Sunteți pe pagina 1din 24

C a p i t o l u l I

ELEMENTE FUNDAMENTALE ALE


TEORIEI CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

1.1 - Scurt istoric al evoluţiei antenelor

Potrivit standardului IEEE nr. 145-1983 (Standard Definitions of


Terms for Antennas) “antena este un mijloc de emisie sau recepţie a undelor
radio”, deci este acea parte a unui echipament de radiocomunicaţii care
facilitează schimbul de putere electromagnetică cu mediul înconjurător (de
regulă, atmosfera terestră, dar poate fi şi vidul − pentru antenele montate pe
sateliţi, plasma − pentru aplicaţii speciale în fizică, ţesutul viu − pentru
aplicaţii biologice etc.). Antena poate fi privită şi ca un element de adaptare
între mediu şi receptor sau emiţător ce realizează o transformare a puterii
câmpului electromagnetic recepţionat în putere electrică (recepţie) sau,
reciproc, a puterii electrice în putere a câmpului electromagnetic radiat
(emisie).
Bazele teoriei antenelor au fost puse de James Clark Maxwell care a
unificat teoriile, separate până atunci, ale electricităţii şi magnetismului şi a
dedus relaţiile ce guvernează propagarea undelor electromagnetice, relaţii ce
îi poartă numele. În lucrarea sa de bază “A Treatise on Electricity and
Magnetism”, publicată în 1873, J. C. Maxwell a demonstrat matematic şi a
argumentat fizic faptul că energia electromagnetică se poate propaga sub
formă de unde şi că undele electromagnetice se deplasează prin aer cu viteza
luminii. În 1886 Heinrich Rudolph Hertz a demonstrat experimental
existenţa undelor electromagnetice prin detectarea cu ajutorul unei bucle a
prezenţei unei descărcări electrice între braţele unui dipol aflat în apropiere.
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

În 1901 Guglielmo Marconi a demonstrat experimental că undele electro-


magnetice pot transmite un semnal (o informaţie) la distanţă. Transmisia,
recunoscută ca fiind prima transmisie prin unde electromagnetice în istoria
comunicaţiilor, s-a efectuat între localităţile Poldhu (Anglia) şi
Newfoundland (Canada). Antena de emisie consta din 50 de fire verticale
interconectate la ambele capete având aspectul unei colivii, iar cea de
recepţie − dintr-un fir vertical de 200 metri lungime înălţat cu ajutorul unui
zmeu. Această formă filară a antenelor s-a păstrat în toate aplicaţiile de până
la 1940, deşi domeniul frecvenţelor de lucru a crescut progresiv până la 1
GHz. După 1940, odată cu realizarea generatoarelor de frecvenţă de peste 1
GHz (clistronul şi magnetronul), au fost concepute şi alte tipuri de antene
(ghid de undă, horn, cu reflector). Apariţia după cel de-al doilea război
modial a calculatoarelor numerice cu mare putere de calcul a permis
proiectarea unor structuri complexe de antene mai adaptate unor aplicaţii din
ce în ce mai sofisticate. Totodată, s-au dezvoltat metode analitice şi numerice
mai eficiente pentru analiza antenelor: metoda momentelor (MoM), metoda
diferenţelor finite (FDM), metoda elementului finit (FEM), teoria optică a
propagării undelor electromagnetice sau optica geometrică (GO), teoria
geometrică a difracţiei (GTD), teoria uniformă a difracţiei (UTD), metoda
diferenţelor finite în domeniul timp (FDTD) etc.
Tipuri de antene
Înaintea celui de-al doilea război mondial cele mai multe dintre
antene erau construite din conductoare cilindrice subţiri fie rectilinii (antene
filare subţiri, antene dipol etc.)., fie de formă geometrică regulată (elicoidală,
rombică etc.). Odată cu dezvoltarea radarului în timpul celui de-al doilea
război mondial s-au conceput şi realizat noi tipuri de antene: ghid de undă
deschis la unul din capete, fantă în peretele unui ghid, horn, lentilă, antene cu
reflector etc.
În anul 1950 au apărut aşa-numitele antene independente de
frecvenţă (echiunghiulară, spirală, log-periodică) la care raportul dintre
frecvenţa maximă şi cea minimă atinge valori de 40:1 (faţă de maxim 2:1
obţinut până atunci). În 1970 au apărut antenele microstrip care sunt uşoare,
flexibile şi ieftine cu aplicaţii preponderent în tehnologia spaţială. Prin
perfecţionarea tehnologiei microstrip şi implementarea ei în domeniul unde/
lor milimetrice astăzi se realizează antene încorporate direct în circuitul inte-

