) BILATERAL THEOLOGICAL DIALOGUES OF ORTHODOX CHURCHES – A GENERAL

INTRODUCTION 1
Fr. Viorel Ionita

Biserica ortodoxă are o experiență îndelungată de dialog cu alte tradiții creștine, deși
dialogurile sau mai bine spus conversațiile din trecut au avut un caracter specific, fiind fie motivate
de interesul politic sau realizate de teologi individuali.

Dialogurile teologice inițiate în a doua jumătate a secolului XX sunt specifice, în primul

rând pentru că ele se desfășoară în numele și cu participarea tuturor Bisericilor Autocefale
Ortodoxe, precum și la nivel bilateral cu bisericile partenere respective. O importanță deosebită
pentru aceste dialoguri teologice au fost deciziile Conferințelor Pan-Ortodoxe, care au început în
1961, după o pregătire temeinică sub conducerea Patriarhiei Ecumenice. Scopul inițial al acestor
conferințe a fost să se pregătească pentru Consiliul Ortodox, care să ia în considerare noi decizii
pentru viața bisericilor ortodoxe. La prima conferință pan-ortodoxă (24 septembrie - 1 octombrie
1961, Rhodos, Grecia), relațiile cu celelalte biserici au fost luate în considerare în funcție de poziția
bisericilor respective în raport cu Biserica Ortodoxă2:

1. Studiul căilor de apropierea și unificarea Bisericilor într-o perspectivă pan-ortodoxă, cu alte

cuvinte promovarea cooperării inter-ortodoxe.

2. Dezvoltarea relațiilor prietenoase cu "Bisericile orientale antice mai mici, adică cu Bisericile
ortodoxe orientale, în vederea" stabilirii unirii cu ele.

3. Ortodoxia și Biserica Romano-Catolică: a) Studierea punctelor pozitive și negative dintre cele

două Biserici (în credință, în administrație, în activități bisericești - în special propaganda,
prozelitismul, uniatismul și b) Cultivarea relațiilor în spirit de dragoste creștină, cu referire în
special la punctele anticipate în Enciclica Patriarhală din 1920.

4. Ortodoxia și Bisericile și confesiunile emise de Reformă: a) Confesiuni care se află mai departe
de Ortodoxie (1. Luteranism, 2. Calvinism, 3. Metodiști și 4. Alte Confesiuni Protestante), b)
Confesiunile care se apropie de Ortodoxie (1. Biserica Anglicană, 2. Episcopali în general).
Studierea celor mai bune relații de cultivat și a apropierii acestora, în special a Bisericilor
Episcopale și Anglicane, de Biserica Ortodoxă, în lumina ipotezelor existente,
5. Ortodoxia și vechiul catolicism; Dezvoltarea relațiilor cu ei în spiritul fostelor discuții teologice
și a intențiilor și intențiilor lor de a se uni cu Biserica Ortodoxă;

6. Ortodoxia și mișcarea ecumenică.

La conferința pregătitoare de la Belgrad din 1966, fundația a fost pusă pentru un dialog între
bisericile ortodoxe și comuniunea anglicană, precum și între bisericile ortodoxe și bisericile vechi
catolice ale Uniunii Utrecht.

Cea de-a patra conferință pan-ortodoxă (5-15 iunie 1968, Chambésy, Elveția) a hotărât să înființeze
o comisie inter-ortodoxă pentru dialog cu Federația Lumii Luterane (LWF).

Vizita oficială a unei delegații din cadrul Alianței Mondiale a Bisericilor Reformate (WARC) a
Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol din iulie 1979 a marcat pregătirea pentru începerea
dialogului teologic oficial între bisericile ortodoxe și WARC. Astfel, condițiile pentru dialogul
dintre ortodoc și bisericile Reformei au fost date ", continuând numeroasele contacte și conversații
dintre ortodoxie și protestantism din secolul al XVI-lea.

Cele mai detaliate și cele mai importante decizii în legătură cu dialogurile teologice
bilaterale ale Bisericii Ortodoxe la la nivel mondial au fost luate de către cea de-a treia Conferință
preconsiliară Panorthodox (Chambésy, Elveția, 20 octombrie - 6 noiembrie 1986) prin textul
"Relațiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină. Deși acest text trebuie adoptat în cele din urmă
de către Marele și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe, ea poate și ar trebui să servească deja ca
bază pentru dialogurile teologice în desfășurare ale acestei biserici. Acest text stabilește o serie de
orientări pentru continuarea dialogurilor bilaterale, inclusiv rolul și responsabilitatea fiecărei
Biserici Ortodoxe Autocefale. Pe baza acestor decizii Pan-ortodoxe, Patriarhia Ecumenică a luat
inițiative pentru a intra în următoarele dialoguri teologice la nivel mondial: 1) Ortodoxă -
Anglicană (din 1973); 2) Ortodox - Vechiul Catolic (din 1975 până în 1987); 3) Ortodoxă -
Romano-Catolică (din 1980); 4) Federația mondială ortodoxă - luterană (din 1981); 5) Ortodoxă
ortodoxă orientală ortodoxă (din 1985 până în 1993); 6) Alianța Ortodoxă - Lumea Bisericilor
Reformate, începând cu anul 2010, Comuniunea Mondială a Bisericilor Reformate (din 1988).
Cea de-a patra conferință pan-ortodoxă a decis, de asemenea, că dialogul teologic cu
bisericile luterane ar trebui să fie pregătit, într-o primă fază, de bisericile ortodoxe autocefale în
conversații bilaterale cu diferite biserici evanghelice. Prima conferință pan-ortodoxă pre-conciliară
a reafirmat această decizie în 1976.4 Aceasta a stabilit baza panortodoxă pentru dialogurile
teologice bilaterale dintre diferitele biserici ortodoxe și cele evanghelice la nivel regional.5 Pe
lângă aceste dialoguri teologice la nivel regional, trebuie remarcat faptul că există și conversații
teologice între ortodocși și diferite alte biserici la nivel național.

Dialogul anglican ortodox

Dialogul anglicano-ortodox a început la Oxford (1973) și a decis de la început să nu

