiile generate de vegetaţiile adenoide sunt :

 complicaţii infecţioase - adenoidite acute , amigdalite acute ,

rinosinuzite mucopurulente , laringite , traheobronşite ,
bronhopneumonii , abces retrofaringian.

 complicaţii oculare - blefarite , conjunctivite , ulceraţii corneene

 complicaţii ganglionare - adenite acute cervicale care determină

contractura musculaturii vecine - torticolis rinofaringian

 complicaţii digestive prin piofagie - gastrite , gastroenterite ,

apendicite
 complicaţii reflexe - enurezis nocturn , astm infantil , laringite
striduloase
 complicaţii la distanţă - reumatism poliarticular ,
glomerulonefrita
 complicaţii endocrine - întîrziere în creştere.

Prognosticul vegetaţiilor adenoide este strict dependent de

precocitatea intervenţiei chirurgicale.Tratamentul adecvat este cel
chirurgical şi constă în îndepărtarea vegetaţiilor care se poate efectua
la orice vîrstă.

Traumatismele faringelui

Faringele poate fi lezat pe cale internă sau externă. Pe cale internă se

produce traumatizarea sa prin ingerare voluntară sau accidentală de
substanţe corozive care produc edem local reacţional , tulburări
respiratorii şi de deglutiţie.

Arsurile faringelui pot fi provocate de absorbţia voluntară sau

accidentală a unor substanţe chimice ( sodă caustică) , de un jet de
vapori fierbinţi sau de gaze iritante. Subiectiv : durere foarte vie , care
ulterior se atenuează.Funcţie de cantitatea şi concentraţia agentului
cauzal se pot produce arsuri de 4 grade :

 gradul l eritem al mucoasei

 gradul ll bule sau vezicule pline cu lichi citrin
 gradul lll coagularea şi necrobioza corionului mucoasei
 gradul lV carbonizarea profundă a ţesutului.

Tratamentul arsurilor se face cu gargarisme locale alcaline şi

antiseptice , administrare de antialgice , iar în cazul leziunilor
profunde pentru a evita infecţia bacteriană se administrează antibiotice
pe cale generală.
Înţepăturile de viespe pot fi extrm de grave prin edemul alergic care
se instalează rapid la nivelulhipofaringelui ; apar fenomene dramatice
de insuficienţă respiratorie acută care poate periclita viaţa bolnavului.
Tratamentul în acest caz trebuie să fie energic , cu antiedematoase.

Tot pe cale endofaringiană se pot produce plăgi ale mucoasei aşa cum
se întîlnesc la copiii care ţin în gură obiecte ascuţite (creion) şi la care
, prin cădere se produc leziuni ale mucoasei palatului , amigdalei ,
peretelui posterior. Tratamentul constă în dezinfecţia plăgii şi sutură.
Pe cale externă , faringele poate fi traumatizat în accidente de muncă ,
de circulaţie , tentative de suicid în care se produce secţionarea
părţilor moi ale gîtului , laringelui şi hipofaringelui traumetism
deschis faringo-laringian.

Recunoaşterea cointeresării faringiene se face pe prezenţa salivei în

plagă. Tratamentul se face în clinica O.R.L. şi constă în explorarea şi
sutura plăgii la care se adaugă tratament antibiotic , şi antialgic.

Corpi străini faringieni

Faringele fiind un tub musculo-membranos se poate contracta

reflex şi astfel poate reţine o serie de corpi străini. Aceştia se pot
localiza în oricare dintre cele trei etaje ale faringelui : rino- , oro- ,
hipofaringe. De oprirea corpilor străini în faringe sunt responsabile
accesele de tuse, strănut , rîs care survin în timpul alimentaţiei;de
asemenea mîncatul în grabă cu masticaţie insuficientă şi greşitul
obicei de a ţine în gură materialele cu care lucrează(tapiţeri , tîmplari ,
croitori , cizmari). Corpii străini ascuţiţi se inclavează în ţesutul
amigdalian (amigdalele palatine şi linguală) iar restul corpilor străini
se opresc în valecule , sinusuri piriforme. În cavum , corpii străini
ajung prin proiectarea lor în timpul alimentaţiei prin tuse , rîs , strănut
sau vomă. Simptomatologia este neplăcută şi este reprezentată de
înţepături , jenă la deglutiţie , durere , disfagie , sialoree. Sediul
corpului străin este stabilit prin buco-faringoscopie , rinoscopie
posterioară şi laringoscopie directă sau indirectă. Extragerea corpilor
străini se face cu pense adecvate, după anestezie locală.

