Metode orientale de epilat

de Click News
(citeşte alte articole de la acelaşi autor)

Secret al frumuseţii femeilor din antichitate, epilarea după reţete orientale nu a fost dată uitării.
Folosite intensiv de doamnele şi domnişoarele din ţările Orientului, metodele au fost
„împrumutate” în Occident şi în restul lumii, iar femeile se declară mulţumite de rezultate.

Reţetele transmise din generaţie în generaţie sunt, în general, foarte simple şi eficiente, acesta
fiind unul dintre motivele pentru care au fost adoptate de femeile din întreaga lume. Dacă
rezultatele aparatului de ras ori ale epilatorului nu vă mai mulţumesc şi nu cunoaşteţi o
cosmeticiană de încredere, problema îndepărtării părului nedorit de pe corp nu este una fără
soluţie. Dimpotrivă, o puteţi rezolva chiar acasă, graţie unei reţete cosmetice orientale, care cu
siguranţă vă va seduce.

Ceara orientală, o reţetă cosmetică dulce

Cunoscută şi sub numele de „epilare cu zahăr”, această metodă funcţionează după acelaşi
principiu ca şi epilarea cu ceară caldă. Cel mai mare avantaj este acela că vă puteţi prepara
„materia” primă chiar acasă, reţeta fiind una cât se poate de simplă. Topiţi trei cubuleţe într-un
bol, apoi adăugaţi două pahare de apă amestecată cu lămâie. Vărsaţi caramelul obţinut pe un blat
de plastic, pentru ca amestecul să se răcească puţin, apoi omogenizaţi pasta. Următorul pas este
să aplicaţi acest amestec pe pielea curată şi uscată, lăsându-l să acţioneze timp de câteva
secunde. Îndepărtaţi apoi pasta de pe piele cu o mişcare energică şi gata! Problema a fost
rezolvată.
Fără îndoială, această metodă de epilare este dureroasă, pentru că pasta de zahăr smulge firele de
păr din rădăcini, nu doar le taie, aşa cum se întâmplă în cazul epilării cu cremă sau când folosiţi
aparatul de ras. Căldura pastei poate înroşi pielea, însă acest efect este trecător. Aşa-numita ceară
orientală nu trebuie să fie nici prea rece, pentru că există riscul să nu poată fi întinsă uniform, dar
nici fierbinte, ca să nu ardă epiderma. Pentru a fi sigură că metoda dă rezultatele dorite fără a
afecta negativ pielea, este recomandat ca după epilare să presăraţi pudră de talc pe locul proaspăt
epilat. În plus, după epilare este foarte important să hidrataţi pielea cu uleiuri sau loţiuni delicate
de corp. În schimb, nu este recomandat să folosiţi alcool (deodorant sau parfum), pentru a nu
irita pielea şi mai mult.

Metoda epilării cu aţă

Această metodă este cunoscută de mii de ani şi este folosită la scară largă de femeile din bazinul
Mării Mediteraneene. Din fericire, a fost „importată” şi în Statele Unite şi Europa, fiind preferată
de multe doamne şi domnişoare care au încercat-o. Dacă aţi auzit de pensatul cu aţă, atunci
trebuie să ştiţi că principiul este acelaşi: firele de păr sunt îndepărtate cu ajutorul a două fire de
aţă, mânuite cu îndemânare de specialişti. Cu toate că poate fi considerată o excentricitate în
domeniul cosmeticii, epilarea cu aţă este o tehnică rapidă, puţin dureroasă şi igienică, şi care, în
plus, prezintă avantajul de a limita creşterea firelor de păr sub piele.
Dacă vă hotărâţi să încercaţi această metodă de epilare, soluţia este să mergeţi la un cabinet
cosmetic unde există un estetician care practică această tehnică. Este foarte greu să utilizaţi
metoda respectivă acasă, pentru că este nevoie de dexteritate şi experienţă.
Avantajul epilării cu aţă este acela că are acelaşi efect ca şi epilarea cu ceară: părul nu creşte
timp de două săptămâni, pentru că firul este smuls, nu tăiat. Dezavantajul este că firul de păr
trebuie să fie suficient de lung pentru a fi prins între cele două fire de aţă, deci este posibil ca, din
punct de vedere estetic, această metodă să nu fie convenabilă. Tocmai de aceea, tehnica este
folosită în principal pentru pensarea sprâncenelor şi pentru epilarea axilei.

Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava: http://www.monitorulsv.ro/Frumusete/2010-01-

23/Metode-orientale-de-epilat#ixzz2Q9DpFG4G
Istoria frumuseţii
Maria Besciu - jurist, doctorand în istoria medicinei

Celebra şi frumoasa Cleopatra a fost prima femeie care a scris un manual de îngrijire a frumuseţii
femeilor. Cleopatra folosea mâlul Nilului pentru a-şi încreţi părul, iar din mâl şi urină îşi prepara
măști cosmetice. Aflaţi totul despre multiplele mijloace de înfrumuseţare oferite de natură încă
din Antichitate.

Ustensile primitive

Machiajul cu pudră colorată are o vechime 10.000 de ani, iar ustensilele pentru machiaj şi
recipientele ce se închideau ermetic - 5000 de ani î.Hr. Oamenii primitivi foloseau albitele
(marnă şi var), negrul (cărbune de lemn, minerale de mangan) şi toată gama de nuanţe ale
ocrului. Vasele de ulei (din tigvă), lopăţelele pentru aplicarea sulimanului, sticluţe de os,
borcănaşe cu căpăcele existau chiar din perioada glaciară - s-au găsit astfel de mărturii în grote.
În mormintele paleolitice s-au găsit piepteni de os şi ace de păr, iar la Muzeul British din Londra
pe exponate (mumii) se constată că lacul de unghii era cunoscut oamenilor din acea perioadă.

Egiptul antic

 Tratamente corporale

Strălucirea umerilor Cleopatrei era dată de folosirea scoicilor pisate şi a alabastrului. Cleopatra
prefera albastrul marin pentru pleoapa superioară şi verde pentru pleoapa inferioară. În 1372
î.Hr., egiptenii de viţă nobilă se spălau cu apă minerală. Foloseau o mască corporal din argilă, iar
corpul era exfoliat cu nisip şi uleiuri esenţiale. După baie, masajele se efectuau cu uleiuri
vegetale de palmier, măsline şi ierburi parfumate. Se îmbăiau frecvent în lapte şi aplicau măşti cu
ou.

 Tratamente pentru faţă

Feţele erau unse cu un preparat din ocru galben, linia decolteului fiind fardată cu albastru. Aveau
grijă ca fardurile să fie mereu parfumate şi proaspete. Pomeţii şi decolteul erau pudrate cu pudră
aurie. Pleoapele inferioare se trasau cu khol negru, care avea scris pe recipient data expirării.
Verdele era culoarea popular pe lângă turcoaz, argile roşii brune sau violete.
  Parfumul

Parfumul preparat de Cleopatra, după Plutarh, era un amestec de miere, vin, planta henne,
smirnă, diferite rădăcini, lemn de trandafiri, trestie mirositoare, crocus, boabe de ienupăr, măcriş,
iar acest preparat se numea „kiphe”.

 Igiena dentară

Pentru curăţirea dinţilor se foloseau beţişoare de lemn, gura se parfuma prin mestecarea
grăunţelor de mirt, iar strălucirea dinţilor era dată prin frecarea unui bastonaş de fildeş înmuiat
într-un amestec de coji de ou, cărbune şi sidef.

 Ritualuri de înmormântare

Egiptenii sulemeneau faţa palidă a mortului. În mormântul unei femei puneau borcănaşul cu
suliman şi tibişirul cu care se colora. În încăperea funerară a reginei Hetepheres, mama
faraonului Kheops, a fost găsită o cutie de manichiură artistic executată, alăturată cosmeticalelor.
În mormintele femeilor din Sahara, egiptologul Shaw a descoperit o trusă din trestie cu
instrumente pentru fardarea ochilor. Texte vechi menţionează că femeile egiptene îşi acopereau
corpul cu farduri, după baie, şi se machiau cu mixturi complete. Pentru buze se foloseau rujuri în
formă de creioane.
 Grecia antică