adopte declarații la fiecare întâlnire, ci să lucreze pe temele alese până când sunt mature pentru a
fi adoptate ca o declarație comună. Reuniunile întreprinse au fost folosite pentru a adopta rapoarte,
care au constituit baza declarațiilor convenite. Conform acestei metodologii, din 1973 până în 2006
au fost adoptate trei declarații:
1. Declarația comună de la Moscova (1976);
2) Declarația agreată de Dublin (1984);
3) Declarația comună a Ciprului (2006).
Dacă prima declarație este destul de scurtă (6 pagini), cea de-a doua și a treia sunt bine
elaborate, cu o prefață, o introducere și note de subsol, inclusiv lista participanților pe parcursul
întregii perioade de lucru pe documentul respectiv. La sfârșitul primei întâlniri de la Oxford "sa
decis ca dezbaterile pentru" discuțiile doctrinare comune "dintre Biserica Ortodoxă și Biserica
Anglicană să fie continuate în trei subcomisii, în 1974 și 1975, fiecare comisie având obligația
pentru a discuta unul dintre cele trei subiecte propuse:
1) inspirația și Apocalipsa în Sfintele Scripturi;
2) autoritatea Sinodului;
3) Biserica ca comunitate euharistică.
În lumina acestei lucrări, declarația de la Moscova conține următoarele subiecte: 1)
Cunoașterea lui Dumnezeu; 2) Inspirația și autoritatea Sfintei Scripturi; 3) Scriptura și tradiția; 4)
Autoritatea Consiliului; 5) Clauza Filioque; 6) Biserica ca comunitate euharistică și 7) Invocarea
Duhului Sfânt în Euharistie.
Declarația de la Moscova se încheie cu următoarea notă: La întâlnirea de la Salonic, în
aprilie 1977, membrii ortodocși au cerut să se sublinieze că, în ceea ce privește cuvintele de la
punctul 30 din Declarația comună a Moscovei, este inexact să numim Epiclesisul "formula",
deoarece Biserica Ortodoxă nu o consideră ca atare.
Conform acestei afirmații, dialogul anglicano-ortodox a început cu câteva întrebări
hermeneutice și introductive. Vorbind despre chestiunile autorității consiliului, care înseamnă că
în cadrul Consiliilor Ecumenice dialogul anglicano-ortodox a discutat despre Filioque în crezul
Niceen-Constantinopolitan. Rezultatul acestor discuții a fost că problema originii Duhului Sfânt
trebuie distinsă de cea a misiunii sale în lume. Este vorba despre misiunea Duhului, care trebuie
să înțelegem textele biblice, care vorbesc atât Tatăl (Ioan 14.26), cât și Fiul (Ioan 15.26) ca să
trimit (Pempein) Duhul Sfânt.
În legătură cu declarația de la Moscova, am dori să subliniem și capitolul despre Biserică
ca și comunitate euharistică. În primul rând, declarația menționează cele șase puncte ale
Conferinței de la București din 1935 privind valabilitatea ordinilor anglicane. În paragraful 24 al
acestei declarații, găsim o descriere foarte bună a relației dintre Euharistie și Biserică: Euharistia
actualizează Biserica. Comunitatea creștină are un caracter sacramental de bază. Biserica poate fi
descrisă ca o sinaxă sau o ecclesie, care este, în esență, o adunare de închinare și euharistică.
Biserica nu este doar construită de Euharistie, ci este și o condiție pentru ea. Prin urmare, trebuie
să fii un membru credincios al Bisericii în ordine să primească Sfânta Împărtășanie. Biserica care
sărbătorește Euharistia devine pe deplin ea însăși; adică koinonia, părtășie - comuniune. Biserica
sărbătorește Euharistia ca act central al existenței sale, în care comunitatea eclesială, ca realitate
vie, mărturisind credința ei, primește realizarea ei.
Aceste considerații arată că acest dialog a reflectat doar de la început noile evoluții în
ortodoxie în special în legătură cu ecleziologia euharistică, pentru a primi Sfânta Împărtășanie.
Biserica care sărbătorește Euharistia devine pe deplin ea însăși; adică koinonia, părtășie -
comuniune. Biserica sărbătorește Euharistia ca act central al existenței sale, în care comunitatea
eclesială, ca realitate vie, mărturisind credința ei, primește realizarea ei.10 Aceste considerații arată
că acest dialog a reflectat doar de la început noile evoluții în ortodoxie teologie mai ales în legătură
cu ecleziologia euharistică.
Declarația de la Dublin pornește de la o prefață, în care se face referire la arhiepiscopul
Basil din Bruxelles, care a remarcat că "scopul dialogului nostru este acela de a fi eventual vizibilă
unită într-o singură Biserică". Introducerea a aproximativ trei pagini explică întregul proces al
acestui dialog chiar de la început până în 1984. Declarația însăși începe cu următoarea explicație
despre Metodă și Abordare: "În discuțiile noastre de la adoptarea declarației de înțelegere de la
Moscova și mai ales în ultimii patru ani, Comisia mixtă a încercat să păstreze în permanență în
vedere legătura esențială care există între teologie și sfințire prin rugăciune, între doctrină și viața
de zi cu zi a comunității creștine. În mod conștient de cât de periculos este să discutăm despre
credința creștină într-o manieră abstractă, am căutat mereu să înțelegem cum sunt exprimate
principiile teologice în experiența vie a poporului lui Dumnezeu.11 Aceasta este o referință foarte
importantă pentru atmosfera spirituală în acest dialog.
Declarația de la Dublin se referă la următoarele teme: I. Misterul Bisericii; II. Credință
în Trinitate, rugăciune și sfințenie; III. Închinare și tradiție și se termină cu un epilog. Pentru acest
studiu, cea mai importantă este prima parte a Misteriului Bisericii, din care vom analiza în principal
capitolul: 1. Marca Bisericii și 2. Comuniunea și Intercomunicația. În paragraful 8 există o
mărturisire comună a celor două părți cu privire la unitatea unei singure Biserici în Hristos: "În
Crez proclamăm că Biserica este una, sfântă, catolică și apostolică. Biserica este una, pentru că
există un "singur Domn, o credință, un singur botez, un Dumnezeu și un Tată al tuturor" (Efes 4.5)
și participă la viața Sfintei Treimi, un singur Dumnezeu în trei persoane. Unitatea Bisericii este
exprimată în credință comună și în părtășia Sfântului Duh; este nevoie de o formă concretă și
vizibilă, deoarece Biserica, adunată în jurul episcopului în celebrarea comună a Sfintei Euharistii,
proclamă moartea lui Hristos pînă va veni (1 Corinteni 11,26). Unitatea creștinilor cu Hristos în
botez este o unitate de dragoste și respect reciproc care transcende toată diviziunea umană, rasă,
statut social și sex (Gal.3.28). Această unitate în Hristos este darul lui Dumnezeu pentru lume, prin
care bărbații și femeile pot învăța să trăiască în unitate unul cu altul, acceptându-se unii pe alții așa
cum le-a acceptat Hristos.
Tema declarației de la Cipru este Biserica Dumnezeului Treilea, dacă cei doi parteneri
în dialog ar fi încercat să se întoarcă la o dezbatere mai substanțială despre unitatea Bisericii pe
care o mărturisesc, înainte de a ajunge la dezbaterea despre unitatea pe care o caută. După o prefață
și o introducere, foarte utilă ca informații de fond despre întregul text, această afirmație conține
următoarele nouă secțiuni: I. Treimea și Biserica; II. Cristos, Duhul și Biserica; III. Hristos,
omenirea și Biserica: Partea 1; IV. Hristos, omenirea și Biserica: Partea a 2-a; V. Episcopul,
Episkopul și Primatul; VI. Preoția, Cristos și Biserica; VII. Femeile și bărbații, ministerele și
Biserica; VIII. Erezia, Schisma și Biserica și IX. Recepție în comuniune.
 În primul rând, prețuim în această afirmație o legătură strânsă între Biserică și Sfânta
Treime, precum și între Hristologie și Ecclesiologie pe de o parte și între Ecclesiologie și
Pneumatologie pe de altă parte. În Trinitate și în Biserică am dori să subliniem legătura dintre
biserică locală și universală în biserică: Biserica este atât o realitate locală, cât și una universală.
Deoarece singurul Dumnezeu este o comuniune de trei persoane, Biserica universală este o
comuniune în Cristos a multor biserici locale. Nu este o federație de părți separate. Relația dintre
biserica locală și Biserica universală este determinată de revelația lui viața Sfintei Treimi ".
Întrebarea este cum anglicanii și ortodocșii ar putea aplica această viziune eclesiologică
relației lor ca biserici separate. Declarația de la Cipru menționează o serie de probleme pentru
discuții ulterioare în primul rând cu privire la hirotonirea femeilor, cu concluzia: că diferențele
noastre teologice cu privire la hirotonirea femeilor nu subminează acordul pe care l-am atins în
secțiunile anterioare această afirmație.14 Această clarificare nu a fost făcută accidental, deoarece
practica femeilor de hirotonire în Biserica Anglicană a creat pentru mulți ortodocși o incertitudine
în legătură cu continuarea acestui dialog. În prefața semnată de cei doi copreședinți ai acestei
comisii mixte15, rezultatele deliberărilor Comisiei sunt puse la dispoziție aici, în speranța că
anglicanții și ortodocșii vor veni să aprecieze lucrurile pe care le au în comun și să înțeleagă natura
dezacordurilor lor. În această perspectivă, contribuția acestui dialog a fost de a clarifica cât mai
multe diferențe doctrinare între cele două tradiții teologice și de a lăsa deschise diferențele încă
existente. Cele două biserici au obținut un acord bun în calea spre unitate, însă mai sunt încă multe
de făcut. Începând cu anul 2009, dialogul anglican-ortodox sa concentrat asupra mai multor
întâlniri pe tema antropologiei, despre care se așteaptă ca o declarație comună să fie adoptată la
următoarea reuniune a comisiei plenare.
 Cele 39 de articole ale Marturisirii de Credinta anglicane contin elemente doctrinare in
acord cu Reforma.
 Daca s-a ajuns la pronuntarea impotriva dogmei Filioque, mostenita de la romano-catolici,
eliminarea dogmei nu s-a facut usor si, in realitate, nici pana acum nu s-a realizat in mod
concret.
 s-a ajuns la concluzia ca epicleza e absolut necesara, dar, dupa Cartea comuna de rugaciuni
a anglicanilor, nu se poate scoate definitiv ideea ca prefacerea are loc in timpul rostirii
cuvintelor „acesta este Trupul Meu”, deoarece trebuie revizuite doctrinele privind aspectul
de jertfa, meritele prisositoare si purgatoriul.
  S-au recunoscut si cele sapte Taine si rolul lor in procesul de mantuire al omului, dar, in ce
priveste invatatura despre cele sapte Taine, anglicanismul ramane tributar doctrinelor
romano-catolice, care nu se pot desparti de categoriile filosofice apusene. Impasul cel mai
mare il constituie acceptarea de a hirotoni femeile.
 In procesul de indreptare si sfintire a omului, discutiile nu au avansat foarte mult, din cauza
faptului ca anglicanii, tributari doctrinei romano-catolice despre justificare, nu au separat
justificarea de sfintire. Lucrarea mantuitoare, prin Cruce si Inviere, savarsita de
Mantuitorul Iisus Hristos, nu e vazuta de anglicani ca o restaurare a firii umane, ci ca o
justificare in fata lui Dumnezeu. In acest fel, intervenind gratia, este diminuat si rolul
faptelor bune in procesul de mantuire.
 In legatura cu autoritatea sinoadelor ecumenice, Biserica anglicana accepta hotararile celor
sapte sinoade ecumenice, dar s-a obisnuit sa puna accent mai mare pe primele patru.
 Problema sinodului al saptelea ecumenic si a cinstirii icoanelor ramane deschisa pentru

discutii ulterioare, anglicanii acceptand totusi ca teologia icoanei este intemeiata pe

realitatea Intruparii.