Tumorile faringelui

1. TUMORILE RINOFARINGELUI
TUMORI BENIGNE
ANGIOFIBROMUL NAZOFARINGIAN JUVENIL

Este cea mai importantă tumoră benignă cu localizare faringiană ; se

întîlneşte aproape exclusiv la băieţi în perioada de pubertate fiind
numită şi tumora pubertăţii masculine. Se dezvoltă din ţesutul fibro-
cartilaginos ce acoperă vertebra cervicală superioară de unde
protuberează în rinofaringe şi uneori în nas. Se extinde în fosele
nazale , fosa pterigo-palatină , fosa temporală şi endocraniu.
Dezvoltarea tumorii este în legătură cu tulburări endocrine ale
pubertăţii şi adolescenţei(scăderea 17-cetosteroizilor în urină).Este o
tumoră fibroasă , bine vascularizată (prezintă canale venoase ,
veritabile lacuri vasculare, căptuşite cu un endoteliu aplatizat ceea ce
îi conferă un caracter foarte hemoragic motiv pentru care Sebilean a
denumit-o tumora sîngerîndă a pubertăţii masculine. Din punct de
vedere histologic este benignă dar prin evoluţia clinică este malignă.
Diagnosticul pozitiv se sprijină pe simptomatologie , semne obiective
şi examene paraclinice. Debutul este insidios cu obstrucţie nazală
unilaterală însoţită de epistaxis repetat , hipoacuzie , rinolalie închisă ,
tulburări de gust şi de miros. Insuficienţa respiratorie nazală nu
cedează la tratamentele obişnuite ci se accentuează treptat şi devine
bilaterală. Simultan , apare rinoree purulentă , cefalee şi anemie
marcată datorată sîngerărilor nazale repetate.

Prin invadarea organelor vecine se produc deplasarea globului ocular ,

exoftalmia , lărgirea rădăcinii nasului şi deformări faciale
impresionante (“faţă de broască”). La rinoscopia anterioară şi
posterioară se pun în evidenţă în fosa nazală şi în cavum mase
tumorale roşietice-violacee , bine delimitate , care nu aderă la
structurile vecine (sept , cornete) pe care le împinge şi deformează.
Aprecierea gradului de extensie tumorală se face prin examen
radiologic care precizează starea cavităţilor anexe şi în special a
sinusului sfenoidal care este frecvent invadat de prelungirile
tumorale.Pentru aceasta , se practică radiografii de faţă şi profil ,
politomografii , tomografie computerizată , rezonanţă magnetică
nucleară. Arteriografia urmată de embolizare este utilă în scop
diagnostic dar şi terapeutic preliminar. Netratat , invadează organele
din jur şi expune la complicaţii. Unicul tratament de care beneficiază
este cel chirurgical – ablaţia tumorii în totalitate.

TUMORI MALIGNE

Este în creştere continuă din punct de vedere al incidenţei şi

afectează în special adulţii şi vîrstnicii. Etiologia este multifactorială şi
sunt discutaţi în special factorii genetici şi virali - virusul Epstein Barr
care produce limfomul Burkitt. Cancerele nediferenţiate se însoţesc de
creşterea numărului de anticorpi direcţionaţi împotriva virusului
Epstein-Barr , număr ce scade după iradierea tumorii şi creşte din nou
în caz de recidivă. Simptomatologia diferă funcţie de stadiul bolii.
Perioada de debut este mult timp lipsită de simptomatologie. Ulterior
apar tulburări auriculare(obstrucţie tubară şi otită seroasă),
respiratorii(criză prelungită cu secreţii ce conţin striuri sanguinolente)
, neurologice (cefalee în cască,nevralgie de trigemen) , ganglionare
(adenopatie subangulomandibulară). În perioada de stare obstrucţia
nazală se accentuează şi tulburările auriculare se amplifică. La
rinoscopia posterioară se observă tumefacţia tumorală în spatele
orificiului faringian al trompei lui Eustachio sau pe bolta rino-
faringelui. În perioada invazivă tumore se extinde în mai multe direcţii
: spre fosele nazale , orbită sau oro-faringe , baza craniului invadînd
stînca temporală. Diagnosticul pozitiv se pune pe baza examenului
cavumului , radiotomografiilor bazei craniului , a scanner-ului şi
biopsiei. Limfoamele maligne neHodgkiniene sînt limfo- sau
reticulosarcoame.Sediul lor este rino faringele şi amigdala palatină.
Determină adenopatii cervicale precoce care pot fi aparent primitive
iar tumora rinofaringiană apare mai tîrziu.Aspectul este neted ,
neregulat , acoperit de mucoasă normală.Examenul rinofaringian
trebuie făcut cu minuţiozitate , sub anestezie locală folosind
ridicătorul de văl sau sonda Nelaton.examinarea cere timp , răbdare
pentru că este dificilă - cavumul reprezintă cutia cu surprize a
specialităţii O.R.L. Rinoscopia posterioară se poate completa cu
fibroscopia flexibilă. Tratamentul de elecţie este radioterapia pe zona
rinofaringelui şi a ariilor ganglionare jugulocarotidiene. Prognosticul
este funcţie de extensia tumorii primare , adenopatia , tipul histologic ,
vîrsta pacientului.