Grecoaicele purtau părul lung răsucit în zulufi şi cu ajutorul panglicilor şi eşarfelor realizau
diverse pieptănături. Sclavele erau întotdeauna tunse scurt. Preţul unei sclave depindea de
priceperea acesteia la pieptănatul şi aranjatul stăpânei. Îşi spălau părul cu must de mere. Pentru
ten foloseau creme pentru albit tenul, farduri şi vopsele pentru sprâncene şi gene. Creioanele de
miniu de plumb sau rădăcinile plantei „olcea” erau folosite pentru vopsitul obrajilor, iar buzele şi
pleoapele erau umbrite cu cărbuni. Sprâncenele erau înnegrite cu funingine sau stibiu pisat
mărunt.

Se parfumau din belşug şi aveau truse de oglinzi, agrafe, pensete, flaconaşe etc. Deja consumul
de parfum era un viciu, parfumau vinul cu violete şi trandafiri, îşi ungeau părul cu parfum, lăsau
să zboare în încăpere porumbei stropiţi cu parfum (aripile erau unse cu esenţă). Înţeleptul Solon
şi filosoful Socrate s-au ridicat împotriva acestor abuzuri. Combaterea epidemiilor o făceau
arzând plantele aromate. În Sparta şi Atena antică, machiajul era permis numai curtezanelor.
Femeile după baie se masau cu ulei de măsline, îşi periau părul şi dinţii. Igiena şi exerciţiul erau
vitale, fiind recomandate şi de Hipocrate, „părintele medicinei”.
Roma antică

La masă, romanii stropeau capetele invitaţilor cu apă de trandafiri. Împăratul Caligula se pare că
a cheltuit o avere pe trandafiri - 4.000.0000 de sesterţi. Popeea, soţia lui Nero, utiliza „masca
pentru soţ”, care era preparată din făină de secară cu ulei parfumat şi era îndepărtată prin
spălarea cu lapte de măgăriţă. Săpunurile erau parfumate cu ulei de roze, iar pentru păr preparau
unguente care se folosesc şi astăzi. Patricienele îşi exfoliau pielea cu nisip şi ulei, iar apoi se
epilau cu ceară. Foloseau meşe de păr pe care le ondulau şi le decolorau cu amestecuri din
plante. Femeile romane utilizau pudră de aur pentru păr şi obraji, iar din excremente de crocodil
făceau măşti pentru faţă. Purtau coc, părul împletit sub formă de rulouri pe frunte, îl înnodau pe
spate, fixându-l cu ace de metal sau fildeş şi agrafe. Îşi făceau zulufi cu fierul de frezat. O dată cu
prinderea primelor prizoniere teutone capturate de legiunile romane, femeile au recurs la
tunderea acestora şi la confecţionarea perucilor blonde. Cezar, care avea chelie, o acoperea cu o
coroană de lauri şi tot în vremea lui a apărut moda culorii roşuarămiu. Forma perucii se schimba
şi ea o dată cu moda. În Bizanţ, pentru decolorarea părului se spălau cu leşie şi extrase vegetale.

Frumuseţea, în scrierile timpului

În Renaştere apar mai multe tratate în care femeia este considerată cea mai frumoasă creaţie,
având ca ideal pe zeiţa Venus. Agnola Firenzerola a scris “Tratatul de frumuseţe al femeilor”, iar
în 1539 Augusto Nifo dedică Jeannei de Aragon lucrarea „Frumuseţe şi iubire”.

Chiar Machiavelli confirma că o femeie nu poate fi frumoasă decât dacă are braţele “lungi, cu
vene bine definite şi terminate cu degete graţioase”. Iar părul trebuia să fie “blond, de culoarea
aurului sau a mierii, strălucitor precum soarele, foarte lung şi să se reverse în bucle răsfirate pe
umeri”.

În celebrul Papirus Ebers întâlnim formule de creme, formule pentru apă de gură şi aplicaţii
pentru întărirea dinţilor. Soţia primului rege al Egiptului, Ses, a scris prima reţetă cosmetică
aflată pe pereţii vechilor clădiri egiptene.