Ortodox - vechi catholic

Există până acum etape în dialogul dintre Bisericile Ortodoxe și Bisericile Vechi Catolice
adunate în Uniunea de la Utrecht. Prima fază din 1871-1888 a fost marcată de invitația adresată
Bisericilor Ortodoxe de a trimite reprezentanți la conferințele de reuniune de la Bonn din 1874 și
1875. În timpul acestor întâlniri sa decis că acordul asupra credinței consiliilor ecumenice,
Tradiția, fiica episcopului și cele șapte sacramente erau necesare pentru unitate. Atât evoluțiile,
care au condus la declararea infailibilității papale în Biserica Romano-Catolică, cât și cele care, în
protestantism, au dus la discontinuitate cu biserica primară, au fost respinse. În ceea ce privește
Filioque, sa convenit că clauza a fost introdusă greșit în crez, dar că era posibil să o explicăm într-
un mod ortodox. "17
A doua etapă a durat între 1889 și 1917, adică de la înființarea Uniunii de la Utrecht până
la revoluția rusă. În această perioadă a fost constituită o comisie, care nu sa întâlnit niciodată, dar
membrii ei au făcut schimb de materiale despre Filioque, Euharistia și despre validitatea canonică
a ordinelor episcopale vechi catolice.
 A treia etapă (1920-1960) a fost marcată de relațiile dintre vechii catolici și Patriarhia de
Constantinopol. În acea perioadă, vechii catolici au adoptat un acord de intercomuniune cu
anglicanii, care apoi a fost mult criticat de ortodocși.
A patra etapă a durat din 1961-1975, adică de la prima conferință pan-ortodoxă și de
prezentarea oficială "de către vechii catolici Patriarhului Ecumenic, la 21 iunie 1970, a Homologiei
(care a fost solicitată în 1904) până la începutul real al "dialogului adevărului" de către comisia
comună a teologilor bătrân catolici și ortodocși în 1975. "18 Această Omologia (confesiunea)
conținea, printre altele, crezul de la Niceea-Constantinopolit fără Filoque.
Cea de-a treia etapă a cuprins dialogul oficial între 1975-87 pe următoarele subiecte: (1)
doctrina lui Dumnezeu: revelația divină și transmiterea ei, canonul Sfintei Scripturi, Sfânta
Treime; (2)
Hristologie: întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, uniunea ipostatică, Maica lui Dumnezeu; (3)
ecleziologie: natura și mărcile bisericii, unitatea bisericii și a bisericilor locale, limitele bisericii,
autoritatea bisericii și a bisericii, indefectibilitatea bisericii, sinodurile (consiliile) a bisericii,
necesitatea succesiunii apostolice, capul bisericii; (4) soteriologia: lucrarea răscumpărătoare a lui
Isus Hristos, funcționarea Duhului Sfânt în biserică și însușirea mântuirii; (5) doctrina
sacramentală: sacramentele bisericii, botezul, confesiunea, Euharistia, pocăința, ungerea
bolnavilor, hirotonirea, căsătoria; (6) escatologia: biserica și sfârșitul timpului, viața după moarte,
învierea morților și reînnoirea pământului; și (7) comuniunea bisericească: condiții și consecințe.
Între 1975 și 1987, cele două părți au ajuns la un acord oficial cu privire la toate aceste aspecte.19
Conform acestei liste, avem aici unul dintre cele mai cuprinzătoare dialoguri cu participarea
ortodoxă.
Ca urmare a unei agende și a unei metodologii clare, acest dialog a fost capabil să se
finalizeze numai într-o perioadă de 12 ani. Pentru noi aici sunt de mare interes cele două capitole
din secțiunea Ecclesiologie, și anume: 1. Unitatea Bisericii și Bisericile Locale și 2. Boundaries of
the Church. Ultima declarație comună din acest dialog, adoptată la Kavala, Grecia, în 1987, se
referea la comuniunea eclezială: presupuneri și consecințe. Conform acestei afirmații "consecința
și expresia părtășiei recunoscute reciproc în credință este comuniunea liturgică-canonică deplină a
Bisericilor, realizarea unității organice în singurul Trup al lui Hristos." 20 Dacă cele două biserici
în dialog ating "reciproc recunoașterea părtășiei în credință "vor intra apoi în comuniune deplină
unul cu celălalt. O astfel de părtășie eclesială trebuie să fie "elucidată și reglementată de Biserică
pe baza tradiției Bisericii nedivizate" .21
Trebuie să subliniem că toate afirmațiile din dialogul dintre ortodocși și bătrni catolici
au fost adoptate în unanimitate. Aceasta înseamnă că cei doi parteneri adoptă în mod egal toate
afirmațiile expuse aici. Între timp, bisericile vechi catolice au decis să introducă hirotonirea
femeilor, ceea ce a făcut ca punerea în aplicare a rezultatelor acestui dialog să fie dificilă pentru
ortodocși. Acest fapt arată că dialogul nu a ținut suficient cont de diferențele reale dintre cele două
biserici. Aceasta ar trebui să fie sarcina conversațiilor viitoare.

Ortodox - Luteran

Dialogul teologic dintre bisericile ortodoxe și Federația Luterană a început în 1981 în

Espoo, Finlanda. Tema primei întâlniri a fost Misterul Bisericii; astfel eclesiologice întrebarea
trebuia să fie abordată chiar de la început. Cu toate acestea, nu a existat o metodologie clară, astfel
încât conversația din Espoo, precum și cea din Cipru (Limassol, 1983), să nu conducă la rezultate
concrete.30 Prima declarație comună în acest dialog a fost adoptată la cea de-a treia întâlnire în
Allentown, PA. (SUA, 1985) pe tema Apocalipsei divine. Cea de-a doua declarație comună a fost
adoptată la a patra reuniune a Comisiei mixte din Creta (1987), despre Scripturi și tradiție. Cea de-
a treia declarație comună a fost adoptată la cea de-a cincea întâlnire din Bad-Segeberg, (Germania,
1989), despre Canonul și inspirația Sfintelor Scripturi.31
După unele dificultăți inițiale, dialogul dintre bisericile ortodoxe și LWF sa mutat într-o a doua
fază, în care au fost discutate teme "clasice" pentru întâlnirea dintre două tradiții teologice, cum ar
fi Revelația Divină sau Scriptura și Tradiția. Cu privire la concluziile pe care le-a făcut cu privire
la aceste subiecte, cea de-a treia Conferință pan-ortodoxă pre-conciliară din 1986, în Chambésy,
Elveția, a menționat că "acest dialog a început cu perspective favorabile și (acest organism)
elementele ecleziologice vor fi la fel de accentuate și dezvoltate "32. Pentru a treia etapă a acestui
dialog, întâlnirea de la Moscova (1990) a propus tema Autoritate în și a Bisericii. Acest lucru
trebuia privit ca o temă generală și trebuia abordat prin diverse sub-teme. Cea de-a șasea întâlnire
a dialogului ortodox-luteran (Sandbjerg, Danemarca, 1993) a discutat consiliile și autoritatea
ecumenică din și din Biserică. În legătură cu acest subiect, afirmația comună subliniază în primul
rând că atât pentru luterani cât și pentru ortodocși "învățăturile consiliilor ecumenice sunt
autoritare pentru bisericile noastre. Consiliile ecumenice păstrează integritatea învățăturii Bisericii
nedivizate cu privire la mântuirea, iluminarea / justificarea și glorificarea actelor lui Dumnezeu și
respingerea ereziilor care subminează lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos "33.
La cea de-a șaptea întâlnire a Comisiei mixte luthero-ortodoxe (Limassol, Cipru, 1995) tema a fost
Autoritatea în și a Bisericii: Înțelegerea mântuirii în lumina Consiliilor Ecumenice. După diferitele
reflecții comune pe această temă, declarația finală adoptată în Cipru a concluzionat că "Luteranii
și ortodocșii trebuie încă să exploreze mai departe conceptele lor diferite de mântuire ca purificare,
iluminare și glorifiere, folosind sinergia, care este învățătura și tradiția ortodoxă și ca justificare și
sfințire, cu ajutorul sola fi de, care este învățătura și tradiția luterană "34.
În cea de-a treia fază a dialogului ortodox-luteran, tema naturii bisericii a fost abordată doar
indirect, prin chestiunea autorității și prin perspectiva mântuirii. Cu toate acestea, acest lucru a
făcut posibilă realizarea unei serii de acorduri, care pot fi foarte semnificative ca bază pentru
dezvoltarea în continuare a dialogului, tocmai în ceea ce privește discuția despre ecleziologie. În
cele din urmă, a patra fază a dialogului teologic dintre bisericile ortodoxe și LWF a început la cea
de-a opta reuniune (Sigtuna, Suedia, 1998), când comisia comună luthero-ortodoxă a ales tema
Misteriul Bisericii pentru munca ulterioară. În cea de-a noua sa întâlnire (Damasc, Siria, 2000),
Comisia a adoptat o declarație comună intitulată "Misterul Bisericii: A. Cuvântul și sacramentele
(misterele) în viața Bisericii. La cea de-a zecea întâlnire în acest dialog (Oslo, Norvegia, 2002) a
fost discutată tema Sacramente (misteria) ca mijloc de mântuire, ca un aspect suplimentar al temei
generale Misterul Bisericii. Cea de-a 12-a plenară a Comisiei mixte luterane-ortodoxe
internaționale (2004, în Duràu, România, 2004) a discutat tema: Misterul Bisericii. C. Botezul și
mirarea ca sacramente de inițiere în Biserică. În declarația comună a fost subliniat faptul că
ortodocșii și luteranii "au descoperit că cei trei componentele inițierii creștine sunt incluse într-o
mare măsură în ritualurile celuilalt. Aceste componente își găsesc îndeplinirea în participarea
deplină a creștinului la viața lui Hristos și a bisericii sale, prin mâncarea trupului său și a băut
sângele său în Sfânta Euharistie ". Cea de-a 13-a ședință a Comisiei mixte luthero-ortodoxe (2-9
noiembrie 2006, Bratislava, Republica Slovacă) a discutat tema: Misterul Bisericii: D. Sfânta
Euharistie în viața Bisericii. În legătură cu acest subiect, afirmația finală din Bratislava sublinia că
"ortodocșii și luteranii sunt de acord că Euharistia este și un dar al comuniunii pe care ni l-am dat
Hristos. În această comuniune suntem pe deplin uniți cu el și cu membrii corpului său. "35
Cea de-a 14-a sesiune plenară a Comisiei mixte internaționale privind dialogul teologic dintre
Biserica Ortodoxă și Luterani a avut loc în perioada 30 mai - 7 iunie 2008 la Hotelul St. George
din Paphos, Cipru, și a discutat tema "Misteriul Bisericii". Pregătirea și dimensiunile sociale și
ecologice ale Euharistiei. În cele din urmă, cea de-a 15-a sesiune plenară a Comisiei mixte luthero-
ortodoxe a avut loc în perioada 31 mai-7 iunie 2011 la Colleg Wittenberg din Lutherstadt
Wittenberg, Germania și a abordat tema: Misterul Bisericii: natura, atributele și misiunea Biserică.
În Wittenberg-Lutherstadt, acest dialog a sărbătorit cea de-a 30-a aniversare, sa realizat o evaluare
a dialogului în ansamblul său, inclusiv problema modului în care acest dialog este primit în
bisericile implicate.