2
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

grat de la care primeşte sau căruia îi furnizează semnalul electric (antene


monolitice).
Anumite cerinţe de proiectare nu pot fi realizate cu o singură antenă,
indiferent de tipul acesteia, deoarece au lobul principal de radiaţie cu
deschidere unghiulară prea mare (sau, echivalent, directivitate prea mică).
Pentru a obţine valori mari pentru directivitate o antenă trebuie să aibă
dimensiuni relative mari (dimensiunea relativă este raportul dintre dimensiu-
nea fizică şi lungimea de undă radiată), ceea ce crează probleme dificile din
punct de vedere mecanic (greutate, rigiditate, susţinere, rezistenţă la vânt
etc.). O cale mult mai convenabilă de creştere a directivităţii este aceea de a
grupa mai multe antene individuale de dimensiuni relativ mici, formând
astfel şiruri (sisteme, reţele) de antene. Fiecare antenă din şir poate fi privită
ca un eşantion al unei antene unice ce ar avea forma şi dimensiunea şirului.
Probemele mecanice care apar sunt mult mai simplu de rezolvat, însă apar
probleme noi asociate reţelei electrice de alimentare a elementelor şirului.
Soluţionarea lor a devenit tot mai eficientă odată cu progresul tehnologic.
Şirurile de antene sunt mai flexibile în proiectare şi fac posibile funcţii
suplimentare în raport cu cele oferite de o antenă unică. De exemplu, se pot
controla independent direcţiile lobului principal de radiaţie şi ale nulurilor de
radiaţie, se poate modifica direcţia principală de radiaţie prin comandă
electrică, se poate comanda electric modificarea continuă a direcţiei
principale de radiaţie (circulară − pentru urmărirea unei ţinte sau între două
limite prestabilite − pentru monitorizarea unui sector spaţial) etc.
Şirurile de antene stau la baza conceptului actual de antenă
inteligentă care, asistată fiind de un procesor digital de semnal extrem de
eficient, îşi modifică permanent diagrama de radiaţie în funcţie de
configuraţia mediului electromagnetic în care funcţionează în vederea
optimizării unei funcţii obiectiv prestabilite. Antenele inteligente intră în
configuraţia celor mai sofisticate sisteme de comunicaţie: sistemele celulare
mobile din cea de treia generaţie (3G systems) şi sistemele cu arhitectură
reconfigurabilă prin software (software radio).

3
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

Antena dipol Antena monopol Antena buclă Antena elicoidală

Horn piramidal Ghid de undă deschis Horn conic

Antenă dipol microstrip

Şir Yagi-Uda (antenă Yagi)

Şir logaritmic de dipoli (antenă log-peridică)

Figura nr. 1.1 - Tipuri reprezentative de antene

4
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

1.2 - Ecuaţiile lui Maxwell

Ecuaţiile lui Maxwell descriu evoluţia în timp şi spaţiu a mărimilor


caracteristice ale câmpului electromagnetic. Ele formează un sistem complet,
în sensul că orice altă relaţie din electromagnetism este o consecinţă a lor. În
forma lor diferenţială (există şi o formă integrală), ecuaţiile lui Maxwell sunt
următoarele:

∂B
∇×E = –
∂t

∇ × H = ∂D + J (1.1)
∂t
∇⋅D = ρ
∇⋅B = 0
unde: E − intensitatea câmpului electric,
H − intensitatea câmpului magnetic,
D − inducţia electrică,
B − inducţia magnetică,
J − densitatea curentului de conducţie,
ρ − densitatea de sarcină spaţială.
Toate aceste mărimi sunt funcţii de punct (r − vector de poziţie) şi de
timp (t). Pe lângă aceste relaţii între mărimile caracteristice ale câmpului
electromagnetic există şi relaţiile impuse de natura mediului prin care
acestea se propagă (legi de material):
D = εE + P
(1.2)
B = µ(H + M)
unde ε şi µ sunt permitivitatea electrică şi, respectiv, permeabilitatea
magnetică ale mediului considerat, P − polarizaţia electrică a mediului, iar
M − magnetizaţia acestuia. În cele mai multe cazuri ε şi µ sunt mărimi
complexe dependente de punct, iar P şi M sunt funcţii vectoriale de punct şi
timp (r, t).
În relaţiile de mai sus şi în continuare se utilizează următoarele
convenţii privind notaţiile:

5
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

- mărimile şi funcţiile vectoriale − cu litere aldine (bold);


- mărimile şi funcţiile scalare − cu litere cursive (italic);
- ∇ × a − rotorul vectorului a;
- ∇ ⋅ a − divergenţa vectorului a;
- ∇a − gradientul funcţiei scalare a;
- ∇ − operatorul “nabla” cu semnificaţie dublă de vector şi operator de
derivare a argumentului în raport cu coordonatele spaţiale (în
∂ ∂ ∂
coordonate carteziene, de exemplu, ∇ = x v + y v + z v );
∂x ∂y ∂z
- a v − versor (vector cu norma egală cu 1);
- a ⋅ b − produsul scalar al vectorilor a şi b;
- a × b − produsul vectorial al vectorilor a şi b;
Ţinând seama că:
∇ ⋅ (∇ × a) ≡ 0 ∀a (1.3)
pentru medii cu parametri electrici invariabili în timp şi lipsite de polarizaţie
din a doua şi a treia relaţie (1.1) se obţine:

0 ≡ ∇ ⋅ ( ∇ × H ) = ∇ ⋅ ⎛ ∂D + J⎞ =
⎝ ∂t ⎠

= ∂ ( ∇ ⋅ D ) + ∇ ⋅ J = ∂ρ + ∇ ⋅ J (1.4)
∂t ∂t
adică:

∂ρ
+∇⋅J≡0 (1.5)
∂t
relaţie ce reprezintă ecuaţia de continuitate sau legea conservării sarcinii
electrice. Faptul că o lege de conservare, fundamentală în oricare domeniu al
ştiinţei, este o consecinţă a sistemului de ecuaţii ale lui Maxwell vine în
sprijinul afirmaţiei anterioare privind completitudinea acestui sistem.
Ecuaţiile lui Maxwell prezintă o asimetrie frapantă datorită absenţei
sarcinii magnetice. Ele devin simetrice numai în medii lipsite de sarcini şi
curenţi electrici, însă aceasta nu se întâmplă în cazul antenelor, emisia sau