Frumoasa Cleopatra a întocmit un formular care a fost distrus în incendiul Bibliotecii din
Alexandria, dar Criton, medical lui Traian, a reprodus textul. Criton public şi el un formular
cosmetic, pierdut şi reprodus de medicul Galenus, cel care a întemeiat arta şi ştiinţa preparării
medicamentelor. Frumoasa Aspasia a publicat precepte pentru conservarea sănătăţii şi
frumuseţii.

Ştiaţi că...

... în Antichitate, femeile îşi colorau în roşu corai cu ajutorul sucului de kufra vârful degetelor,
palmele, degetele de la picioare, chiar şi vârful sânilor? Kufra, cunoscută sub numele de henee,
avea un parfum deosebit. Frunzele acestei plante erau pulverizate şi amestecate cu o vopsea
extrasă dintr-un copac indian, catesu. Turcoaicele îşi vopseau părul în roşu.

Herodot (484-425 î.e.n.) aminteşte că femeile sciţilor foloseau un lemn mirositor cu care frecau
corpul, iar etiopiencele aveau obiceiul de a-şi albi pielea cu gips.

„În arta de a iubi”, nu mai puţin celebrul Ovidiu, în cartea a III-a, a descries întrebuinţarea unor
preparate cosmetice, un adevărat cod al cochetăriei. Cosmeticele lui Ovidiu (4 e.n.) constituie al
doilea cel mai vechi formular de reţete cosmetice şi tot el ne vorbeşte despre moda părului blond
la Roma.

În 1635, la Paris s-a deschis primul salon de coafură pentru damele înaltei societăţi, numit
Champagne, iar acolo se obţineau bucle lejere sau cocuri sofisticate.

În Spania, idealurile frumuseţii se regăseau în culorile alb şi roşu, obţinute însă din substanţe
toxice. Dar nu conta prea mult, iar regina lui Ludovic al XIV-lea era “supranumită” viermele
oribil, din cauza acestei nocive rutine de frumuseţe, după spusele lui Diderot. Amanta regelui
Henric al II-lea, Diane de Poitiers, care a decedat în 1566, la vârsta de 66 de ani, ar fi murit
otrăvită lent de aurul pe care îl absorbea cu scopul de a rămâne tânără, arată un studio al unor
cercetători de la spitale pariziene, publicat de British Medical Journal.

Scriitorul Brantôme, contemporan al Dianei de Poitiers, scria despre această că era, în ultimii săi
ani de viaţă, la fel de proaspătă ca la vârsta de 30 de ani, cu pielea neobişnuit de albă şi că îşi
punea zilnic aur în apa de băut, ca elixir pentru tinereţe.

În perioada romantismului, machiajul era permis, însă numai atâta timp cât imita natura. Această
filozofie se regăseşte şi în Evul Mediu, dar din motive biblice, pe când frumuseţea romantică era
minimalist din motive estetice. În această epocă erau la modă pălăriile împodobite cu panglici şi
flori şi decolteele adânci. “Încă mai este permis să visezi sub o pălărie albastră, dar să plângi sub
o pălărie roz este inacceptabil”, spunea un journalist al timpului.

Pasta de dinţi

Prima referinţă legată de pasta de dinţi vine din Egipt, unde într-un manuscris se recomandă o
amestecătură de sare, piper, frunze de mentă şi flori de iris. La începutul anilor 1800 periuţa de
dinţi se folosea numai cu apă, dar apoi au apărut pudrele care multe erau făcute în casă, cu cretă,
cărămidă pulverizată şi sare. Până în 1900, pasta de dinţi din apă oxigenată şi praf de copt era
combinaţia recomandată. În 1896, în New Zork, compania Colgate a făcut prima pastă de dinţi în
tuburi deformabile similare cu cele pentru acuarele. De abia în 1950 pasta de dinţi cu fluor a
primit aprobarea, chiar dacă fluorurile au fost introduse încă din 1914. Ingredientele în ziua de
azi sunt variate: enzime, vitamine, plante medicinale, apă de gură, apă oxigenată, clorură de zinc
şi arome: de mentă, caisă, ananas, miere de albine, caramel, ghimbir, scorţişoară, vanilie,
portocale, dar există şi pasta fără arome, aşa cum există şi pasta multicoloră care nu dă nici un
beneficiu funcţional în plus consumatorului.