Ortodocși ortodocși ortodocși orientali

Familia Bisericilor ortodoxe orientale se reîntoarce la respingerea celui de-al patrulea Sinod
Ecumenic (Calcedon, 451), de aceea se numesc biserici necalcedoniene sau vechi-orientale.
Această familie include următoarele biserici: Biserica Ortodoxă Coptă, Patriarhia Ortodoxă Siriacă
din Antiohia și Întregul Orient, Biserica Apostolică Armeană (Catolicosatul Suprem al tuturor
Armenilor din Etchmiadzin și catolicosatul armean din Cilicia); Biserica Ortodoxă Siriană
Malankara din Est și Biserica Ortodoxă Etiopiană. Bisericile Ortodoxe Răsăritene reprezintă
familia următoarelor 16 biserici independente, care respectă cele șapte consilii ecumenice:
Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului,
Patriarhia Rusă, Patriarhia Română, Sârbă Patriarhia Patriarhiei, Patriarhia Georgiei, Biserica
Ciprului, Biserica Greciei, Biserica Albaniei, Biserica Ortodoxă din Țările Cehe și Slovacia,
Biserica ortodoxă poloneză, Biserica ortodoxă finlandeză și Biserica Ortodoxă din Estonia . Deși
aceste două familii de biserici au fost separate de la 451, ei sunt aproape în teologia, spiritualitatea
și liturghia lor. Dialogul oficial între aceste două familii de biserici a fost precedat de o serie de
patru consultări teologice neoficiale: Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba
(1971). Aceste consultări au fost facilitate de către Comisia de Credință și Ordine a WCC și și-au
concentrat deliberările asupra hristologiei, care a fost punctul cel mai controversat dintre cele două
tradiții. Conversațiile neofițiale s-au dovedit a fi constructive și au ajuns la opinia comună că, în
pofida diferitelor terminologii folosite de cele două tradiții teologice, precum și de accentul diferit
în învățătura hristologică a celor două familii bisericești, ei mărturisesc aceeași credință în
Persoana lui Isus Hristos. Una dintre cele mai încurajatoare realizări în timpul convorbirilor
neoficiale a fost acordul cu privire la cele două voințe ale lui Hristos, care au făcut obiectul celui
de-al șaselea Sinod Ecumenic (680/681) .36 În acest sens, conversațiile neoficiale au constituit o
bază excelentă pentru dialogul oficial. Prima întâlnire a Comisiei mixte pentru dialogul oficial
între cele două familii bisericești (Chambésy, Geneva, decembrie 1985) a publicat doar un
comunicat care a indicat că sarcina primei întâlniri a fost de a stabili o metodologie pentru acest
dialog. În acest sens "un subcomitet comun de șase teologi a fost înființat, trei din fiecare parte, cu
mandatul de a pregăti texte comune pentru activitatea noastră viitoare "37. Pentru cea de-a doua
reuniune a Comisiei mixte, scopul era" redescoperirea temelor noastre comune în hristologie și
eclesiologie, tema principală următoare și sub-temele ulterioare au fost convenite: spre hristologie
comună; 1. Probleme de terminologie; 2. Formule conciliare; 3. Factori istorici și 4. Interpretarea
dogmelor hristologice astăzi ".38 Prima declarație convenită în acest dialog a fost adoptată abia
la cea de-a doua reuniune a Comitetului Mixt de la Manastirea Anba Bishoy (Egipt, iunie 1989).
Această afirmație subliniază faptul că "cele patru adverbe folosite pentru a califica misterul unirii
ipostatice aparțin tradiției noastre comune - fără amestec (sau confuzie) (asyngchytos), fără
schimbare (atreptos), fără separare (achoristos) și fără divizare (adiairetos) . Cei dintre noi, care
vorbesc despre două naturi în Hristos, nu neagă prin aceasta unirea lor inseparabilă și indivizibilă;
aceia dintre noi care vorbesc despre o singură natură divină-umană în Hristos nu neagă prin
aceasta prezența dinamică continuă în Hristos a divinului și a omului, fără schimbare, fără confuzie
"39. Acest paragraf arată cum sunt combinate și reconciliate cele două terminologii într-o
declarație comună. În aceeași declarație sa subliniat și faptul că "acordul nostru reciproc nu se
limitează la hristologie, ci cuprinde întreaga credință a bisericii indirecte a primelor secole. Suntem
de acord, de asemenea, în înțelegerea noastră despre Persoana și lucrarea lui Dumnezeu, Duhul
Sfânt, care pornește numai de la Tatăl și este întotdeauna adorat cu Tatăl și cu Fiul ".
Cea de-a doua declarație convenită între Bisericile Orientale și Ortodoxe Răsăritene
(Chambésy, Geneva, septembrie 1990) a subliniat deciziile primei declarații și a formulat câteva
recomandări pentru biserici. Prima parte a acestei declarații, poziția comună a celor două biserici
în legătură cu primele trei consilii ecumenice, este subliniată, inclusiv condamnarea atât a ereziilor
Eutihiei, cât și a ereziilor Nestoriane. În acest sens "Ambele familii acceptă primele trei Sinoade
Ecumenice, care constituie moștenirea noastră comună" 41. În ceea ce privește ultimele patru
Sinoade Ecumenice, ortodocșii au afirmat că acestea sunt în concordanță cu credința primilor trei
" ortodocșii orientali consideră această afirmație a ortodocșilor drept interpretarea lor. Cu această
înțelegere, ortodocșii orientali îi răspund pozitiv. "42 Cu această înțelegere, ortodocșii orientali îi
răspund în mod pozitiv "42. De asemenea, se realizează un acord în ceea ce privește învățarea a
două voințe și două energii într-o singură Persoană a Logosului incarnat, ceea ce înseamnă conținut
înțeles în concordanță cu al șaselea Sinod Ecumenic. În ceea ce privește "învățătura celui de-al
Șaptelea Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, ortodocșii orientali sunt de acord că teologia și
practica venerării icoanelor predate de acest Consiliu sunt în acord de bază cu predarea și practica
ortodocșilor orientali din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de convocarea Consiliului, și că
nu avem nici un dezacord în această privință. "43
Declarația concluzionează partea doctrinară după cum urmează:" În lumina declarației
noastre convenite asupra hristologiei, precum și a afirmațiilor comune de mai sus, noi au
înțeles în mod clar că ambele familii au păstrat întotdeauna loial aceeași credință creștină
ortodoxă autentică și continuitatea neîntreruptă a tradiției apostolice, deși au folosit termeni
hristologici în moduri diferite. Această credință comună și loialitatea continuă față de
tradiția apostolică trebuie să fie baza unității și comuniunii noastre "44.
A patra și ultima întâlnire a primei etape a dialogului dintre Bisericile orientale și cele
ortodoxe a avut loc din nou la Chambésy (Noiembrie 1993), cu o serie de propuneri de ridicare a
anatemelor. În lumina primelor două acorduri, "reprezentanții ambelor familii ale Bisericii sunt de
acord că ridicarea anatemelor iar condamnările din trecut pot fi desăvârșite pe baza recunoașterii
comune a faptului că Conciliile și Părinții anatematici sau condamnați anterior sunt ortodocși în
învățăturile lor. În lumina celor patru consultări neoficiale (1964, 1967, 1970, 1971) și a celor trei
reuniuni oficiale care au urmat (1985, 1989, 1990), am înțeles că ambele familii au menținut loial
doctrina autentică ortodoxă hristologică și continuitatea neîntreruptă a tradiției apostolice, deși ei
ar fi putut folosi termenii hristologici în moduri diferite ".45 De asemenea, este important ca
ridicarea anatemelor" să fie făcută în unanimitate și simultan de șefii tuturor bisericilor ambelor
părți, prin semnarea unui act bisericesc adecvat, al cărui conținut va include recunoașterea din
partea fiecărei părți că celălalt este ortodox din toate punctele de vedere ".46 Important pentru
continuarea acestui dialog a fost întâlnirea Comitetului Teologic Inter-ortodox pentru Dialog
între Biserica Ortodoxă și Bisericile Ortodoxe Orientale ținute la Centrul Ortodox al Patriarhiei
Ecumenice din Chambésy, Geneva, din 10-13 martie 2 005. Acest comitet a luat în considerare: a.
progresele înregistrate până în prezent și viitoarele perspective ale acestui dialog; b. criteriile
pentru evaluarea activității teologice a Comisiei Teologice Comune și a reacțiilor la aceste criterii;
c. importanța acordului care a fost atins asupra problemei hristologice și despre respingerea celor
care se opuneau interpretării recunoașterii "Ortodoxiei" non-calcedonienilor; d. de neclaritățile din
paragraful 8 al celei de-a doua Declarații teologice convenite și de necesitatea clarificării acestora;
e. dificultățile teologice ale dialogului teologic cu bisericile ortodoxe orientale, de profesorul
Academiei Teologice din Moscova; f. relațiile bilaterale ale Bisericii Ortodoxe Ruse cu Bisericile
ortodoxe orientale și cu privire la rezervele Bisericii Ortodoxe Ruse față de textul declarațiilor
convenite și g. problemele liturgice care au apărut în apropierea celor două familii ecleziastice și
pe modalitățile de abordare a acestora. Comitetul a considerat că "dialogul teologic dintre Biserica
Ortodoxă și Bisericile ortodoxe orientale pre-calcedoniene este deosebit de important, așa cum a
fost proclamat prin decizia unanimă relevantă a celei de-a treia Conferințe pan-ortodoxe
preconciliare (1986) și trebuie, așadar, să fie continuată lucrările atât a Comisiei Teologice Mixtă,
cât și a subcomitetelor privind problemele pastorale și liturgice. "47 Recomandările concrete48 ale
acestui comitet ar trebui să conducă la continuarea constructivă a acestui dialog.