6
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

recepţia unei unde electromagnetice implicând prezenţa sarcinilor şi


curenţilor electrici.
În studiul antenelor, pentru facilitarea soluţionării sistemelor de
ecuaţii diferenţiale, de regulă foarte complicate, ecuaţiile lui Maxwell se
simetrizează în mod forţat prin introducerea mărimilor fictive ρm − densitate
a sarcinii magnetice spaţiale şi Jm − densitate de curent magnetic.
Se obţin, astfel, ecuaţiile:

∇ × E = – ∂B – J m
∂t

∇ × H = ∂D + J (1.6)
∂t
∇⋅D = ρ
∇ ⋅ B = ρm
În soluţia finală obţinută prin rezolvarea acestor ecuaţii într-un caz
concret, mărimile ρm şi Jm se înlocuiesc cu zero.
Din prima şi a patra relaţie (1.6), pentru medii cu parametri magnetici
invariabili în timp şi lipsite de magnetizaţie, se poate deduce "legea
conservării sarcinii magnetice":

∂ρ m
+ ∇ ⋅ Jm ≡ 0 (1.7)
∂t
Dacă se presupune o variaţie armonică în timp a mărimilor ce
intervin în ecuaţiile lui Maxwell, atunci în planul transformatei Fourier
sistemul de ecuaţii ale lui Maxwell devine:
∇ × E = – j ω B – Jm
∇ × H = jωD + J
(1.8)
∇⋅D = ρ
∇ ⋅ B = ρm

unde j = – 1 este operatorul complex, iar ω = 2πf este pulsaţia undei


electromagnetice.

7
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

1.3 - Energie şi putere

Valoarea şi sensul transmiterii puterii în câmp electromagnetic sunt


date de vectorul Poynting:
S = E × H∗ (1.9)
unde prin asterisc s-a notat operaţia de conjugare complexă.
Pentru a afla cantitatea de energie care intră în unitatea de timp în
volumul V delimitat de o suprafaţă ∑ trebuie calculată integrala:
1--- 1
= --- ∫ ( E × H∗ ) ⋅ dσ
2∫
S ⋅ dσ (1.10)
2
Σ Σ

unde dσ este elementul de arie orientat cu sensul pozitiv către interiorul


volumului V.
Factorul 1/2 din faţa integralei se datorează faptului că în relaţia
(1.10), S, E şi H reprezintă amplitudinile complexe ale acestor mărimi
considerate cu variaţie armonică în timp, iar bilanţul de puteri se realizează
în valori efective.
Teorema divergenţei arată că:

∫ ( ∇ ⋅ a ) dV = – ∫ a ⋅ dσ (1.11)
V Σ

unde V este volumul delimitat de o suprafaţă închisă ∑, iar dσ este elementul


de arie orientat cu sensul pozitiv către interiorul volumului V (ca şi mai
înainte).
Ţinând cont de identitatea:
∇ ⋅ (a × b) = b ⋅ (∇ × a) – a ⋅ (∇ × b) (1.12)
de prima şi a doua relaţie (1.1) şi de relaţia (1.11), rezultă că:
1 1
--- ∫ S ⋅ dσ = – --- ∫ [ ∇ ⋅ ( E × H∗ ) ] dV = (1.13)
2 2
Σ V

8
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

1
= – --- ∫ [ H∗ ⋅ ( ∇ × E ) – E ⋅ ( ∇ × H∗ ) ] dV =
2
V
1 1
= --- ∫ [ j ω ( E ⋅ ε∗ E∗ + H∗ ⋅ µH ) ] dV + --- ∫ ( E ⋅ J∗ ) dV
2 2
V V

sau:
1--- 1 1
= 2j ω ∫ --- [ ( E ⋅ ε∗ E∗ + H∗ ⋅ µH ) ] dV + --- ∫ ( E ⋅ J∗ ) dV
2∫
S ⋅ dσ (1.14)
4 2
Σ V V

Expresiile care intervin în relaţia (1.14) sunt complexe, astfel că


egalitatea este îndeplinită atunci când părţile reale şi cele imaginare din cei
doi membri sunt, respectiv, egale. Rezultă:

1 1
Re --- ∫ S ⋅ dσ = Im 2 ω ∫ --- [ ( E ⋅ ε∗ E∗ + H∗ ⋅ µH ) ] dV +
2 4
Σ V
(1.15)
1
+ R e --- ∫ ( E ⋅ J∗ ) dV
2
V

adică, puterea activă care pătrunde în volumul V este egală cu puterea


disipată pe conductoarele din V la care se adaugă puterea necesară
polarizării şi magnetizării mediului din V şi, respectiv:

1 1
Im --- ∫ S ⋅ dσ = Re 2ω ∫ --- [ ( E ⋅ ε∗ E∗ + H∗ ⋅ µH ) ] dV (1.16)
2 4
Σ V

adică, fluxul de putere reactivă al vectorului Poynting prin suprafaţa ∑ este


egal cu suma dintre puterile înmagazinate în câmpul magnetic şi în câmpul
electric din volumul V înmulţită cu 2ω. Puterea reactivă reprezintă puterea
schimbată periodic între mediu şi volumul V cu o frecvenţă egală cu dublul
frecvenţei undei electromagnetice radiate.