În secolul al XX-lea, principalele trucuri şi produse de înfrumuseţare erau: vopseaua de păr,

pudra, rujul, fardul de ochi. Începutul imperiului cosmetic al zilelor noastre a fost un pas decisiv
în evoluţia personală a femeii şi a frumuseţii acesteia. În 1911, revista “Vogue” sublinia că
„turcoaicele folosesc henna pentru a-şi mări şi accentua ochii”.
Rimelul

Primul rimel a fost inventat la sfârşitul sec. al XIX-lea de impresarul francez Eugene Rimmel.
Dar rimelul modern (din praf de cărbune amestecat cu vaselină şi petrol), s-a ivit în anul 1913,
creatorul fiind T.L. Wiliams, un chimist, care a plecat de la o cremă folosită de sora lui pentru a-
şi colora genele. Chemând-o Mabel, firma s-a numit mai târziu Maybelline. Rimelul a fost
promovat într-o reclamă pe coperta revistei “Vogue”, iar Helenei Rubinstein îi revine meritul
tubului modern şi periuţei aplicatoare apărute în 1957.

Deodorantul

Dacă egiptenii pentru a evita transpiraţia la nivelul subraţului aplicau scorţişoară şi dacă primul
deodorant de marcă din lume „Mum” a apărut în 1888, fiind creat de un inventator anonim din
Philadelphia, a venit rândul primul brand modern de antiperspirant, EverDry, în 1903, care însă a
fost declarat destul de repede medicament de FDA, deoarece după câteva ore de utilizare apăreau
găuri în îmbrăcăminte. Apoi, în 1950, Hellen Barnett Diserens a reuşit să producă deodorantul cu
bilă, iar primul deodorant aerosol a fost lansat în 1965.
 Franţa

În domeniul cosmeticelor Franța menţine supremaţia mai ales în domeniul parfumurilor, reţetele
fiind considerate şi păstrate ca secrete de stat. Peruchierul Dinet a inventat peruca pentru bărbaţii
care aveau chelie, iar după Revoluţia franceză a apărut tunsoarea Titus. Pe vremea lui Ludovic al
XV-lea faţa se machia abundent şi se lipeau aluniţe mici de diverse forme (probabil astupau
semnele lăsate de variolă); se pudra abundent părul. Purtarea perucilor în Franţa datează din
vremea lui Henric al II-lea, obicei păstrat şi astăzi în Anglia. Pe vremea lui Ludovic al XIV-lea
au existat 200 de peruchieri oficiali ce erau plătiţi cu sume exorbitante.

În timpul reginei Maria Antoaneta femeile purtau coafuri foarte complicate, buclele erau
împletite cu flori, funde, panglici, iar uneori cu machetele unor corăbii. Maria Antoaneta era
obsedată să aibă un ten alb. Tenul alb se obţinea din straturi groase de pudră albă făcută din
grafit alb şi talc sau os pulverizat combinat cu ulei de balenă sau ulei vegetal.

Ondularea părului cu fierul se datorează lui Raoul Marcel, în 1872, căruia i-a fost ridicată o
statuie drept recunoştinţă, dar ondulaţia permanentă revine lui Karl Nessler, care, nefiind înţeles
nici în Germania, nici în Anglia, a trebuit să emigreze în America.

În ţara noastră - sulemenitul (în turceşte sulumen) a fost introdus după 1820. Formularul
cosmetic din 1858 prevede reguli ale mijloacelor de înfrumuseţare. La Paşti se înroşeau obrajii
cu coji de ouă roşii sau cu „creasta cocoşului” sau „coada cocoşului” (rizomul unei plante).
Frunzele roşii de răchită, sfecla, brânduşa de primăvară, cerneala roşie diluată în oţet, bulbul de
ceapa ciorii etc. aveau aceeaşi destinaţie. Chibriturile stinse marcau aluniţele, sprâncenele şi
pleoapele se înnegreau cu dopuri arse, funingine sau cărbune de tulpină de busuioc.

Ştiaţi că...

... tipul ideal al frumuseţii feminine este considerată femeia franceză?