2. TUMORILE BUCOFARINGELUI

Tumorile benigne ale cavităţii bucale şi orofaringelui se localizează

la nivelul limbii , planşeului bucal , lojilor amigdaliene , vălului
palatin şi peretelui posterior.

PAPILOAME se pot localiza pe văl , luetă , pilieri , amigdale.Se

prezintă ca tumori mici , cît un bob de piper , cu aspect muriform ,
mamelonat ,de culoare roşie , pediculate sau cu bază largă de
implantare. Simptomatologia este cea a unui corp străin. Se extirpă
chirurgical , sînt supuse examenului anatomo-patologic pentru că un
anumit potenţial de malignizare.

ANGIOAME situate pe văl , amigdale , limbă , buze;se prezintă ca

nişte tumori netede , roşii sau violacei , depresibile.

TUMORI MIXTE SALIVARE localizate pe văl şi bolta palatină, se

dezvoltă din glandele salivare accesorii şi au aspectul unor tumori
rotunde acoperite de mucoasă normală care bombează iar la palpare au
consistenţă renitentă. Se decolează şi se extirpă pe cale endobucală.

TUMORA TIROIDIANĂ sub formă de guşă aberantă sau accesorie

situată la baza limbii ca urmare a necoborîrii tiroidei , parţial sau în
totalitate.Are simptomatologie de corp străin situat în dreptul
hioidului. La buco-faringoscopie apare o formaţiune rotundă situată pe
linia mediană şi care ocupă parţial valeculele.

RANULA sau GRENUETA este o tumoră chistică a glandei

sublinguale care apare prin obstrucţia canalului excretor şi este situată
în planşeul bucal avînd un aspect translucid , albăstrui şi consistenţă
moale ,renitentă. Se extirpă chirurgical.

Tumorile maligne ale bucofaringelui.

Sunt aproximativ egale ca incidenţă cu cancerul laringian şi reprezintă

aproximativ 40% din totalitatea cancerelor faringiene. Tipul histologic
este în legătură directă cu structura anatomică. La nivelul amigdalelor
palatine , vălului , peretelui posterior şi bazei limbii , din ţesutul
epitelial pavimentos stratificat se dezvoltă carcinomul epidermoid. La
nivelul palatului moale se găsesc glande salivare şi apar adenoame
chistice şi adenocarcinoame. Amigdalele palatine şi linguale au ţesut
limfoid şi aici apar limfoepitelioame.

NEOPLASMUL LIMBII

Poate cuprinde numai porţiunea mobilă a organului pînă la “V-ul”

lingual;poate interesa numai baza limbii (porţiunea din spatele “V”-
ului lingual) sau poate prinde concomitent ambele porţiuni.
Simptomatologia diferă după localizarea iniţială a tumorii. La început
apar vagi dureri ale limbii care se accentuează pe parcurs , sialoree
sanguinolentă , tumefacţia regiunii linguale afectate , disfagie ,
limitarea mişcărilor limbii , halenă fetidă , hemoragii linguale. Ulterior
apar metastaze ganglionare regionale. Diagnosticul este simplu pentru
că limba este un organ care se examinează uşor.Tumora apare ca
muguri cărnoşi sau ca ulceraţie sîngerîndă situată pe marginile limbii
şi poate fi eronat etichetată ca ulceraţie dentară. Bolnavul acuză jenă
la masticaţie şi arsuri ale limbii. Confirmarea anatomopatologică este
obligatorie. Tratamentul este chirurgical - rezecţia cuneiformă ,
evidare ganglionară cervicală urmată de cobaltoterapie şi
chimioterapie. Dacă cancerul este întins sunt necesare rezecţii
mutilante.

Prognosticul este nefavorabil.

3. TUMORILE HIPOFARINGELUI

Se localizează la nivelul sinusului piriform. Apare predominat la sexul

masculin. Pentru că există două sinusurI piriforme prin care trece
bolul alimentar iar cancerul se localizează numai la unul , boala este
mult timp asimptomatică. De multe ori adenopatia cervicală este cea
care aduce pacientul la medic. În faza iniţială se constată doar stază
salivară în sinusul piriform respectiv.În perioada de stare apare
disfagia şi otalgia reflexă. În faze avansate tumora invadează gura
esofagului şi laringele. Macroscopic tumora este ulcero-vegetantă ,
interesînd fie versantul laringian al sinusului,fie peretele extern , fie
cel posterior ; tumora poate bloca spaţiul piriform în totalitate. La
contactul cu tubul de directoscopie tumora este foarte sîngerîndă.
Tratamentul este oncologic prin chimioterapie şi iradiere .
Prognosticul este nefavorabil.