9
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

1.4 - Ecuaţia undei

Între mărimile ce caracterizează câmpul electromagnetic, E şi H sunt


considerate mărimi fundamentale, iar B şi D − mărimi derivate. De aceea,
determinarea expresiei undei electromagnetice radiate de o antenă revine la a
determina expresiile mărimilor E şi H.
Dacă primei relaţii (1.1) i se aplică operatorul "rotor", obţinem că:

∇ × ( ∇ × E ) = ∇ × ⎛ – ∂B⎞ . (1.17)
⎝ ∂t ⎠

În medii lipsite de polarizaţie şi de magnetizaţie pentru membrul al


doilea al relaţiei de mai sus se obţine expresia:

∂B ∂ ∂
∇ × ⎛⎝ – ⎞⎠ = – ( ∇ × B ) = – µ (∇ × H) =
∂t ∂t ∂t
2
∂ ∂E ∂J
= – µ ⎛ ∂D + J⎞ = – µε 2 – µ (1.18)
∂t⎝ ∂t ⎠
∂t ∂t

Ţinând seama de identitatea:


∇ × ( a × b ) = a ( ∇ ⋅ b ) – b ( ∇ ⋅ a ) + ( b ⋅ ∇ )a – ( a ⋅ ∇ )b (1.19)
pentru membrul întâi al relaţiei (1.17) se obţine expresia:
∇ × ( ∇ × E ) = ∇ ( ∇ ⋅ E ) – E ( ∇ ⋅ ∇ ) + ( E ⋅ ∇ )∇ – ( ∇ ⋅ ∇ )E (1.20)
Al doilea şi al treilea termen din membrul doi al acestei dezvoltări nu
au sens matematic, deoarece operatorul ∇ , care este şi operator de derivare,
nu are argument (nu este urmat de o funcţie scalară sau vectorială) şi, în
consecinţă, se elimină. Produsul scalar al vectorului ∇ cu el însuşi reprezintă
2 1 ρ
lapalcianul ( ∇ ) vectorului argument, iar ∇ ⋅ E = --- ( ∇ ⋅ D ) = --- . Ca
ε ε
urmare, relaţia de mai sus devine:

∇ × ( ∇ × E ) = ∇ρ
2
------- – ∇ E (1.21)
ε

10
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

Pe baza dezvoltărilor obţinute pentru cei doi membri din ecuaţia


(1.17) rezultă:
2
2 ∂E ∂J ∇ ρ
∇ E – µε = µ + ------- (1.22)
∂t
2 ∂t ε

Parcurgând aceeaşi cale din cea de-a doua ecuaţie (1.1) se obţine:
2
2 ∂H
∇ H – µε 2
= –∇ × J (1.23)
∂t
O ecuaţie diferenţială de tipul (1.22) sau (1.23) se numeşte ecuaţie de
tip Helmholtz sau ecuaţia undei; ele reprezintă ecuaţiile de bază din care se
determină prin integrare expresia câmpului electromagnetic radiat de o
antenă.
Dacă mărimile E şi H variază armonic, atunci ecuaţiile (1.22) şi
(1.23) pot fi scrise în planul transformatei Fourier şi devin:

∇ E + k E = j ω µJ + ∇
2 2 ρ
------- (1.24)
ε
şi, respectiv:
2 2
∇ H + k H = –∇ × J (1.25)

unde prin k2 s-a notat produsul ω2µε; k se numeşte număr de undă sau
constantă de propagare.
Într-un mediu lipsit de sarcini şi curenţi electrici soluţiile ecuaţiei
omogene a undei sunt de forma:
± jk ⋅ r ± jk ⋅ r
E = E0 e H = H0 e (1.26)
unde E0 şi H0 joacă rolul unor constante de integrare, r este vectorul de
poziţie, iar k este un vector de modul k şi este denumit vector de propagare.
Soluţiile cu semnul plus în faţa argumentului exponenţialei nu sunt
acceptabile fizic deoarece nu respectă cea de-a doua din condiţiile de
radiaţie (ale lui Sommerfeld). Aceste condiţii impun unei soluţii ψ a ecuaţiei
undei următoarele restricţii:

11
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

⎧ rψ < K

⎨ ⎛ ∂ψ ⎞ (1.27)
⎪ lim r ⎝ ∂ r + jK ψ⎠ = 0
⎩ r → ∞

unde K este o constantă oarecare.