Frumuseţea sfârşitului de secol

În următorii ani, machiajul pune accent pe ochi, gene false, khol negru şi mascara în exces. În
anii ’70, pentru prima dată în istoria frumuseţii, machiajul nu este supus sau constrâns de modă.
Stilul propriu de machiaj permite exprimarea personalităţii. Vor predomina nuanţele intense,
albastrul electric pentru ochi, tonuri puternice de roşu pentru buze şi cărămiziu pentru pomeţi.
Tendinţa generală este naturalul, în special în machiaj. Faimosul machiaj “nude” câstigă din ce în
ce mai multe adepte, în detrimentul culorilor puternice care au marcat anii ‘80. Carolyn Bessette
Kennedy devine emblema sfârşitului de secol prin machiajul său avangardist: ten diafan, buze
roşii, mate şi ochi discret rimelaţi. Anii ’90-2000 au reprezentat o adevărată explozie în ceea ce
priveşte machiajului. Femeilor le este permis să poarte orice culoare doresc, nu mai sunt
restricţii. Machiajul este conceput în aşa fel încât să fie cât mai uşor de purtat şi de folosit.
Frumusetea de-a lungul timpului

Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea
feminina s-a aflat dintotdeauna in centrul preocuparii umane. In ce epoca din istoria lumii
regasim insa frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne
plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna: da, ea este cea mai frumoasa femeie nascuta pe
pamant vreodata? Nu chiar…

Fiecare veac si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a
descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumusete. Cum sa alegi cea
mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele,
actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil… Exista insa nume asociate cu eternul
feminin, exista femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetetii. Cine
nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea
feminina a avut micile ei retete de succes si nu trebuie sa subestimam niciodata dorinta femeii de
a se pune in valoare. Nici acum o mie de ani si nici in ziua de astazi…

Ritualuri de frumusete au existat inca din antichitate, in mormintele din Egipt descoperindu-se
adevarate truse de machiaj complexe. De asemenea, in 1372, egiptenii bogati foloseau pentru
igiena corporala zilnica apa minerala din izvoare si isi aplicau masca de argila pe intreg corpul de
pe malurile nisipoase ale Nilului. Masti de exfoliere aplicate pe trup erau obtinute dintr-un
amestec de uleiuri esentiale si nisip.
 Ritualul de curatare era urmat de ungerea trupului cu uleiuri obtinute din maslin sau
palmier la care se adaugau plante frumos mirositoare. Scopul lor era de a hidrata pielea si de a o
feri de razele puternice ale soarelui, dandu-i in acelasi timp suplete si stralucire.

Egiptenii se mai rasfatau si prin baile cu lapte. Legenda sau nu, despre Cleopatra, regina
Egiptului, se credea ca se imbaia in lapte de magarita. Machiajul egiptenilor ramane o sursa de
inspiratie pentru cei mai indemanatici machiori ai vremurilor de astazi: pe pleoapa inferioara se
trasa o dunga neagra cu khol negru pentru a scoate in evidenta profunzimea privirii, iar pleoapele
superioare erau fardate in nuante vii de albstru, turcoaz, verde sau violet. Cleopatra folosea o
combinatie de albastru marin si verde si isi alungea genele cu Khol dizolvat, echivalentul
rimelulului din ziua de astazi. In exteriorul ochilor, erau aplicate codite alungite spre tample. O
femeie era considerata fascinanta daca isi aplica pe decolteu pudra de culoarea aurului.

In Sparta si Atena, machiajul era permis doar curtezanelor, insa cu timpul acesta s-a
transformat intr-o adevarata arta. Femeile isi uneau sprancenele cu praf de carbune, iar buzele se
pictau in rosu. Romanii, in schimb, aveau un cult al parfumului si al ingrijirii pielii, baile publice
reprezentand adevarate institutii de infrumusetare. Se purta tenul alb sau in nuante de roz, iar in
perioada de inceput a imperiului roman, femeile nobile isi epilau tot corpul cu ceara, aplicau
mese false in par pe care le aranjau cu ajutorul fierului incins. Parul era decolorat cu o infuzie
obtinuta din mai multe plante.