Dialogurile ortodoxe cu reformații

Introducere

Dialogurile dintre Biserica Ortodoxă și mișcarea reformată au început în anul 1988

în mod oficial, manifestându-se în 10 sesiuni până în anul 2007. Mulți au crezut că acest dialog și-
a atins scopul până în 2007 dar în realitate nu a fost așa. Linia tematică adoptată de către cele 2
părți, a pornit de la dezbaterea asupra Crezului Niceo-Constantinopolitan continuând cu alte
probleme de interes comun. În tot acest decurs s-a reușit finalizarea discuțiilor pe tema Crezului
Niceo-Constantinopolitan, însă, analiza Crezului nu a fost singura țintă a dialogului. Ei au avut în
vedere și o abordare teologică mai profundă cu scopul unei apropieri al celor 2 familii confesionale
din experiența lor de zi cu zi în ceea ce privește existența creștină.

Al doilea punct vizat în cadrul dialogului nu a putut fi atins din cauza unor motive obiective
care privesc dezvoltarea din cadrul lumii reformate. Această dezvoltare, nu a mai permis
concentrarea asupra dialogului cu Biserica Ortodoxă. Totuși, e posibil să existe și motive interne
ale slăbirii dialogului teologic chiar la nivel general, cu toate confesiunile.
 Preliminariile dialogului

În această parte, autorul se ocupă cu dificultățile întâlnite în cadrul dialogulrilor dintre cele
2 familii religioase și subliniază importanța unei agende a dialogului, pentru a depăși dificultățile.

Dificultățile: - percepția ortodoxă față de bisericile reformate la începutul formării lor și

dezvoltarea progresivă a acestei percepții (pentru teologii ortodocși reformații au fost mai departe
decât luteranii: icoanele și sfinții sunt mereu amintite ca diferențe, nu doar de teologi, ci și de
creștinii simpli. Teologii ar fi adăugat acestor diferențe și problema predestinării privită ca
problemă majoră între cele 2 tradiții).

Diferențele doctrinare au fost mai mult sau mai puțin academice pentru ortodocși, din
pricina lipsei de conviețuire cu reformații. Însă, dacă ne vom opri la cazul ortodocșilor din
Transilvania, vom vedea că în secolul 17 conducătorii reformați unguri au încercat să impună căile
calvine ale experienței creștine, fapt care a întâlnit împotrivirile poporului. Cu toate acestea,
această coabitare a avut și rezultate pozitive. De exemplu, sprijinul acordat românilor ortodocși
pentru primere traduceri ale NT în limba română (traducere de către mitr. Simion Ștefan în 1648).

Daca până în secolul 20, cele 2 părți confesionale au avut așteptări reciproce similare, după
secolul 20, s-a început o cunoaștere reciprocă prin care dincolo de diferențe au fost scoase în
evidență și punctele comune ale celor 2 părți.

Descoperirile oficiale ale punctelor comune au avut loc la conferințele de la Lausanne

(1927), Edinburgh (1937) și Montreux (1962). Interesul comun privea teologia pe care au avut-o
părinții Bisericii, în special al tradiției alexandrine. Acest interes a condus la ideea că dialogul
dintre Bisericile ortodoxe și WARK (World Alliance of Reformed Churches) ar putea fi posibil.
Astfel, în 1972, printr-o scrisoare oficială trimisă patriarhatului ecumenic de către Jan Lochman,
s-a obținut acordul comun pentru desfășurarea unor întâlniri pregătitoare pentru dialog. Ele s-au
desfășurat în Istambul și Geneva între 1979-1983 (3 întâlniri).

Preliminariile întâlnirilor: - cea din 1972 a fost cea mai importantă: organizarea dialogului
pe baza crezului Niceo-Constantinopolitan. De la început s-au acceptat elementele comune (cele
privitoare la Crez) dar și diferențele dintre cele 2 tradiții.
 - în 1981 (la Geneva) documentele s-au preocupat de: Caracterul comunicabil și
incomunicabil al lui Dumnezeu; Autoritatea bisericii și în biserică din punctul de
vedere al tradiției reformate și Autoritatea în Biserica Ortodoxă.
- În 1983 (Geneva) documentele reformate și ortodoxe s-au referit la autoritatea
Bisericii în relație cu Sf. Treime: Fundația trinitară și caracterul credinței și
autorității în Biserică și Structura trinitară a Bisericii și autoritatea ei.

În urma dialogurilor cu referire la eclesiologie, ortodocșii au ajuns la concluzia că au o

întelegere similară (cu a reformaților) asupra autorității Bisericii și a fundamentului ei trinitar.

Proceduri și rezultate ale dialogului

O parte a sesiunilor de dialog a cuprins rezumate ale diferitelor articole ale crezului
Niceo-Constantinopolitan.

1. Articolul trinitar: - participanții acestei sesiuni au reușit să aducă noi concepte teologice
pentru a evita dificultățile apărute între tradiția estică și cea vestică, precum problema
filioque.

-Nu este posibilă abordarea monarhiei Tatălui în afara înțelegerii comuniunii

perihoretice a Sf. Treimi. Prin urmare, nu trebuie să se vorbească doar despre o monarhie a
Tatălui, ci despre una a Tatălui și a Sf. Duh în relație cu Fiul și una a Tatălui și a Fiului în
relație cu Duhul Sfânt. În același timp, monarhia perihoretică nu trebuie înțeleasă ca abandon
al identității personale a celor trei Persoane și mai ales cea a Tatălui. El rămâne „arhe” în
Treime. Tatăl nu rămâne singur în actul nașterii Fiului sau în cel al purcederii Duhului, ci
rămâne în comuniune cu celelalte Persoane.

2. Discuțiile referitoare la Hristologie (în Kappel și Limassol) : - discuțiile au produs

convergențe importante precum relația dintre teologia Trinitară și cea Hristologică. Istoria
mântuirii și istoria Biblică a lui Iisus au fost privite ca abordări complementare pentru Hristologie.

La Kappel: - legatura dintre tema Treimii si tema Intruparii;

- interpretarea celui de-al doilea articol al Crezului niceean;

- relatia dintre Intrupare si mantuire;

 - relatia dintre Intrupare si creatie.

La Limassol: - Sf. Treime in creatie si Intruparea Domnului;

- Comunicarea (Antidesis / Communicatio) insusirilor si indumnezeirea (Theosis /

Deificatio) firii umane;

- Hristos al Revelatiei si Hristos al istoriei.

Din aceste dezbateri s-au găsit convergențe importante pe subiecte precum: posibilitatea
unei eclesiologii de sus și a uneia de jos, reflectând cele 2 naturi ale lui Hristos; înțelegerea Bisericii
ca realitate absolută a comuniunii cu Dumnezeu și creația lui; posibilitatea de a vorbi despre o
primă Biserică, referindu-ne la comuniunea primordială dintre Dumnezeu și îngeri care a fost
extinsă până la realitatea Paradisului; încorporarea prin Botez în Trupul lui Hristos; catolicitatea
intensivă a Bisericii așa cum a fost experimentată în comuniunea euharistică și dimensiunea
extinsă a ei care înseamnă introducerea tuturor în comuniunea cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, unele lucruri au rămas neclare pentru partea reformată, păstrându-se
următoarele divergențe: deși s-a stabilit de comun acord convingerea despre comuniunea lui
Dumnezeu cu cei trecuți în viața de dincolo, ei nu au putut să ajungă la o înțelegere comună în
privința sfinților și a comunității acestora. De asemenea, nu s-a ajuns la o convergență cu privire
la semnificația succesiunii apostolice sau a Unității botezului cu Mirungerea și Euharistia și asupra
momentului realizării lor.