Prima condiţie impune ca modulul funcţiei ψ să scadă cel puţin la fel
ca puterea −1 a distanţei faţă de sursa de radiaţie, iar cea de-a doua condiţie
impune undei reprezentate de funcţia ψ să aibă sensul de propagare dinspre
sursa de radiaţie către infinit şi nu invers.
Deci, singurele soluţii acceptabile fizic ale ecuaţiei omogene a undei
sunt:
–j k ⋅ r –j k ⋅ r
E = E0 e H = H0 e . (1.28)
Ţinând seama că în sistemul de coordonate sferic (r, θ, φ) exponenţia-
la este funcţie numai de o singură variabilă (r) şi că:
–j k ⋅ r –j k ⋅ r
∇e = – j ke , (1.29)
din a treia şi a patra relaţie (1.1) rezultă:
k ⋅ E0 = 0 k ⋅ H0 = 0 (1.30)
şi deci:
2 2
k × ( k × E 0 ) = ( k ⋅ E 0 )k – k E 0 = – k E 0 . (1.31)
Din prima relaţie (1.1) şi relaţiile (1.28) rezultă:
k × E 0 = ω µH 0 k × H 0 = – ω εE 0 (1.32)
şi, deci:
2
k × ( k × E 0 ) = k × ω µH 0 = ω µ ( k × H 0 ) = – ω µεE 0 . (1.33)
În sfârşit, din relaţiile (1.31) şi (1.33) rezultă:
2 2
– k E 0 = – ω µεE 0 , (1.34)

12
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

relaţie ce este valabilă pentru orice vector E0 numai atunci când:


2 2
k = ω µε (1.35)
de unde şi denumirea de constantă de propagare pentru k.
Având în vedere că εµ reprezintă inversul vitezei v de propagare a
unei unde printr-un mediu cu constantele de material ε şi µ, rezultă:

k = ω εµ = ω
---- = 2πf
-------- = 2π
------ = 2π
------ , (1.36)
v v Tv λ
unde λ este lungimea de undă; de aici şi denumirea de număr de undă pentru
constanta k.
Din relaţia (1.32):
k×E ω εµ ε 1
H 0 = ---------------0- = --------------- k v × E 0 = − k v × E 0 = --- k v × E 0 (1.37)
ωµ ωµ µ η

Parametrul η = µ ⁄ ε are dimensiuni de impedanţă şi se numeşte


impedanţa intrinsecă a mediului.
Constantele de material şi de propagare corespunzătoare vidului (şi,
prin extindere, şi aerului liber) se evidenţiază prin adăugarea indicelui 0.
– 12 F-
Astfel, ştiind că pentru vid ε 0 = 8, 854187817 ⋅ 10 --- şi
m
–7 H
µ 0 = 4π ⋅ 10 ---- , rezultă:
m

µ0
k 0 = ω ε 0 µ 0 = 2π
------ şi η 0 = −−− = 120π ≈ 377 [ ohmi ] (1.38)
λ0 ε0

1.5 - Potenţial vector electric

Rezolvarea ecuaţiilor (1.22) şi (1.23) pentru determinarea câmpului


electromagnetic radiat de o sursă presupune cunoaşterea distribuţiei de

13
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

sarcină spaţială ρs şi/sau a densităţii de curent Js. Metodele de rezolvare sunt,


de cele mai multe ori, foarte laborioase şi necesită introducerea unor mărimi
auxiliare. Una dintre cele mai utilizate mărimi este potenţialul vector
electric. Introducerea acestei mărimi porneşte de la observaţia că în absenţa
sarcinii magnetice vectorul inducţie magnetică B este solenoidal
( ∇ ⋅ B = 0 ) şi, deoarece:
∇ ⋅ (∇ × a) ≡ 0 ∀a (1.39)
rezultă că există un vector A al cărui rotor să fie egal cu B:
∇×A = B (1.40)
Vectorul A definit prin relaţia (1.40) se numeşte potenţial vector
electric sau, pe scurt, potenţial vector.
Pentru o variaţie armonică în timp a mărimilor electrice ce
caracterizează câmpul electromagnetic, utilizând relaţia (1.40), prima ecuaţie
(1.1) se scrie sub forma:
∇ × E = – j ω(∇ × A) (1.41)
de unde:
E = –j ω A – ∇ Φ (1.42)
În relaţia de mai sus Φ este o funcţie scalară oarecare, iar ∇ Φ este o
constantă de integrare, (expresia (1.42) a componentei electrice E se obţine
prin integrarea ecuaţiei diferenţiale (1.41) ). Constanta de integrare s-a scris
sub această formă deoarece:
∇ × (∇Φ) ≡ 0 ∀Φ (1.43)
şi, astfel, funcţia scalară Φ poate fi aleasă pentru a îndeplini alte restricţii
decât cele legate de integrarea ecuaţiei (1.41).
Ţinând seama de expresia (1.40) a vectorului B, în medii lipsite de
polarizaţie şi magnetizaţie a doua relaţie (1.1) se poate scrie sub forma:
∇ × ( ∇ × A ) = j ω µD + µJ = j ω µε ( – j ω A – ∇ Φ ) + µJ =
2
(1.44)
= k A – j ω µε∇ Φ + µJ

14
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

Pe baza dezvoltării (1.20) şi a observaţiei ce o urmează se obţine:


2
∇ × (∇ × A) = ∇(∇ ⋅ A) – ∇ A (1.45)
astfel că relaţia (1.44) devine:
2 2
∇ ( ∇ ⋅ A ) – ∇ A = k A – j ω µε∇ Φ + µJ (1.46)
de unde:
2 2
∇ A + k A = ∇ ( ∇ ⋅ A ) + j ω µε∇ Φ – µJ (1.47)
Deoarece operatorul "gradient" este liniar, relaţia de mai sus se poate
scrie sub forma:
2 2
∇ A + k A = ∇ ( ∇ ⋅ A + j ω µε Φ ) – µJ (1.48)
Această relaţie devine o ecuaţie de tip Helmholtz dacă:
∇ ⋅ A + j ω µε Φ = 0 (1.49)
Funcţia scalară Φ fiind arbitrară poate fi aleasă din condiţia impusă
de relaţia de mai sus, denumită condiţia lui Lorentz. Funcţia scalară Φ ce
îndeplineşte condiţia lui Lorentz se numeşte potenţial scalar electric sau, pe
scurt, potenţial scalar. Admiţând că această condiţie este îndeplinită,
potenţialul vector A este o soluţie a ecuaţiei de tip Helmholtz:
2 2
∇ A + k A = – µJ (1.50)
Folosind expresia (1.42) a câmpului electric E, a treia ecuaţie (1.1)
conduce la:
2
ρ = ∇ ⋅ D = ε ( ∇ ⋅ E ) = – j ω ε∇ ⋅ A – ε∇ Φ (1.51)
Folosind încă odată condiţia lui Lorentz această relaţie se poate scrie
sub forma:
2
ρ = – j ω ε ( – j ω µε Φ ) – ε∇ Φ (1.52)
sau:

15
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

∇ Φ + k Φ = –ρ
2 2
--- (1.53)
ε
adică potenţialul scalar Φ este, de asemenea, o soluţie a unei ecuaţii de tip
Helmholtz.
În concluzie, dacă se cunoaşte expresia potenţialului vector electric
A, atunci câmpul electromagnetic se determină cu relaţiile:

E = – jωA + ∇ ( ∇ ⋅ A -)
---------------------
j ω µε
(1.54)
1
H = --- ∇ × A
µ
iar potenţialul scalar Φ se determină din condiţia lui Lorentz ca fiind:

Φ = –∇ ⋅ A-
------------ (1.55)
j ω µε
Se foloseşte, dar mai rar, şi mărimea duală potenţial vector magnetic.
Acesta se defineşte pentru situaţiile în care mediul este lipsit de sarcini
electrice (ρ = 0), condiţie în care vectorul inducţie electrică D este solenoidal
( ∇ ⋅ D = 0 ). Ca urmare, există un vector Am denumit potenţial vector
magnetic, astfel ca:
D = –∇ × Am (1.56)
Parcurgând o cale similară se poate arăta că potenţialul vector
magnetic Am este o soluţie a ecuaţiei de tip Helmholtz:
2 2
∇ A m + k A m = – εJ m (1.57)
dacă funcţia potenţial scalar magnetic Φm satisface o condiţie de tipul
condiţiei lui Lorentz:
∇ ⋅ A m + j ω µε Φ m = 0 (1.58)
Când se cunoaşte expresia vectorului Am, câmpul electromagnetic se
determină din relaţiile:

16
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

∇ ( ∇ ⋅ Am ) 1
H = – j ω A m + -------------------------
- E = – --- ∇ × A m (1.59)
j ω µε ε
iar potenţialul scalar magnetic Φm − din condiţia (1.58):

∇⋅A m
Φ m = – ----------------
- (1.60)
j ω µε

1.6 - Condiţii la limita de separaţie a două medii

Aşa după cum se cunoaşte din teoria generală a electromagnetis-


mului, la trecerea prin suprafaţa de separaţie a două medii cu proprietăţi
electrice şi magnetice diferite (vezi figura 1.2), se conservă componentele
normale la suprafaţa de separaţie ale vectorilor inducţie D şi B, precum şi
componentele tangenţiale la suprafaţa de separaţie ale vectorilor E şi H.
Analitic, această proprietate de conservare se exprimă prin relaţiile:
nv × E1 = nv × E2 nv ⋅ D1 = nv ⋅ D2
. (1.61)
nv × H1 = nv × H2 nv ⋅ B1 = nv ⋅ B2

2 (ε2, µ2)
nv E2
D2 B2n H2
D2n B2
E1t H1t
E2t H2t
D1 D1n B1 E1 H1
(ε1, µ1)
B1n
1
Figura nr. 1.2 - Condiţii la suprafaţa de separaţie a două medii

Dacă pe suprafaţa de separaţie a celor două medii există o distribuţie


de curent electric de densitate Js, corespunzătoare unei distribuţii de sarcină

17
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

electrică superficială de densitate ρs, şi o distribuţie de curent magnetic Jms,


corespunzătoare unei distribuţii de sarcină magnetică superficială de
densitate ρms, atunci respectivele componente ale vectorilor D, B, E şi H nu
se mai conservă, ci se modifică în salt la trecerea undei electromagnetice prin
suprafaţa de separaţie a celor două medii. Descrierea analitică a acestor
modificări se face cu relaţiile:
n v × ( E 1 – E 2 ) = – J ms nv ⋅ ( D1 – D2 ) = ρs
(1.62)
nv × ( H1 – H2 ) = Js n v ⋅ ( B 1 – B 2 ) = ρ ms
Evident că distribuţiile de sarcină spaţială şi densităţile de curent pe
care le generează sunt legate între ele prin ecuaţia de continuitate (1.5).
Dacă unul din medii (de exemplu, al doilea) este perfect conductor
electric şi magnetic, atunci ambele componente ale câmpului electromag-
netic sunt zero în acest mediu şi ecuaţiile (1.62) se scriu simplu:
n v × E 1 = – J ms nv ⋅ D1 = ρs
(1.63)
nv × H1 = Js n v ⋅ B 1 = ρ ms