Una dintre declarațiile comune de o importanță majoră este aceea din Pittsburg : „Atât
reformații cât și ortodocșii sunt siguri că convergența lor în ceea ce privește doctrinele
fundamentale ale trinității și ale hristologiei și acceptarea lor comună a Sfintelor Scripturi
constituie o bază suficientă pentru a construi o mai mare și mai bună convergență în viior cu
ajutorul și inspirația divină”.

După cum se poate observa, discuțiile au concluzionat cu faptul că declarația de la Pittsburg

a constituit o bază pe care să se construiască cu voia lui Dumezeu noi punți de legătură bazate pe
dialog.

3.Întâlnirea de la Volos (2007): Întâlnirea aceasta a fost dedicată eshatologiei și a atins mai
multe convergențe decât s-ar fi așteptat cele 2 părți ale dialogului. S-a arătat că ambele părți
împărtățesc aceeași credință în comuniunea mântuitoare cu Domnul Iisus Hristos în Biserică. Aici
se are în vedere păstrarea comuniunii atât în viață cât și după moarte. În același timp, câteva
diferențe păstrează o anumită semnificație din moment ce mijlocirea celor vii pentru cei morți nu
poate fi explicată suficient de clar de către reformați, astfel încât să le permită acceptarea
posibilității comuniunii dintre vii și morți.

Cloncluzionând, vedem că în relație cu articolele trinitare și hristologice ale Crezului s-a

încercat găsirea unor noi modele de înțelegere și de pătrundere în experiența comună. De
asemenea, avem în vedere semnificația extraordinară a unui astfel de spirit întreprinzător pentru
progresul discuțiilor ecumenice. În Volos, a lipsit această încercare, întrucât participanții se
concentrau pe primul pas al oricărei reflecții ecumenice, elementele comune ale credinței care pot
fi articulate împreună. De aceea, unele întrebări au fost lăsate deoparte, așteptând încă de atunci
un răspuns. În cele ce urmează, vom menționa doar una, care are o importanță majoră pentru lumea
noastră globalizată unde întâlnim oameni cu identități religioase variate sau care nu sunt implicate
religios deloc: „ Îi lasă Dumnezeu în afara circuitului mântuirii, deși El a fost cel care a decis locul
nașterii lor sau a socializării religioase? Pr. Oancea Dorin spune că, dacă nu, cum vor experimenta
comuniunea personală cu Hristos potrivit propriei înțelegeri a condiției necesare de mântuire în
viziunea ortodocșilor. Se poate spune că întrebările de acest gen sunt colaterale la acest nivel al
dialogului, dar fără ezitare aș respinge un asemenea argument având în vedere tensiunile cu care
ne-am confruntat în orientul mijlociu pentru o perioadă de timp. Dialogurile ecumenice ar trebui
să ne aducă mai aproape prin a pătrunde în înțelegerea credinței noastre comune în relație cu
momentul în timp dat fiecăruia.

DIALOGUL TEOLOGIC INTERCRESTIN DINTRE BISERICA ORTODOXA SI

BISERICA ROMANO-CATOLICA

FAZELE PREMERGATOARE ALE DIALOGULUI

Timp de zece ani, intre 1965-1975, au avut loc intalniri la nivel ecumenic intre reprezentantii celor
doua Biserici, vizite reciproce si simposioane, care au inceput pregatirea unui dialog oficial.
Patriarhul ecumenic Athenagoras amintise ca e nevoie de un dialog al dragostei si unul al
adevarului, care sa se completeze unul pe altul, in asa fel incat sa nu se ramana la relativizari
dogmatice sau la un dialog distant, rece si polemic. Existenta unui astfel de dialog poate avea un
caracter unitar si poate duce la rezultate concrete.

Momentele mai importante care au precedat deschiderea dialogului oficial au fost:

- celebrarea unui deceniu de la ridicarea anatemelor in 14 decembrie 1975, la Roma, in Capela

Sixtina si la Constantinopol, in biserica Sfantul Gheorghe, cand s-a constituit si Comisia tehnica
interortodoxa pentru pregatirea dialogului teologic;

- numirea Comisiei catolice pentru pregatirea dialogului, in martie 1976, de catre Papa Paul al VI-
lea, formata din membri ai Secretariatului pentru Promovarea unitatii crestine de la Vatican.

Din momentul constituirii celor doua Comisii, ortodoxa si catolica, s-au format premisele inceperii
dialogului teologic.

REUNIUNILE PLENARE ALE COMISIILOR

a. Comisia catolica

Reuniunea plenara a Comisiei catolice a avut loc la Roma, intre 11-14 octombrie 1976, cand s-a
alcatuit un raport in care au fost precizate metoda si temele ce puteau fi tratate, dar in colaborare
cu Comisia Ortodoxa.

b. Comisia ortodoxa

Comisia tehnica interortodoxa a avut trei reuniuni plenare:

1. Chambésy, intre 21-24 iunie 1977, sub presedentia I.P.S. Mitropolit Meliton al Calcedonului,
cand s-au precizat urmatoarele: dialogul trebuie sa aiba scop final restabilirea comuniunii intre
cele doua Biserici, dialogul sa se desfasoare in conditii identice si in raport de egalitate, dialogul
sa inceapa cu problemele care unesc cele doua Biserici, fara a le evita pe cele care le despart.

Pentru sincronizarea activitatii celor doua Comisii pregatitoare s-a hotarat infiintarea unui Comitet
de coordonare format din teologi ai ambelor Comisii.

2. Chambésy, intre 14-18 noiembrie 1977, sub presedentia I.P.S. Mitropolit Partenie al Cartaginei.
S-au propus zece teme privind Sfintele Taine, ce urmau sa fie discutate.
Comitetul de coordonare a Comisiilor tehnice de dialog s-a intrunit intre 29 martie - 1 aprilie 1978.
La aceasta reuniune s-au analizat propunerile si rapoartele celor doua Comisii pregatitoare si s-a
emis o lista de zece teme, pentru prima faza a dialogului.

3. Chambésy, intre 25-27 iunie 1978, sub presedentia I.P.S. Mitropolit Partenie al Cartaginei.
Acum s-au analizat rezultatele Comitetului de coordonare intrunit anterior si au fost acceptate cele
zece teme propuse, constatandu-se ca tematica este cuprinzatoare si exista sanse reale pentru
rezultate concrete.

Inceperea dialogului teologic ortodox-catolic a fost anuntata cu prilejul vizitei Papei Ioan Paul al
II-lea la Constantinopol, intre 29-30 noiembrie 1979, cand Sanctitatea Sa, Patriarhul ecumenic
Dimitrios I (1972-1991), a anuntat ca relatiile ortodoxo-catolice intra intr-o noua faza istorica,
aceea a deschiderii unui dialog teologic oficial, care sa aiba scop restabilirea comuniunii dintre
cele doua Biserici.

PREMISELE DIALOGULUI

Dialogul ortodox-catolic se desfasoara intre cele doua Biserici cu traditie istorica bimilenara:
Biserica Ortodoxa, care cuprinde toate Bisericile Ortodoxe locale, si Biserica romano-catolica. In
felul acesta, o prima premisa este apostolicitatea celor doua Biserici crestine, ce-i drept,
revendicata putin diferit: Biserica Ortodoxa marturiseste credinta pe temelia tuturor apostolilor,
Biserica romano-catolica il are in centru pe Sfantul Apostol Petru.

De asemenea, ambele Biserici recunosc cele sapte Sfinte Taine in interiorul Bisericii, ca mijloace
de sfintire. Depasind deosebirile dogmatice, cele sapte Sfinte Taine sunt administrate
credinciosilor in vederea primirii harului Duhului Sfant, care-i indrepteaza spre mantuire.

Apoi, au existat contacte intre ortodocsi si catolici dupa 1054, chiar daca unele au fost deosebit
de dure, dar ele au contribuit la cunoasterea faptului ca fiecare Biserica are continuitate istorica si
identitate proprie. Excesele unor ordine monahale catolice, in momente de criza ale Bisericii
romano-catolice, desi au provocat rani greu de vindecat, nu au putut rupe legaturile interbisericesti.

Reprezentantii Bisericii Ortodoxe s-au dovedit foarte competenti in afirmarea adevarurilor de

credinta si au reusit sa treaca peste evenimentele istorice neplacute, care, de multe ori, au provocat
mari greutati ortodocsilor. Si aici nu putem trece cu vederea uniatismul, eveniment pe care nici
ortodocsii nici catolicii nu-l pot evita, deoarece catolicii nu au intreprins nimic concret si la obiect
privind pozitia fata de uniatism, iar ortodocsii suporta in continuare consecintele acestui
eveniment.