1.7 - Principiul general al reciprocităţii

Antenele sunt dispozitive reciproce, adică o antenă are aceeaşi


diagramă de radiaţie, atât la emisie, cât şi la recepţie. Demonstraţia acestei
afirmaţii se va face ulterior pe baza principiului general al reciprocităţii
enunţat în continuare.
Fie un volum V delimitat de o suprafaţă ∑. Fie ε şi µ parametrii
mediului din V, în general anizotrop. Dacă J1 şi Jm1 sunt distribuţiile de
curenţi electrici şi magnetici din V, atunci câmpul electromagnetic radiat
(E1,H1) trebuie să satisfacă ecuaţiile lui Maxwell, adică:

∇ × E 1 = – j ω µH 1 – J m1
(1.64)
∇ × H 1 = j ω εE 1 + J 1

18
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

Dacă se înlocuieşte mediul din volumul V cu un alt mediu ai cărui


parametri sunt εt, µt ("t" înseamnă transpunere), o distribuţie de curenţi J2,
Jm2 va radia un câmp electromagnetic (E2,H2) ce verifică aceleaşi relaţii ale
lui Maxwell, adică:
∇ × E 2 = – j ω µ t H 2 – J m2
(1.65)
∇ × H2 = j ω εt E2 + J2

Aplicând teorema divergenţei vectorului:


E1 × H2 – E2 × H1 (1.66)
rezultă:

∫ [ ∇ ⋅ ( E1 × H2 – E2 × H1 ) ] dV = ∫ ( E 1 × H 2 – E 2 × H 1 ) ⋅ dσ (1.67)
V Σ

Dar:
∇ ⋅ ( E1 × H2 – E2 × H1 ) = ∇ ⋅ ( E1 × H2 ) – ∇ ⋅ ( E2 × H1 ) =
= H2 ⋅ ( ∇ × E1 ) – E1 ⋅ ( ∇ × H2 ) – H1 ⋅ ( ∇ × E2 ) + E2 ⋅ ( ∇ × H1 ) =
= H 2 ⋅ ( – j ω µH 1 – J m1 ) – E 1 ⋅ ( j ω ε t E 2 + J 2 ) – (1.68)
– H 1 ⋅ ( – j ω µ t H 2 – J m2 ) + E 2 ⋅ ( j ω εE 1 + J 1 ) =
= E 2 ⋅ J 1 – E 1 ⋅ J 2 + H 1 ⋅ J m2 – H 2 ⋅ J m1
În dezvoltarea relaţiei de mai sus s-a ţinut seama de egalităţile:
H 2 ⋅ ( µH 1 ) = H 1 ⋅ ( µ t H 2 )
(1.69)
E 2 ⋅ ( εE 1 ) = E 1 ⋅ ( ε t E 2 )
Ţinând seama de expresia (1.68), relaţia (1.67) capătă forma:

∫ ( E1 × H2 – E2 × H1 ) ⋅ dσ =
Σ

19
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

= ∫ [ ( E2 ⋅ J1 – E1 ⋅ J2 ) – ( H2 ⋅ Jm1 – H1 ⋅ Jm2 ) ] dV (1.70)


V

relaţie ce exprimă analitic principiul general al reciprocităţii, denumit şi


principiul lui Harrington-Villeneuve.
Adesea se utilizează una din următoarele două forme particulare ale
acestui principiu general:
- principiul lui Lorentz: dacă în volumul V nu există surse de radiaţie,
atunci argumentul integralei de volum este zero şi relaţia (1.70) se
reduce la:

∫ ( E1 × H2 ) ⋅ dσ = ∫ ( E2 × H1 ) ⋅ dσ (1.71)
Σ Σ

- principiul lui Rayleigh-Carson: dacă în volumul V se găsesc toate


sursele de radiaţie, atunci integrala de suprafaţă se anulează şi relaţia
(1.70) se reduce la:

∫ ( E2 ⋅ J1 – E1 ⋅ J2 ) dV = ∫ ( H2 ⋅ Jm1 – H1 ⋅ Jm2 ) dV (1.72)


V V

1.8 - Teorema dualităţii

Când ecuaţiile ce descriu evoluţia în timp sau spaţiu a două variabile


au aceeaşi formă analitică, evident că soluţiile vor fi identice ca formă. Cele
două variabile se numesc duale şi, înlocuind sistematic parametrii în soluţia
obţinută pentru o variabilă, se obţine soluţia pentru variabila duală.
În electromagnetism sunt numeroase variabile duale. Astfel, pornind
de la ecuaţiile lui Maxwell simetrizate pentru variaţie armonică în timp a
variabilelor în medii lipsite de magnetizaţie şi de polarizaţie:
∇ × E = – j ω µH – J m ∇ × H = j ω εE + J (1.73)
şi, rescriind prima ecuaţie într-o formă adecvată:
∇ × ( – E ) = j ω µH + J m ∇ × H = j ω εE + J , (1.74)

20
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

se observă că cea de-a doua relaţie devine indentică cu prima dacă se fac
următoarele înlocuiri:
H → –E E→H ε→µ J → Jm (1.75)
Analizând forma ecuaţiilor şi soluţiilor acestora în teoria câmpului
electromagnetic se poate stabili că dacă o distribuţie de curenţi electrici J
produce într-un mediu cu parametrii ε, µ şi η un câmp electromagnetic
caracterizat de variabilele E, H şi A, atunci o distribuţie de curenţi magnetici
Jm produce în acelaşi mediu un câmp electromagnetic cu expresii obţinute
din precedentele prin efectuarea următoarelor înlocuiri:
J → Jm H → –E E→H A → Am
(1.76)
ρ → ρm ε→µ µ→ε η→1⁄η
Reciproc, dacă se cunosc expresiile mărimilor ce caracterizează
câmpul electromagnetic produs de o distribuţie de curenţi magnetici Jm într-
un mediu cu constantele de material ε şi µ, atunci expresiile câmpului
electromagnetic radiat de o distribuţie de curenţi electrici J se obţin din
precedentele prin efectuarea următoarelor înlocuiri:
Jm → J E → –H H→E Am → A
(1.77)
ρm → ρ µ→ε ε→µ 1⁄η→η

1.9 - Teorema imaginilor

Dacă o sursă de curent radiază în prezenţa unei suprafeţe plane


perfect conductoare electric, atunci câmpul produs într-un punct P este suma
dintre câmpul direct şi cel reflectat de suprafaţa plană. Pentru diverse poziţii
ale punctului P prelungirile razelor reflectate se întâlnesc într-un punct ce
este simetricul punctului în care se află sursa de radiaţie (figura nr. 1.3). O
sursă virtuală plasată în acest punct de la care pare că provin razele reflectate
de suprafaţa plană se numeşte imaginea sursei reale de radiaţie faţă de
această suprafaţă.

21
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

Din punctul de vedere al calculului câmpului electromagnetic în


semispaţiul de deasupra suprafeţei plane perfect conductoare electric se
poate înlocui planul reflector cu sursa imagine. Pentru ca aceasta să creeze în
fiecare punct P un câmp electromagnetic cu acelaşi modul şi aceeaşi fază ca
şi cel reflectat de plan este necesar ca mărimea şi orientarea sursei imagine să
fie alese adecvat. Pe baza legilor reflexiei şi a caracterului de undă plană a
câmpului electromagnetic s-a stabilit că sursa imagine a unei surse de curent
electric J este o sursă cu aceeaşi densitate ca şi sursa reală şi orientată:

P1

S P3
P2

P4
Plan
perfect conductor
electric

S’

Figura nr. 1.3 - Imaginea unei surse faţă de un plan perfect conductor
electric

- în acelaşi sens cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este perpendi-


culară pe suprafaţa reflectoare;
- în sens contrar cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este paralelă cu
suprafaţa reflectoare.
Pe baza aceloraşi considerente s-a stabilit că sursa imagine a unei
surse de curent magnetic Jm este o sursă cu aceeaşi densitate ca şi sursa reală
de radiaţie şi orientată:
- în acelaşi sens cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este paralelă cu
suprafaţa reflectoare;
- în sens contrar cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este perpendi-
culară pe suprafaţa reflectoare.
Pe baza teoremei dualităţii se pot stabili regulile privind construcţia
imaginii surselor de radiaţie aflate în apropierea unor suprafeţe plane perfect
conductoare magnetic. Astfel:

22
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

Imaginea unei surse de curent electric J este o sursă cu aceeaşi


densitate ca şi sursa reală de radiaţie şi orientată:
- în acelaşi sens cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este paralelă cu
suprafaţa reflectoare;
- în sens contrar cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este perpendi-
culară pe suprafaţa reflectoare.
Imaginea unei surse de curent magnetic Jm este o sursă cu aceeaşi
densitate ca şi sursa reală de radiaţie şi orientată:
- în acelaşi sens cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este perpendi-
culară pe suprafaţa reflectoare;
- în sens contrar cu sursa reală de radiaţie dacă aceasta este paralelă cu
suprafaţa reflectoare.

Surse reale
J Jm Plan
perfect conductor
electric

J Jm
Surse imagine

Figura nr. 1.4 - Construcţia imaginilor în raport cu un plan perfect


conductor electric

Surse reale
J Jm Plan
perfect conductor
magnetic

J Jm
Surse imagine

Figura nr. 1.5 - Construcţia imaginilor în raport cu un plan perfect


conductor magnetic

23
Capitolul I - Elemente fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic

În concluzie, imaginea unei surse de radiaţie cu orientare arbitrară


faţă de suprafaţa plană reflectoare:
- este simetrica sursei reale faţă de suprafaţa reflectoare;
- este de acelaşi tip (electric sau magnetic) cu sursa reală;
- are componenta normală la suprafaţa reflectoare egală şi de acelaşi
sens cu componenta normală a sursei reale dacă tipul sursei coincide
cu tipul de conducţie a suprafeţei reflectoare şi, respectiv, de orien-
tare opusă dacă tipul sursei nu coincide cu tipul de conducţie a supra-
feţei reflectoare;
- are componenta paralelă cu suprafaţa reflectoare egală şi de acelaşi
sens cu componenta paralelă a sursei reale dacă tipul sursei nu coin-
cide cu tipul de conducţie a suprafeţei reflectoare şi, respectiv, de ori-
entare opusă dacă tipul sursei coincide cu tipul de conducţie a supra-
feţei reflectoare;
În figurile nr. 1.4 şi 1.5 sunt pezentate sintetic regulile de construcţie
a imaginilor surselor de curent electric şi magnetic în raport cu suprafeţe
plane perfect conductoare electric şi, respectiv, magnetic.

24