INTRUNIRILE OFICIALE ALE DIALOGULUI ORTODOX-CATOLIC

1. Patmos-Rhodos, Grecia, 29 mai – 4 iunie 1980.

Comisia a fost invitata Patriarhiei ecumenice. Deschiderea oficiala a dialogului a avut loc in
biserica manastirii „Sfantul Ioan Teologul” din Patmos. Dupa deschiderea festiva, participantii au
plecat spre Rhodos, unde doua zile s-au purtat discutii privind numarul participantilor si metoda
de lucru. Prezenta unor catolici de rit oriental (uniti) in delegatia romano-catolica a provocat vii
discutii, deoarece partea catolica a dat promisiuni ca nu vor fi printre participanti si uniti.
Depasindu-se dificultatile date, s-a trecut la precizarea metodologiei dialogului si a temelor de
discutie. Astfel, s-a aprobat urmatoarea lista de teme:

a. Taina lui Hristos exprimata si realizata prin Duhul Sfant ca taina a Bisericii;

b. Euharistia ca taina prin excelenta a Bisericii;

c. Tainele de initiere crestina si raportul lor cu unitatea Bisericii;

d. Raporturile dintre taine si structura canonica a Bisericii;

e. Credinta si comuniunea sacramentala;

f. Tainele in raport cu istoria si eshatologia;

g. Tainele si innoirea omului si a lumii;

h. Diferentele liturgice in savarsirea tainelor.

Tot acum s-au stabilit subcomisiile pentru pregatirea lucrarilor celei de-a

doua intruniri. Subcomisiile (in numar de trei) urmau sa redacteze cate un referat, care sa fie
prezentat Comitetului de coordonare al Comisiei mixte de dialog.
Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat I.P.S. Mitropolit Nicolae al Banatului si pr.
prof. Stefan Alexe.

2. München, Germania, 30 iunie- 6 iulie 1982.

Tema: Taina Bisericii si a Euharistiei in lumina Tainei Sfintei Treimi.

Aceasta a fost practic prima confruntare teologica oficiala dintre Biserica Ortodoxa si Biserica
romano-catolica dupa Schisma. Discutiile n-au fost nici simple si nici usoare. Punctul cel mai
important al acestei intruniri a fost faptul ca discutiile au avut ca rezultat elaborarea unui document
comun, ca expresie a cautarii si concretizarii unitatii de credinta a celor doua Biserici.

La fel ca si dupa prima intrunire, au avut loc intalnirile Subcomisiilor de lucru si a Comitetului de
coordonare pentru pregatirea lucrarilor viitoarei intruniri.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat I.P.S. Mitropolit Antonie al Ardealului si pr.
prof. dr. Dumitru Staniloae.

3. Creta, Grecia, 30 mai – 8 iunie 1984.

Tema: Credinta, tainele si unitatea Bisericii.

Inca de la intrunirea Comitetului de coordonare tema a dat nastere la diferite discutii, datorita
faptului ca traditia catolica este diferita de traditia ortodoxa.

Din toate discutiile purtate si la Creta, a fost evident ca elementele de diferenta din practica
romano-catolica, cu privire la tainele de initiere vin din istorie, din traditia apuseana, nu din Sfanta
Scriptura si nici din traditia initiala comuna.

Discutiile au continuat pana in ultimul moment al intrunirii. Din pacate, nu s-a putut ajunge la un
consens. Din acest motiv nu s-a putut semna documentul comun, specificandu-se ca nu a fost
suficient timpul pentru discutii. Problemele urmau a fi transmise Comitetului de coordonare spre
a se definitiva documentul.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat I.P.S. Mitropolit Antonie al Ardealului si pr.
prof. Dumitru Radu.

4. Bari, Italia, 29 mai – 7 iunie 1986 si 9 – 16 iunie 1987.

Tema a fost aceeasi ca si la a treia intrunire.

Din cauza dificultatilor care nu si-au gasit rezolvarea nici in discutiile Comitetului de coordonare,
a fost nevoie de doua sesiuni ale acestei intruniri. Se urmarea, la prima sesiune, pregatirea unui
document cu tema „Taina Hirotoniei in structura sacramentala a Bisericii si, in special,
importanta succesiunii apostolice pentru sfintirea si unitatea poporului lui Dumnezeu” si
finalizarea documentului „Credinta, tainele si unitatea Bisericii”. Dupa indelungi dezbateri,
parerile fiind foarte impartite, s-a acceptat ca definitivarea textului sa se faca la urmatoarea sesiune.
Dificultatile s-au ivit si din cauza faptului ca au lipsit delegatiile Bisericilor din Grecia, Ierusalim,
Rusia si Georgia, iar, intre timp, s-au retras delegatiile Bisericilor din Serbia, Cipru, Polonia si
Cehoslovacia.

A doua sesiune de la Bari s-a desfasurat dupa ce in septembrie 1986 s-a intrunit si Comitetul de
coordonare pentru discutarea problemelor ramase.

In primul rand, s-a urmarit definitivarea documentului de la Creta, care a capatat caracterul si de
document de dialog, nu numai ca un acord comun.

Apoi, la cererea Bisericilor din Grecia si Ierusalim, s-a pus problema prozelitismului si
uniatismului. S-a admis, de catre catolici, infiintarea unei Comisii mixte locale pentru studierea
celor doua fenomene in Tara Sfanta. De asemenea, s-a propus infiintarea unei subcomisii speciale,
formata din cinci ortodocsi si cinci catolici pentru studierea uniatismului si a practicilor sale.

Intrucat nu s-a mai ajuns sa se discute despre „Taina Hirotoniei in structura sacramentala a
Bisericii”, tema a fost programata pentru viitoarea intrunire.

Din partea Bisericii Ortodoxe, au participat, la ambele sesiuni, I.P.S. Mitropolit Antonie al
Ardealului si pr. prof. Dumitru Radu.

5. Uusi-Valamo, Finlanda, 19-27 iunie 1988.

Tema: Taina Preotiei in structura sacramentala a Bisericii.

Lucrarile s-au desfasurat in manastirea Uusi-Valamo, renumit centru de cultura teologica si de

rugaciune din Finlanda.
Punctul de plecare a fost proiectul documentului privind Taina Preotiei, proiect care a inceput sa
fie discutat si la Bari in prima sesiune. Discutiile au fost multe, cu insistente si greutati inerente,
dar, pana la urma, s-a ajuns la un rezultat.

S-a discutat si despre imbunatatirea metodei de lucru a dialogului.

S-a stabilit ca proiectul viitorului document de dialog sa poarte titlul „Consecintele eclesiologice
si canonice ale structurii sacramentale a Bisericii. Sinodalitate si autoritate in Biserica”.

Intense au fost si discutiile privind prozelitismul si uniatismul. Asa cum s-a propus si la Bari, s-a
hotarat infiintarea unei subcomisii speciale formata din sase ortodocsi si sase catolici, care sa
discute numai problema uniatismului, iar rezultatele sa fie transmise Comitetului de coordonare.

Intalnirea subcomisiilor si a Comitetului de coordonare in anii 1989-1990 a prins evenimentele

istorice ale caderii regimului totalitarist din Europa. Subcomisia speciala a emis un raport privind
uniatismul si prozelitismul, care a ramas confidential pana la urmatoarea intrunire oficiala.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat I.P.S. Antonie, Mitropolitul Ardealului si
pr.prof. Dumitru Radu

6. Freising, Germania, 6-15 iunie 1990.

Tema: Consecintele eclesiologice si canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Sinodalitate

si autoritate in Biserica.

Alaturi de aceasta tema urma sa fie tratata si problema uniatismului, care a fost dezbatuta de
subcomisia speciala intre 28-31 ianuarie 1990. Insa, datorita reaparitiei pe scena istoriei a libertatii
religioase in tarile fost-comuniste, uniatismul a devenit mai incisiv si, de aceea, s-a stabilit
rediscutarea problemei uniatismului, conform evenimentelor aparute. Nimeni nu s-a gandit ca
revigorarea greco-catolicismului (catolicismului de rit bizantin) va aduce atat de multa tensiune.
Absenta unui mare numar de ortodocsi a evidentiat gravitatea problemelor in sanul Ortodoxiei.

Discutiile au fost dificile. O saptamana s-a discutat asupra problemelor grele cu care se confrunta
mai ales Biserica Ortodoxa, fara a se ajunge la un rezultat concret. Abia s-a reusit sa se emita o
Declaratie, cu caracterul unei luari de pozitie fata de uniatism si prozelitism, care a fost data
publicitatii impreuna cu un comunicat de presa.
Intrucat se implineau zece ani de la inceputul dialogului, atat Sanctitaaatea Sa Dimitrios I,
patriarhul ecumenic, cat si Papa Ioan Paul al II-lea au trimis telegrame de incurajare a dialogului.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat pr.prof. Dumitru Radu si pr. prof. Mircea
Basarab.

Comitetul de Coordonare, intrunit intre 10-15 iunie 1991, la Ariccia, a discutat numai despre
problema uniata.

7. Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993.

Lucrarile Comisiei de la Balamand au pornit de la documentul de lucru elaborat la Ariccia in iunie

1991 cu titlul „Uniatismul, metoda de unire din trecut si cautarea actuala a deplinei comuniuni”.
Acest text a fost studiat paragraf cu paragraf. Libertatea de miscare in discutii a fost limitata si
datorita numarului redus de participanti. Discutiile nu au fost usoare, dar s-a emis un document
oficial numit Documentul de la Balamand, in care s-a precizat ca „uniatismul nu mai poate
constitui model si metoda de unire a celor doua Biserici”.

S-a mai discutat asupra dreptului de existenta a Bisericilor Catolice Orientale, drept pe care
Biserica Ortodoxa nu il contesta. Problema nu o constituie dreptul la existenta, ci identitatea
eclesiologica.

In finalul lucrarilor, s-a dat si un Comunicat comun, in care se specifica efortul celor doua Biserici
pentru refacerea unitatii crestine.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat I.P.S. Mitropolit Antonie al Transilvaniei si
pr. prof. Dumitru Radu.

8. Baltimore, Statele Unite, 9-19 iulie 2000.

Tema: Implicatiile eclesiologice si canonice ale uniatismului.

Anul 2000, considerat anul jubileului, a avut o semnificatie deosebita pentru crestinism. Totodata,
Comisia mixta a aniversat douazeci de ani de la prima ei sesiune plenara.

Discutiile s-au axat pe Documentul de la Balamand. Daca, pentru Vatican Documentul de la

Balamand a reprezentat o solutie satisfacatoare, el reusind sa determine, in cele din urma,
acceptarea lui chiar si de catre Bisericile unite din Orientul Apropiat si Ucraina, in Bisericile
Ortodoxe el a provocat o adevarata criza.

In 1995, dialogul parea blocat. In urma vizitei Sanctitatii Sale Bartholomaios I la Roma (27-29
iunie 1995), s-a hotarat continuarea dialogului. In aprilie 1997, s-a intrunit Comitetul de lucru,
care a inceput sa redacteze un document pe tema amintita. Acest text a fost discutat la
Constantinopol in decembrie 1997 si in Comitetul de coordonare de la Ariccia in iunie 1998.
Dupa lungi discutii, s-a adoptat un text cu sapte paragrafe.

Acest document afirma ca implicatiile eclesiologice si canonice ale uniatismului si existentei

Bisericilor unite sunt profund legate de chestiunea autoritatii si a primatului in Biserica.

In urma unor aprinse discutii, in care s-a afirmat ca nu se doreste stoparea dialogului, ci continuarea
lui, s-a emis o motiune privitoare la textele de la Ariccia si de la Baltimore, care au ramas sub
embargo. Datorita lipsei delegatilor Bisericilor Serbiei, Bulgariei, Greciei si Cehiei si Slovaciei si
datorita pozitiei intransigente a romano-catolicilor in acceptarea Documentului de la Balamand,
ortodocsii au declarat nul Documentul de la Balamand.

Prin urmare, intrunirea de la Baltimore a confirmat inca o data, dupa Balamand, impasul dialogului
teologic.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat P.S. Episcop Timotei Seviciu al Aradului si
arhid. conf. dr. Ioan I. Ica jr.

RELATIILE AJUTATOARE DIALOGULUI

Schimburile de vizite ecumenice si de scrisori intre Intaistatatorii Bisericilor Ortodoxe si Vatican

au favorizat deschiderea si lucrarile dialogului.

Cele mai importante au fost:

1.Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Sanctitatea Sa Dimitrios I, Patriarhul ecumenic, intre 29-30
noiembrie 1979, la Constantinopol, o vizita intr-o regiune necatolica si necrestina, cand s-au facut
declaratii oficiale privind deschiderea unui dialog teologic ortodox-catolic.
2.Vizita Sanctitatii Sale Dimitrios I, Patriarhul ecumenic, la Roma, intre 3-7 decembrie 1987, unde
s-a intalnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, intr-un moment de reusita al dialogului, dupa ce Comisia
mixta a reusit sa adopte doua documente oficiale (München, 1992 si Bari, 1987). In ziua de 6
decembrie 1987, la cinstirea Sfantului Nicolae, papa a rostit Crezul in limba greaca, fara adusul
Filioque.

3.Vizita particulara a Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, la
Vatican, in 5 ianuarie 1989, vizita ce a avut loc in timpul deplasarii spre India (cu escala la Roma).
Vizita a fost un prilej important de cunoastere a realitatilor celor doua Biserici. In semn de
recunostinta pentru aceasta intrevedere, Prea Fericitul Teoctist i-a inmanat Papei Ioan Paul al II-
lea editia jubiliara a Bibliei de la Bucuresti, o icoana pe sticla transilvaneana si o broderie populara.
Papa i-a oferit Prea Fericitului Teoctist „Crucea de Aur” a Sfantului Constantin cel Mare.

4.Intrunirea Intastatatorilor Bisericilor Ortodoxe, la initiativa Sanctitatii Sale Bartholomaios I,

Patriarhul ecumenic, la Constantinopol, intre 13-15 martie 1992. Au participat doisprezece din cei
patrusprezece Intaistatatori ai Bisericilor Ortodoxe. Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au
participat Prea Fericitul Parinte Teoctist, I.P.S. Mitropolit Daniel al Moldovei si Bucovinei si I.P.S.
Mitropolit Antonie al Ardealului. Intrunirea a avut loc in urma schimbarilor survenite in Europa
dupa 1989. Privind dialogul teologic ortodox-catolic, toti Intaistatatorii au fost nemultumiti de
atitudinea Vaticanului fata de Biserica Ortodoxa, dupa revenirea uniatismului. Cu toate acestea, s-
a hotarat continuarea dialogului cu discutarea problemei uniatismului, pana se va ajunge la o
intelegere.

5.Vizita Sanctitatii Sale Bartholomaios I, Patriarhul ecumenic, la Papa Ioan Paul al II-lea, la Roma,
intre 27-30 iunie 1995. In timpul vizitei s-a atins si problema uniatismului, care a pus in impas
dialogul teologic dintre cele doua Biserici. In Declaratia comuna, care s-a semnat la Roma, s-a
specificat ca dialogul trebuie sa continue spre rezolvarea problemelor ivite.

Ulterior, intre 13-14 iulie 1995, s-a intrunit comisia Ortodoxa de dialog cu catolicii, care a afirmat
ca Documentul de la Balamand, cu toate imperfectiunile lui, este un pas intr-o directie buna si ca
trebuie depasit impasul care s-a instalat datorita fenomenului uniat.

6.Vizita Papei Ioan Paul al II-lea in Romania, intre 7-9 mai 1999, facuta la invitatia presedintelui
Romaniei si a Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane. In
cuvantarile Sale, Papa a amintit de uniatism, dar nu a lasat sa se inteleaga ca uniatismul este o
metoda de unire din trecut si nu mai are actualitate. In urma acestei vizite, dialogul teologic a prins
nou curaj si speranta spre unitatea crestina.

DISCUTIILE ASUPSRA PRINCIPALELOR DOCUMENTE ALE DIALOGULUI

Cele mai importante discutii s-au purtat asupra urmatoarelor documente:

1. Documentul de la München, a carui elaborare nu a fost usoara. Dupa cum reiese din prefata
documentului, membrii de dialog au pornit de la credinta comuna a celor doua Biserici, cautand
sa abordeze treptat si punctele divergente. Din acest motiv, privit in sine, documentul nu are o
valoare teologica deosebita, dar are o valoare privit in contextul dialogului. Discutiile principale
s-au referit la pozitia Sfantului Duh in Sfanta Treime, la epicleza si la pozitia episcopului in
Biserica.

2. Comunicatul comun de la Creta, in care se evidentiaza faptul ca Tainele de initiere (Botez,

Mirungere, Euharistie) sunt bazate pe o invatatura consistenta a celor doua Biserici, dar aspectul
liturgic contine dezacorduri (e vorba mai ales de Confirmare, care se administreaza separat de
Botez).

3. Documentul de la Bari, a carui elaborare a fost lunga si anevoioasa. Desi s-a crezut ca nu vor fi
mari probleme privind „Credinta, Tainele si unitatea Bisericii”, s-a dovedit ca timpul de separatie
intre cele doua Biserici a dus la o schimbare destul de vizibila. De aceea, dupa semnarea
documentului, care a fost numit „document de dialog”, s-a constatat ca exista inca multe lucruri
de discutat pe marginea temei.

4. Documentul de la Uusi-Valamo, privind Taina Preotiei in structura sacramentala a Bisericii.

Dezbaterile asupra documentului au fost dificile, datorita terminologiei adoptate de catolici si
datorita intelegerii de catre acestia a primatului papal si infailibilitatii si, apoi, a celibatului.

5. Declaratia de la Freising, care a fost un moment important in desfasurarea dialogului. Se

condamna categoric eclesiologia exclusivista cu consecintele ei: prozelitismul si uniatismul.
Refacerea unitatii Bisericilor aflate in dialog nu e posibila decat intr-o baza eclesiologica a
comuniunii.
6. Documentul de la Balamand, cel mai discutat dintre toate, deoarece pune problema uniatismului
in mod direct. Intrucat Biserica Ortodoxa se confrunta direct cu uniatismul, s-a afirmat, de catre
I.P.S. Mitropolit Antonie, ca problema uniata trebuie analizata pornind de la realitatile prezente si
nu de la cele trecute, care nu sunt evitate, dar nu corespund vremii actuale. Semnarea documentului
atat de catre ortodocsii prezenti, cat si de catolici a insemnat un pas inainte in rezolvarea
problemelor provocate de uniatism.